Fără buletin

V-aţi întrebat vreodată cine şi cum stabileşte preţul demnităţii umane? Veţi zice, poate, că demnitatea umană este o valoare morală nepreţuită. Aşa şi este. Însă ceea ce nu poate fi măsurat, nu poate fi nici administrat. Aşadar, discuţia principială nu ne poate servi decît cel mult ca bază axiologică. Nu şi practică.
În viaţa reală, demnitatea umană are nevoie de un sistem de unităţi de măsură. Iar sistemul de unităţi de măsură trebuie să se muleze pe fiecare drept fundamental izvorît din demnitatea umană.
De pildă, dreptul la viaţă: pe vremea regimului comunist, un urs putea fi ucis numai dacă producea pagube de minimum 80.000 de lei, sau dacă ucidea doi oameni. Printr-o socoteală simplă, deducem că viaţa unui om valora 40.000 lei. Era un calcul cinic, dar care îi atribuia o unitate de măsură vieţii omului.
Aţi auzit desigur şi de răspunderea civilă pentru daune morale. Şi aceea se măsoară tot în lei. Descoperim că fiecare drept derivat din demnitatea umană are o unitate de măsură: leul.

Justiţia transpune adesea drepturi şi libertăţi, în unităţi monetare. Dar dacă extindem noţiunea de Justiţie la fiecare aspect al vieţii noastre, descoperim că cei competenţi să facă dreptate sunt mult mai mulţi decît judecătorii. Practic, un părinte care le împarte o pîine copiilor, împarte totodată şi dreptate. Un angajator care plăteşte un salariu, o companie care împarte dividende, face tot Justiţie. Toată lumea face, într-un fel sau altul, Justiţie.

Acestea fiind spuse, să ne concentrăm asupra unui aspect particular al dreptului la muncă. Dreptul la compensarea echitabilă timpului cheltuit de salariat cu munca prestată. Unitatea de măsură este lei/unitatea de timp. Lei/oră să zicem. Dar există şi o limită, sub care, compensarea lezează demnitatea angajatului. Numim graniţa dintre munca just plătită şi munca în regim de sclavie salariul orar minim (SOM).

Cum stabilim limita sclaviei fără să limităm dreptul la liberă iniţiativă economică?

Una din căi este cea sindicală. Ea poate fi urmată, dar numai în domenii precis delimitate, şi, de obicei, salariul negociat este undeva mai sus decît limita unui ipotetic SOM, plătit unui amărît de zilier nesindicalizat din cu totul alt domeniu. Aşadar calea sindicală nu ne interesează. Trebuie să căutăm altă cale de aflare a unui SOM just.
Piaţa? Hm! Piaţa, dacă e complet liberă, nu poate naturalmente exclude munca în regim forţat, ca o consecinţă a unui contract oneros, încheiat la strîmtoare, contract al cărui rezultat practic ar fi înrobirea debitorului pe o plantaţie a cămătarului. Nici aici nu găsim un răspuns mulţumitor, vorba latinului: homo homini lupus.
Altă cale este cea legislativ-arbitrară. Un guvern populist ar fi tentat să ridice SOM la valori neverosimile. Însă asta ar limita, dacă nu dreptul la liberă iniţiativă, cel puţin opţiunile unui angajator. Mai bine zis, un agent economic care s-ar lovi de un SOM prea mare, ar migra în altă parte. Nu e bine. Efectul unui SOM ales arbitrar ar fi unul pervers. În loc să aducă prosperitate, ar aduce subdezvoltare.

Cum poate fi aflat şi îmbunătăţit SOM?

SOM poate fi stabilit statistic, ca o fracţie din salariul orar mediu. În ţări anglosaxone, SOM nu trece de 0,6 din salariul mediu. Pot fi şi variaţii regionale, dar în limita a ±0,12 din SOM mediu pe ţară. Pe scurt, SOM se învîrte la 0,6±0,072 din salariul orar mediu statistic.

Pentru a îmbunătăţi SOM, trebuie să îmbunătăţim salariul orar mediu statistic pe economie. Cum?

Trebuie să privim lucrurile din perspectiva agentului economic. Ce factori îl pot determina pe un investitor să aleagă un anume amplasament pentru unitatea economică? Enumăr doar cîţiva: proximitatea resursei naturale (zăcăminte, resurse agricole, piscicole şi silvice etc.) infrastructura de transport, utilităţile, infrastructura de telecomunicaţii, infrastructura imobiliară, fiscalitatea, SOM etc.

Vedem că investitorul are cheltuieli cu carul, unele inerente şi fixe, altele mai uşor de ajustat. Dacă, de pildă, infrastructura de transport este sigură şi rapidă, asta ieftineşte din cheltuielile materiale. Veţi observa desigur că de fiabilitatea bunurilor de utilitate publică (utilităţile, infrastructura de transport şi telecomunicaţii etc.), precum şi de nivelul fiscalităţii depinde foarte mult cît de mare poate fi SOM. Cînd apa condiţionată este ieftină şi abundentă, cînd energia electrică este de calitate bună, cînd siguranţa clădirilor închiriate de agentul economic este mare iar chiriile mici, profitabilitatea agenţilor economici creşte, ceea ce îndreptăţeşte şi creşterea pe cale administrativă a SOM.

Aşadar, SOM depinde foarte mult de cît de bine îşi fac treaba executanţii contractelor cu statul, fie că vorbim de proiecte locale fie de proiecte regionale de amenajare a teritoriului.

Ce constatăm?

În România, deşi se cheltuiesc bani publici cu lopata, infrastructura stă destul de prost, iar „băieţii deştepţi” din energie, din transporturi, din distribuţia de gaz etc., sunt tocmai cei care lucrează scump, lent şi prost. Sunt practic singurii care prosperă (parazitar) alături de primitorii de şpagă. Cu alte cuvinte, banii publici sunt drenaţi în buzunare private. În schimbul lor, amenajarea mediului propice dezvoltării economice trenează sau lipseşte, iar regiuni întregi rămîn în subdezvoltare, tocmai din cauza precarităţii bunurilor de utilitate publică. Investitorii rătăciţi pe acolo sunt astfel nevoiţi să cheltuiască mai mult cu aparatele de purificare a apei, cu instalaţiile de regularizare a energiei electrice, cu paza clădirilor, cu şpăgile către famiglia mafiotă de partid şi de stat, cu impozite peste impozite, iar ce mai rămîne pentru salarii este praful de pe tobă. În aceste condiţii, SOM nu poate fi decît mic.

După cum v-aţi dat seama, corupţia ne păgubeşte nu numai la output, dar şi la input. Un SOM just trebuie aşadar să ţină seama de toţi factorii pomeniţi.

Cum putem mări SOM?

Pentru ca SOM să poată fi mărit, trebuie ca înşişi cetăţenii să îşi ridice nivelul demnităţii în propriii ochi. Nu prin greve şi demonstraţii, nici prin referendumuri, ci prin monitorizarea atentă a execuţiei bugetare, prin denunţarea răspicată a tuturor scurgerilor de bani publici în buzunarele private ale băieţilor deştepţi. Pe măsură ce cetăţenii activi, prin milioane de petiţii şi denunţuri, vor obliga zilnic autorităţile să cheltuiască banii publici cu chibzuinţă, fără nepotisme, fără licitaţii trucate, fără şpăgi, abia atunci vom putea spune că ridicarea SOM va fi una realistă, justă, iar sclavia abolită de facto. Atîta timp cît ne va poseda conformismul tîmp, subdezvoltarea este şi va fi o realitate.

Priviţi-vă în oglindă. Aveţi mîini, aveţi picioare, aveţi minte. Aveţi demnitate. Acţionaţi! Cum? Păi, nu vă zisei? Aveţi minte. Stoarceţi-o şi nu mai daţi vina pe alţii. Demnitatea este o resursă nelimitată. Luaţi-vă cît vă ţin băierile inimii. Cîtă puteţi duce, atîta veţi avea.