Fără buletin

Salut aderarea grupului Theophyle (din care fac parte) la proiectul de reformă constituţională, intitulat Noua republică (.PDF).

Pentru noua republică consider că drepturile cetăţeneşti listate în prezent în Constituţie sunt suficiente. Însă pentru înoirea autentică am propus ridicarea gradului de responsabilitate a cetăţeanului. Nu prin şedinţe de îndoctrinare, ci prin mijloace legislative. Bine, veţi zice, dar la baza legilor, fie ea şi Constituţia, stau principiile, viziunile. Iar principiile şi viziunile sunt rezultatul reflecţiei. Ei, bine, tocmai despre felul în care viziunea se traduce în normă, în instrument, în practică curentă şi, de ce nu, în bani, în (ne)fericire, vreau să vorbesc. Şi o fac prin împărtăşirea şi interpretarea experienţelor personale simple. Din ele sper să se ridice spiritul viitoarelor norme juridice, iar în subsidiar, să se înţeleagă şi că – pentru o viaţă bună – nu e necesar un popor bun, ci un popor liber. Liber, adică responsabil.

Un dop înţepenit

– „Nu pot deschide sticla asta”, îmi zice nevastă-mea.
– „Dă-o-ncoa’!”
Mă opintesc, şi mă opintesc… şi mă opintesc… Nimic. Strîng de tirbuşon şi trag cu toată puterea, afişînd un zîmbet culturist de scenă (deh! eram în faţa muierii). Deodată, la limita luxaţiei de umăr, reuşesc să scot dopul. Cu tot cu o parte din gîtul sticlei. În mîna stîngă strîng din reflex restul de gît încă solidar cu sticla. Mă trezesc cu o tăietură adîncă chiar în podul palmei. „Am învaginat-o!”, îmi zic. N-o să mai pot modela pîinea, spăla vase, ţine tigaia. Tetsu se uită speriat, ca la katsuo no tataki*. Nevastă-mea intră în panică. Sare la pupitru şi încearcă să caute pe net un spital cu serviciu de urgenţă. Apăs imediat rana cu degetul mare şi mă întind pe o bancă din restaurant, aşteptînd să se coaguleze sîngele. Cele două cliente din acel moment se lămuresc repede despre ce e vorba. Pînă să afle nevastă-mea spitalul proxim, una dintre ele sună pompierii. Zice apoi: -„Chiar dacă mergeţi la urgenţă, spitalul are urgenţe şi urgenţe. Cu salvarea aveţi prioritate.”
În 7 minute se aude sirena. Cobor. Soţia mă însoţeşte. Îl lăsăm pe Tetsu gazdă. Îi spun brancardierului să bage targa înapoi (tocmai o descărca) şi urc în habitaclu. Paramedicul află din două vorbe în ce constă accidentul şi ne întreabă dacă vrem chirurgie simplă sau reparatorie. (în cazul meu, diferenţa ar fi fost cam de o radiografie). „Simplă, că nu prea am timp”, zic. Caută el pe listă şi ne duce la vreo 800 de metri mai încolo, la spitalul Onabe. Între timp, aparatele îmi înregistrau tensiunea şi pulsul. Pe drum mă simt obligat să mă scuz pentru deranj. Totuşi, pentru a nu se simţi chiar inutili, le spun paramedicilor că, cu 25 de ani în urmă, mă tăiasem în acelaşi loc, şi îmi amintesc că atunci mi-am pierdut cunoştinţa**. Cînd ajungem la spital, omul scoate din aparat fişa cu parametrii (mei) circulatori înregistraţi în cei 800m. Celălalt paramedic deschide protector drumul indicînd treptele cu degetul, nu cumva să mă împiedic. Intrăm în camera de gardă. Apăru repede şi medicul de gardă. Semnă foaia de drum apoi se ocupă de mine. După o anamneză sumară, îmi anestezie locul, îl igieniză şi apoi îmi cusu rana. La fiecare împunsătură mă punea să mişc degetele, ca să îşi dea seama dacă îmi coase, sau nu, vreun ligament, de tegument.

Rana după tratamentul chirurgical şi gîtul sticlei. Se întrevede şi cicatricea veche.

În Japonia, serviciul de salvare-pompieri este gratuit. Urgenţa medicală, însă, nu. Este cu coplată. Scot cardul de sănătate. Asistenta îmi ia datele şi mi-l înapoiază. Medicul îmi spune să las o hîrtie de 5000 sau de 10.000 de yeni în gaj. Primesc în schimb o poliţă. Urma regularizarea, a doua zi, la schimbarea pansamentului. (Spitalele nu au serviciu de contabilitate noaptea. Ar fi lipsit de eficienţă.)

După această trebuşoară „ne externăm” şi o luăm agale către restaurant.
– „Cred că sunt 14 ani de cînd n-am mai umblat pe Jizo-dori la ora asta.”
Soţia mă luă de braţ.
– „Ce porcărie! De unde ai cumpărat sticla aia? Ar trebui să faci reclamaţie.”
– „Hm! De la Yamaya. Dar crezi că voi primi compasiune dacă sun la companie? Sediul este în Sendai***…”
-(amar) … Ha, ha, ha!

Ajunşi la restaurant, găsim clientele vesele, consumînd vinul din sticla cu bucluc:
– „Ar fi fost păcat să fie aruncat.”
Cercetez fundul paharelor. OK. Iau apoi sticla şi o răstorn rapid cu 180 de grade într-un al treilea pahar (conic). Las să cadă ciobuleţele, apoi le-o restitui:
– „Din partea casei.”

(va urma)

Cu permisiunea dv., în episodul următor, după o mică prezentare a statutului spitalului Onabe, vom analiza împreună felul în care se întocmesc actele contabile.

–––––––
* katsuo no tataki este un (semi)preparat de fileu crud de ton (dintr-o specie de talie mijlocie) sumar perpelit pe jăratec. Tăietura transversală are cam aceleaşi culori ca una din podul palmei. Cafeniu deschis la periferie şi roşu intens la interior.
** Nu era o minciună. Cu 25 de ani în urmă încercînd să cuplez un furtun la o ţeavă de sticlă, m-am trezit cu ţeava plesnindu-mi în palmă. Atunci mi-am secţionat şi un nerv. Din fericire, doar senzitiv. Dar de asta mi-am dat seama mult după ce m-am trezit din leşin. Evenimentul a fost muşamalizat, iar încadrarea a fost schimbată în accident simplu, deşi se petrecuse în timpul lucrului şi fusesem internat două zile la chirurgie reparatorie. Aşa e cînd relaţiile de muncă sunt socialiste. 🙂
*** Pentru cei a căror viaţă conştientă a început după 11 martie 2011, este vorba despre oraşul Sendai din prefectura Miyagi, unul din oraşele afectate de un ţunami ucigaş.