Fără buletin

★ Sănătate şi responsabilitate (XII) – Valori şi principii

Posted in Drepturi individuale, Soluţii alternative by Marius Delaepicentru on 2011/11/09

(urmare din numărul trecut)

Iată-ne la finalul părţii descriptive a serialului. Se pune problema identificării motorului axiologic al sistemului public de sănătate. Din materialul faptic el se întrevede. Voi încerca doar reformularea.

Văzurăm că unităţi sanitare diferite, pentru proceduri egale, practică preţuri egale, deşi, la intrare, valoarea absolută a contribuţiilor poate fi diferită, în funcţie de venitul anual al titularilor. Aşadar, avem la intrare o variabilă, iar la ieşire o constantă. Cum le armonizăm? O luăm invers: de la coplată la contribuţie.

Ce categorii de coplată sunt?

Am identificat două fonduri de asigurări de sănătate. Asigurările populare de sănătate (kokumin kenko hoken), cu coplata de 30%, şi asigurările sociale de sănătate (shakai hoken), la care coplata este de 10% şi respectiv 20%, în funcţie de condiţiile contractuale dintre angajator şi angajat, dar în ultimul timp a apărut şi clasa 30% la shakai hoken.

Cele două forme de asigurare nu pot merge în paralel pentru aceeaşi persoană, întrucît, ele depind de forma de angajare. Cu alte cuvinte, dacă contribui la shakai hoken, nu poţi contribui şi la kokumin hoken.

În trecut, la nivel naţional, media coplăţii era de circa 16%. Pe măsură ce sustenabilitatea binomului economie-solidaritate a scăzut, a crescut procentual şi coplata medie, ajungînd în prezent la puţin peste 21%. Pe semne, mai puţini angajatori îşi permit azi să co-finanţeze contribuţia atît cît să satisfacă condiţia de 10% la coplată.

La asigurările populare contribuie persoanele autoangajate, liber profesioniştii, zilierii, part-timerii şi orice alt cetăţean care munceşte, dar nu este angajat cu contract permanent. Este de notat că şi şomerii au sarcina plăţii asigurării de sănătate, dacă nu intră sub tutela imediată a unei rude, situaţie în care responsabilitatea contribuţiei îi revine tutorelui.

Contribuţiile la asigurările, sociale, de data asta, sunt însă achitate parţial de angajator. Şi în Japonia, angajatorul are obligaţia de a acoperi 1/2 din contribuţia angajatului la asigurările de sănătate. Pensionarea nu atrage schimbarea clasei de coplată, dar nici nu scuteşte titularul de contribuţia la sigurările de sănătate.

Avem aşadar, două organizaţii publice de administrare a contribuţiilor pentru sănătate, şi trei clase de coplată: 10, 20 şi 30%.

Cît e cuantumul contribuţiei?

În linii mari, contribuţia la asigurările de sănătate este de circa 10% din venitul global net realizat pe anul precedent. Se plăteşte în 10 tranşe lunare, între iunie şi martie. Ea se recalculează anual. Dacă, să zicem, într-un an îţi pică o pleaşcă mare, ea se adaugă la venitul global net şi ridică în sus cuantumul tuturor contribuţiilor şi impozitelor pe anul următor, ce au ca bază de calcul venitul global net.

Aşadar, procentual, contribuţie egală.

O diferenţă, de data asta, la cuantumul procentual al asigurărilor de sănătate o dă însă vîrsta.
Toţi contributorii în vîrstă de peste 40 de ani au sarcina de a achita o contribuţie suplimentară, din care se constituie (sub)fondul de îngrijire la pat. Însă contribuţia suplimentară nu figurează explicit nicăieri. Ea poate fi însă dedusă logic, sau aflată direct şi personalizat, în baza dreptului la informare.

Reformulat: la vîrstă egală, contribuţie procentual egală.

Acum să coroborăm cu clasa de coplată:

La clasă egală şi la vîrstă egală, contribuţie procentual egală.

Am rezolvat astfel „misterul”. Observăm că nu poate fi vorba despre vreun principiu al contributivităţii (decît în stabilirea clasei de coplată, dar cu observaţia că el nu depinde neapărat de contribuabil, ci de condiţiile contractuale de muncă). Putem spune că principiul care guvernează sistemul este principiul contribuţiei şi atît. Spre deosebire de principiul contributivităţii (din sistemul de pensii), principiul contribuţiei are valenţă mai degrabă calitativă. Este un principiu binar. Contribui, ai. Nu contribui, nu ai.

Concluzii

În sistemul public de asigurări de sănătate,

1) fiecare contributor are dreptul la o singură sănătate.
2) Contribuţia şi coplata reprezintă dovada dreptului la compensarea bănească a asistenţei medicale şi respectiv, dovada dreptului la informare.
3) La noroc diferit, sarcină diferită, dar tratament egal, nediscriminatoriu.

Aşadar, la contribuţie echitabilă, sănătate egală.

Alte concluzii

4) Asigurările publice de sănătate nu acoperă decît inerenţele medicale asumate şi omologate de sistemul de asigurări de sănătate. Asigurarea nu acoperă inerenţele fiziologice şi de trai.
5) Agentul medical nu poate fi decît creditor în raport cu asiguratorul şi cu asiguratul. Serviciul medical este o dublă creanţă certă, imperioasă, dar care îl obligă pe agent la dublă transparenţă contabilă.
6) Reciproca: Asiguratorul şi asiguratul nu pot fi decît debitori în raport cu agentul medical. Alt fel spus, asiguratul şi asiguratorul nu pot fi creditori pentru agentul medical. (nicio (co)plată ex ante)
7) Contribuţia la asigurările de sănătate nu reprezintă un drept de proprietate (reală sau virtuală), ci un drept pozitiv, inalienabil dar prescriptibil. Cu alte cuvinte, contribuţia la sistemul public de sănătate nu este returnabilă şi nici încetarea plăţii contribuţiei nu îi prelungeşte asiguratului dreptul la compensarea cheltuielilor de către asigurator.
8) Agentul medical nu adaugă valoare, ci serveşte valorile fundamentale (Binele, Adevărul şi Frumosul). În consecinţă este scutit de custodia TVA pentru serviciul prestat în numele celor trei valori, dar este obligat să plătească cel puţin TVA corespunzător cuantumului salariilor brute ale personalului din schemă*.

(va urma)

În episoadele viitoare vom examina organizarea agenţilor medicali, gratuităţile şi excepţiile la (co)plată, relaţia dintre sănătate şi fiscalitate, precum şi relaţia dintre salarii şi şpăgi (etica şpagamahică).

–––––––
* Munca este o marfă, ca şi bisturiul, ca şi aparatul de radiografie, iar ca orice marfă, se supune taxei pe valoarea adăugată. Nu vă speriaţi. În medicină, manopera reprezintă cam 30% din cheltuielile directe. Iar încasările nu pot depăşi 150%, raportate la cheltuielile directe. Ceea ce înseamnă procentual 100x(0,3/1,5)x0,24(TVA)=4,8% din încasări. Am introdus TVA din România (24%) iar nu cea din Japonia (5%). (Sigur, pînă la anul, în Japonia, TVA aferent salariilor personalului nu va depăşi 1% din încasări. De la anul e de aşteptat ca cifrele să se dubleze.) Am preferat TVA din România, pentru o simulare mai aproape de condiţiile româneşti.Corolar: Dacă agentul medical nu produce valoare, nu are nici dreptul de a plăti dividende. (despre imoralitatea profitului în sistemul de Sănătate voi mai vorbi). Agentul medical poate (ex)trage dividende doar pentru serviciile făcute în numele Maibinelui, Maifrumosului şi Maiadevăratului. Însă, de regulă, în viaţa reală, serviciile cu valoare adăugată vin mai degrabă să acopere găurile provocate de serviciile făcute în numele Binelui, Adevărului şi Frumosului.

Anunțuri

7 răspunsuri

Subscribe to comments with RSS.

  1. Theophyle said, on 2011/11/10 at 02:51

    Salut Marius 🙂
    Cand spui „În medicină, manopera reprezintă cam 30% din cheltuielile directe” te referi implicit la medicina japoneza! In medicina de „piata” americana procentul manoperei este in functie de prestatorul de servicii si procentajul lui de succes (iti dai seama). Deci sper ca la sata te referi 🙂

    • Theophyle said, on 2011/11/10 at 02:55

      P.S. Super serial de postari. Pentru mine este aproape fascinant din cauza diferentelor majore fata de ceea ce cunosc eu. Din nefericire nu pot sa-ti dau like. Ma intreaba de un password pe care eu nici nu-l cunosc. Deci primeste un LIKE – exterior 😆

    • Marius Delaepicentru said, on 2011/11/10 at 04:00

      Salut, Theophyle 😀

      Da, mă refer la condiţiile de decontare în sistemul japonez. 30% este un plafon folosit la verificarea condiţiilor de decontare către casa de sănătate. Teoretic, nimeni nu te împiedică să ai o proporţie mai mică de manoperă. Iar la intervenţiile scumpe (ce se supun altor formule de calcul şi plafoane) e de aşteptat ca aparatura şi materialele să umfle costurile directe. Mai puţin manopera.
      La calculul spitalizării, mi-a ieşit că, într-o zi, o asistentă produce 43.000 de yeni şi consumă 10.000, ceea ce corespunde unui raport de sub 25%.
      Am descoperit şi un mic artificiu contabil în calculul de preţ la intervenţiile chirurgicale. E acolo trecut un articol neverosimil de scump (novoheparina). Pe semne, artificiul este, fie pentru a sifona niţel din încasări, către cheltuielile de personal, fie preţul heparinei include şi o asigurare pentru cazul unui accident de dozare (în fabrică sau în sala de operaţii).

      PS. Cred că parola pe care ţi-o cere este cea pentru una din identităţile tale de pe wordpress. Mai sus te-ai logat doar cu gravatarul. 🙂

      • Theophyle said, on 2011/11/10 at 17:07

        Super interesant 🙂
        Novoheparina este un medicament care previne tromboembolism, este foarte ieftin, necesar in multe interventii chirurgicale. Nu inteleg de ce ar fi scump in japonia 😦

    • Marius Delaepicentru said, on 2011/11/10 at 04:25

      Am uitat să adaug că am introdus TVA din România (24%) iar nu cea din Japonia (5%). Sigur, în Japonia, TVA aferent salariilor personalului nu va depăşi 1% din încasări. Am preferat TVA din România, pentru o simulare mai aproape de condiţiile româneşti.

  2. Dumitru lui Nae said, on 2011/11/10 at 19:42

    Salut Marius,
    Referitor la steluta din ultima parte a postarii, cred ca sunt necesare niste mici precizari:
    1. Munca nu este o marfa, ci mai degraba un serviciu (imaterial, nestocabil etc.); drept e ca si serviciile pot fi supuse TVA.
    2. In acceptiunea europeana (si romaneasca) sunt supuse TVA activitatile agentilor economici (comerciantilor, dupa cum ii denumea codul comercial romanesc din perioada interbelica) care desfasoara activitati lucrative – al caror scop e profitul. Angajatul nu este un comerciant si nici agent economic in acceptiunea enuntata, pentru ca daca ar fi, ar trebui sa plateasca TVA nu numai la salariu, ci si cand isi vinde masina folosita sau aparatul de fotografiat pe eBay. In ordinea asta de idei asocierea TVA cu cuantumul salariilor personalului medical nu e chiar nimerita. Nu exclud (pentru ca nu stiu) ca TVA sa aibe alta fundamentare in Japonia, si atunci ai tu dreptate.

    • Marius Delaepicentru said, on 2011/11/10 at 21:01

      Salut, Dumitre,

      Tocmai, că nu am pus TVA în sarcina angajatului. În primul rînd, angajatul are „vînzări” sub plafonul peste care TVA ar fi obligatoriu. În al doilea rînd, află că, dacă cumperii pe e-Bay din California în California, ai obligaţia să plăteşti ca cumpărător, taxa pe consum. Scrie clar în fişele produselor scoase de americani, deşi, se pare, regula nu e valabilă pentru toate statele.
      Un produs vîndut înafara ţării este de regulă scutit de taxe la ieşire, dar se pot aplica taxe la intrare. Aşa am păţit o dată, cînd am cumpărat un disc cu Mandrake Linux. Discul a costat vreo 2 dolari, iar cînd am primit coletul, m-am trezit că trebuie să plătesc 300 sau 500 yen impozit regional (nu vamă). Pe semne, îmi consideraseră CD-ul ca CD de muzică. 🙂

      În privinţa sarcinilor nefiscale pe muncă, s-ar putea ca tu să ai dreptate, însă, făcînd o simulare pe structura costurilor şi vînzărilor pentru prăvălia mea, am constatat că, la profit ipotetic zero, tot trebuie să plătesc TVA, exact în contul cheltuielilor făcute pe salarii. Şi găsesc că e normal, întrucît, dacă pentru toate celelalte costuri (materii prime, utilităţi etc.) am plătit TVA, rămîne partea de salarii descoperită, articol pentru care, la achiziţie nu am plătit TVA. Cum TVA nu sunt banii mei, ci sunt bani în custodie, trebuie să vărs TVA corespunzător salariilor. Repet, chiar la profit zero.
      Cu profit zero se presupune că lucrează şi agenţii medicali. Atîta timp cît angajatul nu are sarcina plăţii TVA pentru banii primiţi, înseamnă că am achiziţionat un produs (munca) ce intră în procesul de producţie, şi pentru care datorez TVA.

      În Japonia, TVA este de numai 5%, dar curînd va deveni 10%.
      TVA actual este de fapt un cumul de două taxe: TVA-propriu-zis (4%) şi impozitul regional (1%). În noua formulă, pe lîngă cele două capitole, se va adăuga un al treilea impozit, de reconstrucţie. Ei zic că pentru 10 ani, însă, se va prelungi la 25.


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: