▲ Japonia aboleşte buletinul de identitate
Trebuie început cu precizarea că, în Japonia, numai străinii sunt (de fapt, au fost) obligaţi să deţină carte de identitate. Nu să o şi poarte.
Luna trecută am primit de la primărie un plic voluminos, în care am găsit un set de informaţii despre gestionarea registrului de evidenţă a populaţiei în cazul străinilor rezidenţi în Japonia.
În Japonia, (auto)identificarea persoanei se mulează întotdeauna pe miză. La mize mici, identificare sumară. La mize din ce în ce mai mari, autentificare din ce în ce mai tare.
Documentele de identitate curente sunt alte înscrisuri decît cele de evidenţă a populaţiei. Ca de pildă: carte de sănătate, permis de conducere, certificatul de cazier rutier, paşaport etc. În total, 26 de documente sunt calificate ca avînd putere probatoare a identităţii titularului, dar numai 19 atestă adresa.
Documentele tari de identitate sunt: adeverinţa de domiciliu, extrasul din registrul de stare civilă, însoţit(e) uneori de certificatul de specimen pentru sigiliul personal. Oricare din cele trei documente se poate obţine de la primărie, contra unei sume de 200-400yen (cca 3-4euro).
De documente tari de identitate e nevoie foarte rar. Iar dintre cele trei, cel mai frecvent folosit este adeverinţa de domiciliu. Adeverinţă ce, de un an încoace, poate fi obţinută la orice oră, în orice băcănie deschisă permanent (un fel de Mic.ro).
Introducerea a cerut ceva spaţiu, deoarece sistemul este cu totul diferit de cel românesc, cu diferenţa că e mult mai raţional şi mai lipsit de concreţiuni de paranoia din partea legiuitorului.
Cartea de identitate pentru străini a fost necesară deoarece felul în care se înregistrau străinii era diferit. Baza era paşaportul titularului, căruia i se înfiinţa un registru fictiv de stare civilă, ce punea ca identificator geografic ultimul domiciliu din ţara de origine (declarat verbal de către titular). Adeverinţa de domiciliu însă, nu face nicio referinţă la domiciliul din ţara de origine, ci numai la domiciliul actual.
Evoluţia cărţii de identitate pentru străini este destul de interesantă. . Iniţial era eliberată pe 5 ani, indiferent de statutul de şedere, (Chiar şi un rezident ilegal are (avea) dreptul la una.) dar conţinea amprenta indexului stîng. Amprenta a fost abolită în aprilie 2001, deoarece s-a considerat că leza demnitatea umană. Ulterior, durata de valabilitate a fost fixată la 7 ani. Pînă în iulie 2012, cînd cartea de identitate pentru străini va fi abolită. Cărţile aflate în circulaţie vor rămîne valabile pînă la expirare.
Începînd cu mîine, 1 iulie, orice străin va fi tratat întocmai ca orice aborigen. Registrul de stare civilă nu va mai fi unul fictiv, ci real, ceea ce îi dă dreptul străinului să fie cap de familie. (În Japonia, orice gospodărie are un singur cap de familie). Cu un registru real, orice altă diferenţă de tratament se şterge. Inclusiv cartea de identitate.
Ca o consecinţă directă, însăşi naturalizarea se poate face mai neted, nemaifiind necesară conversia documentelor ce atestă existenţa titularului.
▲ De ce pleacă din, de ce stau şi de ce vin străinii în Japonia
Pentru jurnaliştii din presa bule-varză:
Dacă speraţi să găsiţi aici detalii picante despre repatrierea lui Ştefan Liiceanu, lăsaţi-vă păgubaşi.
(textul propriu-zis)
O ştire mai veche zice că în cele 32 de universităţi din Kyoto, 128 de studenţi străini înscrişi în anul I nu s-au mai prezentat, motivînd insecuritatea traiului, deşi Kyoto are toate cele trebuincioase. Nu ştiu cifra globală a studenţilor străini din Kyoto, însă media de patru studenţi per universitate nu mi se pare un cap de ţară. Cîţiva speriaţi, acolo, se pot găsi oricînd, oriunde.
Situaţia apărută după dezastrul natural (cutremure şi ţunami) din 11 martie, agravată şi cronicizată de frecventele şi puternicele replici, de prăbuşirea reţelei de aprovizionare cu bunuri, servicii şi utilităţi, precum şi de emanaţiile radioactive de la centrala Fukushima #1, a dus la migraţia temporară de populaţie. Străinii rezidenţi în Japonia au urmat „trendul”: Go West! That’s the best. O parte s-au retras în alte regiuni ale Japoniei, alta, au rămas pe loc. O altă parte însă au preferat să părăsească teritoriul Japoniei. Niciuna din decizii nu este blamabilă. Cui i-ar plăcea să stea în frig, în foame, în aşteptarea trenului supraaglomerat, la coadă la benzină, sîcîit de desele pene de curent şi de nesfîrşitele zguduieli? Ca să nu mai spun de multele locuri de muncă dispărute după dezastru. Sunt companii ale căror spaţii de producţie au fost spulberate, în timp ce altele se sufocă în stocurile neplasate din imposibilitatea obiectivă a coordonării pe orizontală. Ambele situaţii duc la şomaj tehnic.
În aceste condiţii, repatrierea sau migraţia peste hotare a străinilor este de înţeles. Cei mai mulţi au plecat pentru a-şi linişti familiile din ţară, sau pentru un concediu ceva mai lung. Mulţi se vor reîntoarce, dacă ne uităm la cozile din faţa biroului de imigraţie. Stau acolo pentru a obţine viza de reintrare. Alţii, nu se vor întoarce niciodată. Ca de plidă, brokerii la bursă, oricum o categorie nu prea legată de glie de felul ei. Aflu pe Anchete online că, vezi Doamne, japonezii le-ar purta pică străinilor plecaţi. Aş! Cine poate fi atît de neînţelegător? Numai de resentimente nu le arde japonezilor acum.
Un alt motiv pentru care străinii au făcut bine că au plecat (care au plecat) şi că aproape au fost încurajaţi de autorităţi să plece, este că aborigenii au fost scutiţi de grija de a tempera oameni ce poate nu au avut niciodată experienţa cutremurului, total nepregătiţi psihologic, şi de aceea posibile focare de dezordini sociale.
Un fapt mai puţin evident a fost manipularea bună, cu sau fără intenţie. Prognoza cu probabilitate mare a unor noi cutremure dezastruoase* i-a făcut pe mulţi să plece din ariile aflate în nevoie. Migraţia a dus la scăderea presiunii alimentare. O gură în minus în Tokio face, în vremuri de nevoie, mai mult decît un ajutor direct. Nu mai departe, în ziua cutremurului, un profesor de la universitatea Hiroşima se afla în Chiba, în vizită la părinţii soţiei sale. Undeva chiar în apropierea rezervoarelor de propan pe care le-aţi văzut la televizor explodînd. La cîteva zile, cei doi s-au gîndit să treacă şi pe la părinţii lui, 60Km mai la nord-vest, în prefectura Saitama. Tatăl le-a zis că mai bine renunţă, că oricum, nu e destulă mîncare, nu e curent, nu e nimic. Aşadar, socotelile au fost cît se poate de realiste**. În situaţii de criză, sentimentul fără vreo desagă nu salvează.
Li se poate reproşa străinilor că nu s-au înscris ca voluntari în ariile afectate? E bine să precizez că voluntarii din Tohoku trebuie să îndeplinească unele condiţii pentru a putea fi acceptaţi. Să se îngrijească singuri de propria lor hrană şi de propriul lor adăpost. Să vină pentru mai multe luni, nu doar pentru un weekend. Sunt preferaţi localnici sau apropiaţi geografic. Din mai multe motive. Voluntarii locali vorbesc în codul de comunicare cu care sinistraţii sunt obişnuiţi. Identitatea culturală e un avantaj mutual.
Unii localnici pot fi chiar angajaţi de către primării pe durate scurte, cu posibilitatea prelungirii contractului. Salariul este în jurul a 140.000 yen/lună. Sunt 24 milioane de tone de moloz. E puţin probabil ca el să fie prelucrat pînă la sfîrşitul anului. Sunt 24.000 ha de teren agricol sărăturat. Şi ăla urmează a fi desalinizat artificial. Dar pentru asta trebuie mii de Km şanţuri de drenaj. Aşadar, e mult de muncă, însă nu e pentru oricine.
Trebuie să semnalez şi o migraţie inversă. Un profesor american bătrîn de istoria Noh la universitatea Columbia (New Jersey) a părăsit catedra şi urmează să se stabilească definitiv în Japonia. Întrebat de ce tocmai acum, cînd accidentul nuclear e în toi, profesorul a răspuns că se simte dator să le întoarcă japonezilor binele. Va avea ca obiectiv unic să îi îmbărbăteze, să le dea încredere în forţele proprii (poate ceva mai decent decît Dan Puric o face în delirul său etnicist).
––––––––––––-
* Zona de subducţie din partea de sud-est (Tokai) alta decît cea de pe coasta pacifică din Tohoku, a cam tăcut vreo 160 de ani, ceea ce îngrijorează. Nici zona din sud (Nankai) nu este prea liniştită tectonic. Un cutremur în Nankai m-ar lăsa direct fără acoperiş. 🙂 În Shikoku au mai fost cutremure ce par să fi destins niţel tensiunea din plăci, însă şi acolo se produc ţunami. În toată Japonia se fac exerciţii de alarmă. Se cronometrează timpul de refugiere a ţîncilor de grădiniţă pe acoperiş (4 1/2 minute, dar cu poticneli şi papuci pierduţi) se examinează amplasarea unor spitale, se mută grupuri electrogene fixe, se calculează capacitatea de intervenţie, se upgradează scenarii de ţunami de la 5m cît erau prevăzute iniţial, la 6m. Printre altele, nici la Fukushima nu se va răci combustibilul din reactoare pînă cînd specialiştii nu vor fi convinşi că încărcarea lor completă cu apă nu le va face mai vulnerabile la un cutremur ce se poate isca oricînd. Nu e acelaşi lucru să clatini un obiect cu cîteva sute de tone mai greu. Vorba aia: La balega moale puţină apă-i trebuie.
**Nu degeaba verbul akirameru însemna la origine a vedea clar (akiraka ni mi(e)ru). Cum ar veni: a vedea clar e totuna cu a renunţa (asta vine din cultura budistă).
▲ Informaţii de interes public pentru străini
În Japonia locuiesc într-o formă sau alta, circa 3% străini. În urma calamităţii de cutremur cu ţunami, din 11 martie, în multe adăposturi colective s-au refugiat şi străini. Cei mai mulţi sunt studenţi. Se pune problema acurateţii comunicării cu ei.
Oricine ştie că cea mai eficientă comunicare se face în limba maternă. De altfel, posturile locale de radio din regiunea calamitată au transmis şi transmit anunţuri şi în limbile engleză şi chineză. Însă numai în Tohoku sunt străini vorbitori a peste 20 de limbi meterne. Cum să traduci în timp scurt şi să difuzezi eficient anunţuri în atîtea limbi?
Autorităţile au recurs la experienţa specialiştilor. Un academic ce a studiat comunicarea cu străinii la cutremurul din Kobe-Osaka-Awajishima, din 1995, a ajuns la concluzia că cel mai la îndemînă este ca anunţurile pentru străini să fie făcute în limba japoneză, dar adaptată la vocabularul unui străin cu cîteva luni de şedere în spate, pe structuri gramaticale simple, cu relaţii de cauzalitate uşor de identificat. De exemplu, conform viziunii pomenite mai sus, aplicată pe pagina unui centru de relaţii internaţionale din Ibaraki, un anunţ pentru studenţii străini, în loc să zică: …aveţi la dispoziţie locuinţe cu întreţinere în regie proprie, exceptate de la plata chiriei, forma uşor digerabilă este: puteţi cere o cameră la… Nu e nevoie să plătiţi chirie. Trebuie să vă plătiţi însă apa, electricitatea, telefonul şi gazele. Anunţurile sunt scrise numai în hiragana.
Posterele pentru informarea străinilor sunt ilustrate atît cît să înţeleagă oricine că, de exemplu, conductele de canalizare nu sunt încă reparate, sau că e bine ca fiecare să îşi ţină pantofii sub pat. Textele complementare sunt scrise în hiragana.
Una peste alta, traducerea din japoneză în japoneză măreşte eficacitatea comunicării, mai mult decît traducerea*) în limbile materne, chiar dacă volumul de informaţii pe unitatea de timp este sensibil mai mic după adaptarea la vocabularul minimal, decît prin comunicarea în japoneza vie.
Aş adăuga că buletinele de ştiri de pe pagina NHK, deşi nu sunt traduse în japoneza pentru începători, sunt accesibile în trei viteze (prelucrate electronic) 0,7; 1 şi 1,3. Un străin poate înţelege mai uşor un buletin de ştiri rulat la 0,7.
––––––
*) Cînd e urgent, iar timpul de răspuns sperat se măsoară în secunde, cine să mai facă traducerea?
Alin Fumurescu
Fără buletin 
2 comments