Fără buletin

▲ Comuniune de cartier

Posted in Chestii, Soluţii alternative by Marius Delaepicentru on 2011/12/15

Duminică furăm convocaţi de chonaikai la mochitsuki.

Trebuie spus că fiecare cvartal are cîte un parc de joacă şi cîte un sediu al Adunării de Cartier* (AC), situat de regulă în vecinătatea parcului. Sediul este polivalent. Locuitorii au posibilitatea să discute acolo problemele comunităţii, să se organizeze în cluburi tematice, să pună la cale diverse acţiuni.
În unele parcuri din apropierea şcolilor pot fi găsite şi sediile şcolilor de după şcoală, pentru copiii din clasele I-VI. Cîte o clădire modestă, construită din materiale uşoare, cu două, trei, încăperi. Acolo copiii îşi fac temele, şi tot acolo li se serveşte şi o gustare. Iar cînd e vremea bună, se pot juca supravegheaţi în parc.

Cum ziceam, mochitsuki. Constă în aburirea orezului şi pisarea lui cu un mai, într-o piuă de piatră. Rezultă o masă cauciucoasă, ce se modelează în mici turtiţe, numite mochi (bisilabic: moci). Cînd sunt proaspete, se adaugă în diverse fierturi. Mochitsuki este un obicei de iarnă, ce pare să aibă legătură cu religia shinto. Ar fi echivalentul tăierii porcului.

Mă sculai ca de obicei pe la ora 10, îmi luai aparatul foto şi mersei la locul faptei. Soţia şi fiul meu erau acolo încă de la ora 8. Sărbătoarea era în toi.

Femeile trebăluiau prin sediu, pregăteau ingredientele pentru tonjiru** şi pentru zenzai***.
Le-am surprins cînd terminaseră treaba şi savurau tonjiru.

Altele erau la post în spatele mesei de distribuţie:


Cînd am ajus eu, zenzai se isprăvise. Kiri-kun, un plod din vecinătate mîncase trei străchini de zenzai, se mozolise tot, şi dormea în spinarea bunicii, în bătaia soarelul ca de toamnă.

Bărbaţii făceau muncile „periculoase”. Unii întreţineau instalaţiile de aburire.

După cum puteţi vedea, seamănă cu nişte coloane de distilare de la Brazi. Să ne apropiem:

Un cazan gulerat, focărit direct, cazan pe care se aşează două module cilindrice, cu talere perforate (cele de aluminiu) sau cu grătar de stinghii (cele de lemn). Pe talere se întinde o pînză rară, peste care se aşterne un pat de boabe de orez (muiat în prealabil) iar în cap, un capac. Aburul din cazan trece prin paturile de orez. Cînd orezul devine sticlos, cu consistenţa gumei de şters, se demontează un modul, se apucă pînza de colţuri şi se răstoarnă conţinutul în piuă.

Şi se bate, şi se bate… Asistentul are misiunea să întoarcă masa de mochi între două izbituri. Ca demulant se foloseşte mîna udă.

Cînd e gata, aluatul se trece pe planşeta de modelat, făinată cu amidon de cartof. Şi intră în jurisdicţia copiilor.

Ceilalţi participanţi se simt ca acasă:

Copiii nu au voie la leagăne. Toate aparatele de joacă sunt „sigilate”. În lipsa lor, copiii îşi fac de lucru:

…sau practică street art:

cam ca gaşca asta de „artişti”:

Dar, să revenim la ale noastre. La rîndul meu, imi suflacai mînecile şi pusei mîna pe mai. Pisai ultimele 5 şarje. (mie nu-mi făcu nimeni vreo poză…)

Mă rog, pe la ora 13, adunarea s-a spart. Cocoţat pe tobogan, am surprins ultimele lopeţi de cenuşă.

Aşa arăta parcul după ce s-a terminat sărbătoarea.

Au mai rămas în sediul asociaţiei doar organizatorii, la o bere, la un schimb de impresii şi la retuş.

Pe la ora 15, cu toţii au plecat la casele lor, împărţind frăţeşte gunoiul, pentru a-l depune a doua zi regulamentar.
(sfîrşit)
––––––––––––-
Hopa! nu sunt sigur că v-aţi prins de funcţia subsidiară a reuniunii de duminică. Dacă priviţi din nou imaginile, veţi găsi o mare asemănare cu o tabără de sinistraţi. Trebuie să recunoaştem, o tabără bine articulată.

Acum aţi înţeles în ce a constat marea prostie a televiziunilor mogulare, (Realitatea TV, şi Antenele) de prin martie, cînd ţămbăluiau pe tema importului de japonezi sinistraţi? 😀

––––––––
* Adunările de Cartier sunt un fel de asociaţii de locatari, organizaţii fără personalitate juridică, menite a închega comunităţi de mici dimensiuni. AC organizează de regulă sărbători şi întreceri sportive de interes ultralocal. Aş zice, punctual. Tot în AC se hotărăsc şi regulile de depunere a gunoiului, precum şi eventualele patrule cetăţeneşti în cazul în care se semnalează fapte antisociale în spaţiul public.
În vacanţa de vară, copiii sunt atraşi la gimnastica de dimineaţă. Cei cu „fişa de pontaj” completă primesc şi un te-miri-ce (dulciuri), ca premiu.
Cotizaţia este modică. Oricine îşi permite să o achite.
** Tonjiru ar fi literal zeamă de porc: o fiertură de carne de porc tăiată foarte subţire, cu legume (ridiche lungă, morcov, rădăcină de brusture, hakusai etc.) cu miso (soia fermentată) la care se adaugă ghimbir ras mărunt. În tonjiru se pot adăuga paste făinoase. De data asta, a fost mochi.
*** Zenzai este o fiertură de fasole mică roşie (azuki) bine îndulcită. Se serveşte caldă, fie cu mochi, fie cu găluşcuţe de amidon, fierte. Originea se spune că ar fi la Izumo, un oraş de pe coasta Mării Japoniei, din judeţul Shimane, unde se află patriarhia religiei shinto, şi unde ar fi fost pronunţat iniţial shinsai (sărbătoarea zeului/zeilor). Cuvîntul a suferit o distorsiune în drum spre capitala veche (Kyoto).

● Aştept bilanţul televiziunilor rupestre: RTV şi Antenele

Posted in Chestii by Marius Delaepicentru on 2011/11/24

Întrebarea pusă de mine la 27 martie, persistă. Presupunînd că Realitatea TV a găsit spaţiul locativ pentru plasarea ipoteticilor japonezi imigranţi, a găsit şi chiriaşii?

Pînă la urmă cîţi japonezi sinistraţi au găsit (şi pricopsit) instituţiile celei de-a IV-a puteri în stat, după verboasa campanie de la finele lunii martie?

Niciunul? Thii, ce proşti fură cei ce puseră botul la discursurile autoflatante vînturate de mogulizoare! Acum oricine îşi poate da seama de ipocrizia ce domină viaţa publică din România.

▲ De ce pleacă din, de ce stau şi de ce vin străinii în Japonia

Posted in Chestii, urgenţe umanitare by Marius Delaepicentru on 2011/04/28

Pentru jurnaliştii din presa bule-varză:
Dacă speraţi să găsiţi aici detalii picante despre repatrierea lui Ştefan Liiceanu, lăsaţi-vă păgubaşi.

(textul propriu-zis)
O ştire mai veche zice că în cele 32 de universităţi din Kyoto, 128 de studenţi străini înscrişi în anul I nu s-au mai prezentat, motivînd insecuritatea traiului, deşi Kyoto are toate cele trebuincioase. Nu ştiu cifra globală a studenţilor străini din Kyoto, însă media de patru studenţi per universitate nu mi se pare un cap de ţară. Cîţiva speriaţi, acolo, se pot găsi oricînd, oriunde.

Situaţia apărută după dezastrul natural (cutremure şi ţunami) din 11 martie, agravată şi cronicizată de frecventele şi puternicele replici, de prăbuşirea reţelei de aprovizionare cu bunuri, servicii şi utilităţi, precum şi de emanaţiile radioactive de la centrala Fukushima #1, a dus la migraţia temporară de populaţie. Străinii rezidenţi în Japonia au urmat „trendul”: Go West! That’s the best. O parte s-au retras în alte regiuni ale Japoniei, alta, au rămas pe loc. O altă parte însă au preferat să părăsească teritoriul Japoniei. Niciuna din decizii nu este blamabilă. Cui i-ar plăcea să stea în frig, în foame, în aşteptarea trenului supraaglomerat, la coadă la benzină, sîcîit de desele pene de curent şi de nesfîrşitele zguduieli? Ca să nu mai spun de multele locuri de muncă dispărute după dezastru. Sunt companii ale căror spaţii de producţie au fost spulberate, în timp ce altele se sufocă în stocurile neplasate din imposibilitatea obiectivă a coordonării pe orizontală. Ambele situaţii duc la şomaj tehnic.

În aceste condiţii, repatrierea sau migraţia peste hotare a străinilor este de înţeles. Cei mai mulţi au plecat pentru a-şi linişti familiile din ţară, sau pentru un concediu ceva mai lung. Mulţi se vor reîntoarce, dacă ne uităm la cozile din faţa biroului de imigraţie. Stau acolo pentru a obţine viza de reintrare. Alţii, nu se vor întoarce niciodată. Ca de plidă, brokerii la bursă, oricum o categorie nu prea legată de glie de felul ei. Aflu pe Anchete online că, vezi Doamne, japonezii le-ar purta pică străinilor plecaţi. Aş! Cine poate fi atît de neînţelegător? Numai de resentimente nu le arde japonezilor acum.

Un alt motiv pentru care străinii au făcut bine că au plecat (care au plecat) şi că aproape au fost încurajaţi de autorităţi să plece, este că aborigenii au fost scutiţi de grija de a tempera oameni ce poate nu au avut niciodată experienţa cutremurului, total nepregătiţi psihologic, şi de aceea posibile focare de dezordini sociale.

Un fapt mai puţin evident a fost manipularea bună, cu sau fără intenţie. Prognoza cu probabilitate mare a unor noi cutremure dezastruoase* i-a făcut pe mulţi să plece din ariile aflate în nevoie. Migraţia a dus la scăderea presiunii alimentare. O gură în minus în Tokio face, în vremuri de nevoie, mai mult decît un ajutor direct. Nu mai departe, în ziua cutremurului, un profesor de la universitatea Hiroşima se afla în Chiba, în vizită la părinţii soţiei sale. Undeva chiar în apropierea rezervoarelor de propan pe care le-aţi văzut la televizor explodînd. La cîteva zile, cei doi s-au gîndit să treacă şi pe la părinţii lui, 60Km mai la nord-vest, în prefectura Saitama. Tatăl le-a zis că mai bine renunţă, că oricum, nu e destulă mîncare, nu e curent, nu e nimic. Aşadar, socotelile au fost cît se poate de realiste**. În situaţii de criză, sentimentul fără vreo desagă nu salvează.

Li se poate reproşa străinilor că nu s-au înscris ca voluntari în ariile afectate? E bine să precizez că voluntarii din Tohoku trebuie să îndeplinească unele condiţii pentru a putea fi acceptaţi. Să se îngrijească singuri de propria lor hrană şi de propriul lor adăpost. Să vină pentru mai multe luni, nu doar pentru un weekend. Sunt preferaţi localnici sau apropiaţi geografic. Din mai multe motive. Voluntarii locali vorbesc în codul de comunicare cu care sinistraţii sunt obişnuiţi. Identitatea culturală e un avantaj mutual.

Unii localnici pot fi chiar angajaţi de către primării pe durate scurte, cu posibilitatea prelungirii contractului. Salariul este în jurul a 140.000 yen/lună. Sunt 24 milioane de tone de moloz. E puţin probabil ca el să fie prelucrat pînă la sfîrşitul anului. Sunt 24.000 ha de teren agricol sărăturat. Şi ăla urmează a fi desalinizat artificial. Dar pentru asta trebuie mii de Km şanţuri de drenaj. Aşadar, e mult de muncă, însă nu e pentru oricine.

Trebuie să semnalez şi o migraţie inversă. Un profesor american bătrîn de istoria Noh la universitatea Columbia (New Jersey) a părăsit catedra şi urmează să se stabilească definitiv în Japonia. Întrebat de ce tocmai acum, cînd accidentul nuclear e în toi, profesorul a răspuns că se simte dator să le întoarcă japonezilor binele. Va avea ca obiectiv unic să îi îmbărbăteze, să le dea încredere în forţele proprii (poate ceva mai decent decît Dan Puric o face în delirul său etnicist).

––––––––––––-
* Zona de subducţie din partea de sud-est (Tokai) alta decît cea de pe coasta pacifică din Tohoku, a cam tăcut vreo 160 de ani, ceea ce îngrijorează. Nici zona din sud (Nankai) nu este prea liniştită tectonic. Un cutremur în Nankai m-ar lăsa direct fără acoperiş. 🙂 În Shikoku au mai fost cutremure ce par să fi destins niţel tensiunea din plăci, însă şi acolo se produc ţunami. În toată Japonia se fac exerciţii de alarmă. Se cronometrează timpul de refugiere a ţîncilor de grădiniţă pe acoperiş (4 1/2 minute, dar cu poticneli şi papuci pierduţi) se examinează amplasarea unor spitale, se mută grupuri electrogene fixe, se calculează capacitatea de intervenţie, se upgradează scenarii de ţunami de la 5m cît erau prevăzute iniţial, la 6m. Printre altele, nici la Fukushima nu se va răci combustibilul din reactoare pînă cînd specialiştii nu vor fi convinşi că încărcarea lor completă cu apă nu le va face mai vulnerabile la un cutremur ce se poate isca oricînd. Nu e acelaşi lucru să clatini un obiect cu cîteva sute de tone mai greu. Vorba aia: La balega moale puţină apă-i trebuie.
**Nu degeaba verbul akirameru însemna la origine a vedea clar (akiraka ni mi(e)ru). Cum ar veni: a vedea clar e totuna cu a renunţa (asta vine din cultura budistă).

%d blogeri au apreciat asta: