Ce-i aia o arhivă?
Ca blogger ceva mai bătrîn, mi-e greu să sar de la una la alta. De aceea rămîn la tema săptămînii trecute şi întreb:
Ce sunt arhivele? Simplu şi general spus, arhivele sunt o resursă de memorie. Aşa cum teritoriul unei ţări este o resursă de spaţiu. A avea teritoriu nu uşurează mişcarea în spaţiu, atîta timp cît pe teritoriu nu sunt drumuri. Aşadar, avem un bun public, teritoriul, ce nu poate fi exploatat decît dacă construim pe el bunuri de utilitate publică. Ăsta-i rolul de bază al statului în gestionarea resurselor. Nimic mai mult.
Digitizarea arhivelor ar echivala cu construirea de drumuri pe teritoriul arhivelor. Aşa văd eu lucrurile. Nu-i cer statului să-mi greseze şi maşina, ci doar să-mi dea voie, necondiţionat, să umblu şi eu cu bicicleta mea pe acolo. Nu pe carosabil, ci pe pista de biciclete.
A!, că pe drumurile publice pot circula şi maşini ale CNSAS? E OK. Dar, prin înfiinţarea unui CNSAS, şi a unuia sau mai multor institute de cercetare a trecutului recent, statul îşi arogă dreptul exclusiv de a exploata resursa de memorie, prin delegaţi. Mi se dă cîtă memorie găseşte de cuviinţă, sau poate restitui un mănunchi de cercetători, pe care nu eu i-am trimis acolo, şi fără să am la dispoziţie mijloace de a-i contrazice.
Dorin Tudoran cere ca acei cercetători să fie supervizaţi de reprezentanţi ai societăţii civile. Nimic mai onorabil! Cu alte cuvinte, mie, ca reprezentant al unei organizaţii a societăţii civile formată dintr-un membru, mi se cere din nou să beau şampanie prin delegaţi pe care nu eu i-am trimis la sindrofie.
Asta e diferenţa fundamentală între ceea ce propune domnul Tudoran şi ceea ce propun eu.
Odată digitizată arhiva, pentru mine e mai puţin important cine scotoceşte în ea şi cu ce rezultate. Nu au decît să apară 500 de institute, toate întreţinute din bugetul statului, supervizate de tot atîtea consilii de onoare. Nu au decît să-şi frece istoricii cîte orgolii vor. Important e ca oricine să poată interpreta, aşa cum îl taie capul, resursa (arhivele), via bunul de utilitate publică (arhivele digitizate). Nu mi-e teamă de revirimentul unor ideologii criminale, atîta timp cît accesul la memorie va fi neîngrădit. La urma urmei, istoria poate legitima orice ideologie. Este curva perfectă.
Alin Fumurescu
Fără buletin 
Excelenta postare
La urma-urmei, trebuie să servească cetăţeanului, nu doar „bibliofililor”.
Eh, disidenţa din anii ’60-’70-’80 nu poate acum să fie sinecurizată, ar fi contrar principiilor pentru care au militat.
Si eu sunt de acord cu transparentizarea arhivelor, dar exista o problema legala: trebuie respectat dreptul la viata privata. Multe arhive CNSAS includ referiri (calomnioase ori pur descriptive) la viata privata a unor oameni nevinovati. A ‘tria’ sau a ‘forfeca’ aceste documente cere un efort masiv. Pe de alta parte, sunt arhive istorice care trebuie desecretizate poate mai repede. Dl Dobrincu a facut lucruri importante la Arhivele Nationale.
Vă mulţumesc pentru răspuns. Sunt de acord că documentele sunt pline de chestiuni ce ţin de viaţa privată. Însă, cînd zic forfecare, nu mă refer la mîna umană, ci la o aplicaţie informatică, ce, pe baza unui algoritm, poate decupa fragmente de pagină scanată, printre rînduri, şi prin spaţiile dintre cuvinte, după un contur aleator, pe care îl „ştie” doar aplicaţia, şi tot aplicaţia îl poate reintegra. Dacă OCR am stabilit că este neputincios, „forfecarea informatică” deosebeşte doar albul paginii de negrul literelor contigue.
Aşadar, discutăm despre operaţii efectuate de maşini. Voluntarul nu are decît să introducă litere în matricea corespunzătoare fragmentului de pagină primit ca imagine. „Ţesălarea” premergătoare publicării se poate face astfel doar de către specialişti, printr-un clic, ce transformă documentul într-unul public (sau nepublic).
Însă avantajul de necontestat al metodei este faptul că voluntarii înşişi, în majoritate tineri, iau contactul cu sursele primare, şi îşi pot face o idee despre abjecţia sistemelor represive. Astfel, pedagogia de care pomeneşte adesea domnul Tismăneanu pică pe un teren fertil. Ar fi precum limba germană: ca s-o înveţi, trebuie s-o ştii dinainte.