Fără buletin

● Memoria e ruşinoasă, însă, cu puţin efort, bănoasă

Posted in Soluţii alternative by Marius Delaepicentru on 2011/04/22

Prin 1974, profesorul de socialism ştiinţific din liceu ne povestea că una din etapele viitoare, pe undeva pe la est de cele mai înalte culmi de dezvoltare socialistă, va fi cibernetizarea societăţii. E drept, lucrul s-a petrecut, dar întîi în prăpăstiile capitaliste, în timp ce cibernetizarea socialistă zăcea ferecată în centre de calcul, unde, pentru a obţine o dischetă de 5,25 inch, trebuia să scrii de mînă un referat de necesitate.

A urmat eliberarea de economia planificată, şi promovarea într-o eră a mercantilismului ţepar socialist. Ţeparii de partid şi de stat s-au mişcat şi se mişcă încă în paradigma parazitismului. I-aş putea ajuta să vadă dincolo de interesele lor mărunte, şi în acelaşi timp, să şi le şi satisfacă mai bănos.

Aflu că Arhivele Naţionale vor fi în sfîrşit informatizate pînă în dinţi. E bine şi mai tîrziu. Deşi unora le poate părea neverosimil, informatizarea este o investiţie de utilitate publică în infrastructură. Adică, şi în folosul actualilor ţepari economici. Pentru cei ce încă se îndoiesc de trăinicia şi de eficienţa autocolantelor kilobite pe pagini prăfuite, încerc să schiţez relaţia cauzală dintre memorie şi economie. Cum ar veni, între infrastructura memoriei şi buzunarul lor.

Într-unul din articolele mai vechi, arătam că, pentru cîţiva ani, Sugihara Chiune a locuit în Bucureşti, şi tot din Bucureşti a fost trimis pentru un an şi jumătate în lagăr. Spuneam acolo că statul român a rămas dator cu un act reparatoriu memoriei lui Sugihara.

Au trecut 65 de ani. Închipuiţi-vă că o gaură în asfalt rămîne neastupată pentru 65 de ani. Nu vă vine să daţi de pămînt cu responsabilul?

Conceptual, gaura din memorie şi cea din asfalt sunt surori gemene. Ambele produc pagube, inclusiv în bani. Numai că cea din asfalt afectează în principal planetarele, în timp ce cea din memorie, demnitatea. Sunt mai importante planetarele decît demnitatea şi eventual identitatea?

De ce e importantă demnitatea pentru un amoral mercantil? Păi, iată cum se înlănţuie lucrurile:

Toată lumea e de acord că România este subexploatată turistic. Ce trebuie să atragi turişti? Ce trebuie să îi oferi turistului pentru ca acesta să plece mulţumit şi să îţi trimită indirect şi alţi turişti?
Trebuie să îi oferi cîteva lucruri simple: respectul şi să nu îl laşi să se plictisească. Eficienţa în turism se măsoară în producţia de endorfine [μg/turist-km, μg/turist-eveniment sau μg/turist-zi]. Aşadar, un turism bun este un turism care trezeşte la maximum interesul şi plăcerea în timp şi spaţiu. Cum îi poţi trezi interesul cuiva străin de Căluşul nostru UNESC şi de ceafa la grătar? Dezvoltîndu-i reflexe şi făcîndu-l să îşi folosească cunoştinţe pe care le are deja. Ei ştiu de Comăneci. Comăneci? Vax. Toţi japonezii ştiu că „obiectivul truistic” se află de două decenii în SUA. Dacă vor s-o vadă nu traversează Asia, ci Pacificul.

Însă în ultimele două decenii, japonezii află din ce în ce mai multe despre salvatorul japonez al evreilor de la Kaunas. În viitorul apropiat, lecţia Vize pentru viaţă va intra şi în manualele de etică (poate de istorie), dacă nu cumva a intrat deja. România păstrează cel puţin în arhive urmele şederii lui Sugihara. Rapoartele Siguranţei şi ale Externelor sigur le conţin. Rămîne doar ca gaura să fie reparată bănos pentru România.

Aşadar, domnilor mercantili, dacă vreţi bani din turism, sprijiniţi recuperarea memoriei (şi deci informatizarea ANR). Odată recuperată, o puteţi apoi revinde, mitizată sau nu, pe yeni şi shekeli. Veţi crea locuri de muncă*. Veţi cîştiga bani. Ce-o fi aşa greu să înţelegeţi?

Ce puteţi face voi, agenţii de turism? Nu aveţi decît să îi presaţi pe executivii: primar (Oprescu?) şi ministrul turismului (Udrea?), să pună la vedere inscripţiile tetralingve în locurile pe unde a zăbovit Sugihara. Îl puteţi pisa la cap şi pe legislativul Preşedinte să dea pentru Sugihara un decret prezidenţial de scuze oficiale şi decorare postmortem, decret a cărui copie va fi un exponat în plus, în eventualitatea în care veţi fi atît de pricepuţi în afaceri, încît să deschideţi şi un mic memorial conex.

Dar pentru toate astea vă trebuie cercetarea istorică în arhive. Cu cît mai repede, cu atît mai bine. Time is money.

–––––-
* aşa cum, o mînă de evrei trăiesc în Yaotsu de pe urma memoriei lui Sugihara, ca ghizi pentru turiştii evrei. Aşa cum o mînă de lituanieni conduc la Kaunas grupuri de japonezi. Nu sunt destule cîteva zeci de obiective într-o ţară, ci mii? Nu le aveţi? Cine vă împiedică să le produceţi?
Cînd s-au pregătit JO de la Nagano, unul din multele obiective turistice, mai mult sau mai puţin butaforice din zonă, a fost un mic muzeu dedicat lui Henry Miller. Ce legătură putea avea Nagano cu un scriitor american? Păi, ultima sa soţie (nu şi văduva) fu japoneză. Organizatorii i-au dat femeii cîteva zeci de mii de dolari pe mînă şi au trimis-o în SUA să achiziţioneze cîteva lucrări grafice (HM le avea şi cu pictura) numai bune de luat ochii turistului. La ele a pus ce mai avea ea pe acasă, şi au încropit un mic muzeu-galerie.

După terminarea olimpiadei, încă un muzeu, de data asta dedicat olimpiadei, a sporit zestrea turistică.

Reclame

Tinereţea legionară a lui Hachiko

Posted in Chestii by Marius Delaepicentru on 2011/02/27

Recentul val de pudibonderie ce a lovit „corul măicuţelor samuraie”, dar ţintind resentimentar tinereţea legionară a unei venerabile feţe bisericeşti, precum şi judiciosul articol semnat de Alin Fumurescu pe Contributors.ro, m-au determinat să mă bag şi eu în seamă.

Mulţi din generaţia mea îşi amintesc filmul Povestea lui Hachiko. A fost un „long-seller” pe ecranele româneşti. Pentru cei născuţi mai tîrziu, în linii mari, e vorba despre un cîine din rasa Akita, trăitor în curtea unui profesor universitar din Tokio. Cîinele avu o tinereţe fericită în fidelitatea sa. În fiecare zi, la oră fixă îşi aştepta săpînul în faţa ieşirii din gara Shibuya şi îl conducea acasă. A urmat moartea stăpînului, înstrăinarea casei, şi încredinţarea lui Hachiko altcuiva, odată cu plecarea văduvei în Nord. Cîinele a fugit de la noul stăpîn, a devenit maidanez, dar a continuat tot restul vieţii să-şi aştepte zilnic, la ora obişnuită, stăpînul. Aţi zice că nu are nicio legătură cu totalitarismele. Are. Povestea a fost folosită de propaganda statului militarist, ca exemplu de devotament faţă de Împărat. Se potrivea mînuşă misticii vremii.

Ne-am fi aşteptat ca, odată cu democratizarea ce a urmat înfrîngerii Japoniei în războiul din Pacific, peste povestea lui Hachiko să cadă o burqa. Dimpotrivă. Nu numai că locul din memorie nu a fost „lustrat”, dar Hachiko are monument de bronz într-un mic scuar din Shibuya, chiar în faţa gurii de acces, care de altfel îi poartă numele. Aşadar, die Gedanken sind frei. Şi aşa şi trebuie să rămînă.

Pregătisem un alt „studiu de caz”, însă mi-a luat-o Hachiko înainte. Cred totuşi că e util să vă semnalez un cîntecel datînd din „tinereţea legionară” a lui Hachiko. Titlul tradus ar fi: Luni, luni, marţi, miercuri, joi, vineri, vineri. Aşa sunau zilele săptămînii pentru marinarii militari. Altfel spus, serviciul permanent în slujba patriei. Este un marş, ca mai toate producţiile muzicale din preajma războiului. (Ce nu era marş era elegie. Restul? Artă „decadentă”, dosită de cenzura militară.) Am pregătit 4 versiuni, în ordine:
1) versiunea originală publicată la Polydor,
2) în interpretarea unui cor de veterani de Marină,
3) în interpretarea unui grup umoristic (Drifters),
4) o versiune pentru karaoke.
Ar mai fi fost şi altele, dar mă opresc aici. Vizionare plăcută!
Urmează inserturile:



%d blogeri au apreciat asta: