Fără buletin

● În Japonia sunt peste 3 milioane de judecători

Posted in Drepturi individuale, Soluţii alternative by Marius Delaepicentru on 2010/06/14

Cifrele din titlu reprezintă numărul de bugetari din toată Japonia. Actualizate la dimensiunile României, ar însemna cam 507 mii de bugetari (în care includem şi profesorii din şcolile publice). Dar nu despre bugete vreau să discutăm, ci încerc să răspund la întrebarea: cum e posibil ca (respectînd proporţiile) atît de puţini funcţionari publici să rezolve, mult mai temeinic, mai raţional şi mai drept, probleme cel puţin la fel de multe şi de diverse ca în România?

Încep cu o discuţie marginală de un paragraf: Aşadar, (în Japonia sunt 42,2 bugetari la mia de locuitori (între timp, numărul lor a scăzut spre 24, atît prin privatizare, cît şi prin descentralizare). În Ameuropa, cifrele sunt mai mari: UK – 78,3; Franţa – 95,8; SUA – 73,9; Germania – 69,6; România – 63,6. Se poate spune că Japonia nu are militari. Fals! Are. Nu are atîtea organe de avizare, certificare şi control. În parte e adevărat, dar nu pentru că japonezii ar fi mai disciplinaţi, ci pentru că eficienţa controlului este continuu îmbunătăţită, nu neapărat pe cale legislativă, dar oricum, fără „secerişuri” de amenzi şi şpagă pe teren. Se poate spune că nu sunt atîţia medici în sistemul public. Şi asta e adevărat. (Despre sistemul de sănătate voi vorbi în altă parte.) Cifrele datează din 2004, cînd cei 360.000 de poştaşi încă mai erau consideraţi funcţionari publici. Între timp, Poşta s-a privatizat. Aşadar, nu neapărat structura ocupaţională a bugetarilor dă efectivul redus, ci altceva.

Ca de obicei, să luăm un exemplu: Era prin 1996. Vroiam să fac o călătorie în Japonia*). Lista de acte necesare, majoritatea provenite din Japonia, cuprindea drept condiţie pentru garantorul meu, declaraţia de impozit pe anul precedent. Garantorul meu nu declarase la fisc veniturile pe anul precedent (se mai întîmplă), iar pentru anul în curs, deşi între timp fusese luat în evidenţă la fisc, nu avea cu ce dovedi ceva. Şi atunci, angajatul ambasadei mi-a sugerat să ataşez la dosar declaraţia unuia din părinţii garantorului. Însă părinţii nu ar fi fost de acord.

În condiţii „româneşti”, funcţionarul ar fi contestat calitatea garantorului, şi ar fi sugerat cel mult căutarea altui garantor. Însă funcţionarul ambasadei Japoniei la Bucureşti nu a îndrăznit să ridice o obiecţie atît de jignitoare pentru garantor. A cerut dovada de la fisc a unei rude pe orizontală. Sora. Însă partea interesantă de acum încolo începe. Sora nu mai purta numele de fată, prin care să se poată reconstitui ereditatea comună. Cu toate acestea, adeverinţa furnizată de soră a fost admisă. De ce? Pentru că numărul de telefon de la care a fost trimis faxul făcea parte din datele de identificare ale expeditorului. O urmă ce poate contribui oricînd la reconstituirea adevărului adevărat. Cînd miza (viza) este atît de mică, iar picioarele eventualei minciuni atît de scurte, incertitudinile sunt tolerate. Numai legiuitorul român e atît de „perfecţionist” încît nu se lasă pînă nu paralizează procedural toată administraţia. Nu se lasă pînă nu ne face praf toate drepturile fundamentale prin norme procedurale. Nu se lasă pînă nu ne face pe toţi cretini, deopotrivă funcţionari şi cetăţeni. Ne-o spune sofistic, cu tupeu, drept în faţă: „Aşa scrie la lege.” Cu alte cuvinte: „Aşa vrea muşchii mei.”

Cum ziceam, în condiţii „româneşti” ar fi fost de neconceput o asemenea largheţe procedurală. Dacă, prin absurd, funcţionarul român ar fi admis asemenea „oroare”, ar fi fost necesar şi un certificat de căsătorie. Nu a fost cerut. A fost suficientă dovada de la fisc.

De ce? Pentru că funcţionarul japonez gîndeşte, şi are libertatea legală de a gîndi logic. Faptul că dovada de la fisc mi-a parvenit, validează ipoteza rudeniei de sînge. Am primit faxul în miez de noapte, iar a doua zi eram cu dosarul complet. După două zile am fost sunat să-mi ridic viza. O viză garantată modular, cu obrazul garantorului şi cu banii surorii. Pe scurt, două persoane fizice au constituit în mod complementar o persoană juridică. Ca poantă, viza fusese scrisă înainte ca eu să aduc ultimul document. 🙂

Să vă mai spun că în condiţii „româneşti”, nu numai că nu mi s-ar fi primit dosarul, dar aş fi fost pus să rescriu şi toate cererile, şi să le mai şi ataşez o granitură nouă de documente?

După cum puteţi constata şi singuri, legea japoneză dă numai direcţiile, fără să fie amănunţită la nivel procedural. La nivel procedural, funcţionarul este cel în măsură să preia şi să „debavureze” situaţiile atipice. În condiţii româneşti, situaţiile atipice se tranşează pe calea arbitrajului. Cu cît mai judecătoresc, cu atît mai bine. Nu însă în condiţii japoneze. Funcţionarul este în acelaşi timp şi „judecător”, în sensul respectării şi apărării drepturilor şi libertăţilor cetăţeanului.

Cînd v-aţi dus la ghişeu să vă clamaţi un drept, de cîte ori aţi fost refuzaţi de funcţionarii publici cu apocalipticul: „aşa e legea”? Sau mai resentimentarul: „Ce să-ţi fac dacă legea e proastă? Du-te la Iliescu/ Băsecu al tău să-ţi dea o lege ca lumea!”

„Aşa e legea” este cauza principală a imobilismului României de ieri şi de azi. Un stat poliţienesc, fără „aşa e legea” se prăbuşeşte repede. Pierde controlul pîrghiilor de dresaj şi jupuială. Spus pe limba juriştilor, un stat poliţienesc cu aparenţă de stat de drept, nu poate exista decît atunci cînd legea e unicul izvor de drept. De aceea, legea-ca-izvor-de-drept este cauza multor spasme politico-sociale, în care includem şi Revoluţia din decemrie 1989, şi chiar şi mineriadele.

Legea-ca-unic-izvor-de-drept este costisitoare. Produce incompetenţă, contraselecţie, monopoluri, corupţie, carteluri, parazitism bugetar, inechitate flagrantă, adevăruri juridice false, şi chiar şi morţi şi răniţi. Din înşiruire, recunoaşteţi portretul statul român?

În statele ce preţuiesc libertatea, izvorul de drept poate fi legea, dar legea e completată permanent prin jurisprudenţă, astfel încît, următoarea cohortă de funcţionari să devină din ce în ce mai eficientă, iar cetăţenii din ce în ce mai relaxaţi în relaţia cu statul.

În România de azi, nimic nu se mişcă fără Parlament, şi deci, fără nevrednicele partide politice. Iar cînd Parlamentul este prea lent, Executivul vine să legifereze. Însă nici Guvernul nu e mai breaz, întrucît, caută soluţii tot în paradigma legii-ca-izvor-unic-de-drept, paradigmă atît de dragă partitocraţiei.

Se spune adesea că 471 de oameni judecă mai bine ca unul singur. Aşa este. Însă cred că niciun parlamentar nu ar putea combate aserţiunea: 500.000 de oameni judecă mai bine ca 471. Cînd vom avea legi simple, cel puţin 500.000 de „judecători”, şi 18.000.000 de notari, atunci România va deveni un stat al libertăţii.

Sunt gata să demontez şi obiecţia cum că, dacă am lăsa detaliile procedurale la latitudinea funcţionarului, nu am mai avea proceduri coerente. Fals! O atare obiecţie nu e decît un clişeu menit să perpetueze oligarhia de ieri şi de azi. Orice precedent prin care se raţionalizează o procedură face obiectul: judecăţilor axiologice, comunicărilor, conferinţelor, circularelor şi ordinelor sectoriale. O astfel de comunicare am făcut recent chiar în articolul precedent, deşi ştiu că asta nu va duce la nicio îmbunătăţire, şi nici nu sunt funcţionar public. O astfel de iniţiativă cetăţenească ar provoca cel mult o amendă cotravenţională, dacă nu penală. Oligarhii nu sunt interesaţi să ne facă viaţa uşoară, ci doar să ne pedepsească. Altminteri, şi-ar pierde influenţa în colonia penitenciară România.

Să revenim la funcţionarii japonezi. Prin comunicarea, şi însuşirea inovaţiei, practica administrativă e continuu îmbunătăţită, ceea ce face ca, în cazul funcţionarilor, avansarea să se facă după merite măsurabile**). Cu cît funcţionarul e mai ascuţit la minte, şi o dovedeşte practic, cu atît mai repede avansează în ierarhie.

În chestiunile de practică administrativă, Parlamentul nu are niciun cuvînt. Dacă în vreun sector se pune la punct vreo procedură într-adevăr revoluţionară, abia atunci ea este inclusă în sistemul de legi, dar numai în măsura gradului de universalitate pe care inovaţia îl conţine o permite. Într-un atare caz, procesul de legiferare nu paralizează practica, ci doar o consfinţeşte. Cu alte cuvinte, practica o ia înaintea legiferării. De altfel, metoda de optimizare este demult cunoscută şi aplicată în industrie. Se numeşte metoda evop***).

(Textul de mai sus nu este textul promis lui Donkey Hot. El nu are decît rol strategic. Am considerat necesară scurta prezentare a situaţiei, pentru a înţelege mai uşor în ce va consta tactica de urmat în viitor. )

––––––––––
*) rog cititorii să nu ia exemplele ca pe ceva ce ei nu vor experimenta niciodată. Ei se întîlnesc cu situaţii similare, mult mai des decît îşi imaginează acum. Aşadar, sfatul meu este să nu expediaţi textele mele printr-un superficial: „nu e cazul meu”. Este cazul, dar nu vă pot da exemple identice.

**) Mai mult, povesteam într-un articol anterior, despre scribi şi rolul lor social. Şi organizaţiile profesionale ale scribilor şi avocaţilor ţin periodic conferinţe şi sesiuni de comunicări, prin care fiecare experienţa individuală este pusă în comun. Autorul comunicării obţine astfel o cotă mai mare de prestigiu în breaslă. Nu vă spun cît de fericit poate fi un scrib de imigraţie, ce reuşeşte să aducă dinafara Japoniei un aparţinător minor al clientului. (Dacă aparţinătorul este major, procedura legală de imigraţie e mai complicată.) „Recordul” este de minus 14 zile pînă la momentul critic (majoratul).

***) Evop de la operarea evolutivă. Metodă prin care, parametri sunt controlaţi în cadrul regulamentului de fabricaţie, dar în intervale mai apropiate de limitele tolerate de regulament. Dacă, să zicem, o substanţă sintetizată la temperaturi între 4 şi 8 grade iese cu un randament mai mare la 7 grade decît la 6, atunci, în şarjele următoare, se caută reglarea temperaturii în jurul valorii optime. Dacă, dimpotrivă, se cere puritate, iar puritatea e mai bună dacă reacţia are loc la 5 grade, atunci se alege ca valoare optimă ultima. După cum aţi sesizat, dacă înlocuim regulament de fabricaţie cu lege-cadru, înţelegem şi cum e posibil ca optimizarea procedurilor administrative să nu mai depindă de izmenelile parlamentarilor.
––––––––––––––
Edit: primul link din text a fost greşit. L-am corectat. 15 iunie 2010, ora 4 (locală)

Reclame

● Haideţi să cerebrăm statul (I)

Posted in Soluţii alternative, Talanga de identitate by Marius Delaepicentru on 2010/06/13

După incidentul Tokio, cu scandalul pe care l-am iscat, autorităţile MAE au găsit o soluţie de compromis, pentru a nu se acoperi de ridicol prin recidivă. E drept soluţia a fost una pe genunchi, ce a omis din start simplitatea votului în baza CNP (reflectat de orice document în termenul de valabilitate, sau nu). Cum ziceam, mi s-a întocmit, cu titlu gratuit, un titlu de călătorie, în baza căruia am votat la alegerile prezidenţiale din 22 noiembrie 2009.

Se pare că a fost o directivă a MAE, întrucît, am aflat de lăudabila productivitate în procesul de votare de la Paris, dublată de un număr impresionant de titluri de călătorie eliberate în preajma, şi în ziua, scrutinului. Excelenţa-Sa dl. Baconschi este un erou, iar nemernicia cu care a fost scălîmbat efortul echipei de la Paris i-a descalificat pe numiţii: Duvăz, Geoană şi Antonescu – Crin Antonescu – atunci cînd au contestat rezultatul votului, pe temei aerian-propagandistic. De altfel, în sprijinul „tezei fraudării”, lui Bogdan Niculescu Duvăz i-am trimis după alegeri şi o scrisoare olografă, pe care am lipit cîţiva floci şi o tăietură de unghie. Pentru analiza grafologică şi de ADN. 😀

Destul cu vorba! Vă propun să „vizionaţi” experimentul:

–– Original Message ––
From: Marius&Misa
To: CONSULAR
Sent: Thursday, November 19, 2009 1:49 AM
Subject: (UTF-8)

Stimaţi domni,

Deşi n-am înţeles de ce este nevoie de o identificare redundantă, vă mulţumesc pentru înştiinţarea telefonică de azi, prin care mi-aţi cerut să trimit fotografiile necesare (re)identificării persoanei în vederea exercitării dreptului de vot.

Am profitat de ocazie pentru a trimite şi cererea de eliberare a unui nou paşaport CRDS, împreună cu actele din opisul fotografic ataşat. Nu apar în fotografie, dar aveţi acolo, capsate, toate celelalte elementele necesare întocmirii dosarului. Vă reamintesc că identificarea mea în vederea eliberării paşaportului se află în custodia dumneavoastră de la 11 iunie 2009 .

V-aş fi recunoscător dacă pînă duminică veţi înregistra cererea, şi veţi scrie chitanţa, urmînd să achit în persoană costul tranzacţiei. Deoarece voi fi la Consulat numai duminică 22 noiembrie, iar luni Consulatul nu va fi deschis pentru public, am lăsat liberă rubrica destinată datei de înregistrare a cererii. O voi completa duminică. (Într-un viitor pe care îl doresc cît mai apropiat, sper că veţi fi de acord ca transferul pecuniar să se facă bancar. Pentru transparenţă şi uşurinţă.)

Am pus în joc cele mai importante documente de identitate pe care le posed. Experimentul vine să arate că este posibil schimbul de documente în deplină siguranţă, astfel încît, autorităţile române să pună oamenii pe drumuri de cît mai puţine ori. Dacă se poate, deloc.

Probabil, joi, cel tîrziu vineri dimineaţă, plicul vă va parveni. Numărul este 997469993026 şi poate fi urmărit în mod transparent, din orice punct al Globului, aici:
http://tracking.post.japanpost.jp/service/jsp/refi/DP311-00100.jsp?locale=en

…sau direct, aici:
http://tracking.post.japanpost.jp/service/singleSearch.do?org.apache.struts.taglib.html.TOKEN=5f327ae8ce6ac9f1f6e146f6d7a5d171&searchKind=S002&locale=en&SVID=023&JSESSIONID=LGXZK2CKC1nW52yJX2v4HxGZpGwxqVNljB2fGpgZbLsGhh1GCPl0!96185208!1258559385053&reqCodeNo1=997469993026&reqCodeNo2=&reqCodeNo3=&reqCodeNo4=&reqCodeNo5=&reqCodeNo6=&reqCodeNo7=&reqCodeNo8=&reqCodeNo9=&reqCodeNo10=

[Edit] s-ar putea ca între timp linkul să fi devenit caduc. Nicio problemă! Ataşez mai jos extrasul de jurnal.

Stimaţi domni, vă rog, puţină bunăvoinţă. Fără sabotaj. Este în interesul tuturor, în special în perioade de epidemie virală. Vă mulţumesc.

Cu stimă,

Marius Mistreţu

Să vedem şi rezultatul experimentului.

–– Original Message ––
From: Marius
To: CONSULAR (consulatul din Tokio)
Cc: traianbasescu(la)presidency.ro
Sent: Thursday, November 19, 2009 5:26 PM
Subject: Experiment incheiat. Raport preliminar.

Procedeu de optimizare a circulaţiei documentelor în relaţia cu rezidenţii din Japonia

Cercetarea vine să arate cum poate fi înlocuită deplasarea cetăţeanului la ghişeele Administraţiei Statului, prin corespondenţa poştală jurnalizată.

Scop

1) Ieftinirea cheltuielilor administrative.
2) Economisirea capitalului pecuniar şi de timp al cetăţeanului.
3) Evitarea contactului interpersonal în perioade de molimă, invaliditate fizică sau psihică, lipsă de timp etc..

Material şi metodă

Într-un plic poştal înseriat, din clasa Expack500 (Japan Post) au fost introduse următoarele acte:
certificat de naştere în original, paşaport expirat, şase fotografii, o cerere de eliberare a unui paşaport CRDS în două exemplare, mai multe fotocopii după alte acte. Plicul a fost închis şi trimis de la Hiroşima la Tokio (904Km).

Plicul a fost înmînat personal, factorului poşatal itinerant, pe 18 noiembrie 2009, la ora 18:30, chiar în momentul în care golea cutia poştală. Etapele traseului au fost urmărite online, pe pagina Poştei Japoneze, în versiunea localizată pentru limba engleză. Au fost prelevate 4 probe screenshot, la 19 noiembrie 2009, orele: 13:13, 14:44, 15:04 şi 16:05 (proba finală). Pentru conformitate, ataşez versiunea finală a jurnalului.

La ora 16:15, după numai 45 de minute de la livrare, a fost primită de la destinatar (Consulatul din Tokio) confirmarea telefonică de primire.

Rezultate şi discuţii

Experimentul a reuşit. Autorul raportului a avut cu diverse alte ocazii, 72 de experienţe ca expeditor, şi 35 ca destinatar, ambele prin Expack500. 100% reuşite. Niciun rateu. Este de notat că, intuitiv, la acelaşi număr de deplasări în persoană (108 evenimente) probabilitatea de a rătăci/ pierde/ distruge un act este mai mare decît la expedierea lui prin poştă.

Pentru norme legale viitoare, este de examinat şi posibilitatea trimiterii la distanţă a imaginilor în mişcare cu titularul (ca dovadă că el e el, şi că e viu) precum şi transferul taxelor consulare prin virament, ambele proceduri, menite să înlocuiască prezenţa fizică la ghişeu.

Marius Mistreţu
Hiroşima

%d blogeri au apreciat asta: