● Partidele ca persoane juridice de drept privat
Pe cînd fierbea la Grivco cazanul cu sofisme,
Mihai Voicu spunea (octombrie 15, 2009 la 19:00):
Pentru ca presedintii precedenti nu au abuzat de Constitutie si au citit articolul acesta (103), ca si altele, in spiritul Constitutiei
Din spiritul Constituţiei rezultă că, la desemnarea premierului de către Parlament nu se recunosc majorităţile conjuncturale, ci numai majorităţile verificate electoral. Mai mult, Constituţia nu recunoaşte nici măcar majorităţi relative, ci numai majorităţi absolute sau, după caz, calificate. Mecanismele de deblocare a situaţiilor atipice există deja, (citate şi de Voicu). Situaţiile atipice se tranşează prezidenţial şi apoi parlamentar. Niciodată exclusiv parlamentar. Iar CCR a emis deja două ucaze pe tema asta.
În general, e bine să înţelegeţi că partidele sunt persoane juridice de drept public. Dintr-o încheiere, ce are loc între două sau mai multe persoane juridice de drept public, nu e obligatoriu să iasă ceva de drept public, decît dacă acea încheiere e (con)sfinţită printr-o decizie judecătorească. O alianţă/coaliţie neînregistrată la tribunal, şi neverificată electoral, se presupune apriori că e persoană juridică de drept privat, ceea ce excede cadrul legii partidelor. Iată de ce mogulii (persoane cu interese exclusiv private) stau deoparte în perioadele electorale şi îşi scot antenele la vedere cînd vine vorba de negocieri. Perioadele propice sofismelor bănoase, (chiar şi pentru liderii de sindicat) sunt cele dintre alegeri.
Aşadar, atenţie!, nu tot ceea ce negociază partidele (în spaţii publice sau private) ar fi obligatoriu şi automat ceva de drept public.
Ce facem atunci cînd o persoană juridică de drept public face înţelegeri cu una de drept privat? Ce valoare politică poate avea un pact încheiat între PSD şi un sindicat, sau între PNL/PC şi o organizaţie patronală? Pot fi pactele documente de drept public? Poţi fi solidar cu sindicatele la prînz, pentru ca în dupăamiaza aceleiaşi zile să votezi politic în Parlament? Vă las pe dumneavoastră să (vă) găsiţi schizoidia ce, de pildă, a stat la baza prezenţei active a preşedinteului PSD Ponta, la o demonstraţie sindicală în ziua votării unei moţiuni de cenzură.
Dacă se va găsi vreun pesedist care să mă contrazică, replica mea va fi următoarea: Dacă, să zicem, un pact sau o acţiune comună dintre PSD şi sindicate se consideră document sau fapt de drept public, atunci, liderii de sindicat TREBUIE să-şi facă publice averile. Corect? Corect. Atunci, de ce PSD a iniţiat proiectul de lege prin care vrea să ascundă averile liderilor de sindicat?
● Terapie de elecţie
În articolul trecut am arătat că la necropsia legii electorale s-au găsit două concreţiuni ce, prin îmbinare vicioasă, provoacă senzaţii de disconfort sever pacientului. Legitimitatea colectivă s-a hipertrofiat în dauna legitimităţii individuale, lucru ce distruge homeostazia democratică. Constituţia devine astfel literă moartă. Am arătat şi soluţia de resuscitare. Anume, abolirea pragului electoral.
Desigur. soluţia cea mai simplă este eradicarea legitimităţii colective, prin scrutinul majoritar în două tururi, verificat ca liber de ambiguităţi terapeutice. Însă, dacă pacientul respinge soluţia chirurgicală, nu exclud acomodarea cu formaţiunea amorfă incriminată. În articolul de faţă voi încerca să arăt care este tratamentul cel mai potrivit pentru reprimarea principiului legitimităţii colective, numit pompos, reprezentativitate.
Despre cristalizarea listacilor
Aşadar, discutăm despre listaci. Ei au legitimitate colectivă, însă nu o au pe cea individuală. Listacii sunt indivizi. Cum îi departajăm? Legea electorală dă o formulă de de calcul pe baza voturilor primite individual, dar o formulă ce produce nedreptăţi la fel de mari precum negarea legitimităţii individuale a nominacilor. Astfel, pătrund în Parlament listacii cei mai seci. Găsim listaci ce intră cu 20.000 de voturi (cumpărate pe găleţi şi sacoşe cu playere DVD), dar şi listaci mult mai puchinoşi. Unii cu numai cîteva zeci de voturi. Aşadar, avem o formulă de calcul ce acreditează ideea că sub legitimitatea individuală mai sunt cîteva zeci de mii de ranguri, cu unitatea de măsură votul, ceea ce contrazice chiar iluzoriul drept colectiv de a fi ales. Dacă ar fi aşa, ar trebui ca pe ecusonul fiecărui deputat să scrie şi cu cîte voturi a fost ales, ca să ştim dacă trebuie să-l venerăm sau să-l scuipăm. Mai mult, dacă tot se bate monedă pe reprezentativitate, ar trebui ca fiecare vot al unui deputat în Parlament să aibă ponderea corespunzătoare numărului de voturi primite la scrutin. Lucru ce nu se petrece. Şi e firesc să nu se petreacă. Cu o condiţie însă: regula de repartizare a mandatelor să se schimbe.
Ce ne permite Constituţia?
Citim Constituţia. Căutăm semnificantul „majorit”. Găsim majoritatea absolută şi majoritatea calificată. Nicio vorbire despre majorităţi relative. Cum putem totuşi să vedem dacă Constituţia recunoaşte majorităţi relative sau nu? Găsim ceva ce ar semăna cu o majoritate relativă, în Art. 103. Cînd niciun partid nu are majoritatea absolută, Preşedintele desemnează un premier. Hopa! Va să zică, nemajoritatea absolută este tranşată prin arbitraj, de către un organ ales uninominal. Şi totuşi, vedem că, de fapt, Preşedintele nu arbitrează, ci mediază. Tot Parlamentul hotărăşte, prin majoritatea absolută, dacă premierul desemnat are sau nu dreptul să conducă un cabinet. Art. 103 a făcut obiectul a două decizii ale CCR, din care deducem că Constituţia nu admite majorităţi relative. Nu admite punctaje sportive. Nici la individual, nici pe aparate, nici pe echipe. Nu recunoaşte nici măcar majorităţi absolute ad-hoc. Cu alte cuvinte, Constituţia neagă majorităţile relative şi majorităţile neverificate electoral. Este şi cazul listacilor şi al preşedinţilor de consilii judeţene. În opinia mea, legea alegerilor locale este din acest punct de vedere clar neconstituţională. Dar să ne întoarcem la alegerile generale, pentru că trebuie să convertim cu maximum de profit pentru democraţie, legitimitatea colectivă în indivizi cu mandate. Cum procedăm?
Nimeni nu e legitim, deci toţi au legitimitate
Lucrurile se simplifică dacă privim lucrurile în spiritul Constituţiei. Dacă eu lipsesc mai multe ore de la cursuri, se cheamă că pot fi, la un moment dat, mai chiulangiu decît Crin Antonescu. Aici putem face o ierarhizare. Dar dacă eu rămîn repetent, nu voi putea spune că sunt mai repetent decît Crin Antonescu, şi nici el că e mai repetent ca mine. Un repetent e un repetent. Un listac e un repetent. Acesta e spiritul Constituţiei. De aceea, nicio formulă de calcul aritmetic nu va putea îmbrobodi adevărul repetenţiei. În spiritul Constituţiei, listacii devin în fapt, tabelaci. Adică sunt o grămadă de indivizi amorfi, şi fără niciun criteriu legitim de ordonare a priorităţilor acordării mandatelor. Cu toate astea, întocmai ca pe vremea lui Pelticle, au avantajul că sunt membri de partid, iar o parte din ei vor primi mandate. Pe cartelă. Avem o resursă limitată, în virtutea popularităţii partidului, şi o mulţime de oameni cu legitimitate individuală riguros egală cu zero. În acest caz, nu putem lăsa nici aritmetica, nici partidul să hotărască cine primeşte mandat. Conducerea partidului are legitimitate să desemneze pe felia sa, NUMAI în interiorul partidului. Ierarhizarea listacilor încetează a mai fi o problemă internă de partid, din moment ce partidul nu a dat suficienţi nominaci cît să răsufle uşurat. Problema devine una de constituire a unei adunări legislative, independentă de voinţa conducerii partidului. De aceea, nu putem recunoaşte conducerii niciunui partid vreo preempţiune în alocarea mandatelor. Ai pierdut şansa nuninominală? Ai răbdare. Cît? Cum? Pînă cînd? Cine hotărăşte?
Staţi! Situaţia nu e disperată. Mai există pe lumea asta dreptul natural. Listacii (amorfi) pot fi „cristalizaţi pătratic”. Adică, ALEATOR. La zar. Prin tragere la sorţi*. Este un criteriu vechi decînd Lumea, şi foarte fiabil.
Avantaje
● Şpaga pentru un loc pe liste se va uniformiza. Aşa cum în mînerul pulanului fiecărui securist zăcea ciocanul de magistrat, tot aşa, printre acatistele fiecărui listac zace mandatul de parlamentar.
● Nemaiexistînd locuri eligibile şi neeligibile, riscul de a ne pricopsi preponderent cu secături, scade. Este mai probabil ca printre secături să pătrundă şi nuci bune. Cu cît mai tari, cu atît mai bine.
● Un alt avantaj este că, din inevitabilul joc al demisiilor şi supleanţilor, ne putem da seama cine pe cine controlează în partid.
● Este şi în interesul listacilor. Nu-i va mai putea învinui nimeni dinafara partidului că au intrat cu zece mii sau cu zece voturi. Vor fi egali cu nominacii.
Dezavantaje
?
–––––––––-
* De altfel, legea electorală face referire la tragerea la sorţi ca soluţie de deblocare rapidă a unui impas, în cazul în care se pune problema alocării primului mandat în cadrul unei alianţe. Cînd partenerii se invită unul pe celălalt să aloce un mandat, judecătorul din BEC trage la sorţi ordinea partidelor din alianţă. La o adică se pot atribui mandatele şi prin jankenpoi între listaci.
● Necropsie pe legea electorală
Căutînd prevederi legale ce pun în pericol siguranţa cetăţeanului, m-am oprit la legea electorală. Acolo e prevăzută o procedură de strîngere de semnături similară cu cea de la art. 18-22 din legea partidelor. Dar nu de legea partidelor vreau să discutăm, ci despre legea elctorală, modificată de Parlament în martie 2008.
Să vedem întîi cîte praguri electorale există:
Aflăm (fără să cităm) la Capitolul XI Articolul 47 (2):
a) 5,000% pentru Camera Deputaţilor,
b) 5,000% pentru Senat,
c) condiţionat: 6 colegii cîştigate pentru Cameră (1,796%) şi 3 pentru Senat (2,189%).
Mă opresc aici, întrucît alianţele şi organizaţiile minorităţilor urmează regimuri, fie asemănătoare, fie prin discriminare pozitivă.
Pînă una alta, vedem că, numai în cazul partidelor, avem, nu unul, ci trei praguri electorale.
Nomenclatură:
Vom folosi: nominac (nominaci) pentru candidatul ce cîştigă uninominal colegiul, şi listac (listaci) pentru candidatul ce nu cîştigă colegiul, dar rămîne eligibil la zar.
Criterii de legitimitate
Am deosebit două criterii de legitimitate:
1) legitimitatea individuală, dată de majoritatea absolută într-un colegiu (cristalină) şi
2) legitimitatea colectivă (amorfă) dată de însumarea voturilor.
Legea prevede drept condiţie de legitimitate absolută pragul de 5% (cristalin plus amorf).
Limite
Pentru ca cele două criterii de legitimitate să fie riguros superpozabile, ar trebui: fie ca, pragul electoral să scadă la 1/334 (0,299%) pentru Cameră şi respectiv 1/137 (0,729%) pentru Senat, fie numărul de parlamentari să fie de cîte maximum 20 în fiecare Cameră. În orice alt caz, dacă suntem cu scaun la cap, vom fi în situaţia de a da prioritate doar unuia din cele două criterii.
Axiologie
Coexistenţa a două criterii de legitimitate duce inevitabil la conflict. La un moment dat, va trebui să valorizăm un criteriu în dauna celuilalt.
Din cele două, criteriul individual majoritar-absolut (cristalin) este expresia unui drept fundamental: dreptului de a fi ales. Dreptul de a fi ales este un drept individual.
Criteriul colectivist (amorf) însă are la bază compromisul pragmatic. Compromisul nu este o valoare, ci o virtute. Iar pragmatismul nu este nici măcar virtute, ci o trăsătură de caracter (adesea negativă).
Discuţie
Din perspectivă axiologică, să analizăm ipoteza în care un partid obţine 5 colegii. 5 nominaci, şi nimic mai mult. Cei 5 vor avea toată legitimitatea individuală din Lume, dar nu vor intra în Parlament. De ce? pentru că limita minimă legală este 6 nominaci (1,796%). (alt prag de legitimitate ales arbitrar .)
Aşadar, vom nedreptăţi 5 oameni şi nu vom şti cum să le motivăm negarea dreptului. Vă rog să observaţi că, odată cu negarea unui drept individual, cel de a fi ales, strivim şi voinţa a cîtorva zeci de mii de alegători. Cu alte cuvinte, paguba morală este de dimensiuni judeţene.
Nimeni nu va putea explica de ce un candidat independent poate pătrunde în Parlament dacă e nominac, dar de ce 5 nominaci ai unui partid nu pot căpăta mandate.
Este o situaţie clară de discriminare după apartenenţa politică. Mai grav: la un drept individual, o pedeapsă colectivă. Legea devine astfel schizoidă. Premiază partidele cu peste 5% în numele unui iluzoriu drept colectiv, rezultat din dreptul de asociere, dar, în numele aceluiaşi drept de asociere, pedepseşte alte partide ce nu îndeplinesc pragul electoral. Cum e posibil ca un partid cu 4,999% din care 5 nominaci să fie pedepsit colectiv cu lăsarea înafara Parlamentului, iar un partid cu 5,001% să beneficieze de un drept colectiv deşi poate promovează numai listaci? Ce fel de selecţie este aceasta?
Cum e posibil ca dreptul de asociere să fie pentru unii mumă iar pentru alţii ciumă?
Aşadar, legea nu poate acredita un ipotetic drept colectiv de a fi ales, superior dreptului individual de a fi ales, fără ca acest lucru să producă nedreptate. Iar în ţările normale la cap, toate sistemele electorale mixte fixează pragul electoral la limita 1/n, în care n este numărul total de membri ai unei camere a legislativului. Oricît am încerca să armonizăm cele două criterii, nu vom obţine decît rezultate paradoxale, nedrepte, şi multă, multă mînie populară.
Exemplu de sistem mixt: Japonia 31 august 2009. Alegeri generale pentru Dietă. Sunt puse în joc 480 de fotolii.
Listăm doar partidele cu sub 5% dar care au promovat. Mai sus de ele nu sunt decît două mari partide.
(unitatea de măsură este fotoliul de ～) :
Partidul Budist: 21 listaci
Partidul Comunist – 9 listaci
Partidul Social Democrat – 7 din care 4 listaci
Noul Partid Popular – 3 nominaci
Partidul Tuturor – 5, din care 3 listaci
Partidul Japoniei – 1 nominac
Partidul Lumii – 1 listac
Independenţi – 6 nominaci
După cum vă puteţi da seama, sunt permise toate combinaţiile posibile. Cu excepţia celor 6 independenţi, niciun partid din cele listate nu ar fi intrat în Dietă, dacă legea electorală japoneză ar fi fost la fel de dezlînată axiologic, precum cea românească.
Efecte perverse ale legii electorale româneşti
Pe lîngă aberaţiile prezentate mai sus, încerc să arăt şi efecte perverse la nivel psihologic-comportamental. Pragul electoral de 5% a fost fixat pragmatic. Legiuitorul aflat în conflict grav de interese, a considerat, în mod egoist, că partidele minore nu au dreptul de a promova în Parlament, consiliul legislativ a tăcut mîlc, Preşedintele a promulgat iar Curtea Constituţională îşi căuta ochelarii „de aproape” pe sub pupitru.
O serie de autori sunt de acord că pragul electoral induce pragmatismul şi la nivelul alegătorului, ceea ce amplifică fenomenul negativ de oligarhizare politică. Cu alte cuvinte, nu-l alegi pe cel care crezi că te reprezintă, ci pe cel cu şanse considerate la un moment dat reale. Nimeni nu ştie cît de mult este sufocat electorul de restrîngerea pragmatică a opţiunilor.
Pentru a aprecia gradul de lehamite, putem însă să comparăm gradul de cristalinitate la atribuirea mandatelor şi astfel afla comparativ, cam cu cîtă scîrbă merg electorii români la vot.
Am plecat de la ipoteza simplificatoare că e criză mondială, iar politicienii sunt la fel de nevrednici şi colo şi colo. Singura diferenţă este la afişajul electoral. În Japonia, toate afişele sunt de aceeaşi mărime (cca. A2)
În Dietă, cristalinitatea este de fix 62,500% (300/480). În Camera Deputaţilor 25,748% (86/334) . O diferenţă semnificativă. Nu ştiu cum s-o interpretez. Poate s-o găsi vreun sociolog, dar mie cel puţin, amorfismul de 75% îmi sună a lehamite din lipsă de opţiune liberă. Dacă socotim şi că plutonul maghiar (preponderent nominac) asigură circa 1/5 din cristalinitate, constatăm că de fapt, lehamitea reală este de aproape două ori şi jumătate mai mare în populaţia nemaghiară din România (80,2%), decît în populaţia nemaghiară din Japonia (37,5%). Se adaugă circa 10% lehamite măsurabilă obiectiv, dacă comparăm diferenţa indicelui de participare la scrutin în cele două state.
Să vedem gradul de reprezentare minoră (total):
în Dietă:11,041%
în Camera Deputaţilor: (teoretic) 00,000%.
Aşadar, ne putem aştepta ca abolirea pragului electoral să nu „scumpească” reprezentarea în mod semnificativ. Cu atît mai legitimă ar fi abolirea pragului electoral, cu cît, partidele parlamentare par a-şi fi epuizat potenţialul de decepţionare a electorilor. După abolirea pragului electoral, e de aşteptat ca, atît participarea cît şi reprezentarea electoratului să se îmbunătăţească cu cel puţin 20%, prin relansarea competiţiei electorale bazată pe egalitatea de şanse, ceea ce vine în sprijinul revigorării democraţiei.
Concluzia este că, deşi legea electorală românească s-a vrut de 6 ori „mai uninominală” decît cea japoneză, a ieşit de 3 ori „mai puţin uninominală”. Este un rezultat pervers, mai prost decît cel scontat. O lege făcută de gestionari de aprozar, ce vînd nucile condiţionat. În acelaşi timp, şi la bucată, şi la duzină, şi la kilogram, cu prioritate nucile seci sau rîncede. Nucile bune intră la scăzămînt, şi sunt folosite la coliva democraţiei. Se mai îndoieşte cineva de „justeţea” mercurialului în comerţul socialist? .
Despre pragul electoral
Dreptul de a fi ales este unul individual. Punînd condiţia unui prag electoral strict mai mare decît norma de reprezentare a unui deputat/senator, pui implicit condiţia ca numai un grup de oameni să reprezinte o doctrină politică. Niciodată un individ. De acord, dar în acest fel, condiţia pragului electoral face din dreptul individual – cel de a fi ales – un drept colectiv. Valorizezi grupul în dauna îndividului. Pragul electoral de 5% ar fi unul democratic numai dacă Parlamentul ar fi format din 20 de deputaţi/senatori. Nu zic că ar fi o idee rea, dar pînă una, alta, cifrele sunt cu totul altele.
Se poate obiecta că un singur reprezentant al unui partid nu-şi poate valorifica dreptul de asociere dacă intră în Parlament. OK. Asocierea începe de la 2. În cazul acesta, pragul electoral va trebui ajustat la echivalentul normei de reprezentare pentru 2 parlamentari. La un Parlament cu 300 de deputaţi, pragul electoral ar trebui să fie minimum 1/300=0,333%, şi maximum 2×0,333=0,666%. Legea electorală nu este singura de rang inferior ce face din Constituţie hîrtie de pus la closet. Am arătat cu alte ocazii şi alte norme legale ce lezează grav Drepturile Omului.
Un alt efect pervers al pragului electoral de 5% este că induce un comportament pragmatic în electorat. Cu alte cuvinte, nu votezi pe cine crezi că te-ar reprezenta mai bine, ci pe cel cotat cu şanse. Consecinţa a fost de-a lungul timpului ieşirea unor partide din Parlament, fără nicio şansă de a reintra pe cale electorală fără o cartelare mai mult sau mai puţin imorală. Cum ar veni, legea electorală perverteşte şi dreptul de a alege, şi dreptul de a fi ales.
E de notat că Parlamentul European are, pentru România, un prag de reprezentare de 2,94%. Cu alte cuvinte, deşi numai cu 1/10 din cît are Camera Deputaţilor, secţiunea română a PE e formată pe baze de 1,7 ori mai democratice decît Parlamentul României.
Alin Fumurescu
Fără buletin 
leave a comment