● Încrederea, ca bun public monopolizat
Nimic nu este mai uşor, şi în acelaşi timp mai greu de dovedit, decît identitatea personală. Într-o comunitate de 150 de oameni să zicem, toată lumea se cunoaşte cu toată lumea. Nu se pune problema obiectivării existenţei individuale. Individul, pur şi simplu este.
Un popor însă este mai numeros, şi de aceea, imposibil ca fiecare să cunoască pe fiecare. Şi atunci s-a pus problema obiectivării identităţii. Astfel au apărut sigiliile personale, blazoanele, firmanele şi diversele certificate. În trecut, dreptul la identitate nu era pentru toţi. Azi însă, el este, teoretic, egal distribuit. O singură entitate însă este datoare să recunoască fiecare individ, indiferent de starea lui fizică şi mintală: statul. Dacă statul nu o face într-un mod care să nu lezeze demnitatea umană, atunci, statul încetează a mai fi o entitate morală.
În mod normal, în raporturile cu statul nu ar fi nevoie ca de fiecare dată să îţi autentifici propria existenţă apelînd la o entitate terţă. Cu toate acestea, cînd un cetăţean merge la un ghişeu al statului, este nevoit adesea să aducă un certificat de naştere, însoţit de o copie legalizată. De ce, legalizată?
Înainte de a răspunde, să vedem care este rolul autentificării. Încrederea este un bun public. Autentificarea este o formă de administrare a încrederii. Încrederea poate fi subiectivă sau obiectivă. Cea obiectivă cere întotdeauna o garanţie, de cele mai multe ori pecuniară. Aşa se explică de ce suntem nevoiţi ca, la fiecare pas, să ne cumpărăm încrederea prin care să întărim faptul că pur şi simplu existăm.
Revenim. De ce e nevoie ca în raporturile cu statul să ne autentificăm de fiecare dată existenţa, deşi o facem în baza unui document eliberat tot de stat? Eu nu pot da un răspuns general valabil, dar pot să constat că statul îşi desemnează anumite persoane pentru acreditarea existenţei noastre. Cu alte cuvinte, statul instituie un monopol asupra încrederii. Pentru a prezenta încredere, inclusiv faţă de stat, trebuie să ne-o cumpărăm de la reprezentantul unei caste, numit curent notar. Ironic, profesia de notar este considerată „liberală”, deşi se defăşoară în baza unui monopol. Practic, tarifele notariale nu se supun legilor pieţii.
În fond, funcţionarul din spatele ghişeului are în faţă un document original, şi o persoană în carne şi oase. Ce mare scofală ar fi să îi valideze existenţa doar în baza originalului şi a prezenţei titularului? Are două originale: unul care respiră şi unul scris, eliberat de către stat. Oricine poate înţelege că nu e nevoie de un terţ care să întărească încrederea cu ceva. Realitatea este însă ceva mai înfricoşătoare: pînă şi funcţionarii statului sunt prezumaţi a fi mincinoşi. Monopolul încrederii rămîne astfel, 100%, în braţele notărimii. Notarii deasupra statului.
Notarul, împreună cu legiuitorul, formează un cuplu parazit. Nu întîmplător, parlamentarii, miniştrii, consilierii şi secretarii de stat, funcţionarii din consiliile legislative, au: rude, prieteni, amante, cumetrii, în breasla notarilor. O mică adăugire în textele de lege se transformă în bănet suplimentar în buzunarele afinilor şi a altori interlopi cu cravată. Establishmentul foloseşte monopolul asupra încrederii la burduşirea buzunarelor private. Conflictul de interese este evident. Statul a devenit, dintr-o entitate de interes public, una de interes privat, prin simpla monopolizare a încrederii.
Credeţi că monopolizarea încrederii a dus la sporirea încrederii? Aş! Dacă ar fi aşa, nu am asista la o criză generalizată de încredere. Este, aşadar, o criză provocată de înţărcarea încrederii. Soluţia rămîne doar în liberalizarea încrederii. Cum? E simplu. Sper să mai am ocazia de a mă exprima în această problemă. Atunci voi da şi cîteva mai mult decît posibile soluţii.
Întrucît, eu însumi, sătul de nemernicia complexului parlamentaro-notarial, de căpuşare a cetăţeanului, mi-am jurat să nu le mai plătesc un leu notarilor, mi-am făcut republică separată (afiliată la Noua Republică), accept eventualele pledoarii în favoarea monopolului notarilor, doar în baza următoarelor documente:
Pasaport original si copie legalizata (sau conform cu originalul);
Carnet de identitate pentru cetateni straini (carnetul de stabilire a domiciliului – original si copie legalizata sau conform cu originalul;
Adeverinta din care sa rezulte perioadele in care s-a aflat in afara teritoriului statului, in timpul celor 8 ani de sedere legala sau 5 ani in cazul casatoriei cu un cetatean;
Adeverinta din care sa rezulte domiciliul legal de cel putin 8 ani sau, in cazul in care este casatorit si convietuieste cu un cetatean, de cel putin 5 ani de la data casatoriei – eliberata de Autoritatea pentru straini si probleme de migrari;
Declaratie personala, autentificata din care sa rezulte ca in prezent nu intreprinde si nu sprijina actiuni impotriva ordinii de drept, ori a sigurantei nationale si nici in trecut nu a desfasurat asemenea activitati;
Certificat de nastere, traducere in limba japoneza, legalizata si copie xerox a certificatului original;
Certificat de casatorie in copie legalizata (necesar in situatia casatoriei cu un cetatean japonez);
Dovada cetateniei japoneze a sotului sau a sotiei (actul de identitate in copie legalizata).
Certificate de nastere ale minorilor (in cazul casatoriei cu un cetatean roman) – copii legalizate;
Certificatele de nastere ale minorilor se depun si in cazul in care ambii parinti sunt cetateni straini si doresc cetatenia romana pentru acestia. Consimtamantul autentificat la notar al parintilor privind dobandirea cetateniei romane pentru copii precum si consimtamantul in forma autentica al minorului care a implinit varsta de 14 ani;
Diploma de studii (copie xerox) in cazul in care s-au facut studiile in Romania;
Cazier judiciar (valabil 3 luni de la data emiterii);
Cazier judiciar din strainatate – valabil un an de la data emiterii – traducere in limba romana, legalizata si copie xerox a originalului;
Dovada locuintei – copie legalizata;
Dovada mijloacelor legale pentru o existenta decenta, in conditiile stabilite de legislatia privind regimul strainilor (dupa caz):
(lista reprezintă actele necesare la acordarea cetăţeniei române. am tăiat cîteva cuvinte ce se refereau la „România” şi „român” şi le-am înlocuit pe alocuri cu „Japonia”, „japonez”)
Alin Fumurescu
Fără buletin 
@marius,
e emblematic faptu’ ca, dupa douazeci si atitzia de ani de pseudo-liberalizare, am ajuns sa’l intrecem pina si pe ceausescu in privintza birocratizarii etatist „de piatza”, dovada strigatoare (urlatoare!) la cer fiind aia cu secretariatele de toate felurile (scoli si nu numai), care pe vremea aia aveau voie sa constate conformitatea cu originalele ale unor copii („xerox” ori de alt fel), „industrie” rapid „privatizata” de baetzi/fete dasteptzi/dastepte (parca si prezidentele are una’n famelie, nu?).
Aşa este, Niku. Vai de mama noastră! Debuggingul legilor va dura cel puţin cît a durat înghesuirea noastră în hîrţogărie. Establishmentul e pricinos. Se duce cu jalba-n proţap la CCR pentru cea mai mică virgulă.
Salut Marius
Toate aceste hartii vin inaintate omului de la ghiseul specializat in primirea documentelor . Le studiaza vizual (ca nu are de unde sa verifice daca cetateanul respectiv are intradevar documente adevarate sau false , tip declaratie de cistig ) .
1- Daca ar fi occidental cel care cere cetatenia , cu un sistem informatic colegat la bancile date din UE nu ar fi problema .
2- Daca cetateanul respectiv e din Somalia, Afganistan , Kenya , Congo , Iran , Irak, Filipine , India s.a.m.d , nici macar un supercomputer nu ar reusi sa controleze direct la sursa provenienta datelor caci in anumite tari informatica e ca in birourile statului romanesc . Frumoasa , buna de facut impresie pe birou , dar atit .
Cum cei care cer cetatenia provin mai mult din punctul 2 , hartia e multa dar in parte inutila . E de forma . Ce inseamna asta ca munca consulara :
A- necesitate functionar ghiseu care citeste , stringe si pune o agrafa pe documente . Te trimite ulterior la chiseul de incasari valutare .
B- necesitate angajat la ghiseul de incasari valutare . Cu chitantier si pix . (vechea metoda de pe vremea RSR 🙂 )
C- necesar a treia persoana care stringe toate actele , eventual pliaza duplicat chitanta in fiecare dosar si le trimite mai departe.
D – curier diplomatic . Care periodic , cu sacul diplomatic calatoreste catre tara la ministerul de resort . De aici in colo nu am habar cite persoane sint salarizate pentru a tine in functiune DMH (directia miscarii hartiilor )
Pina la urma , in speranta ca tot este OK , cetateanul respectiv va fi chemat din nou la consulat (chemat daca telefoneaza din cind in cind ca nu trimit astia scrisori , e mail sau SMS pe telefoanele portabile )
Ma opresc aici enumerind doar cum un consulat se umple de personal care va muncii pe brinci in un munte de hartii , va primii spor legal daca cunoaste limba straina rara (adica engleza , italiana , franceza ca nu e gluma ) , va iesii la pensie devreme cu pensia aferenta maretelor sacrificii facute in slujirea statului analfabet informatic .
Ma intreb ce ar fi daca in loc de functionari ascunsi dupa o sticla am avea aceiasi functionari dar sezuti la o masa de birou si cu clientul cetatean in fata lor asezati pe scaun . Ce ar fi daca terminalul de computer de pe birou ar permite complectarea imediata a anumitor formulare tipizate si imprimanta scaner de linga pc ar asigura scanarea adica copierea si transformarea in timp real a unor documente scrise in documente digitale . Nu mai vorbesc daca ar avea si o masina fotografica digitala de 100 euro /bucata care imediat ar fotografia clientul in format digital si anexa instantaneu fotografia dosarului electronic . Productivitatea ar creste enorm avind 4 persoane care servesc 4 clienti concomitent si nu ca in realitatea tragica de azi de prin consulate . Cu avantajul ca si documentele digitalizate ar ajunge prin legaturi internet criptate imediat si sigur la ministerul din Bucuresti . Da cum spuneam si ieri , eu am pierdut orice speranta de a vedea un consulat macar la nivelul mediu a tarilor UE .
Nu poti cere ca normalitatea altora sa devina si la noi rutina . Ar fi necesar un miracol si in chestile astia inca sintem la flacara violeta . 🙂
Pina atunci , cum sotia a facut pasaportul nou electronic , am remarcat ca masinile de fotografiat din consulat sint din gama celor ieftine . Adica de la 400 euro in sus. 🙂 Un angajat face poza . Altul complecteaza pe pc prin copiere vizuala 😆 documentele cerute pentru schimbarea pasaportului . Nota , e atit de analfabet saracul ca daca nu controlezi ce scrie prin copiere vizuala din pasaportul vechi sau adeverinta de domiciliu stabil ,te trezesti botezat dar si cu domiciliu prin alte orase , strazi , necunoscute . 🙂 Cum stim experienta mioritica , sa ne asteptam ca aparatele foto existente sa fie cumparate la pret de masini profesioniste super lux . In privinta vederii prin consulate a unor unor scanere pentru copiat documentele si transformat in digital , nici o sansa . Au doar fotocopiatrice de facut copii pe hartie si aia pe bani . La Roma e unu mare si gros chiar in sala deschisa publicului .
Important sa incaseze valuta ca tinind cont de modul de organizare , cheltuielile sint si ele mari . De, nu a fost cine sa invete cum se fac economii si in paralele sa ai si eficienta . Face rau la buget dar si la posturi . 🙂
Am scris enorm dar emigrantii intre ei nu au probleme de timp si spatiu . Chiar daca unu e in Japonia si altul in Italia . 🙂
Salut, Ştefan,
Robotizarea ar fi, paradoxal, mai ieftină. I-ai citi irisul şi l-ai băga în baza de date cu ce nume vrea el. Ba, i-ai trimite şi noul document înainte de a-i expria cel dinainte. Dar de confundat nu îl vei confunda niciodată. Scapi astfel de vreo 10 funcţionari numai la un singur punct de lucru. 🙂
Se vede ca ai fost cucerit de japonezi . Hop cu robotii . 🙂
Buna ziua / noaptea
In propozitia de inceput ai spus tot.
Profesia de notar este una libera, la fel cum profesiile in genere sunt libere si nu „liberale”. Dar banuiesc ca tocmai acesta era rolul „-”
Functionarul din spatele biroului are in fata un document presupus a fi original si o persoana in carne si oase.
Notarul autentifica ca bucata de hartie/plastic este una originala emisa de autoritatea in drept si nu una fabricata in garaj.
Am avut ocazia sa fiu subiect intr-o tranzactie incheiata in fata unui notar. Si am ramas placut surprins cand acesta de fata cu partile implicate a cercetat pe indelete cartile de identitate, extrasele de carte funciara, s.a.m.d.
Doar trusa criminalistica ii mai lipsea. Doar dupa ce s-a convins de autenticitatea tuturor actelor a continuat.
Aici s-ar putea discuta despre asumarea raspunderii prin autentificare.
La schimbarea domiciliului, in cadrul aceleiasi localitati in care m-am si nascut, a trebui sa prezint printre altele certificatul de nastere in original si copie si cartea de identitate original si copie, eliberate dupa cum banuiesti de catre aceeiasi autoritate. Intrebarea mea a fost : ” Dar daca nu mai gasesc certificatul de nastere ? doar datele din certificat le gasiti si in cartea pe care tot dumneavoastra a-ti eliberat-o ! ” Raspunsul lor a fost…ca la carte, o alta linie birocratica tapetata cu hartii.
O zi buna !
Mulţumesc pentru intervenţie. Scuze pentru întîrziere.
Într-adevăr, e o problemă de viziune. În România, orice mişcare cere reluarea întregii proceduri. În Japonia, o mişcare (schimbarea adresei de pildă) presupune că ceilalţi parametri (starea civilă, numărul de la pantof) rămîn ficşi. De aceea, mişcarea se consemnează doar. De cele mai multe ori, pe verso.