Fără buletin

● Pentru o lege electorală în spiritul Constituţiei

Posted in Drepturi individuale, Soluţii alternative by Marius Delaepicentru on 2012/04/12

Am observat că judecătorii de la Curtea Constituţională, şi nu numai, au tendinţa să judece preferenţial în litera legii, în dauna spiritului legii. Aşa se explică de ce atîtea decizii paradoxale şi nedrepte ne otrăvesc viaţa. Textul de faţă se vrea un punct de vedere ce sper să fie admis de judecătorii de la CCR, singurii ce par a mai avea apetenţa pentru discuţii doctrinare. Exprimarea redundantă este voită, deoarece am observat că mulţi cititori au dificultăţi de concentrare.

În aceste zile, departe de urechile poporului, paralamentarii discută despre modificarea legii electorale. Se propune un sistem electiv mixt, uninominal – deci, majoritar – amendat cu un criteriu de reprezentare nespecifică – pe liste. Întrucît sunt parte a poporului suveran, îmi permit a face cîteva consideraţii axiologice, în special asupra părţii nespecifice a algoritmului de elecţie (popular: promovarea listacilor).

Să vedem întîi care este spiritul Constituţiei. La o lectură atentă, orice nespecialist poate constata că legea fundamentală nu recunoaşte majorităţi relative. Toate majorităţile la care se referă Constituţia, sunt majorităţi absolute şi majorităţi calificate. Aceasta se traduce principial, prin neconstituţionalitatea prevederilor legale de atribuire a mandatelor prin majorităţi relative. În ciuda acestei evidenţe, preşedinţii de consilii judeţene sunt aleşi prin majorităţi relative, şi doar accidental absolute. Deci, neconstituţional.

O singură referinţă la majorităţi relative există în Constituţie. Cea din art. 103. Caz în care, impasul se mediază prin arbitraj prezidenţial, iar în final, tot printr-o majoritate absolută se tranşează.

Ţinînd seama că, la votul formulei Executivului în Parlament, eşecul se soldează virtualmente cu alegeri anticipate, putem spune că Constituţia interzice implicit mandatarea prin majorităţi relative, ceea ce, în plan electiv s-ar traduce, în orice situaţie, prin obligativitatea unui al doilea tur de scrutin la tranşarea majorităţilor relative. Am însă o soluţie mai ieftină.

Revenim la legea electorală. Dacă „nominacii” au o oarecare şansă la promovarea din primul tur, listacii nu vor avea niciodată majorităţi de niciun fel. A pretinde că e legitim clasamentul ca la sport (în ordinea descrescătoare a numărului de voturi) sau la liberul arbitru al conducerii partidelor, este de trei ori neconstituţional. Odată, pentru că se încalcă restricţia constituţională ce prevede DOAR majorităţi mai mari sau egale cu cea absolută. A doua oară, pentru că înseşi colegiile sunt diferite numeric*. Iar a treia oară, pentru că ordinea indicată de partide le pune deasupra Suveranului.  Suveranul ce alege nespecific, un partid, iar nu un om de pe listă.

Dacă votul este nespecific, nici listele de candidaţi nu mai pot rămîne ordonate după cum dictează partidele, pentru că aceasta ar contraveni art. 2(2) din Constituţie. I s-ar ştirbi tocmai suveranitatea Suveranului. Suveranul alege calitativ. Cînd alegerea este atît de binară, nu poţi strecura pe şest cantitativul, ordinea arbitrară, fără să lezezi suveranitatea poporului. Electorul alege lista unui partid, iar nu un candidat de pe listă. Lista ordonată contravine şi egalităţii de şanse la exercitarea dreptului de a fi ales, un principiu fără de care democraţia este vorbă goală.

Atîta timp cît Constituţia afirmă egalitatea de şanse, suveranitatea poporului şi majoritatea absolută, ca pietre de fundament al statului, orice prevedere legală ce contravine uneia sau mai multora din cele trei axiome, este în mod necesar nedemocratică şi în consecinţă, neconstituţională.

Listacii au legitimitate de grup, dar nu o au pe cea individuală. În aceste condiţii, atribuirea mandatelor nu poate fi lăsată în seama partidelor. Orice maximizare legitimă a şanselor de elecţie se face ÎNAINTE de scrutin, prin selecţia severă a candidaţilor. În orice caz, nu prin ordonarea lor pe o listă. În condiţiile în care listacii nu au niciun fel de legitimitate cantitativă individuală, sau, mai bine zis, au legitimitate individuală egală, respectînd suveranitatea poporului, atribuirea individuală a mandatelor pe care partidul, ca persoană juridică de drept public şi le-a adjudecat, nu poate fi făcută decît prin tragere la sorţi. În acest fel, suveranitatea poporului, principiul echităţii şi egalitatea de şanse sunt respectate. Iar principiul majorităţii absolute este totodată ocolit fără pagube morale, şi fără ca spritul Constituţiei să fie lezat în vreun fel.

––––––––––––––––––

* diferenţa flagrantă este vizibilă în colegiile din diaspora, deşi se ştie că nicăieri în Lume, participarea la vot a emigranţilor la alegerile din ţara de origine nu depăşeşte 10%. Este un dat obiectiv.

Anunțuri

● Soarta băltoacei este să se împută

Posted in Soluţii alternative by Marius Delaepicentru on 2011/01/31

-De ce să merg domne la vot? N-am pe cine-alege.
-Păi, cum? Uite, ecologiştii, ţărăniştii, peremiştii…
-Mie-mi plăcea de ţărănişti, dar n-au domne nicio şansă!

sau:

-Dacă merg, îi aleg pe ăia care au furat deja, că mă aştept să fure mai puţin. S-or fi săturat…
-Dar uite, mai sunt ăia, sub care ţara s-a orientat către vest.
-Cine? Ăia? Păi cine a mai auzit de ei după ce au ieşit din Parlament? Ăia nu ia nici 2%.

De cîte ori nu aţi auzit conversaţii de acest fel? Ştiţi că ceva nu e în regulă, dar nu totdeauna realizaţi ce. S-ar putea să nu vă daţi seama, dar, de nu mergem la vot, e semn de nevroză. Iar de mergem la vot, suntem fie nevrotici/cinici – şi-i alegem pe demagogi – fie pragmatici/bovarci şi-i alegem pe cei cu şanse mai mari de 5%, fie ambele.

Cînd pragul electoral s-a ridicat în mod pragmatic la 3%, apoi la 5%, a fost din raţiuni de stabilitate şi de eficienţă. Practica a arătat că nici stabilitatea nici eficienţa nu s-au instalat. În niciun pilon al statului. Nici măcar balastul de reprezentare nu a fost eliminat din Parlament. Întotdeauna un număr semnificativ de deputaţi, fie chiulangii, fie amorfi, fie psihopaţi, fie cleptocraţi, fie plutocraţi au găsit găurica prin care să se strecoare în Parlament. Prin concurenţă neloială. E drept, toate parlamentele au o cîtime de balast. Doar regulile lui de compunere sunt diferite (vom vedea mai jos).

Aşadar, pragul electoral, deşi pragmatic şi bine intenţionat, nu şi-a atins scopul. În schimb pragul electoral ne-a pervertit nouă electorilor opţiunile. Şi este la originea unei băltiri generale în viaţa publică. O biocenoză ce pare stabilă, dar pute.
A doua învăţătură este că pot fi mai multe forme de pragmatism. Un pragmatism suplu şi unul rigid. Pragul electoral reprezintă pragmatismul rigid. El fixează, nu un ritm temporal, ci o cadenţă electorală, practic, cu aceiaşi atemporali actori politici. Nu duce la împrospătarea peisajului politic, ci, dimpotrivă, la un sentiment de disperare. Este un pragmatism ce ucide idealismul, în loc să-l însoţească. Dacă reprezentăm democraţia ca pe un pod nesfîrşit, actualul mers în cadenţă nu face decît să rupă podul prin monotonia şi amplitudinea ventrelor. E numai o chestiune de timp. Stîngul-stîngul-stîng, drept, stîngul! Pleosc!, în băltoacă.

Ce ne trebuie? Trebuie să înlocuim pragmatismul rigid cu pragmatismul suplu. Cadenţa cu ritmul. Acuma, dacă ritmul va fi tot unul de marş, nu am făcut nicio scofală. Ne trebuie un ritm de tango, dacă nu de rock’n roll.

Vă propun acum să ieşim din registrul metaforic şi să trecem la concret. Ideea pe care o aduc în discuţie propune un macro-ciclu de trei cicluri electorale. Două cu prag electoral, să zicem 7,5% şi unul fără prag electoral. Sau, mai exact, cu prag egal cu norma de reprezentare pentru 1 (unu) deputat. La 300 de deputaţi, pragul s-ar exprima procentual prin numărul 0,333. Rock’n roll. Tam-tam-buf, tam-tam-buf, tam-tam-buf! În care ciclul tam! reprezintă elecţia cu prag, iar buf!, cea fără prag. Ciclul tam! începe cu o curăţenie, în timp ce ciclul buf! cu o curăţenie generală. Dar alternanţa celor două feluri de cicluri are ca efect autocenzura acţiunii politice. Temperarea ei.

Care ar fi avantajele?

1) Le dă şansa partidelor extraparlamentare să fie active şi să spere la afirmare. Ar fi un fel de discriminare pozitivă, asemănătoare cu cea aplicată în prezent oligo-minorităţilor.
2) Le dă partidelor ieşite din Parlament speranţa ca odată-şi-odată să revină în Parlament, în mod onorabil şi transparent, iar nu strecurate precum gîndacii de bucătărie ai PC.
3) Relansează idealismul şi eliberează electorii de pragmatism şi de pesimism.
4) Lasă cale liberă ideologiilor timpului, şi şansa revenirii celor considerate la un moment dat vetuste. O dată la 12 ani, curentele ideologice minore se pot afirma fără grijă.
5) Obligă partidele parlamentare să nu doarmă, să nu se împută. Aeriseşte viaţa politică.
6) Măreşte şansele de a se ameliora discursul politic, şi, treptat, rock’n roll să devină vals: n-ţa-ţa, n-ţa-ţa, n-ţa-ţa!…

Pe scurt, soluţia hibridă: prag-prag-barrier free este un compromis cu mare potenţial în dinamizarea vieţii politice.

Dezavantaje

1) Restrînge paleta de opţiuni în organizarea sistemului de reprezentare (majoritar, proporţional etc.), ceea ce nu ar fi neapărat ceva rău.
2) Permite extremiştilor să intre în Parlament. Nici aici nu aş vedea ceva rău. Mai bine extremişti la lumină decît terorişti în umbră. Mai bine discursuri ecologiste la tribună, decît pe internet. Prezenţa extremiştilor în Parlament poate duce la urma urmei chiar şi la temperarea lor.
3) Măreşte reprezentarea de balast. Şi aici aş relativiza. În sistemul japonez (foarte permisiv) au fost şi sunt posibile toate modelele parlamentare: cu partid central (monopol natural) bipartit (instaurat tot natural). Chiar şi coaliţiile se formează natural. Iar reprezentarea de balast nu depăşeşte cumulat 11%. Dacă comparăm cu cele 24% (!) obţinute de PRM în 2000, în condiţiile pragului de 5%, ne dăm seama că reprezentarea de balast nu ar fi influenţată semnificativ.

Nelămuriri? Întrebări?

● Terapie de elecţie

Posted in Soluţii alternative by Marius Delaepicentru on 2010/06/24

În articolul trecut am arătat că la necropsia legii electorale s-au găsit două concreţiuni ce, prin îmbinare vicioasă, provoacă senzaţii de disconfort sever pacientului. Legitimitatea colectivă s-a hipertrofiat în dauna legitimităţii individuale, lucru ce distruge homeostazia democratică. Constituţia devine astfel literă moartă. Am arătat şi soluţia de resuscitare. Anume, abolirea pragului electoral.

Desigur. soluţia cea mai simplă este eradicarea legitimităţii colective, prin scrutinul majoritar în două tururi, verificat ca liber de ambiguităţi terapeutice. Însă, dacă pacientul respinge soluţia chirurgicală, nu exclud acomodarea cu formaţiunea amorfă incriminată. În articolul de faţă voi încerca să arăt care este tratamentul cel mai potrivit pentru reprimarea principiului legitimităţii colective, numit pompos, reprezentativitate.


Despre cristalizarea listacilor

Aşadar, discutăm despre listaci. Ei au legitimitate colectivă, însă nu o au pe cea individuală. Listacii sunt indivizi. Cum îi departajăm? Legea electorală dă o formulă de de calcul pe baza voturilor primite individual, dar o formulă ce produce nedreptăţi la fel de mari precum negarea legitimităţii individuale a nominacilor. Astfel, pătrund în Parlament listacii cei mai seci. Găsim listaci ce intră cu 20.000 de voturi (cumpărate pe găleţi şi sacoşe cu playere DVD), dar şi listaci mult mai puchinoşi. Unii cu numai cîteva zeci de voturi. Aşadar, avem o formulă de calcul ce acreditează ideea că sub legitimitatea individuală mai sunt cîteva zeci de mii de ranguri, cu unitatea de măsură votul, ceea ce contrazice chiar iluzoriul drept colectiv de a fi ales. Dacă ar fi aşa, ar trebui ca pe ecusonul fiecărui deputat să scrie şi cu cîte voturi a fost ales, ca să ştim dacă trebuie să-l venerăm sau să-l scuipăm. Mai mult, dacă tot se bate monedă pe reprezentativitate, ar trebui ca fiecare vot al unui deputat în Parlament să aibă ponderea corespunzătoare numărului de voturi primite la scrutin. Lucru ce nu se petrece. Şi e firesc să nu se petreacă. Cu o condiţie însă: regula de repartizare a mandatelor să se schimbe.

Ce ne permite Constituţia?

Citim Constituţia. Căutăm semnificantul „majorit”. Găsim majoritatea absolută şi majoritatea calificată. Nicio vorbire despre majorităţi relative. Cum putem totuşi să vedem dacă Constituţia recunoaşte majorităţi relative sau nu? Găsim ceva ce ar semăna cu o majoritate relativă, în Art. 103. Cînd niciun partid nu are majoritatea absolută, Preşedintele desemnează un premier. Hopa! Va să zică, nemajoritatea absolută este tranşată prin arbitraj, de către un organ ales uninominal. Şi totuşi, vedem că, de fapt, Preşedintele nu arbitrează, ci mediază. Tot Parlamentul hotărăşte, prin majoritatea absolută, dacă premierul desemnat are sau nu dreptul să conducă un cabinet. Art. 103 a făcut obiectul a două decizii ale CCR, din care deducem că Constituţia nu admite majorităţi relative. Nu admite punctaje sportive. Nici la individual, nici pe aparate, nici pe echipe. Nu recunoaşte nici măcar majorităţi absolute ad-hoc. Cu alte cuvinte, Constituţia neagă majorităţile relative şi majorităţile neverificate electoral. Este şi cazul listacilor şi al preşedinţilor de consilii judeţene. În opinia mea, legea alegerilor locale este din acest punct de vedere clar neconstituţională. Dar să ne întoarcem la alegerile generale, pentru că trebuie să convertim cu maximum de profit pentru democraţie, legitimitatea colectivă în indivizi cu mandate. Cum procedăm?

Nimeni nu e legitim, deci toţi au legitimitate

Lucrurile se simplifică dacă privim lucrurile în spiritul Constituţiei. Dacă eu lipsesc mai multe ore de la cursuri, se cheamă că pot fi, la un moment dat, mai chiulangiu decît Crin Antonescu. Aici putem face o ierarhizare. Dar dacă eu rămîn repetent, nu voi putea spune că sunt mai repetent decît Crin Antonescu, şi nici el că e mai repetent ca mine. Un repetent e un repetent. Un listac e un repetent. Acesta e spiritul Constituţiei. De aceea, nicio formulă de calcul aritmetic nu va putea îmbrobodi adevărul repetenţiei. În spiritul Constituţiei, listacii devin în fapt, tabelaci. Adică sunt o grămadă de indivizi amorfi, şi fără niciun criteriu legitim de ordonare a priorităţilor acordării mandatelor. Cu toate astea, întocmai ca pe vremea lui Pelticle, au avantajul că sunt membri de partid, iar o parte din ei vor primi mandate. Pe cartelă. Avem o resursă limitată, în virtutea popularităţii partidului, şi o mulţime de oameni cu legitimitate individuală riguros egală cu zero. În acest caz, nu putem lăsa nici aritmetica, nici partidul să hotărască cine primeşte mandat. Conducerea partidului are legitimitate să desemneze pe felia sa, NUMAI în interiorul partidului. Ierarhizarea listacilor încetează a mai fi o problemă internă de partid, din moment ce partidul nu a dat suficienţi nominaci cît să răsufle uşurat. Problema devine una de constituire a unei adunări legislative, independentă de voinţa conducerii partidului. De aceea, nu putem recunoaşte conducerii niciunui partid vreo preempţiune în alocarea mandatelor. Ai pierdut şansa nuninominală? Ai răbdare. Cît? Cum? Pînă cînd? Cine hotărăşte?

Staţi! Situaţia nu e disperată. Mai există pe lumea asta dreptul natural. Listacii (amorfi) pot fi „cristalizaţi pătratic”. Adică, ALEATOR. La zar. Prin tragere la sorţi*. Este un criteriu vechi decînd Lumea, şi foarte fiabil.

Avantaje

● Şpaga pentru un loc pe liste se va uniformiza. Aşa cum în mînerul pulanului fiecărui securist zăcea ciocanul de magistrat, tot aşa, printre acatistele fiecărui listac zace mandatul de parlamentar.
● Nemaiexistînd locuri eligibile şi neeligibile, riscul de a ne pricopsi preponderent cu secături, scade. Este mai probabil ca printre secături să pătrundă şi nuci bune. Cu cît mai tari, cu atît mai bine.
● Un alt avantaj este că, din inevitabilul joc al demisiilor şi supleanţilor, ne putem da seama cine pe cine controlează în partid.
● Este şi în interesul listacilor. Nu-i va mai putea învinui nimeni dinafara partidului că au intrat cu zece mii sau cu zece voturi. Vor fi egali cu nominacii.

Dezavantaje

?

–––––––––-
* De altfel, legea electorală face referire la tragerea la sorţi ca soluţie de deblocare rapidă a unui impas, în cazul în care se pune problema alocării primului mandat în cadrul unei alianţe. Cînd partenerii se invită unul pe celălalt să aloce un mandat, judecătorul din BEC trage la sorţi ordinea partidelor din alianţă. La o adică se pot atribui mandatele şi prin jankenpoi între listaci.

● Necropsie pe legea electorală

Posted in Chestii, Drepturi individuale, Soluţii alternative by Marius Delaepicentru on 2010/06/22

Căutînd prevederi legale ce pun în pericol siguranţa cetăţeanului, m-am oprit la legea electorală. Acolo e prevăzută o procedură de strîngere de semnături similară cu cea de la art. 18-22 din legea partidelor. Dar nu de legea partidelor vreau să discutăm, ci despre legea elctorală, modificată de Parlament în martie 2008.

Să vedem întîi cîte praguri electorale există:
Aflăm (fără să cităm) la Capitolul XI Articolul 47 (2):
a) 5,000% pentru Camera Deputaţilor,
b) 5,000% pentru Senat,
c) condiţionat: 6 colegii cîştigate pentru Cameră (1,796%) şi 3 pentru Senat (2,189%).
Mă opresc aici, întrucît alianţele şi organizaţiile minorităţilor urmează regimuri, fie asemănătoare, fie prin discriminare pozitivă.
Pînă una alta, vedem că, numai în cazul partidelor, avem, nu unul, ci trei praguri electorale.

Nomenclatură:

Vom folosi: nominac (nominaci) pentru candidatul ce cîştigă uninominal colegiul, şi listac (listaci) pentru candidatul ce nu cîştigă colegiul, dar rămîne eligibil la zar.

Criterii de legitimitate

Am deosebit două criterii de legitimitate:
1) legitimitatea individuală, dată de majoritatea absolută într-un colegiu (cristalină) şi
2) legitimitatea colectivă (amorfă) dată de însumarea voturilor.
Legea prevede drept condiţie de legitimitate absolută pragul de 5% (cristalin plus amorf).

Limite

Pentru ca cele două criterii de legitimitate să fie riguros superpozabile, ar trebui: fie ca, pragul electoral să scadă la 1/334 (0,299%) pentru Cameră şi respectiv 1/137 (0,729%) pentru Senat, fie numărul de parlamentari să fie de cîte maximum 20 în fiecare Cameră. În orice alt caz, dacă suntem cu scaun la cap, vom fi în situaţia de a da prioritate doar unuia din cele două criterii.

Axiologie

Coexistenţa a două criterii de legitimitate duce inevitabil la conflict. La un moment dat, va trebui să valorizăm un criteriu în dauna celuilalt.

Din cele două, criteriul individual majoritar-absolut (cristalin) este expresia unui drept fundamental: dreptului de a fi ales. Dreptul de a fi ales este un drept individual.

Criteriul colectivist (amorf) însă are la bază compromisul pragmatic. Compromisul nu este o valoare, ci o virtute. Iar pragmatismul nu este nici măcar virtute, ci o trăsătură de caracter (adesea negativă).

Discuţie

Din perspectivă axiologică, să analizăm ipoteza în care un partid obţine 5 colegii. 5 nominaci, şi nimic mai mult. Cei 5 vor avea toată legitimitatea individuală din Lume, dar nu vor intra în Parlament. De ce? pentru că limita minimă legală este 6 nominaci (1,796%). (alt prag de legitimitate ales arbitrar .)

Aşadar, vom nedreptăţi 5 oameni şi nu vom şti cum să le motivăm negarea dreptului. Vă rog să observaţi că, odată cu negarea unui drept individual, cel de a fi ales, strivim şi voinţa a cîtorva zeci de mii de alegători. Cu alte cuvinte, paguba morală este de dimensiuni judeţene.

Nimeni nu va putea explica de ce un candidat independent poate pătrunde în Parlament dacă e nominac, dar de ce 5 nominaci ai unui partid nu pot căpăta mandate.

Este o situaţie clară de discriminare după apartenenţa politică. Mai grav: la un drept individual, o pedeapsă colectivă. Legea devine astfel schizoidă. Premiază partidele cu peste 5% în numele unui iluzoriu drept colectiv, rezultat din dreptul de asociere, dar, în numele aceluiaşi drept de asociere, pedepseşte alte partide ce nu îndeplinesc pragul electoral. Cum e posibil ca un partid cu 4,999% din care 5 nominaci să fie pedepsit colectiv cu lăsarea înafara Parlamentului, iar un partid cu 5,001% să beneficieze de un drept colectiv deşi poate promovează numai listaci? Ce fel de selecţie este aceasta?

Cum e posibil ca dreptul de asociere să fie pentru unii mumă iar pentru alţii ciumă?

Aşadar, legea nu poate acredita un ipotetic drept colectiv de a fi ales, superior dreptului individual de a fi ales, fără ca acest lucru să producă nedreptate. Iar în ţările normale la cap, toate sistemele electorale mixte fixează pragul electoral la limita 1/n, în care n este numărul total de membri ai unei camere a legislativului. Oricît am încerca să armonizăm cele două criterii, nu vom obţine decît rezultate paradoxale, nedrepte, şi multă, multă mînie populară.

Exemplu de sistem mixt: Japonia 31 august 2009. Alegeri generale pentru Dietă. Sunt puse în joc 480 de fotolii.

Listăm doar partidele cu sub 5% dar care au promovat. Mai sus de ele nu sunt decît două mari partide.

(unitatea de măsură este fotoliul de ~) :
Partidul Budist: 21 listaci
Partidul Comunist – 9 listaci
Partidul Social Democrat – 7 din care 4 listaci
Noul Partid Popular – 3 nominaci
Partidul Tuturor – 5, din care 3 listaci
Partidul Japoniei – 1 nominac
Partidul Lumii – 1 listac
Independenţi – 6 nominaci

După cum vă puteţi da seama, sunt permise toate combinaţiile posibile. Cu excepţia celor 6 independenţi, niciun partid din cele listate nu ar fi intrat în Dietă, dacă legea electorală japoneză ar fi fost la fel de dezlînată axiologic, precum cea românească.

Efecte perverse ale legii electorale româneşti

Pe lîngă aberaţiile prezentate mai sus, încerc să arăt şi efecte perverse la nivel psihologic-comportamental. Pragul electoral de 5% a fost fixat pragmatic. Legiuitorul aflat în conflict grav de interese, a considerat, în mod egoist, că partidele minore nu au dreptul de a promova în Parlament, consiliul legislativ a tăcut mîlc, Preşedintele a promulgat iar Curtea Constituţională îşi căuta ochelarii „de aproape” pe sub pupitru.
O serie de autori sunt de acord că pragul electoral induce pragmatismul şi la nivelul alegătorului, ceea ce amplifică fenomenul negativ de oligarhizare politică. Cu alte cuvinte, nu-l alegi pe cel care crezi că te reprezintă, ci pe cel cu şanse considerate la un moment dat reale. Nimeni nu ştie cît de mult este sufocat electorul de restrîngerea pragmatică a opţiunilor.

Pentru a aprecia gradul de lehamite, putem însă să comparăm gradul de cristalinitate la atribuirea mandatelor şi astfel afla comparativ, cam cu cîtă scîrbă merg electorii români la vot.

Am plecat de la ipoteza simplificatoare că e criză mondială, iar politicienii sunt la fel de nevrednici şi colo şi colo. Singura diferenţă este la afişajul electoral. În Japonia, toate afişele sunt de aceeaşi mărime (cca. A2)

În Dietă, cristalinitatea este de fix 62,500% (300/480). În Camera Deputaţilor 25,748% (86/334) . O diferenţă semnificativă. Nu ştiu cum s-o interpretez. Poate s-o găsi vreun sociolog, dar mie cel puţin, amorfismul de 75% îmi sună a lehamite din lipsă de opţiune liberă. Dacă socotim şi că plutonul maghiar (preponderent nominac) asigură circa 1/5 din cristalinitate, constatăm că de fapt, lehamitea reală este de aproape două ori şi jumătate mai mare în populaţia nemaghiară din România (80,2%), decît în populaţia nemaghiară din Japonia (37,5%). Se adaugă circa 10% lehamite măsurabilă obiectiv, dacă comparăm diferenţa indicelui de participare la scrutin în cele două state.

Să vedem gradul de reprezentare minoră (total):
în Dietă:11,041%
în Camera Deputaţilor: (teoretic) 00,000%.

Aşadar, ne putem aştepta ca abolirea pragului electoral să nu „scumpească” reprezentarea în mod semnificativ. Cu atît mai legitimă ar fi abolirea pragului electoral, cu cît, partidele parlamentare par a-şi fi epuizat potenţialul de decepţionare a electorilor. După abolirea pragului electoral, e de aşteptat ca, atît participarea cît şi reprezentarea electoratului să se îmbunătăţească cu cel puţin 20%, prin relansarea competiţiei electorale bazată pe egalitatea de şanse, ceea ce vine în sprijinul revigorării democraţiei.

Concluzia este că, deşi legea electorală românească s-a vrut de 6 ori „mai uninominală” decît cea japoneză, a ieşit de 3 ori „mai puţin uninominală”. Este un rezultat pervers, mai prost decît cel scontat. O lege făcută de gestionari de aprozar, ce vînd nucile condiţionat. În acelaşi timp, şi la bucată, şi la duzină, şi la kilogram, cu prioritate nucile seci sau rîncede. Nucile bune intră la scăzămînt, şi sunt folosite la coliva democraţiei. Se mai îndoieşte cineva de „justeţea” mercurialului în comerţul socialist? .

%d blogeri au apreciat asta: