Fără buletin

-De ce să merg domne la vot? N-am pe cine-alege.
-Păi, cum? Uite, ecologiştii, ţărăniştii, peremiştii…
-Mie-mi plăcea de ţărănişti, dar n-au domne nicio şansă!

sau:

-Dacă merg, îi aleg pe ăia care au furat deja, că mă aştept să fure mai puţin. S-or fi săturat…
-Dar uite, mai sunt ăia, sub care ţara s-a orientat către vest.
-Cine? Ăia? Păi cine a mai auzit de ei după ce au ieşit din Parlament? Ăia nu ia nici 2%.

De cîte ori nu aţi auzit conversaţii de acest fel? Ştiţi că ceva nu e în regulă, dar nu totdeauna realizaţi ce. S-ar putea să nu vă daţi seama, dar, de nu mergem la vot, e semn de nevroză. Iar de mergem la vot, suntem fie nevrotici/cinici – şi-i alegem pe demagogi – fie pragmatici/bovarci şi-i alegem pe cei cu şanse mai mari de 5%, fie ambele.

Cînd pragul electoral s-a ridicat în mod pragmatic la 3%, apoi la 5%, a fost din raţiuni de stabilitate şi de eficienţă. Practica a arătat că nici stabilitatea nici eficienţa nu s-au instalat. În niciun pilon al statului. Nici măcar balastul de reprezentare nu a fost eliminat din Parlament. Întotdeauna un număr semnificativ de deputaţi, fie chiulangii, fie amorfi, fie psihopaţi, fie cleptocraţi, fie plutocraţi au găsit găurica prin care să se strecoare în Parlament. Prin concurenţă neloială. E drept, toate parlamentele au o cîtime de balast. Doar regulile lui de compunere sunt diferite (vom vedea mai jos).

Aşadar, pragul electoral, deşi pragmatic şi bine intenţionat, nu şi-a atins scopul. În schimb pragul electoral ne-a pervertit nouă electorilor opţiunile. Şi este la originea unei băltiri generale în viaţa publică. O biocenoză ce pare stabilă, dar pute.
A doua învăţătură este că pot fi mai multe forme de pragmatism. Un pragmatism suplu şi unul rigid. Pragul electoral reprezintă pragmatismul rigid. El fixează, nu un ritm temporal, ci o cadenţă electorală, practic, cu aceiaşi atemporali actori politici. Nu duce la împrospătarea peisajului politic, ci, dimpotrivă, la un sentiment de disperare. Este un pragmatism ce ucide idealismul, în loc să-l însoţească. Dacă reprezentăm democraţia ca pe un pod nesfîrşit, actualul mers în cadenţă nu face decît să rupă podul prin monotonia şi amplitudinea ventrelor. E numai o chestiune de timp. Stîngul-stîngul-stîng, drept, stîngul! Pleosc!, în băltoacă.

Ce ne trebuie? Trebuie să înlocuim pragmatismul rigid cu pragmatismul suplu. Cadenţa cu ritmul. Acuma, dacă ritmul va fi tot unul de marş, nu am făcut nicio scofală. Ne trebuie un ritm de tango, dacă nu de rock’n roll.

Vă propun acum să ieşim din registrul metaforic şi să trecem la concret. Ideea pe care o aduc în discuţie propune un macro-ciclu de trei cicluri electorale. Două cu prag electoral, să zicem 7,5% şi unul fără prag electoral. Sau, mai exact, cu prag egal cu norma de reprezentare pentru 1 (unu) deputat. La 300 de deputaţi, pragul s-ar exprima procentual prin numărul 0,333. Rock’n roll. Tam-tam-buf, tam-tam-buf, tam-tam-buf! În care ciclul tam! reprezintă elecţia cu prag, iar buf!, cea fără prag. Ciclul tam! începe cu o curăţenie, în timp ce ciclul buf! cu o curăţenie generală. Dar alternanţa celor două feluri de cicluri are ca efect autocenzura acţiunii politice. Temperarea ei.

Care ar fi avantajele?

1) Le dă şansa partidelor extraparlamentare să fie active şi să spere la afirmare. Ar fi un fel de discriminare pozitivă, asemănătoare cu cea aplicată în prezent oligo-minorităţilor.
2) Le dă partidelor ieşite din Parlament speranţa ca odată-şi-odată să revină în Parlament, în mod onorabil şi transparent, iar nu strecurate precum gîndacii de bucătărie ai PC.
3) Relansează idealismul şi eliberează electorii de pragmatism şi de pesimism.
4) Lasă cale liberă ideologiilor timpului, şi şansa revenirii celor considerate la un moment dat vetuste. O dată la 12 ani, curentele ideologice minore se pot afirma fără grijă.
5) Obligă partidele parlamentare să nu doarmă, să nu se împută. Aeriseşte viaţa politică.
6) Măreşte şansele de a se ameliora discursul politic, şi, treptat, rock’n roll să devină vals: n-ţa-ţa, n-ţa-ţa, n-ţa-ţa!…

Pe scurt, soluţia hibridă: prag-prag-barrier free este un compromis cu mare potenţial în dinamizarea vieţii politice.

Dezavantaje

1) Restrînge paleta de opţiuni în organizarea sistemului de reprezentare (majoritar, proporţional etc.), ceea ce nu ar fi neapărat ceva rău.
2) Permite extremiştilor să intre în Parlament. Nici aici nu aş vedea ceva rău. Mai bine extremişti la lumină decît terorişti în umbră. Mai bine discursuri ecologiste la tribună, decît pe internet. Prezenţa extremiştilor în Parlament poate duce la urma urmei chiar şi la temperarea lor.
3) Măreşte reprezentarea de balast. Şi aici aş relativiza. În sistemul japonez (foarte permisiv) au fost şi sunt posibile toate modelele parlamentare: cu partid central (monopol natural) bipartit (instaurat tot natural). Chiar şi coaliţiile se formează natural. Iar reprezentarea de balast nu depăşeşte cumulat 11%. Dacă comparăm cu cele 24% (!) obţinute de PRM în 2000, în condiţiile pragului de 5%, ne dăm seama că reprezentarea de balast nu ar fi influenţată semnificativ.

Nelămuriri? Întrebări?