Fără buletin

● Multiculturalism şi multispecism

Posted in Chestii, Drepturi individuale by Marius Delaepicentru on 2011/04/11

Acest articol este unul rasist şi vădit discriminator. El se adresează oamenilor raţionali. Rog resentimentarii, confuzii mintal şi axiologic, precum şi procesomanii, să adreseze reclamaţiile direct organelor în drept. Aici nu vor fi bineveniţi. Sunt în schimb bineveniţi sofiştii sportivi. Ei ne vor ajuta pe toţi să ne dăm seama cum putem repara cetatea.

Unul din efectele secundare ale urbanismului intensiv este incompleta lui asimilare de către cetăţeni. Oamenii au acceptat ca din motive de urbanism să îşi bage closetul în casă, însă o parte dintre ei nu sunt gata să accepte că igiena publică este vital să se extindă şi asupra altor specii trăitoare în spaţiul urban.

Am afirmat cu altă ocazie că drepturile individuale au tărie direct proporţională cu distanţa dintre nucleele individuale. Privite aşa, normele de convieţuire socială şi cele de urbanism nu pot fi anomalii care să violeze drepturile constituţionale. Proporţia atît de mare de spaţii de folosinţă comună, distanţa mică între trupuri fac ca, în mod obiectiv, normele de exploatare a spaţiului urban să fie din ce în ce mai multe, mai restrictive şi mai detaliate. Dar să vedem întîi care sunt bunurile publice din spaţiul urban, şi să exemplificăm:
1) aerul. Suntem nevoiţi să respirăm aer din ce în ce mai comun. Aşa se explică restricţiile impuse emisiilor industriale şi celor provenite din automobile.
2) apa. Densitatea populaţei cere în mod raţional ca apa să fie gestionată astfel încît nici sursa, nici drenajul să nu înrăutăţească sănătatea. Aşa de pildă este interzisă aruncarea uleiului la canal. Autoepurarea apei de-a lungul rîului ar fi serios perturbată. Nici nămolurile active din staţiile de epurare (cu intrări energetice) nu se simt prea bine în prezenţa uleiurilor. Durata de vînturare şi deci costurile de epurare se măresc.
3) lumina. Dreptul de proprietate este sfînt. Dar numai dacă vecinul se află la distanţă teoretic infinită. Cum spaţiul urban impune distanţe finite, înălţimea clădirilor se limitează prin lege. Eu de pildă am toată libertatea de a mă bucura de casă. Nu am însă dreptul să construiesc pe terenul meu mai mult de două etaje.
4) liniştea. Între anumite ore este legitim să fim obligaţi a face linişte. (pentru iubitorii de soluţii nepoliţieneşti de menţinere a liniştii am şi o idee simplă).
5) memoria. Este un bun public neglijat adesea. Cimitirele, monumentele, muzeele, clădirile, arhivele etc.). Conservarea memoriei are feţe dintre cele mai surprinzătoare. De la combaterea acidităţii din hîrtie, şi pînă la combaterea rozătoarelor.
6) frumosul. Oricît de utilitarist şi neglijent cu aerul, cu liniştea şi cu lumina ar fi urbanismul din Manhattan, tot s-a găsit o oază de frumos, în care fiecare să îşi poată încărca bateriile înainte de a se da la fund (sau după) în lumina artificială, în zgomot, în noxe. Apoi, oricît ar protesta absolutiştii dreptului de proprietate, faţadele clădirilor sunt parte a servituţii întru frumos, dacă nu întru bine. Iar din acest punct de vedere, întinderea cearşafurilor cu reclame pe faţade este o acţiune antiurbană, ce violează mai multe reguli. Am mai spus-o şi cu alte ocazii.

Am enumerat doar 6 bunuri publice. Ele pot fi mai multe. Întrebaţi arhitecţii. Ceea ce le reglementează regimul de exploatare sunt normele de convieţuire socială. De la cele de igienă publică, la cele de protecţie a memoriei. Normele de urbanism trebuie doar să fie justificate de necesitatea de a exploata echitabil bunurile publice. Excesul de normare intensivă duce la regimuri poliţieneşti, iar extensivă, la haos administrativ. Insuficienţa, direct la haos. Aşadar, normele de urbanism integral trebuie să fie adaptate scopului şi circumstanţelor, într-un compromis fragil, cu geometrie variabilă în timp şi spaţiu.

După cum v-aţi dat seama, oraş fără lege nu există. Într-un articol anterior am schiţat relaţiile interspecifice în biocenoza urbană. Am găsit vietăţi dorite, vietăţi tolerate şi vietăţi nocive.

Ca orice cetate, spaţiul urban este sub asediu permanent. Te poţi trezi cu un rîu revărsat pe stradă, cu o rădăcină de oţetar înfiptă în terasa clădirii (pînă atunci, hidroizolantă), cu un trib de rozătoare în conductele de telecomunicaţii, sau direct cu un Boeing 737 condus de un fanatic religios, înfipt în apartament. Am enumerat cele patru feluri de agresiune antiurbană: geografică, vegetală, animală şi umană.

De cînd cu societatea deschisă, mărinimia oamenilor face ca accesul în cetate să fie permisiv. Astfel, în loc ca spaţiul urban să fie unul al siguranţei, diversitatea formelor de teroare, precum şi frecvenţa, în loc să scadă, cresc. Viteza de asimilare sau de extincţie a agresorului este mai mică decît fluxul lui la intrare. Am depăşit limitele de stabilitate permise obiectiv de sistem. Cred că boala societăţii deschise constă în fetişizarea deschiderii. Lucru ce nu rămîne nepedepsit prin alterarea identitară. Am ajuns pînă acolo încît cîinelui să îi atribuim calitatea de subiect de drept. Voi dezvolta această discuţie.

Poate fi cîinele subiect de drept?

În opinia mea, nu. Absolut, nu. Însă nimic nu mă împiedică să desfac în factori simpli calitatea de subiect de drept atribuită animalului. Să vedem ce mai rămîne din spaţiul urban după.

Observ că un cîine cu stăpîn este numai obiect de drept. Cum ar veni, cîinele este sclavul omului, iar stăpînul este singurul în măsură să îşi pedepsească sclavul şi să răspundă, nu solidar, ci în locul lui, de eventualele violări ale normelor de convieţuire în cetate. Cîinele cu stăpîn are dreptul la viaţă prescriptibil. Dacă stăpînul va fi fost agresat de propriul cîine, devenit cu timpul egoist, şi deci agresiv, acesta are dreptul de a ucide cîinele.

Mai observ că legile ce tratează cîinele liber ca subiect de drept, din moment ce nimeni nu îşi ia răspunderea pentru actele maidanezului, sunt nedrepte. Conform lor, dreptul maidanezului la viaţă este unul aproape imprescriptibil, ceea ce îl transformă pe maidanez în specie protejată de lege, alături de balenă şi de rîs (Lynx lynx).

Acuma, dacă tot a fost maidanezul categorisit ca subiect de drept, să căutăm similitudini şi diferenţe:

Doctrinar, cîinele poate fi asimilat cu persoanele cu handicap mintal sever şi cu agresivitate ereditară. Comparăm legea. Observăm că persoanele cu handicap nu au nici pe departe acelaşi tratament. Cîinele primeşte eventual o internare sumară, după care i se dă drumul. Cîinelui vagabond i se permite să se împuieze. Cîinelui vagabond i se permite să rănească oameni. Cîinelui vagabond i se permite să împrăştie paraziţi. I se permite să pută. I se permite să latre noaptea. Tabloul urban începe să semene cu o casă de nebuni. În mod pervers, cel ce nutreşte maidanezi, şi nu îi tratează ca pe propriii cîini de casă, (luîndu-şi şi răspunderea asupra strunirii lor) se face vinovat de corespondentul relelor tratamente aplicate persoanelor cu handicap mintal.

Alt sofism la modă este că, vezi Doamne, omul este vinovat pentru existenţa maidanezilor. De acord. Şi? Pînă la a cîta generaţie trebuie să suportăm pedeapsa colectivă, fie ea şi imanentă? Cu ce a fost vinovată fetiţa sfîşiată de maidanezi, pentru că, cu 30 de ani în urmă, străbunicul şefului de haită a fost lăsat liber? Unde este Justiţia? După cum v-aţi dat seama, un spaţiu urban cu Justiţie permisivă excesiv cu maidanezii este doar o prelungire a junglei.

Sofiştii acreditează şi ideea că maidanezii merită să trăiască liberi pentru că sunt animale deştepte, sensibile şi simpatice. Dar simpatice sunt şi rozătoarele de casă. Şi chiar mai deştepte. Ca să nu mai zic că sunt capabile şi de empatie. Una din metodele de ucidere a şobolanilor este să se plaseze în cursă un imitator al vocii puiului de şobolan aflat în pericol. Ceea ce atrage adulţi gata să salveze sinteticul pui. De ce empatia canină devine armă de supravieţuire, în timp ce aceeaşi empatie, dar şobolană, devine sinucigaşă? Unde este dreptatea?

Argumentul ecologiştilor este că o sălbăticiune de pe lîngă tomberoanele urbane are tot dreptul la viaţă. Realitatea este că o sălbăticiune nărăvită are mare potenţial în transportul informaţiilor false de interes public. Descendenţii intoxicaţi cu informaţii false de interes public vor fi mai proşti gestionari ai supravieţuirii în spaţii naturale. Cea mai bună cale de salvare a speciilor sălbatice este uciderea exemplarelor cu „idei”. Milostenia ecologistă este de fapt un mare rău făcut Naturii. Iar multe din speciile apuse au avut drept călău dezordinea informaţională. Nu credeţi? Urmăriţi filmuleţele cu turme de balene eşuate pe plaje.

Se ştie că lupul este genotipic identic cu cîinele. Fertilizarea naturală (sau in vitro) duce la descendenţi şi viabili şi reproductivi. E drept, cînele este diferit fenotipic, dar ăsta nu ar fi un argument în discriminarea flagrantă pe care lupul este nevoit să o suporte. A trata cîinele vagabond drept sălbăticiune cu drepturi în mediul urban îl nedreptăţeşte pe lup. E clar o dovadă de rasism. După ce că îl ţii la uşă, îl supui la rele tratamente maidanezul-persoană-cu-handicap-mintal, îl mai şi discriminezi după „originea socială” pe vărul său pădurean, lupul. 🙂

Se poate argumenta că maidanezul ar putea fi considerată specie tolerată. În parte este admisibil. Să vedem care e partea admisibilă.
Speciile tolerate au în anumite împrejurări un rol benefic. De pildă, în Japonia, există pisici vagaboante. Rolul lor este dintre cele mai importane. Reduc numeric populaţiile de dăunători sau de potenţiali dăunători. Se pot deosebi două rase chiar. Una preexistentă secolului al IV-lea, şi alta adusă din Coreea, odată cu budusmul. Era nevoie de un paznic al scrierilor sacre, priceput în prinderea infractorilor rozători. Aşadar, vedem că unele vietăţi tolerate au rol benefic, înclusiv în conservarea memoriei. Altele, dimpotrvă. Turtureaua, şi ea o specie tolerată, devine dăunătoare memoriei. O căcăcioasă mică ce dizolvă monumentele de bronz, marmură, travertin. Întrebarea este: maidanezul produce rău sau bine? Dacă îi întrebaţi pe cei 4000 de sfîşiaţi de maidanezi anual, hotărît, nu.

Concluzia mea este că, în condiţii urbane, a considera maidanezul subiect de drept reprezintă o viziune schizoidă, dătătoare de alte bătăi de cap şi inechităţi, o ghiulea în plus în zidul cetăţii. Madanezului îi pot fi de folos intramuros numai „sclavia” sau moartea. Orice cale ce se doreşte de mijloc, buimacă doctrinar, axiologic, financiar şi estetic, este exclusă.

Medicul primar Oprescu e penal. Soluţia? Cacotanasia

Posted in Chestii, Drepturi individuale by Marius Delaepicentru on 2010/05/07

Anul acesta este prima sesizare trimisă Avocatului Poporului. Pun problema maidanezilor în termeni penali. Profit de noile reduceri la fondul de salarii în sectorul bugetar, anunţate de Preşedinte, pentru a arăta că acesta e momentul potrivit stîrpirii maidanezilor. Economiceşte, cu banii cheltuiţi pe suflarea în (pardon!) popoul cînilor vagabonzi şi cu cei cheltuiţi pe tratamentul oamenilor după muşcături canine, s-ar putea face 500 de transplanturi de rinichi. De aceea, îi îndemn pe pacienţii supuşi actualmente dializei (chiar mai costisitoare decît transplantul) să pună problema în termeni de raţionalizare a fondurilor pentru Sănătate. Cine doreşte, poate depune o sesizare la AvP în nume personal. Iată şi modelul:

–– Original Message ––
From: Marius
To: avp(la)avp.ro
Sent: Friday, May 07, 2010 3:25 AM
Subject: Despre igiena publica in spatiul urban (UTF-8)

Vă rog, redirecţionaţi sesizarea către doamna Erzsébet RÜCZ – Adjunct al Avocatului Poporului

Stimată doamnă,

Mă numesc Marius Mistreţu, cetăţean român cu domiciliul în străinătate. De această dată, doresc să vă supun atenţiei o problemă de sănătate publică, ce nu mai suportă amînare. Problema cîinilor vagabonzi.

Împreună cu fiul meu în vîrstă de 9 ani, intenţionez să îmi vizitez ţara după mai mulţi ani. Nu vă ascund faptul că una din cauzele pentru care am părăsit-o este că oraşele sunt bîntuite de cîini vagabonzi, animale de care îmi este frică, date fiind: imprevizibilitatea generală a afectelor cîinilor, precum şi faptul că în copilărie am fost muşcat de un cîine. Experienţă traumatizantă, ce mi-a indus o fobie ireversibilă. Am o vîrstă la care tresăririle cauzate de un lătrat de cîine lăsat liber ar putea să-mi provoace chiar moarea.

În ţara de imigraţie am marele noroc să nu existe cîini vagabonzi (exterminaţi la timpul lor) iar cei cu stăpîn să fie în lesă. Desigur, cîini sălbăticiţi există în junglă. Ei umplu nişa ecologică rămasă după exterminarea lupului (în secolul al XV-lea) dar niciunul nu se apropie de om. Aşadar, delimitarea spaţiului civilizat de sălbăticie este netă. Lucru pe care îl doresc înfăptuit şi în România. Mă sprijin pe textul constituţional, care, la articolele: 22 (1), 34( 2) şi 35 (1) spune:

22 (1) Dreptul la viaţă, precum şi dreptul la integritate fizică şi psihică ale persoanei sunt garantate.
34 (2) Statul este obligat să ia măsuri pentru asigurarea igienei şi a sănătăţii publice.
35 (1) Statul recunoaşte dreptul oricărei persoane la un mediu înconjurător sănătos şi echilibrat ecologic.

Aşadar, statul garantează şi totodată este obligat să ia măsuri. Nu numai în baza art 34 (2), dar şi în virtutea dreptului natural. Responsabilitatea pentru vătămarea unui om aflat pe o proprietate funciară în care omul are acces de drept, îi revine proprietarului. Cum cîinii vagabonzi se află preponderent pe domeniul public, statul, prin Primărie, devine responsabil de calitatea mediului urban. Chiar dacă nu aş avea fobia pomenită mai sus, tot s-ar ridica o problemă gravă de igienă publică. 30% din terenurile publice de joacă sunt infestate de paraziţi cu vector canin. Cîinii risipesc gunoiul mai rău decît ciorile. După cîinele vagabond nu trece niciun funcţionar public să-i colecteze fecalele, aşa cum proprietarii de cîini sunt obligaţi prin lege, ceea ce reprezintă o discriminare flagrantă. Responsabilitatea controlului şi lichidării focarelor de zoonoze revine statului, în spiritul aceluiaşi articol.

Vă reamintesc, intenţionez să merg în România împreună cu copilul. O asigurare de viaţă pe durata şederii în România m-ar costa enorm, ţinînd seama de frecvenţa incidentelor cu deznodămînt fatal pe teritoriul românesc. Lucru de care, sincer, îmi este ruşine ca cetăţean român.

În consecinţă, vă rog să le cereţi autorităţilor de sănătate publică responsabile, precum şi primarilor, în special primarului Bucureştilor, să aplice norme de igienă publică identice celor ce duc la stîrpirea altor mamifere parazite din spaţiul urban. Dată fiind dubla sa calitate, (de medic primar) Primarul General al Bucureştilor, sunt convins, va înţelege la ce se expune dacă ignoră revendicarea mea, şi eventual a altor cetăţeni aflaţi în situaţii similare.

Ca urmare a unei sesizări oficiale, a nu asigura igiena publică devine faptă penală. De aceea îmi îngădui să pun şi un termen: 15 septembrie 2010. În cazul în care sesizarea prezentă nu va produce efecte nete, nu vă ascund, următoarea mea sesizare o voi trimite direct Parchetului General, căruia îi voi cere să acţioneze întru instaurarea ordinii de drept.

Vă doresc putere de muncă în folosul cetăţenilor României.

Cu cele mai bune gînduri,

Marius Mistreţu

Hiroşima

–––––––-
Răspunsul a venit în termenul legal.

EDIT (25 iulie 2011)

<span>%d</span> blogeri au apreciat: