Fără buletin

● Cîinii comunitari şi subsidiaritatea

Posted in Soluţii alternative by Marius Delaepicentru on 2012/04/06

Trebuie să încep prin a vă spune că, în opinia mea, termenul de cîine comunitar nu îi descrie statutul, atîta timp cît comunitatea nu este definită. În realitatea administrativă actuală, vorbim de cîini vagabonzi, iar „comunitar” este doar un eufemism, din moment ce comunitatea nu poate fi trasă la răspundere. În cel mai bun caz, calea de atac este anevoioasă.

Dar nimic nu mă împiedică să iau în serios atributul „comunitar” şi să identific comunitatea şi respectiv responsabilitatea.

Deosebim comunitatea de bloc (vertical sau orizontal), comunitatea industrială şi comercială, comunitatea de stradă, comunitatea de cartier, comunitatea de sector chiar, precum şi comunitatea oraşului. Cîinele, nefiind un animal propriu-zis migrator, are un teritoriu marcat natural. Nu avem decît să îl suprapunem peste harta de cadastru şi aflăm astfel cine răspunde pentru actele „comunitarului”. Iar aici, am imaginat un principiu, pe care l-am denumit principiul proximităţii de rang minim în stabilirea răspunderii. Mai clar, locul în care cîinele comite un act contravenţional (defecaţie, atac asupra omului, lătrat la ore nepermise etc.) atrage şi răspunderea comunităţii proxime. Am zis proxime, deoarece, uneori, contravenţia poate avea loc la o distanţă mai mare de sediul „social” al cîinelui, situaţie în care stabilirea răspunderii are loc după crotal. Dacă, de pildă, contravenţia are loc în scara unui bloc, responsabilitatea îi revine asociaţiei de locatari. Dacă are loc pe teritoriul unei organizaţii economice, comerciale etc., responsabilitatea îi revine persoanei juridice în cauză. Dacă contravenţia are loc pe domeniul public, într-un parc de joacă, să zicem, responsabilitatea îi revine primăriei de sector. Şi tot aşa. Cum orice proprietar sau custode imobiliar are sarcina ca bunul său să nu aducă vătămare altora, este de la sine înţeles că un cîine ce îşi are teritoriul acolo intră în mod automat în jurisdicţia sa.

Aşadar, am identificat comunitatea, în baza principiului proximităţii de rang minim.

Cu toate acestea, din punct de vedere practic, domeniul public este mai greu de gestionat de către o primărie pe care o dorim cît mai suplă şi cît mai puţin cheltuitoare. Problema nu este însă insolubilă. Urbanistic, domeniul public poate fi restrîns fără probleme. Ar fi două soluţii de restrîngere:

1. Subsidiaritatea totală, prin împroprietărirea cu titlu gratuit a asociaţiilor de locatari, cu terenul înconjurător. Inclusiv cu aleile dintre blocuri, alei ce vor fi grevate de servitutea în interes public. Asta înseamnă că ele nu vor putea fi şterse sau îngustate. Lărgite, da. Cînd o alee ce delimitează două comunităţi devine teatru de contravenţie, răspunderea îi revine comunităţii căreia îi aparţine proxima intrare frontală. Două fronturi de clădire opuse înseamnă răspundere teritorială egală. În acest caz, inscripţia crotală este criteriul de partajare a răspunderii. Mai exact, sediul cîinelui comunitar. Se pot imagina toate situaţiile. Pentru toate va exista o soluţie, dacă principiul va fi respectat. Chiar şi la graniţa oraşului. „Grănicerii” vor avea doar obligaţii în plus, fie prin repelarea, fie prin crotalizarea cîinilor sălbatici, deveniţi astfel „membri” ai comunităţii.

2. Subsidiaritatea condiţionată, prin extinderea ariei de servitute în interes public a comunităţilor locative de rang minim. Alocarea terenului se va face în aceleaşi condiţii de responsabilitate, ca cele de la punctul 1. Subsidiaritatea condiţionată poate fi reglată printr-o ordonanţă pe termen de 2 ani, ce se reînoieşte tacit.

Fiecare din cele două soluţii are avantaje şi dezavantaje. Observ doar că subsidiaritatea totală îi „îmbogăţeşte” pe locatari, lucru ce le va folosi atunci cînd imobilul, sau grupul de imobile va fi fost demolat şi reconstruit. (Condiţiile de creditare vor fi mai avantajoase.) În schimb, impozitul pe teren va creşte niţel în valoare absolută.În orice caz, nimic nu împiedică cele două subsidiarităţi să coexiste.

Vă veţi întreba, poate, cine va răspunde pentru cîinii cu teritoriul pe maidane sau pe terenuri aflate în litigiu. Şi aici se poate găsi o soluţie. Prima decizie a judecătorului va fi să aloce uneia dintre părţi sarcina inocuizării bunului imobiliar, sau direct primăriei, urmînd ca plata cheltuielilor făcute de către custodele desemnat de judecător pentru conservarea şi inocuizarea bunului, să facă şi obiectul sentinţei finale.

O altă cale de focalizare a răspunderii pentru actele cîinelui comunitar ţine numai de subsidiaritatea de rang inferior. Anume, în fiecare asociaţie de locatari poate fi (auto)desemnat, sau ales, unul (sau mai mulţi) locatar(i), cu prenume şi nume, locatar(i) care să preia integral răspunderea pentru întreţinerea în condiţii de inocuitate a cîinelui (cîinilor) comunitar(i) din jurisdicţie. Ceea ce ar echivala cu adopţia, cu diferenţa că asociaţia devine responsabilă contravenţional (sau penal) în cazul în care titularul fuge de răspundere.

Reclame

▲ Comuniune de cartier

Posted in Chestii, Soluţii alternative by Marius Delaepicentru on 2011/12/15

Duminică furăm convocaţi de chonaikai la mochitsuki.

Trebuie spus că fiecare cvartal are cîte un parc de joacă şi cîte un sediu al Adunării de Cartier* (AC), situat de regulă în vecinătatea parcului. Sediul este polivalent. Locuitorii au posibilitatea să discute acolo problemele comunităţii, să se organizeze în cluburi tematice, să pună la cale diverse acţiuni.
În unele parcuri din apropierea şcolilor pot fi găsite şi sediile şcolilor de după şcoală, pentru copiii din clasele I-VI. Cîte o clădire modestă, construită din materiale uşoare, cu două, trei, încăperi. Acolo copiii îşi fac temele, şi tot acolo li se serveşte şi o gustare. Iar cînd e vremea bună, se pot juca supravegheaţi în parc.

Cum ziceam, mochitsuki. Constă în aburirea orezului şi pisarea lui cu un mai, într-o piuă de piatră. Rezultă o masă cauciucoasă, ce se modelează în mici turtiţe, numite mochi (bisilabic: moci). Cînd sunt proaspete, se adaugă în diverse fierturi. Mochitsuki este un obicei de iarnă, ce pare să aibă legătură cu religia shinto. Ar fi echivalentul tăierii porcului.

Mă sculai ca de obicei pe la ora 10, îmi luai aparatul foto şi mersei la locul faptei. Soţia şi fiul meu erau acolo încă de la ora 8. Sărbătoarea era în toi.

Femeile trebăluiau prin sediu, pregăteau ingredientele pentru tonjiru** şi pentru zenzai***.
Le-am surprins cînd terminaseră treaba şi savurau tonjiru.

Altele erau la post în spatele mesei de distribuţie:


Cînd am ajus eu, zenzai se isprăvise. Kiri-kun, un plod din vecinătate mîncase trei străchini de zenzai, se mozolise tot, şi dormea în spinarea bunicii, în bătaia soarelul ca de toamnă.

Bărbaţii făceau muncile „periculoase”. Unii întreţineau instalaţiile de aburire.

După cum puteţi vedea, seamănă cu nişte coloane de distilare de la Brazi. Să ne apropiem:

Un cazan gulerat, focărit direct, cazan pe care se aşează două module cilindrice, cu talere perforate (cele de aluminiu) sau cu grătar de stinghii (cele de lemn). Pe talere se întinde o pînză rară, peste care se aşterne un pat de boabe de orez (muiat în prealabil) iar în cap, un capac. Aburul din cazan trece prin paturile de orez. Cînd orezul devine sticlos, cu consistenţa gumei de şters, se demontează un modul, se apucă pînza de colţuri şi se răstoarnă conţinutul în piuă.

Şi se bate, şi se bate… Asistentul are misiunea să întoarcă masa de mochi între două izbituri. Ca demulant se foloseşte mîna udă.

Cînd e gata, aluatul se trece pe planşeta de modelat, făinată cu amidon de cartof. Şi intră în jurisdicţia copiilor.

Ceilalţi participanţi se simt ca acasă:

Copiii nu au voie la leagăne. Toate aparatele de joacă sunt „sigilate”. În lipsa lor, copiii îşi fac de lucru:

…sau practică street art:

cam ca gaşca asta de „artişti”:

Dar, să revenim la ale noastre. La rîndul meu, imi suflacai mînecile şi pusei mîna pe mai. Pisai ultimele 5 şarje. (mie nu-mi făcu nimeni vreo poză…)

Mă rog, pe la ora 13, adunarea s-a spart. Cocoţat pe tobogan, am surprins ultimele lopeţi de cenuşă.

Aşa arăta parcul după ce s-a terminat sărbătoarea.

Au mai rămas în sediul asociaţiei doar organizatorii, la o bere, la un schimb de impresii şi la retuş.

Pe la ora 15, cu toţii au plecat la casele lor, împărţind frăţeşte gunoiul, pentru a-l depune a doua zi regulamentar.
(sfîrşit)
––––––––––––-
Hopa! nu sunt sigur că v-aţi prins de funcţia subsidiară a reuniunii de duminică. Dacă priviţi din nou imaginile, veţi găsi o mare asemănare cu o tabără de sinistraţi. Trebuie să recunoaştem, o tabără bine articulată.

Acum aţi înţeles în ce a constat marea prostie a televiziunilor mogulare, (Realitatea TV, şi Antenele) de prin martie, cînd ţămbăluiau pe tema importului de japonezi sinistraţi? 😀

––––––––
* Adunările de Cartier sunt un fel de asociaţii de locatari, organizaţii fără personalitate juridică, menite a închega comunităţi de mici dimensiuni. AC organizează de regulă sărbători şi întreceri sportive de interes ultralocal. Aş zice, punctual. Tot în AC se hotărăsc şi regulile de depunere a gunoiului, precum şi eventualele patrule cetăţeneşti în cazul în care se semnalează fapte antisociale în spaţiul public.
În vacanţa de vară, copiii sunt atraşi la gimnastica de dimineaţă. Cei cu „fişa de pontaj” completă primesc şi un te-miri-ce (dulciuri), ca premiu.
Cotizaţia este modică. Oricine îşi permite să o achite.
** Tonjiru ar fi literal zeamă de porc: o fiertură de carne de porc tăiată foarte subţire, cu legume (ridiche lungă, morcov, rădăcină de brusture, hakusai etc.) cu miso (soia fermentată) la care se adaugă ghimbir ras mărunt. În tonjiru se pot adăuga paste făinoase. De data asta, a fost mochi.
*** Zenzai este o fiertură de fasole mică roşie (azuki) bine îndulcită. Se serveşte caldă, fie cu mochi, fie cu găluşcuţe de amidon, fierte. Originea se spune că ar fi la Izumo, un oraş de pe coasta Mării Japoniei, din judeţul Shimane, unde se află patriarhia religiei shinto, şi unde ar fi fost pronunţat iniţial shinsai (sărbătoarea zeului/zeilor). Cuvîntul a suferit o distorsiune în drum spre capitala veche (Kyoto).

★ Sănătate şi responsabilitate (IV) – Cine plăteşte chiuretajul la cerere?

Posted in Drepturi individuale, Soluţii alternative by Marius Delaepicentru on 2011/10/04

(continuare din numărul trecut)

Am văzut ieri că naşterea, fiind o stare fiziologică, nu este acoperită de asigurările medicale. În schimb, proximitatea comunitară preia achitarea integrală a costurilor, în baza cutumei comunitare instituţionalizate.

Consecinţa nexă este: dacă sistemul public al asigurărilor de sănătate nu preia nimic din costurile naşterii, nu este dator să acopere nici chiuretajul la cerere. Întrucît rezultatul chiuretajului nu are efecte pozitive în plan demografic, ci nule (sau negative, depinde din ce loc priveşti) nici comunitatea nu este moralmente datoare a-l compensa în vreun fel.

Cu alte cuvinte, chiuretajul la cerere rămîne a fi acoperit pecuniar, 100%, de către responsabilul legal, recte, de către unul sau ambii conceptori.
Mai mult, unităţile sanitare subvenţionate din bani publici nu am auzit să preia vreo „comandă” de chiuretaj la cerere. Ceea ce, trebuie să recunoaştem, ar reprezenta o dovadă de coerenţă morală.

Aşadar, hăituirea gravidei demisionare o poate duce numai în clinici private, unde, un chiuretaj la cerere (cu o zi de internare) costă puţin peste jumătate din totalul unei operaţii cezariene (care presupune în medie 12 zile de internare).
Dacă avortul provocat are loc înafara sistemului medical, şi intervin complicaţii, atunci, gravida demisionară poate activa serviciul public de ocrotire a sănătăţii, însă costurile intervenţiei medicale (nu paramedicale) de urgenţă*, şi eventuala spitalizare, rezultatele invalidante etc. pot provoca o pagubă mai mare decît chiuretajul într-o unitate medicală privată.

Desigur, alta e situaţia în care întreruperea sarcinii are loc din motive medicale fortuite sau iminente (traumatisme, boli ce pun în pericol viaţa fătului sau a gravidei etc.). Intervenţiile motivate de stări patologice sunt acoperite de asigurările de sănătate în proporţia înscrisă pe cardul de sănătate, cu disjuncţia descrisă în articolul de ieri.

Dacă însă rezultatul stărilor patologice din perioada gravidităţii este un prunc prematur viabil, atunci, intervine cutuma comunitară.
Dacă rezultatul este moartea fătului, atunci, casa de asigurări de sănătate devine debitoare solidară cu pacienta.

Iată cum, mecanismul de plăţi pronataliste de interes local protejează morala publică, echitatea, responsabilizează atît părintele cît şi comunitatea şi descurajează practica întreruperii de sarcină ca metodă antinatală. Per ansamblu, subsecvent, scăderea frecvenţei chiuretajelor scade implicit apăsarea ulterioară pe sistemul public de asigurări de sănătate, prin scăderea morbidităţii date de sequela.

––––––
* am văzut în altă parte care sunt costurile suplimentare la urgenţe.

▲ Fukushima – foi de parcurs

Posted in Chestii by Marius Delaepicentru on 2011/05/19
%d blogeri au apreciat asta: