Fără buletin

▲▲▲ Cît de severă este contaminarea de la Fukushima?

Posted in Chestii, Teste by Marius Delaepicentru on 2011/04/05

Din nou, mass media româneşti nu se dezmint. Încearcă să îi inducă consumatorului român, baubauri subcorticale, prin artificii simple, cum ar fi înlocuirea semnului întrebării din titlu cu vreo trei semne de exclamare: „cît de severă este contaminarea de la Fukushima!!!”

Este pe dracu!!!

Ieri ascultam la radio NHK rezultatele simulării pe computer a contaminării consecutive emisiei de aerosoli din exploziile primelor zile de după catastrofa naturală.

În ipoteza cea mai pesimistă, cu datele de intrare cele mai înfricoşătoare, şi cu regimul atmosferic cel mai favorizant acumulării la sol, au ieşit două apendice izoactinice „fierbinţi”; unul spre NNV şi altul către SSV, dar nu mai lungi de 30Km fiecare, arii în care s-ar putea în mod excepţional să apară simptome de intoxicaţie cu iod 131 la prunci, în ipoteza în care zona ar fi fost populată.

Terminologie

Se cuvine întîi să facem deosebirea dintre durata de înjumătăţire a unui element chimic în condiţii naturale, şi durata de înjumătăţire a unei otrăvuri în organismul viu.
Ambele durate reprezintă timpul scurs de la momentul zero şi pînă cînd concentraţia (toxicului) ajunge la 1/2 din cea iniţială. Prima este o mărime ce ţine de fizica nucleară, în timp ce cealaltă ţine de toxicologie (subramură a farmacologiei). Sunt două procese paralele, ce merg în aceeaşi direcţie cu viteze de cele mai multe ori diferite.

Folosesc cînd timp cînd durată, dar ambele noţiuni spun acelaşi lucru. Le alternez doar din motive stilistice.

Timpul de înjumătăţire în organism poate fi toxicologiceşte mai lung, dar dacă timpul de înjumătăţire a izotopului radioactiv ingerat este mai mic decît cel fiziologic, atunci, ponderea cea mai mare în extincţia toxicului o are parametrul de fizică nucleară. Viceversa, dacă durata de trecere prin organism este mai scurtă decît durata de înjumătăţire a izotopului radioactiv, atunci, hotărîtoare pentru extincţia otravei din organism devine viteza de eliminare (prin: fecale, urină, secreţii exocrine, fanere, tegument.)

Mai există cîteva noţiuni ce se cer lămurite. Mă rezum doar la durata medie de staţionare, ca parametru ce defineşte durata de retenţie în organism a unei molecule de agent toxic, de la intrare şi pînă la ieşire. Cum căile de evacuare pot fi dintre cele mai diverse, şi durata de staţionare poate fi diferită de la cale la cale. La fecale, e simplu. De la cîteva ore, la cîteva zile. Dacă evacuarea se face prin urină, putem vorbi de zile pînă la săptămîni, Iar dacă evacuarea se face prin păr/ unghii, atunci, nu putem preciza o durată de staţionare pînă nu tragem o linie cu carioca şi o tăiem cu cleştişorul cînd îi vine rîndul (2-3 luni la mîini şi 6 la picioare). Teoretic se poate face o medie a duratei de staţionare atunci cînd ieşirile pot fi mai multe, însă puţine toxice au aceeaşi gamă de ieşiri (de pildă vitamina A, odată pătrunsă în mediul intern, excesul se elimină numai prin tegument).
Un caz particular este durata de staţionare infinită. Ea se întîlneşte la intoxicaţii cu elemente grele, sau la inhalaţii de materiale insolubile (azbest şi alţi cîţiva compuşi cu siliciu, blende, oxid de uraniu etc.).

84Kg de spanac
Atît spanac ar trebui să mănînce un japonez pentru a îndeplini „norma” anuală de radioactivitate ingerată. Cum chiar şi cei mai popeye japonezi mănîncă sub 6,6Kg/an, pericolul este mult sub raţie. Iodul radioactiv are durata de înjumătăţire de 8 zile. Viteza de extincţie a iodului radioactiv este mult mai mare decît durata de staţionare a iodului în organism. Aşadar, timpul de înjumătăţire radiologică este cel care dă curba de extincţie în organism.

860litri de lapte
Volumul de lapte conţinînd cesiu ar deveni nociv dacă consumul ar depăşi cifrele din subtitlu. Nici chiar la prunci mărişori, consumul anual nu depăşeşte 116litri.

Durata de înjumătăţire rardiologică a cesiului este de 30 de ani. Chiar cesiul de ar fi, durata medie de staţionare/schimb a cesiului în organism este între 100 şi 200 de zile, durată în care se pişe sau se asudă tot ce nu a fost căcat în primele ore de la ingestie. Aşadar, la izotopii radioactivi (alcalini) cu solubilitate mare, între durata de înjumătăţire radiologică şi cea de înjumătăţire pe cale excretorie, durata de expunere este cea dată de viteza de dezasimilaţie.

Plutoniul

Cu plutoniul, lucrurile sunt mai complicate, dar în acelaşi timp şi mai simple. Plutoniul are dezavantajul că este insolubil, şi se acumulează în plămîni, unde, pînă la înjumătăţirea radiologică trec 40.000 de ani. Să trăim pînă atunci. Inhalat, şi neexpectorat la timp, poate induce cancere pulmonare.
Din fericire, prin densitatea gravimetrică mare a pulberilor cu conţinut de plutoniu, de la centrala Fukushima, aria de răspîndire a plutoniului este foarte mică, în curs de încremenire artificială.

Se cuvine o a doua relativizare. Natura preia şi neutralizează prin diluare cam toate prafurile cu plutoniu. Scăderea concentraţiei de plutoniu este întotdeauna mai rapidă decît se estimează. Chiar contaminate cu plutoniu, terenurile sunt spălate relativ repede de apa de ploaie. Pe coasta pacifică, media anuală de precipitaţii atmosferice este de peste 3.000mm. Comparaţi cu 700 (Bucureşti) 500 (Cernavodă) sau cu 1500 (M.Apuseni).

A treia relativizare: Dealungul istoriei atomice, maximul contaminării remanente cu plutoniu la nivel global s-a înregistrat acum 50 de ani, pe vremea experienţelor nucleare sovietice, americane britanice şi franceze. Atunci, nivelul mondial mediu al contaminării cu plutoniu a fost de O MIE DE ORI mai mare decît cel de azi, ceea ce contrazice boşul rusesc mîncat de nuş’ce expert rus citat de gazetele româneşti. Cu alte cuvinte, „zgomotul de fond” cauzat de plutoniu este 1/1000 faţă de cel de a cum jumătate de secol. Linişte!

I-aş aminti expertului rus, ce acredita ideea că la Fukushima ar fi mi rău ca la Cernobîl, că din peisajul Japoniei lipseşte stronţiul radioactiv, altminteri, vălătucit cu ghiotura, timp de luni de zile, de către magma radioactivă de la Cernobîlea-Lac. La Fukushima nu este cazul.

Şi chiar şi cu chintalele de stronţiu, cu cei 4000(?) de ani de înjumătăţire, înafara terenului depopulat definitiv, contaminarea cu stronţiu nu a fost atît de cronică pe cît se acredita. Stronţiul este un metal rudă cu calciul şi cu magneziul. Durata medie de staţionare în organism a ionilor alcalino-pămîntoşi este de 2,5 ani, cît durează ciclul de reînoire a întregii mase osoase.
Aşadar, nici măcar cadoul de la Cernobîl nu a fost atît de „stronţ” strong şi krepkîi pe cît se spunea despre produsele exportate de Uniunea Sovietică.

–––––––––––

Cîrcoţii ar putea invoca cei 10.000mc de apă contaminată radioactiv ce sunt deversaţi în prezent în ocean. Încă nu zicem hop! Alaltăieri, în largul pref. Iwate s-au prelevat probe de peşte şi de moluşte. Contaminarea a fost sub limita legală chiar. (o limită dictată de ecologari, aşa că nu trebuie pusă la îndoială). Azi s-a repetat operaţia. Rezutate, nu mai devreme de mîine.
–––––––––
Ca un fapt divers, micile şi multele companii exportatoare de moluşte marine în SUA, sunt nevoite ca, din cauza fobiei colective, şi a grijii pentru poporul american, să achiziţioneze contra 1200 USD, echipament de măsurare a radioactivităţii, şi să cheltuiască alţi 600 în fiecare lună pe avize şi certificări pentru a putea trece de organele vamale. (cum mai e cu prezumţia severină de nevinovăţie, domnilor?) Companiile producătoare de echipament de cercetare de radiaţie – concentrate în Kyoto – se bucură. Cît vor mai avea materialele în stoc. După? Dumnezeu cu mila.
–––––––––––-
În încheiere, vă arăt o poză făcută duminică, 3 aprilie, pe muncelul Hijiyama, la un centru de cercetare a efectelor radiaţiilor. Era duminică, iar în centrul de profil, nu erau decît două ţipenii de om, şi acelea, paznici. Dacă ar fi fost vreo alarmă, s-ar fi auzit zumzetul cercetării de anvergură-la-gură, s-ar fi auzit pîrîituri geiger-mulere, sau cel puţin s-ar fi văzut niscai scintilaţii bequerele.
Dacă nu puteţi buchisi firma, clicaţi pe poză.

Reclame
%d blogeri au apreciat asta: