Fără buletin

●▲ Subsidiaritate laică – Ce se poate afla în spatele unei ştiri banale

Posted in Soluţii alternative by Marius Delaepicentru on 2011/09/29

Ieri, din buletinul de ştiri NHK de la ora 18, aflai că sfatul comunal al oraşului Hatsukaichi a dat un firman prin care limitează dimensiunile clădirilor din oraş. Astfel, ţinînd seama că insula Miyajima, ce conţine un templu shinto vechi de o mie de ani, edificiu din patrimoniul UNESCO, necesită un peisaj înconjurător pe măsură, consiliul a hotărît că orice clădire mai înaltă de 13m sau mai întinsă de 1000mp, are nevoie de aprobare specială pentru a putea fi construită.

Motivaţia este raţională. Frumosul face parte din valorile transcendente şi trebuie cultivat, mai ales cînd aduce bani la bugetul local.

În acelaşi timp, decizia are şi implicaţii mai adînci. Pe teritoriul oraşului, pe o coastă montană, acum vreo 15 ani a fost ridicată o clădire imensă. Faţada ei, supradimensionată în raport cu cubajul, poate fi văzută de pe Miyajima. Cine se fotografiază cu torii în fundal, în planul îndepărtat, nu scapă de funerara faţadă a clădirii cu pricina.

Totul ar rămîne în registrul laic, dacă clădirea ce parazitează peisajul nu ar fi o casă de rugăciune a unei secte (am aflat de curînd) budiste la bază, dar uşor eretică şi rău văzută. (Broasca mică cască gura mare.)

De obicei evit să prind clădirea în compoziţie…

Clădirea parazit se întrevede în spatele crengilor din dreapta-sus.


…dar o dată am fotografiat-o ceva mai în detaliu:

Prezenţa clădirii chiar în prelungirea axei dintre scena de noh (nefigurată aici) şi torii este în mod evident un act de concurenţă neloială între religii. Însă consiliul nu s-a putut băga în gîlceava subterană, ţinînd seama de neutralitatea sa în raport cu religiile. A invocat numai raţiunea peisagistic-turistică, eventual siguranţa în construcţii.

Compar cu referendumul elveţian pe tema moscheilor. Elveţienii lovesc frontal*), identitar, legislativ, riscant, în timp ce japonezii, pieziş şi echitabil, pe baza principiului subsidiarităţii, respectînd neutralitatea autorităţilor în raport cu religia. Subsidiaritatea rezolvă mai bine şi mai puţin turbulent conflictele (altminteri reale, dar) în care legislativul central nu are ce căuta. Decizia nu poate fi atacată pe temeiul discriminării abuzive, întrucît nu se referă la clădiri de cult, ci la clădiri în general.

Presimt că clădirii sectei budiste i se va găsi curînd şi un viciu de construcţie, cu implicaţii în siguranţa: seismică/ eoliană/ de pază contra incendiilor/ de prevenire a alunecărilor de teren etc. Cel puţin faţada cred că va fi micşorată, dacă nu va fi demolată direct clădirea.

–––––––
*) Interdicţii explicite privitoare la dimensiunile clădirilor de cult au fost şi în paşalîcurile Imperiului Otoman. Astfel, în Bulgaria, bisericile nu aveau voie să fie mai înalte decît moscheile. Bulgarii, au sfidat totuşi interdicţia, adîncind cota podelei. O soluţie destul de igrasioasă, dar o tiflă antiotomană şi o formă de „rezistenţă prin cult(ură)”.

◎ Tsutsumi-ga-ura

Posted in Chestii by Marius Delaepicentru on 2011/03/23

Prin Golfuleţul învăluit s-ar traduce aproximativ. Aşa se numeşte locul în care îmi petrec uneori sfîrşitul de săptămînă. Este în fapt un mic estuar colmatat şi „împlăjit” artificial, în partea nord-estică a insuliţei Miyajima, la rîndul ei, situată în extremitatea apuseană a Golfului Hiroshima. Populaţia insulei: în jur de 300 loc.
Tsutsumi-ga-ura este un camping complex, lejer mai tot timpul anului, cu excepţia lunilor iulie şi august. De acolo se poate urca pe Misen, vîrful cel mai înalt al unei insuliţe din Marea Interioară Seto: 522m. Altfel, pe Misen se poate urca şi cu telegondola.
Pînă în anul 2007 cînd fiul meu a prins în greutate cît să nu îl mai pot căra, mergeam la Tsutsumi-ga-ura cu bicicleta. Luam feribotul de la Miyajima-guchi (Gura Miyajimei) 10 minute, apoi din nou pe bicicletă prin două mici pasuri (unul dublu tunelat) încă 3Km. Deşi fiul meu e „biciclistic” autonom, nu mă încumet încă să îl expun unui drum de 22-25Km, pe alocuri periculos de îngust, în condiţiile unei circulaţii intense. Actualmente prefer trenul.

Acolo i-am dus duminică pe cei trei copii ai micului meu harem. Deşi era Lună plină, iar ieşirea plănuită încă din ianuarie, vremea a fost ploioasă.

Copiii s-au minunat de (omni)prezenţa căprioarelor şi au început să le numere. Pînă la Tsutsumi-ga-ura, 107 capete.

La cină: instant raamen şi curry-rice. Curry din pungă, iar orezul, fiert la faţa locului. Nu am avut farfurii. Uitaserăm acasă şi lingurile. Copiii au fost nevoiţi să mănînce curry cu beţe, după ce goliseră de raamen paharele de carton. Locul de gătit e un şopron de beton unde se poate face şi foc de lemne. Utilajul: 10 vetre şi două jgheaburi lungi de beton, ultimele folosite şi ca spălătoare. Lumina are senzor de prezenţă şi stă aprinsă atît cît e nevoie. La fel e şi la toalete.

Peste noapte m-am trezit, le am făcut onigiri, iar între timp căutam să memorez ştiri de la radio. Pentru turnat pe blog. Nu m-a vizitat decît un raton ce m-a surprins fără aparatul foto la îndemînă.

Copiii, mîncau onigiri cu nori în deplina dezordine din cort.

Pe Misen era exclus să urcăm, deşi, dacă vremea ar fi ţinut cu noi, intenţia era să prindem răsăritul pe pisc. Ne-am mulţumit să dăm roată pe la poalele insulei. Am luat-o pe un drum ce duce la o staţie de pompare de pe versantul estic, ceva mai sălbatic, altminteri desemnat ca zonă de protecţie sanitară pentru colectarea apei de băut. Beneficiar, oraşul Hatsukaichi. Dacă nu ar fi aria protejată, s-ar putea face un tur complet al insulei în vreo 20-30Km.
(sus) Se poate vedea în fundal conul de dejecţie pe care a fost construit complexul.

(jos) Un copac rudă cu cameliul făcea culturism şi îşi etala muşchii abdominali.

Vremea se menţinea cenuşie.

Ajunserăm la o haldă de carapace. Crescătorii de stridii depun deşeurile acolo. Carapace de stridii şi de scalop.
Carapacele de scalop se înşiră pe sîrme cufundate în mare de pe plute de bambus. Ele servesc ca substrat pentru dezvoltarea stridiilor. La recoltare se trag şiragurile în barcă. Un ciclu de cultură durează în medie doi ani. O mare parte din „scoicicultura” de stridii (de pulpă, nu de perle) se face în Golful Hiroshima.

Am lăsat poza la rezoluţia iniţială. Cu un clic pe ea, puteţi vedea întreaga biocenoză. Cum se scurg nutrienţii în mare. Cum se adună raţe sălbatice şi pescăruşi în căutarea peştilor mîncători de plancton, la rîndul lui, alimentat de scurgeri. Pe culmea haldei tronează ubicue căprioare.

Un crescător de stridii îşi inspecta feuda plutitoare.

Ne apropiem. Cele două blocuri de beton din planul apropiat sunt două afete de tun din era Meiji, demult căzute din turnurile de pe faleză. (Fotografia de mai jos poate fi mărită cu un clic.)

Copiii examiează fragmente din zidăria englezească a fostei fortăreţe, în căutarea de suveniruri.

Dai 37 Hakusei-maru se îndrepta doldora de propan lichefiat către terminalul Hiroşima. E posibil ca un număr de molecule din propanul adus de vapor să ard şi eu în săptămînile următoare la maşina de gătit.

Copiii coboară cu caprele de la munte. Ajunşi la ţărm, facem concurs de broscuţe pe apă cu cochiliile de scalop.

O puştioacă rămasă cu labia desumflată, aruncată de valuri, zăcea printre gunoaie.

Întorşi în tabără, intrarăm în vorbă cu principalul unei trupe de Boys Scout, o organizaţie internaţională de educare a tineretului în spiritul cooperării, întrajutorării etc. Seniorul în vîrstă de aproape 70 de ani îmi povestea cum au acţionat la cutremurul din 1995. Organizaţia are mai multe trepte de pregătire. Boys Scout recrutează „rangeri” între clasele a 6-a şi a 9-a. Sub ea este clasa Cubs Scout 3-5. Mai sunt şi alte denumiri dar le-am uitat.
Cei de la Tsutsumi-ga-ura aveau în plan să facă şi un foc de tabără un pic mai în amonte, în seara în care noi am ajuns, însă evenimentul a fost anulat din cauza vremii. A doua zi, cînd ne-am întors din incursiunea „arheologică” membrii strîngeau tabăra.

După un somnic, ne făcurăm şi noi bagajele. O pornirăm către port. Copiii s-au oprit să mai arunce cîteva pietre în iazul din vecinătatea plajei.

…apoi pe plajă, căutînd cochilii.

Un şoim se rotea boeing în cercuri largi.

O ultimă privire către insulă.

În tren, o gustare de momiji manju – prăjiturele din pandişpan în formă de frunze de arţar jponez, umplute cu pastă de fasole dulce.

…şi un pui de somn.

Sfîrşit

Ştiri despre situaţia din Japonia voi aplica pe coloana de comentarii.

%d blogeri au apreciat asta: