Fără buletin

Recentul val de pudibonderie ce a lovit „corul măicuţelor samuraie”, dar ţintind resentimentar tinereţea legionară a unei venerabile feţe bisericeşti, precum şi judiciosul articol semnat de Alin Fumurescu pe Contributors.ro, m-au determinat să mă bag şi eu în seamă.

Mulţi din generaţia mea îşi amintesc filmul Povestea lui Hachiko. A fost un „long-seller” pe ecranele româneşti. Pentru cei născuţi mai tîrziu, în linii mari, e vorba despre un cîine din rasa Akita, trăitor în curtea unui profesor universitar din Tokio. Cîinele avu o tinereţe fericită în fidelitatea sa. În fiecare zi, la oră fixă îşi aştepta săpînul în faţa ieşirii din gara Shibuya şi îl conducea acasă. A urmat moartea stăpînului, înstrăinarea casei, şi încredinţarea lui Hachiko altcuiva, odată cu plecarea văduvei în Nord. Cîinele a fugit de la noul stăpîn, a devenit maidanez, dar a continuat tot restul vieţii să-şi aştepte zilnic, la ora obişnuită, stăpînul. Aţi zice că nu are nicio legătură cu totalitarismele. Are. Povestea a fost folosită de propaganda statului militarist, ca exemplu de devotament faţă de Împărat. Se potrivea mînuşă misticii vremii.

Ne-am fi aşteptat ca, odată cu democratizarea ce a urmat înfrîngerii Japoniei în războiul din Pacific, peste povestea lui Hachiko să cadă o burqa. Dimpotrivă. Nu numai că locul din memorie nu a fost „lustrat”, dar Hachiko are monument de bronz într-un mic scuar din Shibuya, chiar în faţa gurii de acces, care de altfel îi poartă numele. Aşadar, die Gedanken sind frei. Şi aşa şi trebuie să rămînă.

Pregătisem un alt „studiu de caz”, însă mi-a luat-o Hachiko înainte. Cred totuşi că e util să vă semnalez un cîntecel datînd din „tinereţea legionară” a lui Hachiko. Titlul tradus ar fi: Luni, luni, marţi, miercuri, joi, vineri, vineri. Aşa sunau zilele săptămînii pentru marinarii militari. Altfel spus, serviciul permanent în slujba patriei. Este un marş, ca mai toate producţiile muzicale din preajma războiului. (Ce nu era marş era elegie. Restul? Artă „decadentă”, dosită de cenzura militară.) Am pregătit 4 versiuni, în ordine:
1) versiunea originală publicată la Polydor,
2) în interpretarea unui cor de veterani de Marină,
3) în interpretarea unui grup umoristic (Drifters),
4) o versiune pentru karaoke.
Ar mai fi fost şi altele, dar mă opresc aici. Vizionare plăcută!
Urmează inserturile: