Fără buletin

● Japonia are 104 milioane de notari şi tot atîţia virtuali traducători autorizaţi

Posted in Drepturi individuale, Scatoalce de Stat by Marius Delaepicentru on 2010/06/03

(cifrele din titlu reprezintă populaţia în vîrstă de peste 20 de ani de la sfîrşitul lunii decembrie 2009)

Pomeneam zilele trecute de instituţia cetăţeanului. Rămăsese să vă arăt în ce constă ea. Pentru a face lucrurile mai uşor de înţeles, să luăm tot un exemplu din viaţa reală. Transcrierea căsătoriei încheiate în alt stat. Comparativ, procedura românească şi cea japoneză. Cea românească ridică părul în cap, îi supune pe protagonişti la umilinţe, le risipeşte banii şi timpul pe autentificări inutile şi abuzive. Nu mai departe, obligativitatea traducerii de către un traducător autorizat este un abuz flagrant. Instituie un monopol fraudulos.

De fapt, notarul român, şi niciun alt notar, nu autentifică fidelitatea traducerii, ci semnătura traducătorului. Asta înseamnă că, oricine traduce un document îşi poate pune semnătura, deoarece notarul nu face decît să certifice identitatea persoanei care a semnat traducerea. A contesta sau recunoaşte abilităţile lingvistice ale cuiva, nu intră în competenţa notarului.
Aşadar, totul este un bullshit conceput de nemernicimea parlamentară, o încrengătură de securişti „cu dreptul la bază”, pentru ca o întreagă clasă parazită să vă mulgă ca pe vite, atunci cînd nu vă ţin în jug.

Acum înţelegeţi de ce transcrierea în registrul japonez de stare civilă durează 15 minute, şi constă într-o notificare, însoţită de certificatul românesc în original, un act de identitate al soţului străin în original (sau o fotocopie) şi completarea cîtorva formulare. Nu trebuie legalizat niciun act din listă, nu e nevoie de nicio apostilă de la Haga. Nu e nevoie nici măcar de prezenţa soţului român. De curînd am aflat (*) că nici traducerea certificatului românesc (CC) nu mai e necesară. Chiar de ar fi necesară, soţul care face traducerea ţine loc şi de notar şi de traducător autorizat (**). Asta e diferenţa dintre un cetăţean român în România, şi un cetăţean nejaponez de origine română, în Japonia. Ultimul e recunoscut drept izvor de probe chiar şi în absenţa persoanei sale. De ce? Pentru că omul îşi este propriul notar şi propriul traducător autorizat. Este o instituţie. În cele mai multe situaţii, chiar şi cetăţeanul nejaponez îşi este propriul notar. Voi reveni în alt post cu un exemplu din 1994.

Ca orice instituţie, cetăţeanul deţine ştampilă. Să nu credeţi că e ceva cu regim supracontrolat şi dictat de stat. Nu. Ştampila poate fi comandată oricărui atelier de profil, fără formulare înseriate şi alte brizbrizuri de stat poliţienesc. E preferabil ca ştampila să fie confecţionată dintr-un material dur (cele mai comune sunt lemnul şi piatra) şi lucrată de mînă. Pentru a avea tărie probativă mai mare, ştampila trebuie înregistrată la primărie. Operaţia e simplă. O aplică funcţionarul de acolo pe o hîrtie, care, ulterior se scanează şi se introduce într-o bază de date. Se eliberează apoi un card ce i se trimite prin poştă titularului. Vom vedea în altă parte la ce foloseşte cardul de specimen. Deocamdată, cam atît despre ştampila oficială.

Titularul poate deţine şi nenumărate ştampile neoficiale. Fiecare poate fi folosită în scopuri pe care titularul le găseşte potrivite. Dacă vrea să-şi deschidă un cont la o bancă, şi nu vrea să folosească ştampila oficială, poate folosi una neoficială, dar care, strict în jurisdicţia băncii, devine oficială. Dacă titularul are un nume de familie comun, pentru operaţii de rutină, cum ar fi ştampilarea unei dovezi de livrare a unei expediţii poştale (colet, recomandată etc.) poate folosi şi o ştampilă de 100 de yeni (de serie mare, Made in China). Tot aşa, pentru actele contabile curente, cum ar fi o chitanţă eliberată altcuiva, nu e nevoie de ştampila oficială. Pe chitanţă e deja ştampila prăvăliei, la care se adaugă ştampila ordinară a persoanei care scrie chitanţa. Rolul ştmpilei este de a preveni falsificarea chitanţei. Cum? Orice tranzacţie de peste 30.000 yen cere aplicat un timbru fiscal de 200 yen peste care se petrece aceeaşi ştampilă ordinară. Dacă chitanţa e pentru o sumă mai mică, orice găinărie se poate face în limita a 30.000 de yeni, şi cu riscul de a fi descoperită la confruntarea cu emitentul chitanţei. În principiu, se poate face şi o expertiză, ţinînd seama că e greu să nimereşti acelaşi tuş atunci cînt falsifici o chitanţă, presupunînd că ai folosit tot o ştampilă de serie. Însă la găinării de mică anvergură te dă de gol numărul chitanţelor şi compoziţia tuşului cu care falsifici. Dacă pentru mize mici îţi diversifici şi numărul de tuşuri, şi numărul de ştampilele false, atunci nu garantează nimeni că vreuna din părţi acoperă cheltuiala. Cu atît mai puţin probabil, cu cît există un al doilea prag pecuniar, dincolo de care trebuie un alt fel de timbru. 🙂

Aşadar, în numele subsidiarităţii clamate altminteri şi de Dreapta română, cetăţeanul îşi este propriul notar. Acolo unde sunt necesare garanţii suplimentare, cum ar fi la un contract comercial, se angajează unul sau mai mulţi garantori. Garantorul poate fi o persoană fizică, la rîndul ei, o instituţie cu ştampilă, deci un al doilea notariat pe două picioare.

Veţi zice, unde sunt notarii? Sunt şi notari, dar ei au alte roluri. Pentru a ne face o idee, să vedem statistica.

În prefectura Hiroşima, cu un produs intern brut cam cît al României plus jumătate din cel al Bulgariei, sunt 7 birouri notariale publice (la 2 milioane de locuitori), din care unul singur în oraşul Hiroşima (unul la 1 milion de locuitori). În acelaşi oraş, alaltăieri, cînd am vizitat pagina breslei, erau 474 de notari privaţi (cca unul la 2000 de locuitori). Să-i numim scribi. Vă propun să lăsăm deocamdată notarii publici.

Cei 474 de scribi sunt împărţiţi pe circa 9 domenii de activitate (înfiinţări de companii, drept comercial, imigraţie, drept succesoral etc.) Aşadar, sunt scribi înalt specializaţi. Ei pot reprezenta clienţii în toate instanţele administrative, în faţa partenerilor de afaceri la încheierea contractelor, şi uneori chiar în medierea litigiilor). Cu alte cuvinte, scribii sunt în acelaşi timp şi notari, şi avocaţi, şi mediatori-negociatori. Ei nu stau toată ziua la birou. Umblă. Prestează servicii. Spre deosebire de notarii din România, meniţi a ne mînca timpul (în evidentă cîrdăşie cu legiuitorul) scribii sunt angajaţi pentru a face ceea ce altminteri poate face şi comanditarul, dar nu are timp. Cu alte cuvinte, de la scribi, ca de altfel de la regia autostrăzilor, se cumpără timp. Desigur, în Hiroşima există şi circa 300 de avocaţi-avocaţi. Ei au un rol diferit de cel al scribilor, dar unele competenţe se suprapun. De pildă, un faliment presupune reprezentarea în faţa unor instanţe administrative sau chiar judecătoreşti, iar numai starea de litigiu îi dă prioritate avocatului, ceva mai priceput în interpretarea legilor întru minimizarea pagubei clientului. În rest, ştampila avocatului este tot atît de probativă precum cea a clientului.

Acum 7 ani, alături de alte acte şi procuri speciale, am încercat să-mi exercit dreptul – zic eu – cetăţenesc de a transcrie în România un act administrativ emis de statul japonez. Un extras din registrul de stare civilă. L-am tradus în engleză şi în română, iar scribul şi-a aplicat ştampila. Am mers apoi amîndoi la notariatul public (singurul din oraş) şi, am legalizat fiecare pagină. După atîta supralegalizare, am recurs şi la supralegalizarea supremă. Certificarea din partea Biroului Teritorial al Ministerului Justiţiei. (aduc comentarii sub fiecare imagine)
Din motive lesne de înţeles, am denaturat documentele. Iată originalul:

Documentul a fost eliberat pe 15 aprilie 2003 şi avea o valabilitate de 6 luni (dacă nu mă înşel). În Japonia nu se eliberează documente pe viaţă. Se merge pe principiul că minciuna are picioare scurte. Cu alte cuvinte, dacă documentul este furat, făptaşul are un timp scurt pentru a-l folosi în scopuri criminale. Veţi vedea într-un text viitor, cum, structura modulară a procedurilor face ca un eventual terţ fraudulos să nu poată folosi documentul. După cum aţi observat deja, documentul nu are un număr de înregistrare. Identificatorul este adresa la care s-a înfiinţat registrul, precum şi felul în care a derivat dintr-un alt registru de stare civilă (cel al tatălui) ţinînd seama că există o ereditate. Un registru de stare civilă se poate înfiinţa şi din spuma mării, dacă persoana în cauză nu a fost înregistrată niciodată. Aşa s-a făcut la sfîrşitul erei Edo, cînd clasa dinafara sistemului de caste a fost încetăţenită. Chiar dacă, între timp, un cataclism ar duce la ştergereea de pe hartă a adresei fizice, ea rămîne ca element de identificare a membrilor familiei, pînă la stingerea naturală a familiei. În document sunt înscrise toate persoanele ce constituie monada adminsitrativă. În cazul de faţă, mama, tatăl şi fiul. Ţinînd seama că familia este celula de bază a societăţii, nu numai în vorbe, documentul poate fi folosit de către orice membru al familiei. Ţine loc şi de certificat de naştere pentru fiecare membru (cu excepţia mea, eu fiind cetăţean român cu certificat de naştere boţit şi lipit cu scoci) şi de certificat de căsătorie pentru părinţi.

Vă propun să „vizionaţi” traducerea lui legalizată:
Pagina I
Pagina a II-a
Aşadar, o pagină tradusă, de mine, traducător „auto-motorizat”, cu ştampila mea şi cu semnătura mea. Am adăugat instrucţiunile de folosire şi lămuririle necesare, ţinînd seama că funcţionarul de la primăria de sector la care am încercat să transcriu căsătoria (prin împuternicit) nu dispune de cataloage de modele de acte pentru fiecare ţară, precum cei de la primăria oraşului Hiroşima. Să vedem acum în ce constă supralegalizarea. E de datoria mea să vă spun că paginile de supralegalizare sunt solidarizate cu ştampilă petrecută, ca de altfel întregul ansamblu, ceea ce face ca pe pagina I să nu fie necesară aplicarea vreunei ştampile întregi. Neîmbucarea ştampilelor petrecute atrage nulitatea certificatelor de supralegalizare. Iată certificatul de la notarul public:

Documentul este înseriat. Fiecare pagină primeşte cîte un număr de înregistrare. Nu am ilustrat decît cu certificatul uneia din cele două pagini. Celălalt arată la fel. (de fapt, am supralegalizat două documente. în total, 4 pagini)

…şi supralegalizarea de la Ministerul Justiţiei, Biroul teritorial Hiroşima.

După denaturare mi-au atras atenţia numerele de înregistrare de la notarul public. 108 (şi următoarele). Iar asta, în prima decadă a lunii mai. Astfel, mi-am făcut o imagine despre cît de des se apelează la notariatul public. După ce că e un singur notariat public la un milion de locuitori, mai arde şi gazul. De regulă, la notariatele publice se retrag judecători zguduiţi de sentinţe de condamnare la moarte. Puţini rezistă în sistem după ce dau un asemenea verdict. De aceea li se face cîte un loc de amakudari, la aer condiţionat. Nu se intră decît cu appointment, pentru a nu se afla scorul meciului la care se uită notarul public.

Cum ziceam, am mai primit trei numere consecutive, pentru celelalte 3 pagini (certificate nefigurate aici). Aşadar, notarul public autentifică în medie circa o pagină pe zi. 4 pagini am adus doar eu la supralegalizare. Ca prostul.

Dacă notarul public arde gazul, să vedem Biroul Teritorial al MJ ce face. (Suntem tot în luna mai a anului 2003):

Ha, ha, ha! Aşa-i că vă vine să rîdeţi? Prin comparaţie, notarul public e fruntaş pe ramură. Va să zică, am supralegalizat şi superlegalizat două documente, şi am devenit astfel vecin de opis cu Mazda şi Ford, cu Boeing şi Mitsubishi Heavy Industry, cu Zenekon, cu Hitachi, cu Sharp, cu Prefectura Hiroşima (cînd o fi legalizat vreun teritoriu smuls mării) iar cu voia dumneavosatră, ultimul pe listă, Marius Mistreţu a dăruit masa cu patru pagini. Pentru ce? Pentru ca o matracucă de la primăria sectorului 2 să-mi trimită reprezentantul la plimbare, fără ca cel puţin să-i dea o motivaţie la mînă. Sau măcar o îndrumare către vreun mînuitor de apostilă de la Haga. Aţi mai văzut atîta mîrlănie şi dispreţ din partea statului român? Desigur. Zilnic.

–––––––
(*)

Noroc,

Iar ai pornit la cruciade…
M. a dat certificatul romanesc aici [în Japonia n.m.], insa netradus de nimeni, si nu i s-a cerut versiunea japoneza. Cind ne-am casatorit [întîi n.m.] in Romania, ni s-a cerut traducere autorizata la kosekitohon al ei, si a trebuit sa ne-o faca o doamna baba de la Bucuresti, care e autorizata de amabasada si
recunoscuta chipurile de statul roman. Imi pare rau ca nu mai tin minte alte amanunte, au trecut 10 ani.

Alt exemplu:

….- a mers ea singura la primarie si s-a casatorit cu mine japonezeste,
subsemnatul in absentia. Stiu ca a trebuit sa completeze zeci de hirtii si chestionare [dar nu să alerge n.m.], cred ca le-a dat si certificatul din Romania, insa apostila nu am avut. De ce?

(**) am avut ocazia de a prezenta şi autorităţii de imigraţie cîteva documente româneşti, ce priveau terţe persoane. Le traduceam conţinutul, puneam ştampila personală şi gata.

● Lăcomia depopulează România

Posted in Drepturi individuale, Paşaport şi paşaportare, Scatoalce de Stat, Talanga de identitate by Marius Delaepicentru on 2010/05/29

Deşi, retoric, e nerecomandabil, am început cu concluzia. O concluzie cu gust coclit, pe care sunt sigur că o veţi împărtăşi şi voi, după lectura rîndurilor de mai jos. O concluzie virtual înfricoşătoare pentru statul român. Pentru că e numai o chestiune de timp pînă cînd le-o vom trage peste bot deputaţilor ce întocmesc legile întru îmbuibarea (hi)steroidelor lor neveste şi futeuze notărese. Dar, ca să n-o mai lungim, intru direct în subiect.

Transcrierea în România, a unei căsătorii încheiate în altă ţară

Preiau de pe saitul primăriei din Satu Mare. Ne vedem mai tîrziu, după ce parcurgeţi textul. (Care nu leşinaţi între timp.)

Doamnelor şi domnilor, proceduraaaa!:

Actele necesare

* adeverinta de cetatenie, pentru cetatenii români cu domiciliul legal în strainatate si care nu pot face dovada cetateniei române, adeverinta se elibereaza de catre SERVICIUL DE CETATENIE de pe linga Ministerul Justitiei, Bucuresti Str. Petofi Sandor Nr. 47 Sectorul 1;
* adeverinta privind ultimul domiciliu din tara, pentru cetatenii români cu domiciliul legal în strainatate
* eliberata de Biroul Evidenta Informatizata a Persoanei a municipiului Satu Mare
* xerocopie a cartii de identitate sau a buletinului, petru cetatenii români cu domiciliul în mun. Satu Mare
* adeverinta din care sa rezulte cum figureaza în Registrul Permanent de Evidenta Populatiei eliberata de Biroul Evidenta Populatiei de la ultimul domiciliu avut în tara( în situatia în care solicitantul se legitimeaza cu pasaport românesc expirat sau cu titlu de calatorie)
* certificatul sau extrasul de casatorie original apostilat conform conventiei de la Haga
* copie xerox legalizata a certificatului de casatorie sau extrasului de casatorie
* traducerea în limba româna de catre un traducator autorizat român a certificatului de casatorie sau extrasului de casatorie legalizata de catre un notar public din România
* declaratie legalizata la un notar public din România în situatia în care sotii si-au pastrat numele de familie anterioare, le-au reunit sau sotul a luat numele de familie al sotiei sau în cazul în care numele de familie purtat de catre soti pe timpul casatoriei NU este înscris în certificatul de casatorie
* declaratie legalizata sau apostilata conform conventiei de la Haga cand este data in fata unui notar public strain, în situatia în care sotii si-au pastrat numele de familie anterioare, le-au reunit sau sotul a luat numele de familie al sotiei sau în cazul în care numele de familie purtat de catre soti pe timpul casatoriei NU este înscris în certificatul de casatorie
* certificatele de nastere ale sotilor în copii xerox
* sentinta de divort, ramasa definitiva si irevocabila (daca este cazul) + copie xerox + traducerea în limba româna legalizata- apostilata conform conventiei de la Haga
* certificatul de deces al fostului sot, în cazul în care solicitantul a mai fost casatorit (daca este cazul) traducerea în limba româna- legalizata a acestora(sentintei de divort, sau certificat de deces)
* procura speciala de reprezentare la serviciul Stare Civila si la Biroul Evidenta Informatizata a persoanei Satu Mare, în vederea transcrierii certificatului de casatorie din strainatate în actele de stare civila române si a obtinerii a unui certificat de casatorie românesc, în cazul în care nici unul dintre soti nu poate depune cererea personal sau timpul de sedere în tara este mai scurt de 60 zile de la data înregistrarii cererii;
* timbre fiscale în valoare totala de 1 leu RON.

Procura se legalizeaza de catre:

1. un notar public din România,
2. fie de oficiile diplomatice ale României din tara de resedinta a solicitantului ;
3. sau întocmite de notari publici straini si supralegalizate, conform Conventiei de la Haga din 5 octombrie 1961 la Tribunalul din localitatea de domiciliu din strainatate;

Observatii(cazuri speciale)

1. În situatia în care, unul dintre soti – cetatean român, a contractat o casatorie anterioara, în urma careia a dobândit numele de familie a celuilalt sot, nume cu care a intrat în urmatoarea casatorie, va fi obligatoriu sa se înregistreze întâi aceea casatorie si desfacerea acesteia prin divort sau decesul sotului.
2. Daca unul dintre soti, cetatean român si-a schimbat în orice mod numele de familie sau prenumele, altfel decât sunt ele înscrise în actele de stare civila române, persoana va trebui mai întâi sa solicite aprobarea înscrierii în actele de stare civila române, pe baza actelor originale de schimbare a numelui sau prenumelui, apostilate conform conventiei de la Haga, a schimbarilor intervenite cu privire la nume si prenume, cererea se depune la primaria care are în pastrare actul de stare civila ce se cere a fi modificat;
3. În cazul unei casatorii încheiate în strainatate care nu a fost transcrisa în registrul de stare civila de la ultimul domiciliu al cetateanului român cu domiciliul legal în strainatate si care, s-a desfacut prin divort sau prin decesul sotului, înregistrarea acesteia prin mentiune, se va face la primaria unde este înregistrat actul de nastere al persoanei în cauza, fie personal, prin împuternicit.

Actele necesare:

certificatul sau extrasul de casatorie în original;apostilat conform conventiei de la Haga
copie xerox legalizata;
traducerea în limba româna legalizata;
copii ale certificatelor de nastere ale sotilor;
sentinta de divort originala;apostilat conform conventiei de la Haga
copie xerox legalizata a sentintei;
traducerea în limba româna legalizata a sentintei;
sentinta Tribunalului românesc competent, de recunoastere a sentintei straine de divort- definitiva si irevocabila, conform legii nr. 105 / 1992;

Dupa caz, daca casatoria s-a desfacut prin decesul sotului:

certificatul de deces original;apostilat conform conventiei de la Haga
copia xerox legalizata a certificatului de deces;
traducerea în limba româna a certificatului de deces;

Daca în continutul certificatului de casatorie nu exista rubrica privind numele de familie al sotilor dupa încheierea casatoriei, se va anexa si o declaratie legalizata notarial din care sa rezulte ce nume de familie poarta pe timpul casatoriei persoana care solicita înregistrarea casatoriei si a desfacerii acesteia prin divort sau prin decesul sotului;

Aceeasi declaratie legalizata cu privire la numele de familei este necesara si în cazul în care, în sentinta de divort straina nu se face mentiune expresa cu privire la numele de familie al sotilor dupa desfacerea casatoriei.

copii xerox ale pasaportului românesc si strain ale persoanei interesate;
timbre fiscale în valoare de 1 leu RON.

În cazul în care pasaportul românesc al persoanei interesate este expirat, trebuie sa se faca dovada ca solicitantul mai are înca cetatenie româna- pe baza Adeverintei de cetatenie eliberata de SERVICIUL DE CETATENIE de pe linga Ministerul Justitiei Bucuresti, precum si Dovada eliberata de Biroul Evidenta Informatizata a Persoanei de la ultimul domiciliu avut în tara, din care sa rezulte datele personale ale solicitantului;

Nota:
Procura de reprezentare, declaratiile, traducerile actelor si legalizarea acestora se pot face:

la notariatele publice române sau la reprezentantele diplomatice ale României din tara de resedinta a solicitantului, fie la notari publici straini, caz în care, procura, declaratiile, copiile xerox legalizate si traducerea documentelor în limba româna, se vor supralegalizata conform Conventiei de la Haga din 5 octombrie 1961.

Lipseşte wassermanu’? Deh! O scăpare a legiuitorului. Dar nu-i nimic, se rezolvă, ca de obicei, improvizat. Printr-o ordonanţă de urgenţă. Oricum, suspendarea Preşedintelui de către Parlament e o procedură mult mai simplă. E floare la ureche pe lîngă ce vă aşteaptă pe voi, dacă veţi avea nesăbuinţa să „intraţi în legalitate”. Mai bine fugiţi cît mai departe. Hawaii, e OK.

După cum vă puteţi da seama, textul legii e întocmit pentru a vă mulge de bănuţi. Descalificant pentru statul român este că „umblă cu Haga-n gură”. (Cuvîntul „Haga” apare de 9 ori.) La fiecare colţişor vă aşteaptă cîte un organ cu reteveiul ridicat. Ceea ce s-a vrut o simplificare, a devenit o şicană în plus. Cînd auziţi de Haga, înseamnă că cineva vă aşteaptă precum o plantă carnivoră, să vă înhaţe banii şi timpul.

În fapt, Convenţia de la Haga (CH) e o interfaţă ce are ca scop unificarea supralegalizării documentelor. Evitarea dublei legalizări. Cu alte cuvinte, dacă un document este tradus şi legalizat în alt stat, el este automat şi obligatoriu recunoscut de către statul recipient, dacă documentul are apostila. (detalii într-o postare viitoare). Cum ziceam, CH este o platformă minimală de drept internaţional privat, ce face posibilă recunoaşterea într-un stat, a unui document emis de alt stat, chiar dacă cele două state se află în conflict, armat, să zicem.

Dacă CH este o platformă minimală, care e cea maximală? În virtutea suveranităţii, niciun stat nu este obligat să pretindă apostila pentru a recunoaşte un certificat de căsătorie (CC). El poate fi recunoscut şi fără supralegalizări şi fără apostilă. Cu alte cuvinte, este loc şi de mai simplu. Şi adesea e MUULT mai simplu decît procedura asistată de toată Haga pe care statul român v-o vîră pe gît.

Este şi cazul Japoniei. Atunci cînd un cetăţean român de pildă se duce la o primărie din Japonia cu un CC românesc să-l transcrie, nimeni nu-i cere apostilă. Nici măcar traducerea la vreun traducător autorizat. Nici măcar legalizarea traducerii sau a vreunei copii la notariat. Legalizarea oricărui document conex o face funcţionarul de la ghişeu. De-aia e acolo. Să ia act (şi actele) de voinţa suverană a două persoane fizice şi mature, cu drepturi fundamentale depline. Cetăţeanul român îşi poate traduce singur conţinutul CC, semnează cum că răspunde pentru acurateţea traducerii şi cu asta, basta. E doar interesul lui ca traducerea să fie corectă. Aşadar, înaintea oricărui traducător autorizat, are prioritate titularul. Cetăţeanul este o instituţie. Nu numai în vorbe, ci şi în fapt. (nu şi în România).

La primărie, totul durează 15 minute, şi costă cam 600 sau 800 yen (cca. un pol). E drept, se poate întîmpla ca, odată cu transcrierea CC, să fie nevoie şi de proceduri conexe, cum ar fi, înfiinţarea unui nou registru de stare civilă. (detalii într-o postare ulterioară). Sau eliberarea unui buletin de identitate pentru străini, pentru soţul român. Într-un asemenea caz, e posibil ca procedura să dureze spre 20 de minute. Poate chiar 25. Dar nu mai mult. Nu are toate actele gata? Nu-i nimic. Cetăţeanul le poate trimite ulterior prin poştă, chiar dacă locuieşte vizavi de primărie. Funcţionarii de acolo chiar recomandă ca documentele lipsă să fie trimise prin poştă, pentru că în felul acesta îşi pot administra timpul mai bine. Dispare o sursă de stres: cetăţeaunul care care se uită la ceas (de obicei şezînd).

Aşadar, am văzut cum e în altă ţară. Am văzut că statul român e ÎN RĂZBOI PERMANENT CU TOATE ŢĂRILE. În primul rînd, în război cu propriii cetăţeni. Am văzut că pentru România suverană, Japonia este un fel de colonie de mîna a paişpea, din moment ce transcrierea Ja-Ro cere obligatoriu apostilă de la Haga, iar invers, nu. Vă propun să revenim la procedura românească de transcriere.

Numai la o privire superficială (nici eu n-am stat să „psihanalizez” întregul delir al legiuitorului) am descoperit vreo două cercuri vicioase. Cetăţeanul rămân, pe teritoriul românesc, dacă are paşaportul românesc expirat, este trimis la Bucureşti, în Str. Petofi Sandor Nr. 47, ca să obţină dovada că e ceţean român, după care se întoarce la Satu Mare (1300Km dus-întors). Întrebarea e, cîte amenzi de la tablagii va încasa cetăţeanul pentru că umblă cu documentele de identitate expirate? (*)

Oare e cazul să vă arăt şi altă dovadă de ticăloşie a legiuitorului? Ce umilinţă mai mare pentru cetăţeanul român puteţi imagina? Vă pot arăta, dar într-un post pe altă temă.

Aşadar, legiuitorul a gîndit procedura astfel încît cetăţeanul s-o ia la sănătoasa ca din puşcă, cu teancul de chitanţe, eventual cu CC în mînă (nu e sigur) dar sigur cu buzunarele fluturînd, şi tîlhărit de vreo cîteva săptămîni din viaţa sa. Merită deranjul? După mine, hotărît, NU!

Ce e de făcut?

Acuma, sfatul meu este să refuzaţi cu obstinaţie să transcrieţi CC în România. Chiar dacă vreun consul vă sfătuieşte că ar fi bine să… c-o fi c-o păţi, că altfel, statul nu vă eliberează paşaport nou dacă nu…etc. Refuzaţi! Spuneţi că nu e nevoie de transcriere, aşa cum şi eu am spus, şi pînă la urmă, paşaportul mi-a fost eliberat. Dacă chiar vă pun beţe în roate cei de la paşapoarte, atunci, bombardaţi toate instituţiile statului cu mailuri. Arătaţi nemernicia. La o adică, faceţi-vă naturalizarea în statul de reşedinţă. Dacă vă pun piedici şi la descetăţenire, pentru idei, căutaţi pe blogul acesta semnificantul: „descetăţenire”. Sub nicio formă nu se justifică procedura nesimţită de transcriere a CC în România. Ea depăşeşte orice imaginaţie. Este o probă de atitudine primitivă, de rea-voinţă, o atitudine vădit monopolistă şi resentimentară din partea legiuitorului. (detalii în alt post)

Lăsaţi-i cu buza umflată. Cînd vă căsătoriţi în alt stat, păstraţi-vă numele de fată. În felul acesta, nu vă vor putea agăţa în niciun fel în concasorul de nervi citat mai sus.

De fapt, refuzul vostru de a transcrie căsătoria în România aduce o pagubă mai mare sau mai mică statului român. Nici măcar imbecilul legiuitor nu a putut prevedea că lăcomia lui îi va surpa însăşi baza lui de existenţă. Se bucură acum că v-o trage, sau v-a tras-o, dar voi i-o puteţi trage mai usturător. Un cetăţean român trăitor înafară, dar care are moştenitori în România, atunci cînd va muri, averea lui va putea fi mai greu de repatriat. Pus în faţa unui labirint kafkian, în loc să-şi repatrieze averea, cetăţeanul român trăitor în alt stat, va prefera mai degrabă să-şi expatrieze moştenitorii. În timpul vieţii. Astfel, treptat, România va sărăci şi în bani, şi în populaţie.

Căpşunarul, unchiul din America nu se vor repatria. Cînd „unchiul din America” va muri, capsomanul funcţionar român de la Starea Civilă îi va face moştenitorului tai-tai! de la Otopeni. Îşi va cumpăra apoi pe drum un Cico, şi se va opri în faţa Guvernului să protesteze că i-a tăiat 25% din salariu. Oho, să vedeţi cînd îi va tăia 70%! Aşadar, domnilor socialişti, vreţi să menţineţi şi să întocmiţi în continuare legi cu caracter vădit duşmănos, în folosul plutocraţiei voastre socialiste? Nicio problemă! În final, nu veţi ajunge decît să staţi la coadă la butelie. Pe cartelă.

Domnilor legiuitori

Luaţi exemplul Japoniei. (Mult mai subtilă şi mai rafinată decît voi, cînd vine vorba de a încasa bani.) Lăsaţi oamenii să-şi transcrie ce acte vor. Nu le mai puneţi piedici, că tot voi veţi fi păgubiţi. Dacă nu voi, beizadelele voastre. Dacă nu ele, nepoţii voştri. Dacă nu mă ascultaţi, a voastră va fi mocirla. Şi mormanul de moloz.


Temă pentru acasă

Încercaţi să reprezentaţi grafic traseele documentelor. Vedeţi dacă înţelegeţi ceva.
Încercaţi să traduceţi în bani toată tevatura, în fiecare din ipotezele prevăzute de lege.
Determinaţi punctele în care cetăţeanul este pus în insecuritate juridică. Încercaţi să aflaţi ce e în sufletul lui.
Determinaţi prevederile insultătoare umilitoare şi jignitoare la adresa cetăţeanului. E simplu. Puneţi-vă în locul lui.
–––––––––-
(*) Căutînd un argument speculativ suplimentar, în sprijinul relaxării condiţiilor de eliberare a unui paşaport CRDS, am imaginat o situaţie extremă:

Un cetăţean român, rezident în Coreea de Nord e băgat la puşcărie (nici nu e greu). La ieşire constată că are paşaportul expirat. Nu se poate deplasa pînă la ambasada din Phenian fără să fie din nou arestat pentru circulaţie fără documente de identitate valabile. Aşadar, în lipsa unui desant, situaţia nu are ieşire.

Iată că prin exemplul marcat mai sus, statul român îşi poate abandona cetăţenii chiar şi pe teritoriu românesc (!), ceea ce, recunosc, legiuitorul a fost mai diabolic la nivel practic, decît mine la nivel speculativ.

%d blogeri au apreciat asta: