Fără buletin

Zilele trecute, după ce şi-a lăsat Binele, Adevărul şi Frumosul la domiciliu, conclavul ayatolahilor constituţionali a emis în spatele altarului o bulă prin care forţează aplicarea Art.44(1) din Constituţie. În mod paradoxal, firmanul CCR desfiinţează dreptul de proprietate, şi deschide calea selecţiei naturale. Res publica a decedat.

Fiindu-mi imposibil să înghit disonanţa cognitivă, le-am scris ayatolahilor. Cum şansele ca domniile lor să citească aceste rînduri sunt mai mici decît cele de a supravieţui pe Soare, aplic aici textul. Nu înainte de a observa că Bakunin a fost un tîmpit. Nu şi-a dat seama că instrumentul prin care îşi putea instala utopia este tocmai o Curte Constituţională.

––––––––––––––
(Într-o primă versiune, am postat textul pe Juridice.ro. se pare că judecătorii nu au avut ochelarii de aproape, şi au apucat să secrete decizia. De aceea, am îndrăznit să-l trimit două zile mai tîrziu, prin mail, cu fonturi de 14)

–– Original Message ––
From: Marius
To: ccr(la)ccr.ro
Sent: Saturday, June 26, 2010 4:05 AM
Subject: Despre dreptul de proprietate

Stimaţi domni,

În legătură cu argumentele aduse în sprijinul dreptului la pensie, aş avea cîteva observaţii de profan. Am doar avantajul vîrstei şi al independenţei pecuniare faţă de bugete de stat.

Cred că ne-am apropia mai mult de adevăr, dacă am privi din mai multe unghiuri drepturile cuvenite la pensionare. Cuantumul pensiei este garantat – zice legea [supremă]. Însă, să vedem cînd, şi din ce se constituie fondul de pensii, şi cît de bine garantat poate fi cuantumul.

Magistraţii afirmă că pensia reprezintă drept de proprietate. În parte este adevărat, însă nimeni nu poate spune care este valoarea totală a averii de restituit pensionarului, din moment ce nimeni nu poate spune cu certitudine că va muri în anul 2028, pe 25 iunie la ora 10. Aşadar, există variabila hazardului, ce, inevitabil, slăbeşte dreptul de proprietate.

În sistemele private de pensii, asiguratorul, fie garantează pentru o pensie ce poate asigura (atenţie!) doar stabilitatea financiară a companiei, fie, în funcţie de conţinutul contractului, pune o limită de vîrstă pînă la care pensia poate fi plătită (75, 80 sau 85 de ani). Doar în acest din urmă caz, cuantumul pensiei este garantat.

Nu putem însă să nu observăm că, fie în sistem de stat, fie privat, pensia are ceva din jocurile de noroc, ceea ce, din nou, slăbeşte afirmaţia că pensia ar fi drept de proprietate. Nimeni nu poate ridica pretenţii asupra cîştigului la loterie înainte ca jocul sorţilor să hotărască. Din nefericire, jocul sorţilor coincide riguros exact cu sfîrşitul vieţii pretendentului.

Probabilităţile nu sunt certitudini decît la valoarea 1, constantă în timp. Poate garanta cineva constanţa lui 1? Poate numai bunul Dumnezeu, întrucît El este Unul absolut. Dar Dumnezeu nu hotărăşte drepturile salariale, ci dumneavoastră sunteţi în situaţia delicată de a hotărî ce, şi cui se cuvine. Iar regula nu este cea de a proteja pensiile mari de diminuare. Cu puţină răbdare veţi descoperi mai jos şi o similitudine.

Prin absolutizarea dreptului de proprietate asupra pensiei, niciuna din sursele de satisfacere a pretenţiei nu va putea fi susţinută. Împrumutul e ca scărpinatul. Ajută pe moment. Suprataxarea proprietăţii ca urmare a absolutizării drepturilor salariale sau de pensie, strică echilibre şi mai precare.

Aşadar, absolutizarea dreptului de proprietate, cînd vine vorba de pensie, paradoxal, se întoarce împotriva dreptului de proprietate, fie prin secătuirea fondului, şi lipsirea altora de dreptul de proprietate, fie prin amanetarea viitorului prin împrumuturi externe, fie prin taxarea oneroasă a altor drepturi, cum ar fi prin supraimpozitarea bunurilor imobile, sau chiar prin suprataxarea muncii şi a consumului.

Se poate considera şi că pensia este ca economiile băneşti. Trebuie să recunoaştem, are şi proprietăţi de depozit la bancă. Însă cu o observaţie: contributorii devălmaşi depun, nu pentru viitor, ci pentru trecut. Adică, fiii depun “economiile” în folosul părinţilor. Totul este în regulă, dacă banca este solvabilă. Ea poate redistribui şi restitui chiar şi în rate zilnice (dar limitate) sumele depusă. Problema se complică atunci cînd banca are dificultăţi financiare. Într-o atare situaţie, este supusă controlului judecătorului sindic. Este “starea de urgenţă” a băncii. Judecătorul sindic dispune cît şi cărui creditor i se restituie economiile integral.

Regula de drept spune că prioritatea o au creditorii mici*. Iar dacă mai rămîne ceva la lichidarea activelor băncii, atunci, vor fi satisfăcuţi şi creditorii mari. Contextualizînd, tinerii de azi plătesc azi o mare parte din risipa statului totalitar, generos cu susţinătorii săi, chiar dacă, la vremea lor, ei nu au contribuit nici măcar cu un leu la fondul de pensii.

În concluzie, dacă bugetarii susţin absolutizarea drepturilor salariale, iar domniile voastre le daţi satisfacţie prioritar pensionarilor de lux, Justiţia are la îndemînă legea falimentului. Nu este greu. Puţin curaj! Lichidaţi statul pe cale judiciară. Cunosc cel puţin 10 persoane, libertarieni anarhişti, care s-ar bucura.

Cu speranţa că nu v-am vexat, vă urez multă înţelepciune.

Cu stimă,

Marius Mistreţu

Hiroşima

———————
* Cînd firma Sogo a intrat în incapacitate de plată, a trebuit să-şi lichideze cîteva active, printre care şi magazinul departamental Sogo din Hiroşima. Atunci, creditorii cu creanţe de pînă la 3 milioane de yen au fost compensaţi 100%. Creditorii mari au rămas, nu numai fără nicio compensaţie materială, dar şi fără speranţa că le vor fi restituite vreodată creanţele. Aşadar, principiul este: cei slabi au prioritate.