Fără buletin

De vorbă cu Alin Fumurescu

Posted in Chestii by Marius Delaepicentru on 2011/04/30

Îmi îngădui să reproduc aici interviul pe care Alin Fumurescu a avut răbdarea să mi-l ia deunăzi. După patru săptămîni de la apariţia pe voxpublica, consider că viaţa comercială a interviului a expirat.

Observaţie tehnică: Ilustraţiile îmi apraţin, dar se încarcă din serverul companiei F5. Este posibil ca într-un viitor incert, imaginile să dispară.

pour les connaisseurs, Marius Mistretu (nom de plume – Marius Delaepicentru), nu e nici o noutate. E prezent de cativa ani pe bloguri, in reviste, provoaca scandaluri diplomatice, s.a.m.d. A fost insa nevoie de o tragedie in Japonia pentru ca romanul ajuns « carciumar la Hiroshima » sa devina un soi de vedeta media. Multi l-au citit, unii l-au si plagiat, nimeni, insa, n-a fost curios sa vada cum a ajuns Marius din Romania, Marius din Japonia Mariusu, si de ce ii mai pasa inca intr-atat de tara incat sa strabata sute de kilometri pana la Ambasada Romaniei pentru a vota.

Momentul era, asadar, numai copt pentru un interviu.

Nota: Fotografiile sunt din arhiva personala a lui Marius (prima, Marius la un an) si au fost postate “in orb”, exclusiv din cauza handicapului tehnologic al interviatorului (AF). Nadajduiesc ca la a doua parte sa-mi imbunatatesc performanta in materie.

AF: Inainte de toate, cum esti? Cum sunteti ?

MD: Multumim, bucurosi le-om duce toate. Ma uitam la rezultatele unui sondaj de presa. Noua din zece romani sunt de acord cu prealuminatul ilderim Crin Antonescu si sunt gata sa conditioneze dreptul de vot pentru capshunari, de plata unui impozit in tara. Iti vine sa dai cu bilutza de plutoniu dupa ilderim, nu alta.

AF: Ilderim? De la seic sau de la armasarul arabesc?

MD : Scuze, e doar o aliteratie care sa sugereze ca turcu-i frate cu romanu’. Astia s-au nascut la poale de caftan si nu stiu decit sa pupe picioare de poterasi si ghiuluri vanghele. Uite si tu. Romanii inca nu au auzit ca dreptul de vot este, pentru zoon politikon, ca aerul pentru mamifer. Aceiasi noua din zece sunt si cei mai mandri ca trebuie sa se milogeasca de militieni sa le faca buletin de oras. Ia, intreaba-i daca ar fi dispusi sa stea la coada la primarie cu scociul pe gura sa-si innoiasca autorizatia de libera-exprimare. Vezi? Nu-si dau seama ce sinucigasi sunt.

AF: Esti incredibil! Eu te intrebam “ce mai faci” cu gandul la tragedia de la voi. Tu imi raspunzi cu ‘durerile’ tale romanesti. Te doare pana si acum Romania mai mult decat Japonia ? Dupa un cutremur, un tsunami si un accident nuclear ?

MD : Pai, tu vrei sa publici interviul asta in Yomiuri shinbun?

AF : Ai rabdare. Vom reveni si la cele ce te dor pe tine. Spune-mi cum ai ajuns sa gazduiesti doua mame si doi copii…Cum sunteti – si familia si “haremul”, cum i spui pe blog?

MD: Raspunsul scurt ar fi ca o veche amica de-a sotiei mele speriata, dar nu in panica, ne-a sunat sa ne intrebe daca poate veni cu fiica sa in refugiu la Hiroshima, intrucit se anunta un mare cutremur in reg. Kanto (si care pina la urma nu s-a mai petrecut). Incepusera si zvonurile despre volatilitatea iodoforma a situatiei de la reactoarele nucleare. Dupa ce amica si-a asigurat la noi capul de pod, a venit cu cererea pentru inca o mama cu copil. I-am aprobat-o, iar a doua zi, “al doilea val de refugiati” a sosit cu shinkansenul. Le-am pus la dispozitie odaia de oaspeti, livingul si dependintele. Tatzii au ramas in Tachikawa (Tokio) sa munceasca.

AF: Cit estimezi ca va dura convietuirea? Ma refer la refugiatii arondati tie.

Au plecat. Dupa vreo saptamina, amica amicei se intoarse in Tokio, dupa ce dadu si o fuga la Kami-no-seki (pref. Yamaguchi) la o serbare cimpeneasca de protest ecolog impotriva companiei Chuden (compania regionala de electricitate) ce planuia sa construiasca acolo o centrala nucleara.

AF: Serios? Mai rar aflu de proteste in Japonia.

Stai nitel. Compania declarase cu o zi inaintea protestului ca nu mai construieste centrala, ceea ce a desumflat nitel adunarea, dar azi aflai ca, totusi, proiectul ramine in picioare, intrucit compania are de indeplinit planul cincinal la reducerea emisiilor carbonice conform protocolului de la Kyoto si nu vrea sa ii incurce pe negociatorii de-si pusera obrazul.

AF: OK, sa revenim.

Cum ziceam, una din cadine ma parasi, iar celalta, la jumatatea saptaminii trecute, lua calea Kagoshimei (in Kyushu). Daca tot au copiii vacanta, si-a zis sa isi plimbe fiica si prin alte locuri. Si uite asa, revenii la monogamie. Nu e nimic iesit din comun.

AF: Esti modest, nu multi s-ar oferi sa gazduiasca mai mult sau mai putin necunoscuti – ba inca pe o perioada nederminata – , le-ar duce copiii in excursii, s.a.m.d.. Revenind, insa, ca nu vreau sa te ‘fastacesti’. Erai o prezenta constanta pe bloguri si in revistele din Romania cu mult timp inainte de tragedia asta. Aveai si atunci si acum un blog – “fara buletin” (delaepicentru.wordpress.com) Si, totusi, ai devenit o celebritate media doar dupa. Sa fie nevoie de o tragedie pentru a “ne vedea”?

MD: Nu imi dau seama. Celebritate nu ma simt. Insa cresterea cu doua ordine de marime a numarului de vizitatori unici in primele zile de la cutremur, pe linga ca m-a responsabilizat, mi-a deschis oportunitatea de a achizitiona vectori noi pentru raspindirea ideilor mele mai vechi, despre care stii, pe care mi le-ai sustinut in parte, si pe care sper sa mi le sustii si de acum incolo. Pentru a-mi atrage o “clientela” cit de cit fidela, mi-am luat in serios rolul de “corespondent de razboi”. Trei zile si doua nopti am petrecut in pravalie, incercind sa raspund intrebarilor. Sigur, am spus si citeva prostii, insa sper sa fiu iertat, si ca eventualele victime sunt inafara oricarui pericol.

AF: Nu ca ti-as tagadui vreun merit, dar omul este un animal mimetic. Are nevoie de modele. De unde te-ai „adapat”?, ca-sa-zic-aşa.

Una la mina: Am fost inspirat in actiunea mea de corespondentul la Washington al NHK (regret, nu i-am retinut numele), din timpul atacului de la NYC din septembrie 2001 si dupa. Atunci, un singur om dadea, pe un ton egal, raspicat, din ora in ora, cite un scurt buletin informativ, timp de trei sau patru zile, pina cind s-a redeschis spatiul aerian american si i-au sosit intariri. Atita daruire si tenacitate nu am vazut niciodata la un om de presa. Nici macar la revolutia din 1989.

Doua la mina: M-au onorat complimentele primite de la Neculai Constantin Munteanu pentru felul in care m-am descurcat cu blogul. Desi nu fac parte din “generatia in blogi”, daca NC Munteanu nu m-ar fi pisat mai demult la cap sa pun ceva pe kilobitzi, interviul acesta nu ar mai fi avut loc. Ii sunt recunoscator lui NC Munteanu. Ma iluzionez ca, cel putin stilistic si fapt-diversic, ii sunt emul.

AF: Vorbind despre presa: din cate inteleg ai fost si “folosit” in perioada asta – mai cu seama in primele zile, cand exista in tara o reala sete de informative, ai fost “citat” din plin, fara nominalizarea sursei… Exemple? Reactii? Sau ai adoptat o atitutdine « zen » ?

MD : Zenzen! (l.jap.: Ba, deloc! trad.MM). Îmi place să cred că ştiu să deosebesc interesul public de cel privat. Mi-am incropit din blog o agentie de stiri cu un singur angajat, patronat impersonal de simtul datoriei. De aceea am refuzat in zilele acelea orice cerere de colaborare venita din partea organizatiilor mass-media. Le-am aliniat pe toate la robinetul blogului. Informaţiile erau de interes public, nu neapărat pentru a satisface interesul unui public sau al altuia. (deosebirea e importantă). Spre deosebire de poporul venal, jupuitor de căpşunari, nu am avut nicio pretenţie materială sau de prestigiu. E bine ca oamenii să înţeleagă că orice catastrofă dă semnalul de start al unei etape de voluntariat. Păi, ce? Sf. Nicolae actiona pentru a fi citat în litanii?

AF : Tot despre presa : Dupa cum stii, in Romania cel putin – dar si in SUA – Japonia a trecut deja (cel putin) pe planul doi. Pe primul plan e acum Libia (daca nu divortul Moni-Irinel sau Oana-Pepe), peste cateva zile va fi veun viral video cu un hamster cantand la pian… Ca japonez prin adoptie, cum vezi aceasta pierdere rapida a interesului in fata unei tragedii de asemenea proportii ? Cum o vad japonezii ? [Nota : De buna seama, nu ma refera ci doar la « voi », la japonezi. Ma refer la toate tragediile care, de obicei, nu ne capaciteaza mai mult de zece minute sau trei zile.]

MD : Fiecare, cît îl duce capul şi inima. De incremente, decremente şi curbe de regresie se ocupă sociologii. Nici japonezii de pe alţi plauri tectonici nu sunt cu mult mai răvăşiţi. Observ însă că numărul de clienţi-eveniment în prăvălia mea creşte, semn că oarecari nelinişti existenţiale se cer narcozate. Însă nu sunt sigur. Luna martie este în mod obişnuit una relativ aglomerată, în branşa mea. Ponderea seismului o voi putea determina mai tirziu, dupa ce voi vedea trendul anualizat.

AF : Din perspectiva unui « carciumar roman din Hiroshima », cum singur te prezinti, care ar fi – daca sunt – diferentele dintre romani si japonezi, in general, si in fata unei asemenea catastrofe, in particular ? Nu-ti cer, de buna seama, acum, un tratat pe tema asta – doar impresii (sa zicem « ca la o bere » ? Sa zicem !)

MD : Mai multă ordine, cooperare pînă la limita omenescului, mai puţini oameni bigoti si egotişti, manipulare psihologica bună din partea autorităţilor (in special intru decongestionarea ariilor intens populate), absenţa lui Crin Antonescu de la TV, şi în general, discreţia partidelor din opoziţie, în ciuda faptului că PLD – acum în opoziţie – fu pentru aproape jumatate de secol partid dominant.

AF: Bun, si cu asta propun sa ne intoarcem – pentru moment – in Romania. Cum ajunge un roman carciumar la Hiroshima? De ce? Care ti-a fost traseul pana aici?

MD: Cred ca si raspunsul scurt mi-ar lua citeva duzini de minute bune. Voi incerca totusi. Orice catastrofa e rezultanta unui concurs de imprejurari. Prin 1993 am ajuns in Tokio. Cu viza turistica. Capsunar pionier, dar nu cu prioritate absoluta. Inainte fusesera si altii, iar locurile de munca ni le treceam unul altuia, pe masura ce se eliberau. Munceam cu totii in citeva restaurante ale aceleiasi companii. Bucatarie. Dupa circa un an, nu stiu cum se facu, dar ramasei singurul roman de pe acolo. E drept, conditiile de intrare in Japonia se inasprisera intre timp, ceea ce a stricat echilibrul dinamic intrari-iesiri. Cum ziceam, munceam 11 ore pe noapte. Bucatarie deschisa. Clienti cu duiumul. (Inca nu se instalase deflatia cronica.) Cu unii ma si conversam peste tejghea, iar pe altii ii stiam dupa “patternul”comenzii. Obisnuia sa vina cu alai si Hoki, ultima sotie a lui Henry Miller [Hoki Tokuda – nota AF]. Tinea un club de jazz in aceeasi cladire. Din vorba in vorba, ii zisei ca vreau sa plec de la companie. Femeia a incercat sa ma ajute, insa nu putea sa ma plateasca cu norma intreaga. A vorbit cu vecina de palier, ce tinea si ea un mic club. Au pus mina de la mina sa ma foloseasca in comun. Jumatate de an am muncit pentru (amb)ele.

(va urma)

MD : Fire zburdalnica, se facu de intinsei mina la secretara patroanei (Hoki). Secretara era combinata cu avocatul patroanei. Avocatul afla de mine si la un moment dat, in imprejurari pe care nu doresc sa le descriu (ar fi de un comic de situatie incompatibil cu un interviu serios) avocatul imi trase un pumn in nas. Insa la o bere in faptul diminetii i-am prezentat avocatului situatia, iar el a inteles-o. Ne-am impacat dupa ce i-am promis ca preiau fata in jurisdictia mea. Din nou, forma a precedat fondul. Nu mi-am retras cuvintul. In doi ani de sedere ilegala, devenisem fara sa imi dau seama japonezoid. (Aveam si chommage.)

AF: Ia-ma-ncet, ca ametesc.

MD: Sa recapitulam. Pirlit de inginer chimist pleaca la munca intr-o tara a carei limba nu o cunostea la data debarcarii, sta ilegal vreo doi ani si jumatate, ii sufla amanta unui avocat, provoaca o minie “pumnifesta” ce-i coteste nasul si destinul, il surclaseaza apoi retoric pe avocat si ii promite sa-i ia fata in jurisdictia personala. Dupa cum ti-ai dat seama si din alte actiuni, sunt un provocator autodidact.

AF: Aha! Adica cum, « jurisdictie » ?. Deci ai avut (ceva mai mult ?) de o aventura cu secretara ultimei sotii a lui Miller, amanta avocatului ei… Inseamna c-ai luat-o de nevasta ?

MD: …SI de nevasta. Dar mai mult de sotie. Realitatea insa ma contrazice pe ici pe colo. Din moment ce traim la Hiroshima iar nu la Bucuresti, ca gatesc mai mult sau mai putin profesionist, e semn ca cel « maritat » sunt eu.

AF: Fie si-asa :) Dar de ce ar pleca un inginer chimist “la capsuni” tocmai in Japonia? De ce in Japonia si nu in Spania, Italia, Canada sau mai stiu eu unde ? Doar Japonia nu e tara care sa-ti vina pentru prima oara in minte cand te gandesti la emigrare ?

MD: Iar ma pui s-o iau de la Adam. :) Cred ca nu am un raspuns satisfacator nici macar pentru mine. Asa s-a potrivit. In ciuda faptului ca aveam un pasaport cu un pronuntat miros de sifonier. La urma urmei, si Canada poate fi departe daca o iei peste Asia si Pacific. Tot iti place sa compari distanta de la marti la miercuri si de la miercuri la marti.

De ce am plecat? Motive amestecate. Pentru bani, pentru a-mi nutri caii verzi, pentru orgoliu personal, pentru a ma intoarce (online) cu cunostinte utile in spargerea imobilismului valah, si nu in ultimul rind, pentru a-mi perfectiona ratarea profesionala. Intotdeauna m-am remarcat prin inadecvare. Prin desincronizare. Citeam cartile dupa ce le apunea voga. Si-apoi, cind tara era plina de oameni « indispensabili », ce, fie se umileau intr-un mod rusinos sa-si pastreze locurile de munca, fie potentati ce tineau locurile caldute pentru urmatoarea cohorta de nepoti si cumetri, am decis sa-mi iau destinul in bagaj si s-o tulesc din ospiciu. :) )

AF: OK, vad ca esti evaziv si in acelasi timp nu menajezi pe nimeni. Nici macar pe tine. Sa revenim la traseul tau de la Bucuresti, la Hiroshima, via Tokyo.

Mai raminea o problema. Sa imi legalizez statutul de sedere in Japonia. Am vorbit cu un domn, grangur la Biroul de Imigratie, client al clubului patroanei. Din discutie am dedus ca cel mai bine ar fi sa urmez calea legala obisnuita, desi ar fi fost si altele, la fel de legale. Pe scurt, sa ma predau, iar dupa durata de interdictie (pe atunci, un an) sa revin pentru a continua ceea ce angajasem cu obrazul. Asa am si facut. Am stat un an in tara, prilej cu care am lamurit si citeva aspecte ale vietii mele. M-am reangajat la institutul pe care il parasisem. Tocmai fusese modernizat utilajul de crescut microbi si aveau nevoie de unul cu experienta anterioara modernizarii pentru a intocmi manualul de utilizare.

AF: In anul petrecut in Romania ai pastrat, banuiesc, legatura cu … Japonia.

MD: Asadar, suntem in 1996. In lipsa mea, fata [actuala sotie] se retrase la casa parinteasca (de la Hiroshima 15 Km mai la rasarit) sa isi ajute parintii (bolnavi) la companie. E-mailul inca gingurea. Scrisorile si telefonul erau singurele ligamente. Fata imi scria zilnic, dar trimitea teancul saptaminal. Eu ii scriam saptaminal. La wordprocessor. (Nici acum nu stiu sa scriu de mina in kanji.) Revenit in Japonia, am mers la viitorii socri in petzit. Opozitie totala. Am revenit dupa citeva luni. La fel. I-am inteles. Orasel de marimea Sinaiei, bi-ocupational: mici manufacturi de pensule de scris (cazul familiei sotiei) si industrie auto (piese pentru Mazda). Mediu foarte conservator.

AF: Te-ntrerup din nou. In ce limba va intelegeati ? Vorbeai asa de repede (dupa trei ani) japoneza sau ei engleza ?

MD : Socrii nu vorbesc engleza. Vorbem intr-o japoneza aproximativa, fara o distinctie clara a registrelor discursive. Era japoneza de bucatarie, probabil putin mai elevata decit cea a gindacilor de bucatarie. Pina la urma, constient de neplacerea pe care le-o provoc viitorilor socri, am apelat la limbajul trupului. Le-am facut o dogeza (plecaciune in patru labe). Am primit incuvintarea pentru casatorie, cu titlul de insailatura. Casatoria a ramas secreta si conditionata. Ne-am mutat in Hiroshima. Trebuia sa imi caut ceva de munca. Banii erau pe terminate. Mincam piine cu margarina. Obisnuit cu Tokio, unde intotdeauna se gaseste ceva de munca, m-am lovit de alta realitate, alt grai, alte obiceiuri, alt salariu orar. As fi putut sa muncesc direct ca bucatar, insa, desi partial deprofesionalizat, ma atragea sa cresc microorganisme. Am cautat de lucru si la o companie de miso, ce mi s-ar fi potrivit aspiratiilor (si viceversa) insa eram prea batrin. Buf!

AF: Ce-nseamna o companie de “miso”?

MD: Miso este soia fiarta, amestecata cu sare, insamintata cu koji (orez sau orz impinzit cu un mucegai (Aspergillus orizae) si tinuta citeva luni la fermentatie aproape alcoolica. Pasta obtinuta este bogata in aminoacizi (rezultati din proteoliza). Miso se foloseste pentru ameliorarea sapiditatii supelor in special. Subprodusul lichid se numeste shoyu (sos de soia). In zilele noastre, tehnologia de fabricatie a miso este distincta de cea pentru shoyu.

AF: Sa revenim la chinurile facerii unei « patratzele » in societate – dupa cum spuneai deunazi intr-un interviu aparut in Kamikaze.

MD : Suntem in Hiroshima anului 1997. Inchiriem un mic apartament intunecos, situat intr-o veche cladire de beton subtire, la vreo 500m de epicentru. Suntem vizitati periodic de limacshi iesind cu siaj prin rosturile placilor de tatami.

Hotarit sa imi extind « teritoriul », la aproape 38 de ani invatam sa merg pe bicicleta. Faceam exercitii de bushituri in Parcul Pacii, noaptea, pe linga ansamblul memorial al victimelor exploziei nucleare.

Sotia mea s-a angajat ca agent de asigurari. O munca pentru care nu era facuta. Imi plingea in fiecare noapte. Nitel resemnat, am acceptat o propunere venita de la un proaspat amic barman. Barul vecin de pe acelasi palier era liber. Proprietarul era acelasi la ambele: un tip ce vindea produse in retea de distributie (Amway). Isi facuse baruletzele dintr-o toana, pentru a avea unde bea o bere. Ne-a subinchiriat baruletzul. Pina sa ne facem clienti, am fost nevoiti sa muncim si ziua. Ea la asigurari, eu zilier la o companie de recrutare si plasare a fortei de munca. Cind pe santier, cind la spatii verzi, cind la colectat gunoiul, cind distribuiam fluturasi, cind la sortarea gunoiului. Ultima, ceva mai scurta. Aveam de scos de pe banda si de aruncat in buncar sticla bruna. Dar treceau si lucruri utile. Asa m-am ales si cu o enciclopedie in 14 volume. Cit examinam obiectele de interes, sticla bruna o lua la vale. Ca in Timpuri Noi. M-au dat afara dupa o saptamina. Ne amuzam amar: “nu sunt bun nici macar de gunoier”.

AF: Cit v-ati chinuit asa?

Am dus-o asa vreun an si jumatate. Slujbe ocazionale ziua, si cea de noapte in baruletz. Pina intr-o zi, cind m-am resemnat definitiv si m-am dedicat baruletzului. Am amenajat in nisha boilerului de apa, o bucatarie de un metru patrat (nu exagerez de loc) in care am inceput sa gatesc paste si pizza. La nivelul capului se acumula aer de 50-60 de grade. Nu de putine ori mi-a sunat alarma de incendiu din cauza vecinatatii senzorului. Intre timp, sotia mea renuntase la compania de asigurari si se angajase cu jumatate de norma ca factor postal pe motoreta.

Dupa trei ani, sotia imi era gravida. In fatza implacabilei biologii, socrii ne-au oficializat in sfirsit casatoria. Ne-au costumat si ne-au tras o nunta la un templu shinto din oraselul natal. Hoki ne-a cintat la pian.

In anul urmator am schimbat localul. Am reziliat contractul de subinchiriere, si am inchiriat un local mai mare pe care l-am botezat L@ Marius. Ulterior am aflat ca proprietarul de drept al vechiului baruletz a disparut presat de imposibile scadente pecuniare, dar fara legatura cu contractul nostru de subinchiriere.

Fac precizarea asta pentru a-i preveni pe cei ametiti de promise cistiguri rapide si tunuri facile din zeptere retele de distributie, sau mai stiu eu din ce alte capcane. Nimic nu e usor atunci cind vrei sa dormi linistit.

(va urma)

AF : De la ultima conversatie ati mai avut parte de un cutremur « marisor » – de 7.4 pe scara Richter. Nu te sperie seria asta de cutremure ? Nu va sperie ?

MD : Shed pe alt plaur. Insa, la locul producerii seismului, nu garantez ca oamenii au stat sa-si termine ceaiul inainte de a se refugia din calea anuntatului tsunami. Cu atit mai urgentă a fost evacuarea, cu cit, fatza de linia tărmului, epicentrul era la o aruncătură de bazooka, iar pină la transgresiunea potential ucigasă, o chestiune de minute. Judecind dupa numărul accidentatilor (72) si după circumstantele in care s-au ranit, precipitarea a fost maxima. Nici premizele topografice – terenuri, de o lună incoace, expuse inundaţiilor – nu favorizeaza evadarea molcoma.

AF : Am auzit astazi (ieri – A.F,) un japonez spunand ceva ce mi s-a parut extraordinar – si anume ca acest cutremur a fost o … oportunitate. Ca, asteptandu-se la « replici », instalasera aparatura de masurare, asa ca acum au cules date pe care le vor putea folosi in viitor…

MD: In Japonia, empiria e la ea acasa. In clasa a III-a la ora de studii sociale, copiilor li se explica cum e cu persoanele nevazatoare. Sunt legati la ochi si li se spune sa coboare scarile. Fara casca de protectie. Japonezii teoretizeaza mai putin inainte de a experimenta. Ei stiu doar ca in maruntaiele esecului se gaseste, nu saminta, ci zigotul succesului. Experimentul e comandat mai degraba de viziuni decit de teorii. Yatte min to wakaran.; (in graiul din Hiroshima: Pina nu incerci, nu-ti dai seama. Trad.MM) se aude adesea in conversatii. Incearca sa o legi de: Nu avem timp să fim pesimişti; cum zicea deunazi premierul Kan. Asta a fost traducerea aseptica. Cea apropiata plex-solariceste ar fi: nu avem timp de elegie (lamento). Cu alte cuvinte: nu avem timp sa fim mioritici. Nu pot insa sa nu observ similitudinea cu trama filmului Twister. S-ar putea ca acelasi spirit vizionar-empirist sa te inconjoare si pe tine in SUA.

AF: Si, totusi, nu crezi ca e cinic sa vorbesti de experimente atnci cind oamenii mor?

Sunt doua planuri despartite mai degraba temporal. Nu poti amina salvarea virtualelor victime ale urmatoarelor sinistre (pentru ca vor mai fi) doar pentru ca prezentul este tragic.

Dar poate esti curios sa afli ce sta la baza oportunitatii: visul. In conditii de pace, orice plan de urbanism avanseaza lent. O vad zilnic. De mai bine de 6 ani urmaresc felul in care o arie de citeva zeci de hectare este „terraformata”. Se demoleaza, se scormoneste pamintul, se muta case pe fundatii noi, se sorteaza molozul si se cara in mare, se largesc strazi. Acum 6 ani, una din strazi avea pe partea dreapta cladirile situate pe doua aliniamente, in proportie de 7:3 vechi:nou. Desigur, aliniamentul nou, in reces. Azi raportul este de 1:9. Terenul eliberat prin reces se imprejmuieste de catre primarie si se intretine pina cind raportul devine 0:10. Deja se vad stivele de conducte ale santierului ce va sa vina. Probabil, actualmente strimta strada, cu sens unic, fara trotuar, va deveni in cursul acestui an una cu doua benzi pe sens, si cu trotuar. In unele locuri, largirea poate dura si doua decenii, tinind seama ca nimeni nu poate fi obligat sa isi demoleze imobilul inainte de expirarea duratei nominale de exploatare.

„Dupa o catastrofa, visul devine colectiv”

AF: E o caracteristica japoneza – sa vezi partea plina a paharului (sau macar cei cativa stropi ramasi pe fundul paharului) ?

MD: Cind te ia apa, iti vine mai usor sa „exploatezi situatia”. Sa cauti o ragalie de care sa te agati. Important e sa ai visul care sa te calauzeasca dupa ce incaleci ragalia. La fel de important este sa mai stii ca visul tau este protejat de lege. Insa, dupa o catastrofa, visul nu mai poate fi personal. El devine colectiv. Visul unui arhitect este sa aiba citeva sute de hectare vide pe care sa le umanizeze. Dar, daca lasi doar arhitectul sa decida, te poti trezi cu o Ceaushima desenata de Arhitectul Genialissim al Neamului. Acuma, facind comparatia intre urbanismul melc, de pace, si cel de razboi, iti dai seama in ce consta oportunitatea.

AF: Concret?

MD: Concret, legea „martiala” restrictioneaza comertul imobiliar pe timp de doi ani. Ratiunea nu e greu de intuit. Impiedici speculatiile cu terenuri. Intre timp, se intocmeste planul de urbanism. Celui ce nu ii permiti vremelnic sa isi reconstruiasca casa, ii ceri in schimb opinia. Exprimata pictural. Locuitorii sunt invitati sa isi exprime viziunea de viitor pentru orasul supus reconstructiei. In picturi si desene. Planurile personale de urbanism sunt apoi integrate in planul oficial de urbanism. Intelegi acum de ce in relatarile de pe blog, la trei zile dupa catastrofa, spuneam ca reconstructia incepe in mintile oamenilor.

AF: Sa revenim. Ramasesem la momentul in care v-ati deschis al doilea local, L@ Marius? Nu « suna » prea romaneste ?

MD : Se cuvine o precizare. Al doilea local l-am deschis in serie, iar nu in paralel. In prezent tot in el muncesc. Acuma, despre firma, stii ca nu citesc « spiritul vremii » si ca nu ma aliniez defel snobismului mercantil. Nu puteam boteza localul Reteveylle Impex SRL.

AF: Merg japonezii la restaurante « exotice », cum merg americanii la restaurantele japoneze ?

MD: Nu chiar. Ar fi si greu sa ma impun numai cu preparate romanesti. De aceea, in firma specific ideografic: bucatarie europeana. In zona asta sunt circa o mie de localuri de toate culorile. Sunt stivuite in cladiri de 1-10 etaje. Al meu e la etajul 5 (4 pe romaneste) ultimul, intr-o cladire cu 8 faguri. Am privilegiul ca foarte rar sa imi intre clientii din intimplare. De obicei sunt prieteni cu prietenii altor clienti, ceea ce permite intretinerea mai usoara a atmosferei mesterite de noi, chiar daca asta nu aduce vinzari fulminante. Oricum, 14 ani de continuitate culinara este in sine o performanta, in conditiile in care 1/3 din localuri falimenteaza anual.

« Cum il chema pe neamtul ala ? Alzheimer ? »


AF : Cat de « adaptat » esti la Japonia ? Cat de « adaptati » sunt japonezii la tine cata vreme se vede cu ochiul liber ca nu esti « unul de-al lor » ?

MD: Romanii orisiunde cresc. Cei inadaptati fac prea putini pureci. Se autoexclud. Cit despre aspectul meu, am norocul sa imi pastrez simtul umorului si sa il diversific. Autoironia este pretuita si pe aici. Ma scuz uneori cerind intelegere pentru faptul ca m-am nascut in alt judet. De altfel, integrarea cea mai buna este atunci cind iti insusesti umorul specific locului, fara sa incerci a impune intraductibilul umor natal.

AF: Te simti « marginalizat » in vreun fel ?

MD: Deloc. Uneori ma simt nitel colonizat de activitatile in comun, dar nu ma sustrag. Sunt doar un pic dezamagit ca la alegerile locale de poimiine nu am drept de vot, desi actualul partid major de guvernamint l-a promis. S-a opus Noul Partid al Poporului parte a coalitiei de guvernare. (un minuscul partid iesit dintr-o dizidentza a PLD). Dar mai e timp.

AF: Ai prieteni japonezi ? Mergi cu ei la o bere, la un sake, la un pescuit ? Va vizitati ? Care ar fi din acest punct de vedere diferentele de socializare dintre Romania si Japonia ?

MD: Am si nu am prieteni in sensul aristotelian. Pe de alta parte, as putea spune ca toti clientii imi sunt prieteni. Cu unii mai fac si planuri extracirciumare, cum ar fi cite o iesire in natura. Cert este ca nu am dusmani locali, ci doar virtuali cu IP romanesti. Invidie? Poate, dar in limitele tolerabile. Socializarea incepe tot cu viziuni. Iar caile de socializare rezulta organic. Nu mai departe, comuniunea (bucuria impreuna) data de feluritele festivaluri si bilciuri ii apropie pe oameni. De aceea spuneam adineaori ca nu ma sustrag. Citeam in presa romaneasca o opinie cum ca august are in Romania prea multe (vreo 500) evenimente similare. Inca sunt putine. Compara cu cele 100.000 de festivaluri de anverguri diverse, ce au loc in Japonia. Numai in cvartalul in care locuim, sunt anual patru evenimente de interes sub-local. As zice, punctual.

AF : Ce planuri de viitor ai ?

MD: Chiar vrei sa iasa un interviu ca la manual? Am planuri marunte, dar inghetate din motive conjuncturale. Mai mult planuri domestice. Amin citeva calatorii, din motive mai degraba obiective. Asa e in « agricultura ». Nu te poti rupe prea mult timp de ferma. Astept sa fac 65 de ani. Daca ii voi apuca. Daca nu, chiar si asa ii sunt recunoscator lui Dumnezeu ca m-a tolerat atita timp.

AF : Ce planuri de viitor iti mai faci legate de Romania ?

MD: « Planul cadru » este s-o iau incet. Am avantajul distantei, ceea ce imi da prilejul reflectiei mai putin bruiate tabloid, nepresata de vreo urgentza. Experimente antipolitice am facut si voi mai face. Iar interpretarea rezultatelor sper sa fie inteleasa in primul rind de cei in pixul carora sta decizia politica.

De ce iti mai pasa ? De ce te mai doare ?

MD: Imi pasa, dar nu prea liric. Contaminat de tehnica exploatarii oportunitatilor, imi compensez propensiunea catre disperare, si defetismul natal, cu sinapse noi. Eventual cu solutii inedite. Previn astfel si ramolirea prematura specifica dezradacinatului. Cum il chema pe neamtul ala? Na!, ca uitai.

AF: Te referi la Alzheimer?

MD: Asa, asa!

Anunțuri

10 răspunsuri

Subscribe to comments with RSS.

  1. skorpion said, on 2011/04/30 at 23:17

    Minunat interviul!
    interesanta experienta de viata!
    felicitari

  2. Bucur said, on 2011/05/01 at 03:38

    Super articolul! Vezi ca efectele militare (livret) s-ar putea sa nu fie publice

    • Marius Delaepicentru said, on 2011/05/06 at 14:41

      Mulţumesc, Bucur. Nu am nicio rezervă în a afişa copii după documente militare (altminteri discret denaturate).
      Ceea ce vreau să arăt este că un stat zgîrcit cu recunoaşterea cetăţeniei, poate avea oricînd surpriza să-şi piardă cetăţenii. Atîta timp cît recunoaşterea dreptului meu de vot nu este pentru stat o datorie sacră, nici eu nu mă simt dator să admit sacralitatea înscrisă în art. 54 din Constituţie.

  3. julia said, on 2011/05/06 at 01:37

    Excelent interviu! Excelent!

    • Marius Delaepicentru said, on 2011/05/06 at 14:42

      Mulţumesc, Julia. Scuze pentru întîrziere. Zilele trecute nu avusei timpul decît pentru validat comentarii. Iar în ultimele trei zile fusei în sălbăticie. Cum nu umblu cu aparate de telecomunicaţii după mine, nu am putut răspunde prompt niciunui comentator. Cu scuze.

  4. Polichinelle said, on 2011/05/06 at 17:41

    La capătul acestui savuros interviu, mi-e limpede că dumneata erai mai degrabă un român exotic pentru dimensiunea valahă a existenţei, că aveai deja o “japonitate” nativă ce se cerea exploatată la ea acasă. Văd aici, oarecum romantic, un vector de destin în parcursul domniei voastre şi nu mi se pare că hazardul v-a instalat în Ţara Soarelui Răsare. Aveaţi deja, în dotare, o ambiţie neostentativă, o vitalitate disciplinată şi o seriozitate atipică. Cu asemenea atribute, în estul Europei şomezi bucolic sau amar, prin luminişuri folclorice. După cum se vede, în Japonia te integrezi lucrativ în peisaj. Felicitări pentru frumuseţea acestei biografii.

    Bien à vous,

    Polichinelle

    • Marius Delaepicentru said, on 2011/05/07 at 12:07

      @Polichinelle

      Vă mulţumesc pentru rarele dar simţitele intervenţii. E ceva adevăr subiectiv în cele scrise de dv. Spun adesea că nu sunt un român reprezentativ. De fapt, cam tot ceea ce doresc este oarece previzibilitate în relaţiile sociale. Din acest punct de vedere, am motive să cred că proporţia de români cu fond nippon este mai mare decît se vede.
      Sunt de acord cu remarca despre seriozitatea atipică, cu precizarea că o ţin ca substrat „glumicol”. De altfel, în următoarele articole pe care intenţionez să le scot de la naftalină sper sper ca ea să transpară dincolo de ironii şi glumiţe.

  5. Dumitru lui Nae said, on 2011/05/06 at 18:40

    excelent interviu.
    sper sa nu obosesti niciodata si sa-ti pastrezi vitalitatea si umorul.


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: