Fără buletin

Ştim cu toţii că titularul unui act de identitate poate fi şi mut, şi orb, şi surd. Din păcate, legile ne obligă pe noi toţi să fim muţi, orbi şi surzi cînd vine vorba să ni se stabilească identitatea. Rău e că legea ne consideră şi niţel tîmpiţi. Mai rău este că nici funcţionarul public nu este lăsat să-şi ia răspunderea asupra calităţii identificării persoanei. Aşadar, avem două părţi mute, surde, oarbe, şi tîmpite legal, obligate la pasivitate, uneori, împotriva evidenţei pure.

(Textul de mai jos a fost iniţial inclus în sesizarea din 15 iunie, adresată Avocatului Poporului. Pentru cursivitate am separat cele două secţiuni ale sesizării.

Ceea ce am scris mai jos nu se adresează neapărat Avocatului Poporului, ci mai degrabă opiniei publice, şi nu obligă pe nimeni la lectură. Cele de mai jos reprezintă strict viziunea mea, a unui cetăţean român, de bună credinţă, în legătură cu modul posibil de raţionalizare a procedurii de identificare a persoanei.)

Întrebări:

• Într-un stat de drept, este lăsarea unui document să expire, un delict?
• Cum e posibil ca o simplă etapă procedurală, de identificare a persoanei, să împiedice exercitarea unui drept fundamental într-un stat de drept?
• De ce, într-un stat de drept, declaraţia unui cetăţean, sprijinită de documente de identitate, bine păstrate, deşi expirate, nu este prezumată ca reflectînd adevărul?
• De ce, din 5 înscrisuri ce oglindesc unul şi acelaşi lucru, anume, identitatea uneia şi aceleiaşi persoane, prezentate în vederea identificării persoanei, din care: 4 documente cu fotografie, trei expirate, două valabile, din care, unul emis de alt stat, nu este recunoscut niciunul ca refletînd o stare reală, în ciuda prezenţei fizice a titularului?

Înainte de a încerca răspunsuri, vă propun să definim termenii (obiecţiile şi completările sunt binevenite):

Dreptul fundamental

Dreptul fundamental este un drept repartizat egal pentru toţi, continuu, recunoscut apriori,  dobîndit prin naştere, prin maturitatea legală, licit, sau prezumat ca fiind dobîndit licit, pînă la proba contrarie. Exercitarea dreptului fundamental depinde exclusiv de voinţa persoanei. Nimeni şi nimic nu poate  tulbura, condiţiona sau forţa o persoană în exercitarea, sau în neexercitarea unui drept fundamental, cu excepţia unei sentinţe judecătoreşti cu sens contrar, sau atunci cînd dreptul fundamental este în acelaşi timp şi obligaţie.

Privilegiul

Privilegiul este un drept repartizat inegal, a cărui dobîndire, exercitare, întindere în timp sau extincţie, este întotdeauna condiţionată de ceva sau cineva.

Aşadar, tăria categoriei juridice numită drept fundamental, îl face opozabil, oricărei prevederi legale ce perturbă, sau are potenţial de perturbare a exercitării dreptului fundamental în cauză.

Din păcate, realitatea arată altfel. Am văzut mai sus, cum, prin condiţionarea procedurală, de identificare a persoanei, ce se vrea sceptică, dar în fapt, obtuză în opinia mea, mi s-a furat o zi, adică 1/26280 din speranţa mea de viaţă, sau 1/9490 din cîtă sper că mi-a mai rămas, şi mi s-a trecut un drept fundamental, (dreptul de vot) într-o categorie mai slabă, cea de privilegiu. Şi acela, refuzat.

O altă interpretare posibilă a incidentului Tokio, ţine de nerespectarea drepturilor omului în statul poliţienesc. Cu alte cuvinte, conform procedurii actuale de identificare a persoanei, autorităţile statului văd în cetăţean un virtual infractor, punibil apriori. Deoarece în CR.1(3) este stipulat că România este stat de drept, ce a internalizat demult Declaraţia Universală a Drepturilor Omului (DUDO), iar în prezent este şi membru al Uniunii Europene, refuz să cred că România este un stat poliţienesc, şi consider formalizarea excesivă a procedurii de identificare a persoanei, caducă, antieuropeană, şi (aşa cum afirma cineva) un „venin neconstituţional”. Ce este de făcut? Am motive să fiu optimist.

Dacă într-un stat poliţienesc, dreptul fundamental are proprietăţi, mai degrabă de privilegiu, şi un simplu poliţist are dreptul de a reţine persoana pentru simplul fapt că nu are înscrisă în buletin grupa sanguină, nu acelaşi lucru se petrece într-un stat ce se pretinde european.

Dacă, într-un stat de drept, dreptul fundamental este atît de important şi de intangibil, înseamnă că trebuie să (for)mulăm procedurile după el, în aşa fel, încît nicio procedură, indiferent de natura ei, să nu işte, niciodată, vreo discontinuitate, în exercitarea dreptului fundamental. În acest spirit, expirarea unui document de identitate nu poate constitui un delict. Nici măcar o contravenţie, atîta timp cît este pus în relaţie cu exercitarea unui drept fundamental, ce, prin definiţie nu poate fi îngrădit, decît în situaţii într-adevăr grave.

Ţinînd seama de cele descrise mai sus, am identificat patru căi de relaxare, de umanizare a procedurii de identificare a persoanei. E posibil ca ele să fie mai multe. Cele identificate de mine sunt: 1) inversiunea de paradigmă, 2) diversificarea şi complementarea, 3) desincronizarea şi 4) delocalizarea. Ceea ce expun mai jos se referă exclusiv la procedurile nexe exercitării drepturilor fundamentale, iar nu a privilegiilor. Vă propun să le luăm pe rînd:

În zilele noastre, cetăţeanul încă mai este pus în situaţia umilitoare de a dovedi că el este el, şi nu altul, în faţa autorităţilor statului, şi aceasta, numai printr-un anumit document, emis (culmea!) de autorităţile statului, şi numai în termenul de valabilitate al documentului.  Cu alte cuvinte, autorităţile statului încă mai văd în cetăţean un virtual infractor.

Prin inversiunea de paradigmă, identificarea persoanei prin înscrisuri, se prezumă ca fiind făcută cu bună credinţă, în virtutea preambulului din DUDO, iar autoritatea statului care suspectează cetăţeanul de tentativă, de fals în declaraţii, sau de substituire de persoană, nu are decît să dovedească contrariul. Cum? O spun frust, nu este treaba cetăţeanului. Mijloace tehnice şi organizaţionale pentru a dovedi instantaneu că el nu este el, există deja.

Aşa cum intuiţi, sau ştiţi deja, în alte state, identificarea persoanei se poate face după permisul de conducere. Permisul de conducere este un act ce atestă un privilegiu, cel de a conduce un automobil pe drumurile publice. La expirarea termenului de valabilitate, urcarea la volan este interzisă expres, dar, presupunînd că, dintr-un motiv sau altul, posesorul nu mai vrea să conducă un automobil niciodată, documentul in sine, chiar expirat, îşi conservă încă mulţi ani, capacitatea de a dovedi identitatea persoanei.

De asemeni, paşaportul. În relaţie cu teritorialitatea legilor, paşaportul are dublă funcţie. Una transfrontalieră, în mişcare, în virtutea unui privilegiu, cel de a călători peste graniţe (pe cale să devină drept universal) şi o funcţie intra-frontalieră, cea de document de identitate, pe durata şederii într-o ţară străină, sau chiar în ţara de origine. Expirarea paşaportului nu ridică probleme de identificare a persoanei, nici de legalitate a şederii, chiar temporare, într-o ţară stăină dacă acea ţară este un stat de drept. În această ordine de idei, un paşaport românesc, expirat de un an, mi-a dat dreptul obţinerii unui act de identitate, valabil pe teritoriul japonez. Mai mult, un paşaport expirat de doi ani, mi-a dat dreptul de reînoire a vizei de şedere, cu încă trei ani, pe vremea cînd nu obţinusem dreptul de rezidenţă permanentă. Desigur, un paşaport expirat nu-mi conferă dreptul de a călători dincolo hotarele Japoniei. Dar aceasta deja este de domeniul privilegiului, ceea ce nu face obiectul discuţiei de faţă.

În incidentul Tokio, am prezentat şi un act de identitate eliberat de autorităţile japoneze, act în termenul de valabilitate. Recunoaşterea unui atare document de identitate, de către autorităţile române rezidente în Japonia, nu ar ştirbi suveranitatea statului român, deoarece el este eliberat tot în baza unor acte originate în România, şi au înscrise chiar şi datele de identificare ale actului originar. Nerecunoaşterea unui atare document de identitate ca valid, pentru exercitarea unui drept fundamental, nu face să arate decît un mod primitiv, ţîfnos, de afirmare a suveranităţii statului, bazat pe un compex de inferioritate, cam ca cel al Coreei de Nord.

Despre complementaritate

Dacă două sau mai multe documente ce conţin elemente de identificare (grafice şi/sau biometrice, conţin informaţii superpozabile parţial sau integral, iar informaţiile reunite, dau un tablou complet al identităţii persoanei, atunci, identificarea persoanei se poate considera desăvîrşită.

Funcţia complementară poate fi îndeplinită chiar şi de saiturile înregistrate oficial cu DNS. De curiozitate, puteţi accesa http://ripe.net iar acolo, mă puteţi găsi, prin interogaţia: www.lamarius.net . Aflaţi astfel cine sunt, şi ce fac, chiar dacă întregul conţinut al saitului meu este scris într-o limbă necunoscută.

Nu este necesară întreruperea continuitatăţii unui drept fundamental, doar pentru că persoana nu are practic cu ce dovedi identitatea în momentul exercitării lui. Identitatea poate fi stabilită ex post. Pentru a arăta că este posibilă desincronizarea identificării persoanei, vă propun să luăm un caz ipotetic, extrem:

Este zi de scrutin. Se iscă o furtună ce pune la pămînt toate releele de telecomunicaţii din ţară. Comisia nu mai are acces la baza de date de evidenţă a populaţiei. La secţia de votare se prezintă un cetăţean ud leoarcă, ce-şi declară identitatea, dar nu o poate dovedi cu niciun document, deoarece viitura i-a luat automobilul la vale. Aparent, nu poate fi ajutat în niciun fel să-şi exercite dreptul de vot. Ce este de făcut? Cetăţeanul, deşi deposedat de toate înscrisurile de identificare, mai are două elemente de identificare concrete. Chipul şi mîna. În plus, conform Preambulului din DUDO, cetăţeanul conţine în fiinţa sa şi elemente nevăzute, recte, demnitatea, onoarea şi raţiunea, prezumate apriori ca existente şi definitorii pentru persoana umană. Deşi par minore, nevăzutele sunt o parte fundamentală a fiinţei umane, de aceea sunt puse în joc în declaraţiile publice, inclusiv în declararea identităţii. Dacă nu ar fi aşa, jurămintele cerute la proba cu martori în faţa instanţei, nu ar avea sens.

În exemplul nostru, concret, cetăţeanul poate merge în încăperea alăturată, şi, cu o cameră foto digitală, un compiuter, un program simplu de editare şi o imprimantă, ce pot fi găsite, practic, oriunde în zilele noastre, poate obţine un formular de declaraţie pe propria răspundere, personalizat, cu fotografia incastrată. Nu are decît să-l completeze cu mîna lui, să semneze, apoi să voteze. Dacă cetăţeanul a minţit în declaraţie, există deja în legislaţia românească cel puţin trei prevederi legale cu clauze sever punitive. Un eventual delict, fiind numai de natură penală, darea în urmărire generală nu este o problemă, iar expertiza grafologică, susţinută de proba cu martori, atestă eventuala fraudă, precum şi autorul ei. Aşadar, prin desincronizare, nu se încurajează delictul de fals în acte publice, nici substituţia de persoană şi nici frauda electorală, rolul preventiv al procedurii draconice de identificare a persoanei devenind astfel caduc, redundant, imoral şi păgubitor, pentru statul român şi pentru fericirea cetăţenilor lui.

Trăim vremuri fericite. Identificarea şi autentificarea la distanţă nu mai sunt demult  probleme insurmontabile, nici chiar pentru persoane aflate la mii de kilometri distanţă de ţară, sau de ghişeele autorităţilor statului. Numai prin mijloace electronice, există zeci, poate sute de protocoale de autentificare şi certificare la distanţă. Nu îndrăznesc încă să propun aşa ceva, deoarece sunt conştient de inerţia mare a autorităţilor statului. Menţionez doar, procedura simplă, de vot prin corespondenţă. Nu mai departe, un amic, de naţionalitate spaniolă, rezident în Japonia, a primit formularele de vot, împreună cu formularele de autentificare şi cu formularele de decontare a cheltuielilor de expediere, prin poştă, şi tot prin poştă a şi trimis opţiunea sa politică, împreună cu factura. Eu însumi aştept, de 16 ani, cel puţin instituirea procedurii de vot prin corespondenţă. Făcînd această comparaţie, îmi este ruşine pentru ruşinea autorităţilor statului român.

(într-o primă versiune, am trimis textul de mai sus şi domnului deputat Sever Voinescu pe adresa de la Camera Deputaţilor, la