Fără buletin

★ Sănătate şi responsabilitate (I) – Un dop înţepenit

Posted in Drepturi individuale, Teste by Marius Delaepicentru on 2011/09/27

Salut aderarea grupului Theophyle (din care fac parte) la proiectul de reformă constituţională, intitulat Noua republică (.PDF).

Pentru noua republică consider că drepturile cetăţeneşti listate în prezent în Constituţie sunt suficiente. Însă pentru înoirea autentică am propus ridicarea gradului de responsabilitate a cetăţeanului. Nu prin şedinţe de îndoctrinare, ci prin mijloace legislative. Bine, veţi zice, dar la baza legilor, fie ea şi Constituţia, stau principiile, viziunile. Iar principiile şi viziunile sunt rezultatul reflecţiei. Ei, bine, tocmai despre felul în care viziunea se traduce în normă, în instrument, în practică curentă şi, de ce nu, în bani, în (ne)fericire, vreau să vorbesc. Şi o fac prin împărtăşirea şi interpretarea experienţelor personale simple. Din ele sper să se ridice spiritul viitoarelor norme juridice, iar în subsidiar, să se înţeleagă şi că – pentru o viaţă bună – nu e necesar un popor bun, ci un popor liber. Liber, adică responsabil.

Un dop înţepenit

– „Nu pot deschide sticla asta”, îmi zice nevastă-mea.
– „Dă-o-ncoa’!”
Mă opintesc, şi mă opintesc… şi mă opintesc… Nimic. Strîng de tirbuşon şi trag cu toată puterea, afişînd un zîmbet culturist de scenă (deh! eram în faţa muierii). Deodată, la limita luxaţiei de umăr, reuşesc să scot dopul. Cu tot cu o parte din gîtul sticlei. În mîna stîngă strîng din reflex restul de gît încă solidar cu sticla. Mă trezesc cu o tăietură adîncă chiar în podul palmei. „Am învaginat-o!”, îmi zic. N-o să mai pot modela pîinea, spăla vase, ţine tigaia. Tetsu se uită speriat, ca la katsuo no tataki*. Nevastă-mea intră în panică. Sare la pupitru şi încearcă să caute pe net un spital cu serviciu de urgenţă. Apăs imediat rana cu degetul mare şi mă întind pe o bancă din restaurant, aşteptînd să se coaguleze sîngele. Cele două cliente din acel moment se lămuresc repede despre ce e vorba. Pînă să afle nevastă-mea spitalul proxim, una dintre ele sună pompierii. Zice apoi: -„Chiar dacă mergeţi la urgenţă, spitalul are urgenţe şi urgenţe. Cu salvarea aveţi prioritate.”
În 7 minute se aude sirena. Cobor. Soţia mă însoţeşte. Îl lăsăm pe Tetsu gazdă. Îi spun brancardierului să bage targa înapoi (tocmai o descărca) şi urc în habitaclu. Paramedicul află din două vorbe în ce constă accidentul şi ne întreabă dacă vrem chirurgie simplă sau reparatorie. (în cazul meu, diferenţa ar fi fost cam de o radiografie). „Simplă, că nu prea am timp”, zic. Caută el pe listă şi ne duce la vreo 800 de metri mai încolo, la spitalul Onabe. Între timp, aparatele îmi înregistrau tensiunea şi pulsul. Pe drum mă simt obligat să mă scuz pentru deranj. Totuşi, pentru a nu se simţi chiar inutili, le spun paramedicilor că, cu 25 de ani în urmă, mă tăiasem în acelaşi loc, şi îmi amintesc că atunci mi-am pierdut cunoştinţa**. Cînd ajungem la spital, omul scoate din aparat fişa cu parametrii (mei) circulatori înregistraţi în cei 800m. Celălalt paramedic deschide protector drumul indicînd treptele cu degetul, nu cumva să mă împiedic. Intrăm în camera de gardă. Apăru repede şi medicul de gardă. Semnă foaia de drum apoi se ocupă de mine. După o anamneză sumară, îmi anestezie locul, îl igieniză şi apoi îmi cusu rana. La fiecare împunsătură mă punea să mişc degetele, ca să îşi dea seama dacă îmi coase, sau nu, vreun ligament, de tegument.

Rana după tratamentul chirurgical şi gîtul sticlei. Se întrevede şi cicatricea veche.

În Japonia, serviciul de salvare-pompieri este gratuit. Urgenţa medicală, însă, nu. Este cu coplată. Scot cardul de sănătate. Asistenta îmi ia datele şi mi-l înapoiază. Medicul îmi spune să las o hîrtie de 5000 sau de 10.000 de yeni în gaj. Primesc în schimb o poliţă. Urma regularizarea, a doua zi, la schimbarea pansamentului. (Spitalele nu au serviciu de contabilitate noaptea. Ar fi lipsit de eficienţă.)

După această trebuşoară „ne externăm” şi o luăm agale către restaurant.
– „Cred că sunt 14 ani de cînd n-am mai umblat pe Jizo-dori la ora asta.”
Soţia mă luă de braţ.
– „Ce porcărie! De unde ai cumpărat sticla aia? Ar trebui să faci reclamaţie.”
– „Hm! De la Yamaya. Dar crezi că voi primi compasiune dacă sun la companie? Sediul este în Sendai***…”
-(amar) … Ha, ha, ha!

Ajunşi la restaurant, găsim clientele vesele, consumînd vinul din sticla cu bucluc:
– „Ar fi fost păcat să fie aruncat.”
Cercetez fundul paharelor. OK. Iau apoi sticla şi o răstorn rapid cu 180 de grade într-un al treilea pahar (conic). Las să cadă ciobuleţele, apoi le-o restitui:
– „Din partea casei.”

(va urma)

Cu permisiunea dv., în episodul următor, după o mică prezentare a statutului spitalului Onabe, vom analiza împreună felul în care se întocmesc actele contabile.

–––––––
* katsuo no tataki este un (semi)preparat de fileu crud de ton (dintr-o specie de talie mijlocie) sumar perpelit pe jăratec. Tăietura transversală are cam aceleaşi culori ca una din podul palmei. Cafeniu deschis la periferie şi roşu intens la interior.
** Nu era o minciună. Cu 25 de ani în urmă încercînd să cuplez un furtun la o ţeavă de sticlă, m-am trezit cu ţeava plesnindu-mi în palmă. Atunci mi-am secţionat şi un nerv. Din fericire, doar senzitiv. Dar de asta mi-am dat seama mult după ce m-am trezit din leşin. Evenimentul a fost muşamalizat, iar încadrarea a fost schimbată în accident simplu, deşi se petrecuse în timpul lucrului şi fusesem internat două zile la chirurgie reparatorie. Aşa e cînd relaţiile de muncă sunt socialiste. 🙂
*** Pentru cei a căror viaţă conştientă a început după 11 martie 2011, este vorba despre oraşul Sendai din prefectura Miyagi, unul din oraşele afectate de un ţunami ucigaş.

▲ Cel mai mic testament din lume: 86x54mm

Posted in Drepturi individuale, Soluţii alternative by Marius Delaepicentru on 2011/07/26

(link scurt: http://wp.me/pKahb-16P)

A venit noua carte de sănătate. Prin poştă. Încercînd să o dezlipesc de pe hîrtia pe care fusese fixată în plic, mi-a atras atenţia un colant de acoperire a datelor cu caracter personal.
Ce date o trebui să ascund?, îmi zic. Odată ce eliberai cartea de pe suport, aflai. Hopa! O noutate. Pot să optez pentru destinaţia pe care organele mele o pot avea la o adică. Mă uit pe cartea veche, aceleaşi texte, cărora nu le dădusem nicio atenţie vreme de 9 luni, de cînd s-a schimbat formatul.
Reflectez scurt: păi, ăsta e un testament în toată regula. Dar, înainte de orice, să vedem ce scrie pe dosul cărţii de sănătate:

Reversul cărţii de sănătate

Lăsăm la o parte prima casetă (備考). Aceea oricum rămîne la vedere şi e doar pentru menţiuni de urgenţă în viu.
Ne concentrăm asupra textului de sub. Traduc aproximativ:

Mai jos vă puteţi exprima opţiunea la donarea de organe. În cazul în care veţi completa rubricile de mai jos, alegeţi prin 〇 una din cele trei clauze:

1. În cazul în care îmi moare creierul SAU îmi stă definitiv inima, sunt de acord să donez orice organ în scopul transplantului.
2. Sunt de acord să donez organe NUMAI în cazul în care îmi stă definitiv inima*.
3. Nu sunt de acord să donez NICIUN organ.
《În cazul 1. sau 2., dacă aveţi vreun organ pe care NU doriţi a-l dona, marcaţi-l cu ×.》
【inima, plămînii, ficatul, rinichii, pancreasul, intestinul subţire, globul ocular】
{loc pentru însemnări speciale––––––––-}
Dat la data: anul–-luna–ziua–
Semnătura titularului (olograf)–––-Semnătura unui membru al familiei (olograf)–––

Peste înscrisul de servitute voluntară postmortem se aplică colantul expus mai jos. I-am lăsat şi cotorul cu instrucţiunile de aplicare, pentru cazul în care vreunui grangur de la ministerul sănătăţii şi muncii va găsi de cuvinţă să documenteze reforma hîţogăriei în sănătate (am denaturat colantul dar nu inscripţia: sigiliu pentru protecţia datelor cu caracter personal)

Colantul pentru sigilarea testamentului


Aşadar, un card de sănătate cu clauze testamentare. Spre deosebire de un testament obişnuit, cred că cel de pe cartea de sănătate are valabilitatea egală cu cea a cărţii. În orice caz, el poate fi reînoit şi răzgîndit anual.

În continuare permiteţi-mi să aplic copia după faţa cărţii ce tocmai expiră. Am scanat-o şi am denaturat-o. Cea nouă este deja în vigoare, deşi cea veche încă nu a expirat (v. dreapta sus în poza de mai jos 31 iulie).

După cum vedeţi, cartea de sănătate are formatul unei cărţi de credit. Nu are poză şi nici informaţie electronică în ea. Am descoperit însă un element de siguranţă latent pe original. La copiere, apar în filigran ideogramele 複写 (copie). Sunt abia perceptibile. Să mai zică cineva că securizarea costă. Nu costă cine ştie ce. Iată! Totul se face din cerneală. Ca la bancnotele pentru delictul flagrant de mită.

Cartea este din hîrtie cerată, cam de consistenţa unei cărţi de joc, şi dă la palpare aceeaşi senzaţie ca un as, dacă e în termenul de valabilitate, sau de doiar de treflă, cînd e expirată. Cea expirată e recomandabil să fie denaturată şi aruncată la gunoi dacă nu ne mai trebuie.

Cartea de sănătate - avers


Nu detaliez înscrisul. Cine doreşte, mă poate întreba. Ce pot să vă spun este că seria şi numărul se regăsesc şi la cartea nouă, şi probabil şi la următoarele, dacă nu îmi schimb domiciliul.

Mai jos aplic, la rezoluţia de 300PPI, copia după faţa şi dosul unui pliant cu instrucţiuni de aplicare a aceleiaşi rutine testamentare, dar pe permisul de conducere. Pentru a le da guvernanţilor noştri surse de plagiat.


–––––––––
În orice caz, la donaţia de organe, acordul prezumat al titularului nu există în legislaţia japoneză. Doar acordul explicit, în formatul prezentat mai sus, sau acordul negociat cu familia în momentul critic, şi fără vreo recompensă materială.
În ipoteza dublei completări, dar cu diferenţe de conţinut, nu ştiu ce se poate întîmpla, dar pot presupune. Pe semne, cea mai recentă dată de încheiere se va lua în consideraţie. În cazul pluralităţii de documente, deşi tăria juridică a celor două documente este riguros egală, totuşi, ţinînd seama că durata de valabilitate este mai mică la cartea de sănătate, e de aşteptat ca ultima exprimare a voinţei să fie pe ea. Probabil va exista şi un precedent tranşat cumva. Fie administrativ, fie judecătoresc.

–––––––––
Dacă, în România, legiuitorul va găsi de cuvinţă să aplice o schemă asemănătoare pe permisul de conducere, MAI va trebui ţinut departe. MAI nu va avea niciun drept de a se pronunţa asupra calităţii întocmirii testamentului pe permisul de conducere. Nu e treaba lui. Nu e normal ca ceva opţional, ce ţine de dreptul asupra propriului corp să intre în vreo chestie contravenţională. Aşa cum nu era normal să fii amendat pentru lipsa ştampilei cu grupa sanguină pe buletinul de identitate.

––––––
* e vorba de moarte în condiţiile legii. Legea japoneză defineşte moartea clinică prin oprirea ireversibilă a inimii.
Profit de ocazie pentru a lămuri un termen folosit prost de către mînuitorii contemporani de limbă română.
Moartea clinică este de fapt moartea de-a binelea. Din moartea clinică nu se trezeşte nimeni.
Ceea ce semidocţii „gornalişti” numesc moarte clinică, în termeni de specialitate se cheamă moarte aparentă. Pe semne, moarte aparentă nu le sună suficient de supercalifragilistic pentru a atrage cititorii de tabloide, de unde şi autobăgarea în seamă cu bombasme.

%d blogeri au apreciat: