Fără buletin

În articolul trecut am arătat că la necropsia legii electorale s-au găsit două concreţiuni ce, prin îmbinare vicioasă, provoacă senzaţii de disconfort sever pacientului. Legitimitatea colectivă s-a hipertrofiat în dauna legitimităţii individuale, lucru ce distruge homeostazia democratică. Constituţia devine astfel literă moartă. Am arătat şi soluţia de resuscitare. Anume, abolirea pragului electoral.

Desigur. soluţia cea mai simplă este eradicarea legitimităţii colective, prin scrutinul majoritar în două tururi, verificat ca liber de ambiguităţi terapeutice. Însă, dacă pacientul respinge soluţia chirurgicală, nu exclud acomodarea cu formaţiunea amorfă incriminată. În articolul de faţă voi încerca să arăt care este tratamentul cel mai potrivit pentru reprimarea principiului legitimităţii colective, numit pompos, reprezentativitate.

Despre cristalizarea listacilor

Aşadar, discutăm despre listaci. Ei au legitimitate colectivă, însă nu o au pe cea individuală. Listacii sunt indivizi. Cum îi departajăm? Legea electorală dă o formulă de de calcul pe baza voturilor primite individual, dar o formulă ce produce nedreptăţi la fel de mari precum negarea legitimităţii individuale a nominacilor. Astfel, pătrund în Parlament listacii cei mai seci. Găsim listaci ce intră cu 20.000 de voturi (cumpărate pe găleţi şi sacoşe cu playere DVD), dar şi listaci mult mai puchinoşi. Unii cu numai cîteva zeci de voturi. Aşadar, avem o formulă de calcul ce acreditează ideea că sub legitimitatea individuală mai sunt cîteva zeci de mii de ranguri, cu unitatea de măsură votul, ceea ce contrazice chiar iluzoriul drept colectiv de a fi ales. Dacă ar fi aşa, ar trebui ca pe ecusonul fiecărui deputat să scrie şi cu cîte voturi a fost ales, ca să ştim dacă trebuie să-l venerăm sau să-l scuipăm. Mai mult, dacă tot se bate monedă pe reprezentativitate, ar trebui ca fiecare vot al unui deputat în Parlament să aibă ponderea corespunzătoare numărului de voturi primite la scrutin. Lucru ce nu se petrece. Şi e firesc să nu se petreacă. Cu o condiţie însă: regula de repartizare a mandatelor să se schimbe.

Ce ne permite Constituţia?

Citim Constituţia. Căutăm semnificantul „majorit”. Găsim majoritatea absolută şi majoritatea calificată. Nicio vorbire despre majorităţi relative. Cum putem totuşi să vedem dacă Constituţia recunoaşte majorităţi relative sau nu? Găsim ceva ce ar semăna cu o majoritate relativă, în Art. 103. Cînd niciun partid nu are majoritatea absolută, Preşedintele desemnează un premier. Hopa! Va să zică, nemajoritatea absolută este tranşată prin arbitraj, de către un organ ales uninominal. Şi totuşi, vedem că, de fapt, Preşedintele nu arbitrează, ci mediază. Tot Parlamentul hotărăşte, prin majoritatea absolută, dacă premierul desemnat are sau nu dreptul să conducă un cabinet. Art. 103 a făcut obiectul a două decizii ale CCR, din care deducem că Constituţia nu admite majorităţi relative. Nu admite punctaje sportive. Nici la individual, nici pe aparate, nici pe echipe. Nu recunoaşte nici măcar majorităţi absolute ad-hoc. Cu alte cuvinte, Constituţia neagă majorităţile relative şi majorităţile neverificate electoral. Este şi cazul listacilor şi al preşedinţilor de consilii judeţene. În opinia mea, legea alegerilor locale este din acest punct de vedere clar neconstituţională. Dar să ne întoarcem la alegerile generale, pentru că trebuie să convertim cu maximum de profit pentru democraţie, legitimitatea colectivă în indivizi cu mandate. Cum procedăm?

Nimeni nu e legitim, deci toţi au legitimitate

Lucrurile se simplifică dacă privim lucrurile în spiritul Constituţiei. Dacă eu lipsesc mai multe ore de la cursuri, se cheamă că pot fi, la un moment dat, mai chiulangiu decît Crin Antonescu. Aici putem face o ierarhizare. Dar dacă eu rămîn repetent, nu voi putea spune că sunt mai repetent decît Crin Antonescu, şi nici el că e mai repetent ca mine. Un repetent e un repetent. Un listac e un repetent. Acesta e spiritul Constituţiei. De aceea, nicio formulă de calcul aritmetic nu va putea îmbrobodi adevărul repetenţiei. În spiritul Constituţiei, listacii devin în fapt, tabelaci. Adică sunt o grămadă de indivizi amorfi, şi fără niciun criteriu legitim de ordonare a priorităţilor acordării mandatelor. Cu toate astea, întocmai ca pe vremea lui Pelticle, au avantajul că sunt membri de partid, iar o parte din ei vor primi mandate. Pe cartelă. Avem o resursă limitată, în virtutea popularităţii partidului, şi o mulţime de oameni cu legitimitate individuală riguros egală cu zero. În acest caz, nu putem lăsa nici aritmetica, nici partidul să hotărască cine primeşte mandat. Conducerea partidului are legitimitate să desemneze pe felia sa, NUMAI în interiorul partidului. Ierarhizarea listacilor încetează a mai fi o problemă internă de partid, din moment ce partidul nu a dat suficienţi nominaci cît să răsufle uşurat. Problema devine una de constituire a unei adunări legislative, independentă de voinţa conducerii partidului. De aceea, nu putem recunoaşte conducerii niciunui partid vreo preempţiune în alocarea mandatelor. Ai pierdut şansa nuninominală? Ai răbdare. Cît? Cum? Pînă cînd? Cine hotărăşte?

Staţi! Situaţia nu e disperată. Mai există pe lumea asta dreptul natural. Listacii (amorfi) pot fi „cristalizaţi pătratic”. Adică, ALEATOR. La zar. Prin tragere la sorţi*. Este un criteriu vechi decînd Lumea, şi foarte fiabil.

Avantaje

● Şpaga pentru un loc pe liste se va uniformiza. Aşa cum în mînerul pulanului fiecărui securist zăcea ciocanul de magistrat, tot aşa, printre acatistele fiecărui listac zace mandatul de parlamentar.
● Nemaiexistînd locuri eligibile şi neeligibile, riscul de a ne pricopsi preponderent cu secături, scade. Este mai probabil ca printre secături să pătrundă şi nuci bune. Cu cît mai tari, cu atît mai bine.
● Un alt avantaj este că, din inevitabilul joc al demisiilor şi supleanţilor, ne putem da seama cine pe cine controlează în partid.
● Este şi în interesul listacilor. Nu-i va mai putea învinui nimeni dinafara partidului că au intrat cu zece mii sau cu zece voturi. Vor fi egali cu nominacii.

Dezavantaje

?

–––––––––-
* De altfel, legea electorală face referire la tragerea la sorţi ca soluţie de deblocare rapidă a unui impas, în cazul în care se pune problema alocării primului mandat în cadrul unei alianţe. Cînd partenerii se invită unul pe celălalt să aloce un mandat, judecătorul din BEC trage la sorţi ordinea partidelor din alianţă. La o adică se pot atribui mandatele şi prin jankenpoi între listaci.