Fără buletin

(continuare din numărul trecut)

După operaţia cu laser am fost dus în salon şi „încărcat” în pat. Încă sub imperiul rahiansteziei. Aveam de acum timp să îmi examinez corpul. De obicei, atunci cînd ne atingem corpul cu mîna, avem o dublă senzaţie tactilă. E foarte straniu să îţi pui mîna pe pulpă şi să ai senzaţia că ai atins alt corp.
Lipsa generală de feed-back în jumătatea inferioară a corpului a făcut ca bilanţul de materiale să aibă nevoie şi de o intervenţie de drenaj urinar, în cele cîteva ore cît am rămas imobilizat la pat. Mai spre seară însă, am fost capabil să îmi gestionez singur ieşirile. Şi intrările, întrucît, prima masă de luni fu cina.

A doua zi, rutina preoperatorie se repetă, mai puţin instructajele, întrucît eram deja „iniţiat”. La sala de operaţii am mers tot pe picioarele mele, însă niţel şontîc.
Identificarea verbală a persoanei la intrarea în sala de operaţii a mers exact ca în ziua precedentă, deşi erau aceleaşi persoane faţă în faţă.

==================================
Japonezii au un fel aparte de verificare şi inspecţie. Orice piesă/ (sub)sistem este verificat prin yubisashi kakunin – verificare prin arătarea cu degetul. Yubisashi kakunin se practică şi de către impiegatul de mişcare, dar şi de instalator, de şofer, în egală măsură. Iată un exemplu:

Ideea e simplă şi se bazează pe groasa legătură dintre minte şi mînă. Dacă de obicei mîna urmează mintea, îndreptînd arătătorul către obiectul de verificat, mintea este obligată să se trezească din alunecările momentane şi involuntare, iar atenţia să urmeze mîna. Aţi observat din clipul de ilustrare că yubisashi kakunin este o coreografie ceva mai complexă.

Coreografia îl ajută pe titular să îşi amintească mai uşor ordinea operaţiilor la verificare. Vă închipuiţi că şi la protocoalele preoperatorii, tot coreografia este cea care face ca erorile să fie mai puţine. O rutină care nu toceşte simţurile, ci le ascute. Astfel, odată ce ai indicat podeaua în vestibulul sălii de operaţii, nimeni nu intră fără papuci sterili, şi niciun pacient nu trece neidentificat.
===================================

Va să zică, ajunsei iar pe masa de operaţie. De data asta, urma piciorul stîng, cu varice ceva mai meandrate. Teama de rateul la anestezie, în loc să îmi scadă, crescu, ţinînd seama că două tentative dublează riscul. Nici de data asta nu mi-am ascuns teama. Însă se pare, am exprimat-o într-un moment nepotrivit. Cît eram în poziţia fetală, i-am spus anestezistei că îi va fi mai uşor, ţinînd seama că are ca reper urma găurii din ziua precedentă. Prostia m-a costat o scurtă bîjbîială, în căutarea spaţiului intermeningeal. Brusc am simţit un curent electric în călcîiul drept. Am relatat simptomul cu calm, pentru a nu provoca pagube mai mari. În final, totul a mers în direcţia bună. Iată-mă din nou înjumătăţit senzitiv.

La scurt timp, din nou gazat.

Personalul, deja obişnuit cu aparatul foto, a găsit de cuvinţă să şi pozeze în timpul operaţiei. Priviţi-o pe băgăcioasa aia mică de anestezistă:

După alte 40 de minute eram gata înfăşat, şi, judecînd după incizia inghinală, şi cu o venă safenă mai puţin. Vasele rămase orfane au fost, ca şi în ziua precedentă, astupate cu un gel scleros. De unde şi numeele operaţiei de finisare chirurgicală: scleroterapie.

Din nou, pe jumătate inert, am fost „transbordat” în patul de spital.

Fiind a treia zi de repaos, lucru rar în viaţa „civilă”, după reactivarea locomotorie, am început să mişun insomniac. Cum aveam teritoriu limitat, m-am cantonat mai mult în salonul de vorbitor de la etajul VII. Mai un suc de la automat, mai un pipi scremut la o toaletă mai încăpătoare, mai o lectură a inscripţiilor de pe pereţi… îmi omoram timpul.

Am găsit şi cutia de sugestii şi reclamaţii, şi o interesantă Constituţie Cartă a pacientului, ce lămureşte, cel puţin parţial, de ce medicul chirurg a acceptat prelevarea imaginilor în timpul operaţiei. (Le voi prezenta în articole viitoare).

(va urma)