Fără buletin

★Pietrele trec, apa rămîne – Despre amăgire şi autoamăgire la Roşia Montană

Posted in Teste by Marius Delaepicentru on 2013/09/22

Permiteţi-mi să vă prezint rezultatul unei cercetări personale asupra unei probleme de interes public: mineritul la Roşia Montană şi cum este el îmbrăţişat sau respins. Am măsurat, fără mari pretenţii epistemice, viralitatea comparativă a cîtorva articole dintr-o serie.

Totul a început în după-amiaza de 2 septembrie, cînd am postat pe Facebook un articol intitulat Inginereşte despre Roşia Montană, datînd din februarie 2012. Acolo defineam problema din punctul de vedere al riscurilor de mediu şi ajungeam la concluzia că nu neapărat tehnologia sau mediul sunt problematice, ci încrederea. Am schiţat şi un mecanism de refacere a încrederii. Sorin Ioniţă l-a apreciat, iar Expertforum, într-un document recent a arătat un mecanism similar, formulat ceva mai… expert.

Tocmai începuseră protestele în stradă, bun prilej de măsurare a viralităţii.
Pînă la 20 septembrie, postul din februarie 2012 avea următoarea distribuţie a popularităţii în timp:
09-03-Inginereste
Oricine ar fi curios vadă ce se află în spatele unui ventru atît de falnic, după o latenţă de mai bine de un an şi jumătate. Viralitatea a fost de peste 1000 de evenimente pe Facebook şi de numai 2 pe Linkedin. Celelalte platforme nu l-au preluat.
Avalanşa de enoriaşi ecologişti mi-a oferit prilejul să le testez raţionalitatea demersurilor.
Am postat în trena articolului devenit peste noapte popular, o idee realistă de diversificare a serviciilor turistice, articolul intitulat Goana după aur.09-04-Goana
Rezultate modeste. Două ventre, din care unul datorat următorului val de vizite. Viralitate şi mai slabă: 55 de evenimente pe Facebook şi 1 pe Linkedin. Atît.
Mai jos aveţi imaginea de ansamblu a vizitelor lunii septembrie, pînă la data de 21.
09-21-Overall
Un blog modest, cu vizite puţine, nimerit într-o controversă naţională.
Ce e însă cu a doua cocoaşă? A doua cocoaşă este provocată de un articol intitulat Cîte locuri de muncă la hectar…, în care am preluat datele ventilate de ecologişti. Le-am introdus în apocalipticul tablou şi concluzionam că ar fi mai rentabil dacă locuitorii zonei ar fi cultivat afine. Succesul a fost enorm. Cred că am înţeles de unde vine termenul enormitate:
09-10-Cite locuri
Viralitatea este de peste 3000 de evenimente pe Facebook şi 1 pe Linkedin.
Ca şi în precedentul val, am introdus scurt două articole raţionale, în care arătam că cultura afinelor ar fi imposibilă azi, cînd zona este poluată şi plină de cratere, fără o temeinică ecologizare. Din ce bani? Nimeni nu s-a întrebat. Dar nici nu a ascultat la argumentul meu, prin care arătam că şansa ecologizării celor 4500ha luate în custodie de RMGC, ar fi tocmai incizia în furuncul pînă la fund. Iată rezultatele pentru primul articol de după valul de iraţional:
09-11-Chimicale_1
Viralitatea este de numai 89 de evenimente, toate pe Facebook.
Am repetat cu un al doilea articol cu următoarea popularitate:
09-12-Chimicale_2
Viralitatea este lamentabilă: 33 de evenimente pe Facebook. Şi atît.

Ok, oamenii se agită strict pentru că sunt speriaţi de neştiinţa lor. Dar, hai să văd dacă nu cumva vor să afle cel puţin pe ce lume se află. Politologic, măcar. Şi preiau un articol scris de Vladimir Tismăneanu:
09-12-Politologic
Fiind o reblogare, nu am date despre viralitate. Dar inapetenţa cel puţin a oponenţilor la proiectul RM, de a vedea pe ce lume se află, este evidentă.
O ultimă tentativă de apel la raţiune am făcut-o în articolul în care arăt că statul, adică noi toţi, avem o datorie publică exprimabilă în bani, faţă de mediul Munţilor Metaliferi. Şi am propus ca, pentru achitarea ei, toate veniturile provenite din exploatarea viitoare a aurului să fie folosite pe plan local, timp de două generaţii, la ecologizare. O idee care ar produce locuri de muncă pe termen lung, în prelungirea, şi în paralel cu exploatarea aurului. Am intitulat articolul Roşia Poieni cu bani de la Roşia Montană:
09-16-Finantare
Viralitatea este doar de 80 de evenimente, cu toatele pe Facebook.
Între timp, am scris şi cîteva scurte articole de popularizare a ştiinţei, aici şi aici, pentru a-i sensibiliza pe enoriaşii ecologişti că în spatele oricărei invenţii se află milioane de ore de nesomn, încercînd astfel să le induc oarece sentimente de recunoştină pentru invenţiile care stau inclusiv la baza telefoanelor lor celulare. Prin opacitatea lor la orice sună raţional, am descoperit natura profund nevrotică a demersului lor contra. Am fost inundat de trolli. Cu atît mai agresivi cu cît le demontam mai bine „argumentele”. Le-am cerut să îmi arate ei un plan alternativ. Atît de ecologizare a zonei, cît şi de eradicare a subdezvoltării endemice de acolo. Ioc. Numai băşcălie de neamprost.

Concluzii:

Ecologiştii nu sunt în stare să judece cu capul lor, sunt bine interconectaţi, dar foarte uşor manevrabili. Cu cît mai gogonată este minciuna cu care se hrănesc, cu atît mai entuziaşti sunt în buimăcia lor. Nu au văzut cu ochii lor, dar îşi închipuie peisajul de acolo ca pe unul virgin, şi se hrănesc din fantasmă. Ceea ce e mai grav, nu sunt în stare să propună o alternativă raţională. Una fondată doctrinar măcar, dacă nu financiar.

Reclame

▲ Cît costă conştiinţa ecologică?

Posted in Chestii by Marius Delaepicentru on 2013/01/27

Răspuns: 90Yen (1USD) şi 10 ceşti de cafea tare.

Azi dădui o raită printr-un supermagazin din apropierea casei. Îmi atrase atenţia perechea de produse din ilustraţie:
SONY DSC
Corporaţie mare. Nestlé.
Jos, la preţul de 658yen este un borcan de cafea solubilă, ce conţine 250g de produs. Sus, acelaşi produs, ambalat într-un cilindru de carton, cu o diafragmă de turnare uşoară a conţinutului într-un borcan ca cel de mai jos. Preţul este de 748yen, iar masa netă, 220g. Trecerea conţinutului în borcan se face prin întoarcerea recipientului cu fundul în sus, aplicarea pe gura borcanului şi presarea asupa ei. Folia ce acoperă diafragma se rupe frumos, radial, astfel, căderea are loc ceva mai repede decît într-o clepsidră, fără ca vreun fir de cafea solubilă să se risipească. Genial, nu?

Materiale
(jos) sticlă, capac de plastic, disc de carton cerat, folie de aluminiu, etichetă de hîrtie.
(sus) carton, folie de plastic, folie de aluminiu, diafragmă de plastic, capac de polietilenă.
Aşadar, cam aceleaşi materiale organice, chiar dacă în proporţii diferite. Doar sticla face diferenţa substanţială.

Întrebarea e: merită să dai 90yen mai mult pentru acelaşi produs, dar cu 30g mai uşor?

Să vedem ce e reciclabil şi ce nu. Plasticul din capacul borcanului este, pentru că se detaşează uşor de garnitura de carton din interior. La fel şi sticla borcanului. De asemeni, subţirele capac de polietilenă al cartuşului.
De la borcan rezultă 30g plastic recuperabil, iar de la cartuş, 5. Unul e de ABS, celălalt, de PE. Mai rezultă o bucăţică de folie de aluminiu ce sigilează borcanul (circa 100mg). Cartonul din cartuş ar trebui să fie recuperabil, dar nu e. Nu e recuperabil pentru că e şi cerat la exterior, şi acoperit cu folie de aluminiu şi cu alte cîteva straturi de folie de plastic, ce nu pot fi separate la o eventuală retopire. Nici măcar la confecţionarea cofrajelor de ouă nu ar putea fi folosit. Cu atît mai greu de separat, cu cît, diafragma de plastic (alte 30g) e la fel de ferm fixată la gura tubului. Ceea ce face ca şi plasticul să fie de nerefolosit.
În schimb, hulita sticlă, „energointensivă”, indigenă fiind, are*) valoare economică.

Aşadar, din ambalajul „neecologic” se pot recupera 0,1g aluminiu, 30g ABS şi vreo 300g de sticlă incoloră. Din cel „ecologic”, 5g de polietilenă.

Cine zicea că ecologismul e rău? Iată, te poţi mîntui cu numai 90 de yeni. Dumping, pe lîngă tarifele Bisericii.

Se poate spune totuşi că şi cartuşul gol are oarece valoare economică, în sensul că măreşte niţel conţinutul calorific al gunoiului combustibil**), ceea ce se traduce prin vreo 10g de combustibil de întreţinere mai puţin.

După cum v-aţi dat seama, marele egoism autosuficient al consumatorului habotnic, numit curent conştiinţă ecologică, nu numai că nu rezolvă nimic, dar mai şi costă. Iar amprenta de dioxid de carbon e chiar mai pronunţată.

––––––––
*) O mare problemă la reciclarea sticlei o reprezintă formulele vitroase străine, oricare ar fi ele. Fiecare ţară are formulele ei şi utilajele ei de confecţionare a recipienţilor, reglate pentru punctul de înmuiere dat de compoziţia standard locală. Este o iluzie să credem că, de pildă, s-ar putea recicla buteliile de vin chilian în România, sau cele de vin franţuzesc în Rusia.
**) În Japonia, peste 90% din gunoiul combustibil se arde în crematoriul dedicat. Cam aşa arată. Pe cel din imagine l-am prins în funcţiune pentru că era o oră matinală. De obicei, pe la orele 9 se încheie treaba. Deşi arderea e completă, autorităţile preferă să planifice arderea gunoiului doar în zori, pentru a scăpa de gura habotnicilor ecologişti, gata să se păcălească cu „ambalaje ecologice”. SONY DSC

● Inginereşte despre Roşia Montană

Posted in Scatoalce de Stat, Soluţii alternative by Marius Delaepicentru on 2012/02/03

Umăresc neatent mişcările susţinătorilor proiectului de la Roşia Montană. Nu prea înţeleg nici toate argumentele oponenţilor, întrucît apelul la sanctitatea drobului de sare strămoşesc este prea agasant. Aş vrea să îmi formez o părere, chiar şi neîntrebat. Şi atunci, am hotărît să o iau inginereşte.

Autoprezentare

Sunt un utilitarist moderat, aşa cum sunt un ecologist moderat, e drept, uneori intolerant, mai ales atunci cînd văd albii de rîuri sufocate de PET-uri şi nesimţiţi fără tobă de eşapament. Aşadar, am toate datele pentru a fi detestat atît de ecologiştii ipocriţi, cît şi de utilitariştii habotnici.

Despre valoarea economică a zăcămîntului de la Roşia Montană

Bogăţia minereului de la Roşia Montană este prea mică pentru a putea fi valorificată altfel decît cu cianuri. Acesta este un dat obiectiv. Fiind un pic chimist, nu mă oripilez la auzul denumirilor de otrăvuri. În România sunt zeci de instalaţii de decapare/galvanizare, ce folosesc cianuri, şi nimeni nu se mai ecologeşte la poarta lor. Ba, puloverele de melana ale militanţilor ecologişti au internediari de sinteză cel puţin la fel de periculoşi ca cianurile. La urma urmei, acidul cianhidric nu este cea mai tare otravă de pe pămînt.
Aşadar, preţul va fi dictat de randamentul de extracţie, la care se adaugă cheltuielile auxiliare.

Acum, să vedem posibilele cheltuieli ce vor greva preţul de producţie.
Tehnologia în sine nu poate fi ieftinită, întrucît ea depinde doar de eficienţa utilajelor şi de costul forţei de muncă. Dacă tehnologia şi numai tehnologia arată că un 2g de aur şi un 6g de argint pe tonă este OK, atunci, tehnologia în sine, asumăm că e rentabilă.
Mai interesante sunt însă cheltuielile auxiliare. Iar aici avem de examinat costuri şi riscuri.
Ce riscuri reale şi teoretice ar fi?

Riscuri

Iazul

Accidentele cu deversare depind de:

-soliditatea şi fiabilitatea barajului. Aici nu am ce spune. Totul depinde de proiectant şi de organele de avizare.
-Amplasarea iazului şi captarea torenţilor de pe versanţi. Nu e greu să ne închipuim că, dacă iazul e într-o viroagă cu un bazin pluvial de, să zicem, 6 ori mai întins, la o ploaie torenţială de 120mm, nivelul din iazul cu cianuri poate creşte cu minimum 720mm. Din fericire, media multianuală de precipitaţii în zonă nu depăşeşte 1500mm (Vlădeasa). În România, foarte rar o ploaie depăşeşte 100mm în 24 de ore, însă aici discutăm şi despre riscuri teoretice. Teoretic, este posibil să înregistrăm o ploaie de pînă la 526mm (Sulina – 1.92zeci-şi-ceva). În aceste condiţii, drenajul pluvial artificial (devieri supra- şi sub-subterane) nu ar putea scoate din sistem mai mult de 50mm/oră, ceea ce se traduce prin 120mm/zi. Restul s-ar duce în iaz, crescîndu-i nivelul cu 2400mm ceea ce poate duce la deversare, dar, din fericire, şi la diluarea deversatului.
– Alunecări de teren şi avalanşe. De obicei, ploile abundente mai surpă şi pante, ceea ce limitează opţiunile la amplasarea iazului.

Aşadar, costurile auxiliare de consolidare şi drenaj vor scumpi gramul de aur. În anumite condiţii, e posibil ca însuşi barajul să iasă mai scump.

Accidente cu infiltrare

Volume mari de apă pot fi foarte greu ţinute pe loc. Dacă la un lac artificial de importanţă energetică sau agricolă nu prea are importanţă îmbibarea rocii de sub el, la un iaz de ape toxice, hidroizolarea este crucială. Hidroizolarea costă. Dar să vedem ce ar putea-o înrăutăţi.
-Tehnologia. Apele cianurate nu sunt inerte chimic. Materialul hidroizolant trebuie să fie rezistent pe termen lung la acţiunea substanţelor dizolvate în apă. De regulă, înafara tradiţionalului pat de argile, se aplică şi folii organice (polietilenă, pînză cauciucată, carton asfaltat etc.) Hidroizolaţia trebuie nu numai multistratificată, dar şi atent supravegheată, mai ales cînd Dorel e executantul.
-Seismicitatea. Nu am harta sistemului de falii din zonă, dar aici morfologii sunt cei chemaţi să le identifice. Identificarea faliilor e mai mult artă decît ştiinţă. Ţine mai mult de feng shui (exagerez dar nu prea mult). Aşadar, doar o dublă expertiză morfologică poate decide ce e falie şi cît de lungă e ea. Ca regulă generală, dacă pe o rază de 30Km în jurul zăcămîntului se identifică o falie de minimum 20Km lungime, una singură, nimic nu poate garanta fiabilitatea hidroizolaţiei iazului în caz de cutremur. Dacă barajul poate fi dimensionat conform seismicităţii rezultate din anomaliile de relief, nu acelaşi lucru se poate spune despre fundul iazului.
Faliile de peste 20Km lungime sunt indicatorul morfologic al seismicităţii neocene de peste M7.
– Rozătoarele sunt un alt factor de slăbire, atît a hidroizolaţiei, cît şi a barajului (în cazul în care barajul este de argilă). Tot ce sper este ca puţine rozătoare să reziste la mediul acvatic toxic. 🙂

Accidente „biosferice” curente

Iazul trebuie să fie împrejmuit şi acoperit cu o plasă continuă, reînoită periodic, pentru a împiedica atît accesul animalelor terestre cît şi accesul păsărilor călătoare. Lipsa plasei este semn de dispreţ. Iar protestele, uşor de iscat, întrucît plasa e ceva vizibil.
În compensaţie, în apropierea iazului toxic vor trebui amenajate şi iazuri curate, deoarece iazul toxic va intra în GPS-ul călătoarelor, şi e bine să nu le întărîtăm, ci să le îndrumăm în locuri prielnice popasului.

Aşadar, numai la amenajare şi întreţinere avem costuri destule, dar riscurile pot fi în mare parte înlăturate pe baze raţionale.

Cheltuieli ulterioare

După încheierea exploatării, va mai dura vreo 10-15 ani operaţia de „terraformare”. Nu îi putem cere exploatatorului să transforme zona într-un Chamonix, dar îi putem impune consolidarea pantelor, consolidarea, nivelarea şi terasarea terenurilor, (re)amenajarea unui sistem de regularizare hidrologică (aici iazurile de preluare a păsărilor călătoare pot intra în schemă) precum şi împăduriri.

Este de preferat ca regimul de proprietate după „retragerea gabrieliană” să fie încă de pe acum stabilit. Terenurile să fie răscumpărate de către primăriile localităţilor/ plaselor de pe raza cărora au fost achiziţionate. Chiar şi preţul de răscumpărare poate fi stabilit înainte de începerea exploatării propriu-zise. Iazul va fi preluat de către localitatea pe raza căreia ar pica la restaurarea proprietăţii funciare. Eventual, responsabilitatea la întreţinerea şi extincţia sa va reveni contra unui preţ mai mic la răscumpărare, sau chiar iaz contra teren gratuit.

Sunt convins că pînă la încetarea exploatării se vor fi găsit şi tehnologiile de grăbire a recuperării terenului ocupat de iaz.

Alte cheltuieli

Cheltuielile cu memoria

În excavaţiile de pînă acum s-au găsit destule vestigii romane, cît să îi satisfacă şi pe utilitarişti şi pe protocronişti. La cîţi aventurieri se perindară în cei 1800 de ani, cred că s-a scotocit cam tot ce era de scotocit. Ca utilitarist moderat, pot spune că întreţinerea grotelor de azi ar costa mai mult decît s-ar putea încasa din turismul istoric, chiar dacă turiştii ar sta zilnic la coadă.
Mai raţională ar fi amenajarea a trei muzee. Unul etnografic-păşunist: „paradisul nămolos”, unul istoric general, de la romani la Gabriel şi unul care să trateze chiar munca de epuizare minieră, ecologizare a spaţiului şi reconstituire a comunităţii. Cu bune şi cu rele. Toate cele trei muzee ar avea acelaşi potenţial instructiv.

Ghid de restaurare a încrederii

OK, v-am împuiat capul. V-am descris ceea ce nu am văzut. Acum, permiteţi-mi să vă prezint micul îndrumar de identificare a pisicii în sac.

În textul de mai sus, nu mă îndoiesc, aţi identificat cîteva „checkpoints” la cîntărirea bunelor şi relelor. Presupunînd că niciuna din condiţii nu va fi de natură să ne scuture visul de îmbogăţire indirectă, vă pot spune ce alte indicii de bonitate a exploatatorului sunt.

Prima observaţie este că lipsa de transparenţă a contractului de concesiune, propaganda din mass-media, precum şi graba la expropriere sunt semne că pe exploatator îl costă mai puţin: şpaga, şpaga şi respectiv şpaga, decît asumarea cinstită a întregului parcurs descris de mine mai sus. E păcat.

Pentru (re)credibilizare, Gabriel Resources trebuie:
-să publice conţinutul contractului de concesiune
-prin acte adiţionale, să angajeze, şi să achite toate cheltuielile auxiliare descrise mai sus
-să publice contractul de asigurare pentru calamităţi, pe sectoare: excavare, prelucrare, gestionarea deşeurilor. Specialiştii în asigurări îşi pot da seama dintr-o ochire dacă condiţiile de siguranţă vor fi îndeplinite. Contractele de asigurare spun despre bonitatea exploatatorului mai mult decît o mie de experţi, decît toţi gazetarii şi ecologiştii de pe o rază de 1000Km.
-să se supună rezultatului unui referendum la care să fie invitată toată populaţia din aval, pînă la vărsarea în Tisa. Absenţa la referendum se va considera acord tacit.

Sunt sigur că evoluţia preţului aurului pe piaţa internaţională, cu promisiunea unei rentabilităţi mai mari, precum şi fermitatea noastră în scoaterea mîţei din sac vor contribui la dezintoxicarea, în primul rînd morală, atît a companiei aurifere, cît şi a noastră.

Cianura nu este cea mai rea otravă. Mai rea este promiscuitatea morală.

Cine este de acord cu abordarea mea, are toată libertatea să preia şi să răspîndească schiţa de program cadru.

Succes!

%d blogeri au apreciat asta: