Fără buletin

(urmare din numărul trecut)

Iată-ne la finalul părţii descriptive a serialului. Se pune problema identificării motorului axiologic al sistemului public de sănătate. Din materialul faptic el se întrevede. Voi încerca doar reformularea.

Văzurăm că unităţi sanitare diferite, pentru proceduri egale, practică preţuri egale, deşi, la intrare, valoarea absolută a contribuţiilor poate fi diferită, în funcţie de venitul anual al titularilor. Aşadar, avem la intrare o variabilă, iar la ieşire o constantă. Cum le armonizăm? O luăm invers: de la coplată la contribuţie.

Ce categorii de coplată sunt?

Am identificat două fonduri de asigurări de sănătate. Asigurările populare de sănătate (kokumin kenko hoken), cu coplata de 30%, şi asigurările sociale de sănătate (shakai hoken), la care coplata este de 10% şi respectiv 20%, în funcţie de condiţiile contractuale dintre angajator şi angajat, dar în ultimul timp a apărut şi clasa 30% la shakai hoken.

Cele două forme de asigurare nu pot merge în paralel pentru aceeaşi persoană, întrucît, ele depind de forma de angajare. Cu alte cuvinte, dacă contribui la shakai hoken, nu poţi contribui şi la kokumin hoken.

În trecut, la nivel naţional, media coplăţii era de circa 16%. Pe măsură ce sustenabilitatea binomului economie-solidaritate a scăzut, a crescut procentual şi coplata medie, ajungînd în prezent la puţin peste 21%. Pe semne, mai puţini angajatori îşi permit azi să co-finanţeze contribuţia atît cît să satisfacă condiţia de 10% la coplată.

La asigurările populare contribuie persoanele autoangajate, liber profesioniştii, zilierii, part-timerii şi orice alt cetăţean care munceşte, dar nu este angajat cu contract permanent. Este de notat că şi şomerii au sarcina plăţii asigurării de sănătate, dacă nu intră sub tutela imediată a unei rude, situaţie în care responsabilitatea contribuţiei îi revine tutorelui.

Contribuţiile la asigurările, sociale, de data asta, sunt însă achitate parţial de angajator. Şi în Japonia, angajatorul are obligaţia de a acoperi 1/2 din contribuţia angajatului la asigurările de sănătate. Pensionarea nu atrage schimbarea clasei de coplată, dar nici nu scuteşte titularul de contribuţia la sigurările de sănătate.

Avem aşadar, două organizaţii publice de administrare a contribuţiilor pentru sănătate, şi trei clase de coplată: 10, 20 şi 30%.

Cît e cuantumul contribuţiei?

În linii mari, contribuţia la asigurările de sănătate este de circa 10% din venitul global net realizat pe anul precedent. Se plăteşte în 10 tranşe lunare, între iunie şi martie. Ea se recalculează anual. Dacă, să zicem, într-un an îţi pică o pleaşcă mare, ea se adaugă la venitul global net şi ridică în sus cuantumul tuturor contribuţiilor şi impozitelor pe anul următor, ce au ca bază de calcul venitul global net.

Aşadar, procentual, contribuţie egală.

O diferenţă, de data asta, la cuantumul procentual al asigurărilor de sănătate o dă însă vîrsta.
Toţi contributorii în vîrstă de peste 40 de ani au sarcina de a achita o contribuţie suplimentară, din care se constituie (sub)fondul de îngrijire la pat. Însă contribuţia suplimentară nu figurează explicit nicăieri. Ea poate fi însă dedusă logic, sau aflată direct şi personalizat, în baza dreptului la informare.

Reformulat: la vîrstă egală, contribuţie procentual egală.

Acum să coroborăm cu clasa de coplată:

La clasă egală şi la vîrstă egală, contribuţie procentual egală.

Am rezolvat astfel „misterul”. Observăm că nu poate fi vorba despre vreun principiu al contributivităţii (decît în stabilirea clasei de coplată, dar cu observaţia că el nu depinde neapărat de contribuabil, ci de condiţiile contractuale de muncă). Putem spune că principiul care guvernează sistemul este principiul contribuţiei şi atît. Spre deosebire de principiul contributivităţii (din sistemul de pensii), principiul contribuţiei are valenţă mai degrabă calitativă. Este un principiu binar. Contribui, ai. Nu contribui, nu ai.

Concluzii

În sistemul public de asigurări de sănătate,

1) fiecare contributor are dreptul la o singură sănătate.
2) Contribuţia şi coplata reprezintă dovada dreptului la compensarea bănească a asistenţei medicale şi respectiv, dovada dreptului la informare.
3) La noroc diferit, sarcină diferită, dar tratament egal, nediscriminatoriu.

Aşadar, la contribuţie echitabilă, sănătate egală.

Alte concluzii

4) Asigurările publice de sănătate nu acoperă decît inerenţele medicale asumate şi omologate de sistemul de asigurări de sănătate. Asigurarea nu acoperă inerenţele fiziologice şi de trai.
5) Agentul medical nu poate fi decît creditor în raport cu asiguratorul şi cu asiguratul. Serviciul medical este o dublă creanţă certă, imperioasă, dar care îl obligă pe agent la dublă transparenţă contabilă.
6) Reciproca: Asiguratorul şi asiguratul nu pot fi decît debitori în raport cu agentul medical. Alt fel spus, asiguratul şi asiguratorul nu pot fi creditori pentru agentul medical. (nicio (co)plată ex ante)
7) Contribuţia la asigurările de sănătate nu reprezintă un drept de proprietate (reală sau virtuală), ci un drept pozitiv, inalienabil dar prescriptibil. Cu alte cuvinte, contribuţia la sistemul public de sănătate nu este returnabilă şi nici încetarea plăţii contribuţiei nu îi prelungeşte asiguratului dreptul la compensarea cheltuielilor de către asigurator.
8) Agentul medical nu adaugă valoare, ci serveşte valorile fundamentale (Binele, Adevărul şi Frumosul). În consecinţă este scutit de custodia TVA pentru serviciul prestat în numele celor trei valori, dar este obligat să plătească cel puţin TVA corespunzător cuantumului salariilor brute ale personalului din schemă*.

(va urma)

În episoadele viitoare vom examina organizarea agenţilor medicali, gratuităţile şi excepţiile la (co)plată, relaţia dintre sănătate şi fiscalitate, precum şi relaţia dintre salarii şi şpăgi (etica şpagamahică).

–––––––
* Munca este o marfă, ca şi bisturiul, ca şi aparatul de radiografie, iar ca orice marfă, se supune taxei pe valoarea adăugată. Nu vă speriaţi. În medicină, manopera reprezintă cam 30% din cheltuielile directe. Iar încasările nu pot depăşi 150%, raportate la cheltuielile directe. Ceea ce înseamnă procentual 100x(0,3/1,5)x0,24(TVA)=4,8% din încasări. Am introdus TVA din România (24%) iar nu cea din Japonia (5%). (Sigur, pînă la anul, în Japonia, TVA aferent salariilor personalului nu va depăşi 1% din încasări. De la anul e de aşteptat ca cifrele să se dubleze.) Am preferat TVA din România, pentru o simulare mai aproape de condiţiile româneşti.Corolar: Dacă agentul medical nu produce valoare, nu are nici dreptul de a plăti dividende. (despre imoralitatea profitului în sistemul de Sănătate voi mai vorbi). Agentul medical poate (ex)trage dividende doar pentru serviciile făcute în numele Maibinelui, Maifrumosului şi Maiadevăratului. Însă, de regulă, în viaţa reală, serviciile cu valoare adăugată vin mai degrabă să acopere găurile provocate de serviciile făcute în numele Binelui, Adevărului şi Frumosului.