Fără buletin

Duminică furăm convocaţi de chonaikai la mochitsuki.

Trebuie spus că fiecare cvartal are cîte un parc de joacă şi cîte un sediu al Adunării de Cartier* (AC), situat de regulă în vecinătatea parcului. Sediul este polivalent. Locuitorii au posibilitatea să discute acolo problemele comunităţii, să se organizeze în cluburi tematice, să pună la cale diverse acţiuni.
În unele parcuri din apropierea şcolilor pot fi găsite şi sediile şcolilor de după şcoală, pentru copiii din clasele I-VI. Cîte o clădire modestă, construită din materiale uşoare, cu două, trei, încăperi. Acolo copiii îşi fac temele, şi tot acolo li se serveşte şi o gustare. Iar cînd e vremea bună, se pot juca supravegheaţi în parc.

Cum ziceam, mochitsuki. Constă în aburirea orezului şi pisarea lui cu un mai, într-o piuă de piatră. Rezultă o masă cauciucoasă, ce se modelează în mici turtiţe, numite mochi (bisilabic: moci). Cînd sunt proaspete, se adaugă în diverse fierturi. Mochitsuki este un obicei de iarnă, ce pare să aibă legătură cu religia shinto. Ar fi echivalentul tăierii porcului.

Mă sculai ca de obicei pe la ora 10, îmi luai aparatul foto şi mersei la locul faptei. Soţia şi fiul meu erau acolo încă de la ora 8. Sărbătoarea era în toi.

Femeile trebăluiau prin sediu, pregăteau ingredientele pentru tonjiru** şi pentru zenzai***.
Le-am surprins cînd terminaseră treaba şi savurau tonjiru.

Altele erau la post în spatele mesei de distribuţie:

Cînd am ajus eu, zenzai se isprăvise. Kiri-kun, un plod din vecinătate mîncase trei străchini de zenzai, se mozolise tot, şi dormea în spinarea bunicii, în bătaia soarelul ca de toamnă.

Bărbaţii făceau muncile „periculoase”. Unii întreţineau instalaţiile de aburire.

După cum puteţi vedea, seamănă cu nişte coloane de distilare de la Brazi. Să ne apropiem:

Un cazan gulerat, focărit direct, cazan pe care se aşează două module cilindrice, cu talere perforate (cele de aluminiu) sau cu grătar de stinghii (cele de lemn). Pe talere se întinde o pînză rară, peste care se aşterne un pat de boabe de orez (muiat în prealabil) iar în cap, un capac. Aburul din cazan trece prin paturile de orez. Cînd orezul devine sticlos, cu consistenţa gumei de şters, se demontează un modul, se apucă pînza de colţuri şi se răstoarnă conţinutul în piuă.

Şi se bate, şi se bate… Asistentul are misiunea să întoarcă masa de mochi între două izbituri. Ca demulant se foloseşte mîna udă.

Cînd e gata, aluatul se trece pe planşeta de modelat, făinată cu amidon de cartof. Şi intră în jurisdicţia copiilor.

Ceilalţi participanţi se simt ca acasă:

Copiii nu au voie la leagăne. Toate aparatele de joacă sunt „sigilate”. În lipsa lor, copiii îşi fac de lucru:

…sau practică street art:

cam ca gaşca asta de „artişti”:

Dar, să revenim la ale noastre. La rîndul meu, imi suflacai mînecile şi pusei mîna pe mai. Pisai ultimele 5 şarje. (mie nu-mi făcu nimeni vreo poză…)

Mă rog, pe la ora 13, adunarea s-a spart. Cocoţat pe tobogan, am surprins ultimele lopeţi de cenuşă.

Aşa arăta parcul după ce s-a terminat sărbătoarea.

Au mai rămas în sediul asociaţiei doar organizatorii, la o bere, la un schimb de impresii şi la retuş.

Pe la ora 15, cu toţii au plecat la casele lor, împărţind frăţeşte gunoiul, pentru a-l depune a doua zi regulamentar.
(sfîrşit)
––––––––––––-
Hopa! nu sunt sigur că v-aţi prins de funcţia subsidiară a reuniunii de duminică. Dacă priviţi din nou imaginile, veţi găsi o mare asemănare cu o tabără de sinistraţi. Trebuie să recunoaştem, o tabără bine articulată.

Acum aţi înţeles în ce a constat marea prostie a televiziunilor mogulare, (Realitatea TV, şi Antenele) de prin martie, cînd ţămbăluiau pe tema importului de japonezi sinistraţi? 😀

––––––––
* Adunările de Cartier sunt un fel de asociaţii de locatari, organizaţii fără personalitate juridică, menite a închega comunităţi de mici dimensiuni. AC organizează de regulă sărbători şi întreceri sportive de interes ultralocal. Aş zice, punctual. Tot în AC se hotărăsc şi regulile de depunere a gunoiului, precum şi eventualele patrule cetăţeneşti în cazul în care se semnalează fapte antisociale în spaţiul public.
În vacanţa de vară, copiii sunt atraşi la gimnastica de dimineaţă. Cei cu „fişa de pontaj” completă primesc şi un te-miri-ce (dulciuri), ca premiu.
Cotizaţia este modică. Oricine îşi permite să o achite.
** Tonjiru ar fi literal zeamă de porc: o fiertură de carne de porc tăiată foarte subţire, cu legume (ridiche lungă, morcov, rădăcină de brusture, hakusai etc.) cu miso (soia fermentată) la care se adaugă ghimbir ras mărunt. În tonjiru se pot adăuga paste făinoase. De data asta, a fost mochi.
*** Zenzai este o fiertură de fasole mică roşie (azuki) bine îndulcită. Se serveşte caldă, fie cu mochi, fie cu găluşcuţe de amidon, fierte. Originea se spune că ar fi la Izumo, un oraş de pe coasta Mării Japoniei, din judeţul Shimane, unde se află patriarhia religiei shinto, şi unde ar fi fost pronunţat iniţial shinsai (sărbătoarea zeului/zeilor). Cuvîntul a suferit o distorsiune în drum spre capitala veche (Kyoto).