Tinereţea legionară a lui Hachiko
Recentul val de pudibonderie ce a lovit „corul măicuţelor samuraie”, dar ţintind resentimentar tinereţea legionară a unei venerabile feţe bisericeşti, precum şi judiciosul articol semnat de Alin Fumurescu pe Contributors.ro, m-au determinat să mă bag şi eu în seamă.
Mulţi din generaţia mea îşi amintesc filmul Povestea lui Hachiko. A fost un „long-seller” pe ecranele româneşti. Pentru cei născuţi mai tîrziu, în linii mari, e vorba despre un cîine din rasa Akita, trăitor în curtea unui profesor universitar din Tokio. Cîinele avu o tinereţe fericită în fidelitatea sa. În fiecare zi, la oră fixă îşi aştepta săpînul în faţa ieşirii din gara Shibuya şi îl conducea acasă. A urmat moartea stăpînului, înstrăinarea casei, şi încredinţarea lui Hachiko altcuiva, odată cu plecarea văduvei în Nord. Cîinele a fugit de la noul stăpîn, a devenit maidanez, dar a continuat tot restul vieţii să-şi aştepte zilnic, la ora obişnuită, stăpînul. Aţi zice că nu are nicio legătură cu totalitarismele. Are. Povestea a fost folosită de propaganda statului militarist, ca exemplu de devotament faţă de Împărat. Se potrivea mînuşă misticii vremii.
Ne-am fi aşteptat ca, odată cu democratizarea ce a urmat înfrîngerii Japoniei în războiul din Pacific, peste povestea lui Hachiko să cadă o burqa. Dimpotrivă. Nu numai că locul din memorie nu a fost „lustrat”, dar Hachiko are monument de bronz într-un mic scuar din Shibuya, chiar în faţa gurii de acces, care de altfel îi poartă numele. Aşadar, die Gedanken sind frei. Şi aşa şi trebuie să rămînă.
Pregătisem un alt „studiu de caz”, însă mi-a luat-o Hachiko înainte. Cred totuşi că e util să vă semnalez un cîntecel datînd din „tinereţea legionară” a lui Hachiko. Titlul tradus ar fi: Luni, luni, marţi, miercuri, joi, vineri, vineri. Aşa sunau zilele săptămînii pentru marinarii militari. Altfel spus, serviciul permanent în slujba patriei. Este un marş, ca mai toate producţiile muzicale din preajma războiului. (Ce nu era marş era elegie. Restul? Artă „decadentă”, dosită de cenzura militară.) Am pregătit 4 versiuni, în ordine:
1) versiunea originală publicată la Polydor,
2) în interpretarea unui cor de veterani de Marină,
3) în interpretarea unui grup umoristic (Drifters),
4) o versiune pentru karaoke.
Ar mai fi fost şi altele, dar mă opresc aici. Vizionare plăcută!
Urmează inserturile:
Ce-i aia o arhivă?
Ca blogger ceva mai bătrîn, mi-e greu să sar de la una la alta. De aceea rămîn la tema săptămînii trecute şi întreb:
Ce sunt arhivele? Simplu şi general spus, arhivele sunt o resursă de memorie. Aşa cum teritoriul unei ţări este o resursă de spaţiu. A avea teritoriu nu uşurează mişcarea în spaţiu, atîta timp cît pe teritoriu nu sunt drumuri. Aşadar, avem un bun public, teritoriul, ce nu poate fi exploatat decît dacă construim pe el bunuri de utilitate publică. Ăsta-i rolul de bază al statului în gestionarea resurselor. Nimic mai mult.
Digitizarea arhivelor ar echivala cu construirea de drumuri pe teritoriul arhivelor. Aşa văd eu lucrurile. Nu-i cer statului să-mi greseze şi maşina, ci doar să-mi dea voie, necondiţionat, să umblu şi eu cu bicicleta mea pe acolo. Nu pe carosabil, ci pe pista de biciclete.
A!, că pe drumurile publice pot circula şi maşini ale CNSAS? E OK. Dar, prin înfiinţarea unui CNSAS, şi a unuia sau mai multor institute de cercetare a trecutului recent, statul îşi arogă dreptul exclusiv de a exploata resursa de memorie, prin delegaţi. Mi se dă cîtă memorie găseşte de cuviinţă, sau poate restitui un mănunchi de cercetători, pe care nu eu i-am trimis acolo, şi fără să am la dispoziţie mijloace de a-i contrazice.
Dorin Tudoran cere ca acei cercetători să fie supervizaţi de reprezentanţi ai societăţii civile. Nimic mai onorabil! Cu alte cuvinte, mie, ca reprezentant al unei organizaţii a societăţii civile formată dintr-un membru, mi se cere din nou să beau şampanie prin delegaţi pe care nu eu i-am trimis la sindrofie.
Asta e diferenţa fundamentală între ceea ce propune domnul Tudoran şi ceea ce propun eu.
Odată digitizată arhiva, pentru mine e mai puţin important cine scotoceşte în ea şi cu ce rezultate. Nu au decît să apară 500 de institute, toate întreţinute din bugetul statului, supervizate de tot atîtea consilii de onoare. Nu au decît să-şi frece istoricii cîte orgolii vor. Important e ca oricine să poată interpreta, aşa cum îl taie capul, resursa (arhivele), via bunul de utilitate publică (arhivele digitizate). Nu mi-e teamă de revirimentul unor ideologii criminale, atîta timp cît accesul la memorie va fi neîngrădit. La urma urmei, istoria poate legitima orice ideologie. Este curva perfectă.
● Bube, mucigaiuri şi noroi… Cum le exploatăm istoric?
Tocmai am scris un comentariu (transpus mai jos, şi revizuit pe alocuri) la o propunere venită pe cale blogomilă de la dl. Dorin Tudoran, ce susţine înfiinţarea unui consiliu de onoare pe lîngă nou-înfiinţatul I.I.C.C.M.E.R. sub diumviratul Tismăneanu-Stanomir. Cum onoarea este mai degrabă ceva individual, destul de greu de încredinţat unui consiliu, consider că formula este una goală, menită, mai degrabă neintenţionat, să frîneze cercetarea în domeniu, acum cînd eficienţa este vitală în recuperarea, conservarea şi interpretarea memoriei. Am luat de bună aserţiunea domnului Tismăneanu, cum că nimeni nu poate monopoliza cercetarea trecutului comunist, şi propun o soluţie diferită de toate celelalte, o soluţie radicală, prin care se poate democratiza, în cel mai liberal spirit, accesul la izvoarele arhivistice. Soluţia propusă de mine este una strict tehnică, dar cu implicaţii profunde în reconfigurarea peisajului academic al cercetării istoriei recente. Şi, mai ales, e o cale nepreţuită de stimulare a creativităţii în metoda de cercetare, fie ea istorică, socială, imagologică etc., pluri-, trans-, sau interdisciplinară.
Domnii mei!, încercînd să vă arheologaţi în istoria recentă cu parole goale de conţinut, certîndu-vă pe scheme de personal, organigrame, bugete, şi consilii de onoare, pierdeţi esenţialul.
Care e esenţialul? Esenţialul e că adevărul trebuie cunoscut de toţi, iar voi vreţi să scormoniţi, numai voi, cu instrumente de secol XIX, într-un maldăr de hîrţoage împînzite deja de mucegaiuri, acarieni şi limacşi, apoi să vă învinuiţi unii pe alţii de lipsă de eficienţă. Nu vă pasă de degradarea rapidă a hîrtiei (inevitabil acide) ce, într-un viitor previzibil va fi fărîme provocatoare de strănut şi anafilaxie.
De ce atîta zavistie? Pentru că pretindeţi un monopol. E drept, azi, într-o nouă prezentare, un monopol supervizat de societatea civilă (uneori în civil) dar tot un monopol. Mersi! Era monopolului corporatist a apus demult. Ea continuă eficient doar în China, Iran şi Coreea de Nord.
Ce cer eu? Liberalizarea accesului la arhive.
Cum? Sunt sute de mii de virtuali voluntari, ce vă pot face viaţa uşoară prin simpla digitizare a documentelor de acolo, dar îi ignoraţi sistematic.
Insitutul pe care vă certaţi azi ar fi putut să nici nu existe. Cu ce ar putea fi înlocuit?
Cu un mic atelier, format din scanere de file şi de microfilme, cu servere şi reţele de comunicaţii. Tehnica de digitizare de mare productivitate datează încă dinaintea Institutului Gauck. O refuzaţi sistematic. Vă sunt mai dragi xeroxul, ştampila, ghişeul, şedinţa şi sinecura.
Dar, destul v-am smotocit. Vă prezint pe scurt viziunea mea despre cum se pot exploata arhivele. Iată cum:
Paginile şi microfilmele se scanează şi se transformă în fişiere-imagine. Veţi constata că programele OCR sunt aproape inutile în transpunerea corectă a literelor dactilografiate, sau a scrisului de mînă, în biţi. Însă situaţia nu e disperată. Platforma informatică poate sparge fiecare pagină în fragmente. Voluntarii ce vor participa la digitizarea manuală vor putea lucra de acasă la conversia literelor-imagine în litere-ASCII. Fiecare fragment de pagină este trimis aleator pe monitorul unui voluntar. Volunarul nu ştie din ce dosar a fost scos fragmentul. El nu are decît să copieze toate literele din imagine şi să-i returneze platformei textul corespunzător în ASCII. Puzzle-ul va fi apoi reintegrat în platformă.
De ce fragmente de pagină şi nu pagina întreagă? Pentru că nu toate informaţiile sunt inocue. Închidem astfel gura pudibonzilor.
Cum ne dăm seama de reaua voinţă a voluntarului sau de erorile la digitizare? E simplu. Acelaşi fragment va trece de trei ori prin mîna a trei voluntari diferiţi. Probabilitatea ca acelaşi fragment să încapă de două ori pe mîna aceluiaşi sabotor/ căscălău e infimă.
La sfîrşitul ciclului de digitizare se va obţine o imensă bază de date, cu fotocopii şi texte. Pentru arhiva CNSAS, am socotit cam 40-200TB. Să recunoaştem că nu e mare scofală în ziua de azi.
Baza de date nu va fi doar monopolul istoricilor, ci poate fi consultată, fără risc de boli respiratorii şi dermatite, nu numai de către istorici, dar şi de: sociologi, psihologi, medici ş.a. Va putea fi consultată şi de cercetători autsaideri, aflaţi la mii de kilometri distanţă.
Odată digitizate fondurile arhivistice, toţi profesioniştii în ale cercetării, interesaţi de trecut, vor intra în competiţie fără handicapuri. Măiestria lor va fi dată de cît de geniali sunt în întocmirea aparatului maieutic (citeşte interogaţii în baze de date) iar nu de sistemul de relaţii, apartenenţele politice, sforăria şi peşcheşul.
S-ar putea ca, aliniaţi în felul acesta, Marius Oprea şi Vladimir Tismăneanu să nu mai fie atît de geniali pe cît îi credem acum (de ne fac să ne certăm între noi). S-ar putea ca, dimpotrivă, ei să devină şi mai proeminenţi decît acum. Mai mult, orice relativizare abuzivă a rezultatelor cuiva, punerea la îndoială a unei epistemologii altminteri fără cusur, pot fi descurajate prin simpla probare a reproductibilităţii rezultatelor cercetării. Marius Oprea însuşi, se va fi simţit mai în siguranţă, din moment ce nu numai dumnealui va putea arăta legătura dintre Securitate şi moştenitorii Securităţii.
Aşadar, domnilor, dacă nu vreţi suspiciuni, personalizări, controale ale societăţii civile şi consilii de onoare, risipă şi birocrăcire ştampilară, urmaţi-mă! Vă trebuie niţel curaj şi sinceritate cu voi înşivă.
Alin Fumurescu
Fără buletin 
7 comments