Fără buletin

● Salariul orar şi venitul anual

Posted in Drepturi individuale, Soluţii alternative by Marius Delaepicentru on 2010/08/12

Link scurt: http://wp.me/pKahb-pv

Zilele trecute, Preşedintele a venit cu două idei: 1) orice venit se impozitează şi 2) unitatea specifică de măsură a salariului să fie lei/oră în loc de lei/lună. Ambele idei sunt corecte. Întîmplător, urlu şi eu de ani de zile pentru ca ele să se înfăptuiască.

Însă se cuvin cîteva precauţii, fără de care, ambele idei vor fi compromise. Şi mă gîndesc în primul rînd la articolele de calculaţie ce trebuie deduse la calculul impozitului global.

E firesc ca salariul orar să dea unitatea specifică de măsură a preţului muncii, (lei/oră) din moment ce, actualmente, toate proiecţiile au la numitor luna, iar orele suplimentare, ora. O incongruenţă păguboasă. Fac observaţia asta încă de cînd cabinetul Năstase a înaintat sclerosul cod al muncii către Parlament. E un sistem incoerent, de fapt, un ciur spart, numai bun pentru evaziune fiscală şi izmeneli sindicalicoase.

Executivul nu are de ce impune mai mult de o limită inferioară pe ţară. Ea trebuie să fie egală cu cel mai mic salariu orar raţional, în cea mai săracă regiune. Ar fi limita sub care, preţul muncii devine fraudulos pentru angajator, şi poate fi considerat ca luare în sclavie. Prefecturile, sau, în viitor (după reforma administrativă) consiliile regionale, vor avea competenţa să stabilească salariul minim orar pe regiune, dar nu mai mic decît salariul minim stabilit de Executiv, ţinînd seama de implicaţiile morale pomenite mai sus. Nu e treaba Guvernului să asigure salariul lunar minim. De altfel, îi e imposibil. Ar obliga angajatorii să socotească numai în norme întregi.

Salariul lunar e o unitate de măsură prea mare pentru a putea raţionaliza utilizarea angajaţilor. Poşta Japoniei are 240.000 de angajaţi cu normă întreagă şi 120.000 cu jumătate de normă. Dacă nu ar proceda aşa, ar mînca-o concurenţii.

Schimbarea unităţii de măsură flexibilizează relaţiile de muncă. Un instalator poate munci în două locuri cu jumătate de normă, şi în paralel poate scrie şi un studiu de literatură comparată pe care să încaseze drepturi de autor. Cînd oboseşte, se poate rezuma la o singură slujbă de jumătate de normă, fără ca Guvernul să se simtă obligat a-i asigura salariul lunar minim pe economie, sau vreun alt ajutor.

Avantajul este că orarizarea salariului (acolo unde se poate) le taie sindicatelor o pîrghie de şantaj. Toate contractele colective vor trebui renegociate. Desigur, de pe alte poziţii.

Salariul orar poate fi impozitat la sursă, lunar, trimestrial, sau semestrial, dar el poate fi impozitat şi în urma declaraţiei anuale la fisc. Şi într-un caz, şi în celălalt, venitul va trebui să aibă la numitor anul, întrucît, contribuţiile la asigurările sociale au la bază venitul global pe anul precedent.

Şi iată că astfel aflăm şi explicaţia pentru necesitatea impozitării tuturor intrărilor. De ce?

Omul are o singură gură, o singură sănătate şi o singură bătrîneţe. Nu poţi spune că impozitezi salariul, dar nu impozitezi veniturile din drepturi de autor, sau pe cele din pariuri. Toate veniturile intră în aceeaşi gură. Nu poţi spune că pentru a mînca din salariu ai o gură iar pentru a mînca din drepturile de autor o altă gură. Cînd te îmbolnăveşti, nu poţi spune cu certitudine că e din cauza corvezii de la locul de muncă, sau din cauza stoarcerii creativităţii în urma căreia ai încasat drepturi de autor.

În Japonia se impozitează şi premiile simbolice. Soţia mea s-a trezit cu cîteva zeci de yeni opriţi explicit, în rubrică separată, pe statul de salariu, pentru simplul fapt că primise de la locul de muncă, în luna precedentă, un premiu în natură, constînd într-un evantai în valoare de vreo 500 de yen (cca 15 lei).

Alt exemplu: într-un carnet de economii, cu un sold mic, aproape fără mişcare, la actualizare, am descoperit un rînd cu 10 yen pe coloana de intrări, reprezentînd dobînda la depozit, urmat de un al doilea rînd cu 1 yen (!) – circa 3 bani – la ieşiri, reprezentînd impozitul pe dobîndă. Aş întreba: cîte bănci din România cooperează la strîngerea impozitului la dobîndă?

Aşadar, totul se impozitează, pentru că totul (mai puţin şpaga) se întoarce, într-un fel sau în altul, la popor.

Acuma, să vedem ce se întoarce. Se tot vorbeşte că nu ar fi bine ca pensiile să fie impozitate. Întrebarea e: cînd contribuţia la fondul de pensii a fost depusă, ea fost dedusă din calculul impozitului pe venit? La unii, da, la alţii nu. La unii doar parţial. Iată că, aplicînd principiul evitării dublei impozitări, aflăm următoarele:

Acolo unde contribuţiile au fost deduse la vremea lor, pensia se impozitează. Acolo unde ele nu au fost deduse, nu. Ce observăm? Există pensiile speciale, pentru care nu a avut nimeni ce să deducă, ele nefiind constituite pe principiul contributivităţii. Acele pensii OBLIGATORIU SE IMPOZITEAZĂ. Aşadar, securiştii, militarii, magistraţii, miliţienii, SUNT OBLIGAŢI, şi moral, şi material, să plătească impozitul aferent pensiei. La ei, pensia nu reprezită „proprietate”, ci, cel puţin parţial, o prelungire a îndemnizaţiei. Iar îndemnizaţia se impozitează.

La fel, oamenii se pot asigura la fonduri private de pensii. Fiscul le poate deduce contribuţiile la fondurile private, însă nu nelimitat, ci într-un anumit cuantum. Însă dacă, să zicem, cineva contribuie la 10 fonduri private, de dedus i se deduce doar contribuţia la unul privat. Cînd intră în plată, este drept să nu i se impoziteze celelalte 9? Păi, să vedem. Statul garantează doar deducerea într-un cuantum maxim. Dincolo de el, se consideră că contributorul joacă la noroc. Să zicem că joacă şi cîştigă ani buni de pensie. Păi, dacă e cîştig, înseamnă că trebuie impozitat. A riscat banii lui, dar pe barba lui. Dacă omul pierde, şi moare după 3 zile de cînd pensia intră în plată, înseamnă că au cîştigat companiile de asigurări. Iar cîştigul lse impozitează (treptat) de la companii, în urma creşterii raportului încasări/plăţi, ceea ce atrage, nu numai creşterea impozitului pe profit, dar şi a TVA aferent, din moment ce companiile cumpără ieftin şi vînd scump.

Din motive de echitate însă, se cuvin cîteva limitări.

Pensia ce însumează anual mai puţin decît limita de venit sub care nu se percepe impozit, nu se va impozita. Să zicem, 8000 lei/an.
În plus, este vital ca coplata pentru serviciile de sănătate să se deducă. În acest fel, prin deducerea costurilor pentru sănătate, limita poate fi ridicată la 10,400 lei/an. Sub această sumă nu se va plăti impozit pe pensie. Desigur, pot exista şi deduceri punctuale, pentru ecologizarea casei, de pildă. În aceste cazuri, limita se poate ridica temporar chiar mai sus.

● Anarhismul Curţii Constituţionale ucide res publica – Bakunin e fericit

Posted in Scatoalce de Stat by Marius Delaepicentru on 2010/06/26

Zilele trecute, după ce şi-a lăsat Binele, Adevărul şi Frumosul la domiciliu, conclavul ayatolahilor constituţionali a emis în spatele altarului o bulă prin care forţează aplicarea Art.44(1) din Constituţie. În mod paradoxal, firmanul CCR desfiinţează dreptul de proprietate, şi deschide calea selecţiei naturale. Res publica a decedat.

Fiindu-mi imposibil să înghit disonanţa cognitivă, le-am scris ayatolahilor. Cum şansele ca domniile lor să citească aceste rînduri sunt mai mici decît cele de a supravieţui pe Soare, aplic aici textul. Nu înainte de a observa că Bakunin a fost un tîmpit. Nu şi-a dat seama că instrumentul prin care îşi putea instala utopia este tocmai o Curte Constituţională.

––––––––––––––
(Într-o primă versiune, am postat textul pe Juridice.ro. se pare că judecătorii nu au avut ochelarii de aproape, şi au apucat să secrete decizia. De aceea, am îndrăznit să-l trimit două zile mai tîrziu, prin mail, cu fonturi de 14)

–– Original Message ––
From: Marius
To: ccr(la)ccr.ro
Sent: Saturday, June 26, 2010 4:05 AM
Subject: Despre dreptul de proprietate

Stimaţi domni,

În legătură cu argumentele aduse în sprijinul dreptului la pensie, aş avea cîteva observaţii de profan. Am doar avantajul vîrstei şi al independenţei pecuniare faţă de bugete de stat.

Cred că ne-am apropia mai mult de adevăr, dacă am privi din mai multe unghiuri drepturile cuvenite la pensionare. Cuantumul pensiei este garantat – zice legea [supremă]. Însă, să vedem cînd, şi din ce se constituie fondul de pensii, şi cît de bine garantat poate fi cuantumul.

Magistraţii afirmă că pensia reprezintă drept de proprietate. În parte este adevărat, însă nimeni nu poate spune care este valoarea totală a averii de restituit pensionarului, din moment ce nimeni nu poate spune cu certitudine că va muri în anul 2028, pe 25 iunie la ora 10. Aşadar, există variabila hazardului, ce, inevitabil, slăbeşte dreptul de proprietate.

În sistemele private de pensii, asiguratorul, fie garantează pentru o pensie ce poate asigura (atenţie!) doar stabilitatea financiară a companiei, fie, în funcţie de conţinutul contractului, pune o limită de vîrstă pînă la care pensia poate fi plătită (75, 80 sau 85 de ani). Doar în acest din urmă caz, cuantumul pensiei este garantat.

Nu putem însă să nu observăm că, fie în sistem de stat, fie privat, pensia are ceva din jocurile de noroc, ceea ce, din nou, slăbeşte afirmaţia că pensia ar fi drept de proprietate. Nimeni nu poate ridica pretenţii asupra cîştigului la loterie înainte ca jocul sorţilor să hotărască. Din nefericire, jocul sorţilor coincide riguros exact cu sfîrşitul vieţii pretendentului.

Probabilităţile nu sunt certitudini decît la valoarea 1, constantă în timp. Poate garanta cineva constanţa lui 1? Poate numai bunul Dumnezeu, întrucît El este Unul absolut. Dar Dumnezeu nu hotărăşte drepturile salariale, ci dumneavoastră sunteţi în situaţia delicată de a hotărî ce, şi cui se cuvine. Iar regula nu este cea de a proteja pensiile mari de diminuare. Cu puţină răbdare veţi descoperi mai jos şi o similitudine.

Prin absolutizarea dreptului de proprietate asupra pensiei, niciuna din sursele de satisfacere a pretenţiei nu va putea fi susţinută. Împrumutul e ca scărpinatul. Ajută pe moment. Suprataxarea proprietăţii ca urmare a absolutizării drepturilor salariale sau de pensie, strică echilibre şi mai precare.

Aşadar, absolutizarea dreptului de proprietate, cînd vine vorba de pensie, paradoxal, se întoarce împotriva dreptului de proprietate, fie prin secătuirea fondului, şi lipsirea altora de dreptul de proprietate, fie prin amanetarea viitorului prin împrumuturi externe, fie prin taxarea oneroasă a altor drepturi, cum ar fi prin supraimpozitarea bunurilor imobile, sau chiar prin suprataxarea muncii şi a consumului.

Se poate considera şi că pensia este ca economiile băneşti. Trebuie să recunoaştem, are şi proprietăţi de depozit la bancă. Însă cu o observaţie: contributorii devălmaşi depun, nu pentru viitor, ci pentru trecut. Adică, fiii depun “economiile” în folosul părinţilor. Totul este în regulă, dacă banca este solvabilă. Ea poate redistribui şi restitui chiar şi în rate zilnice (dar limitate) sumele depusă. Problema se complică atunci cînd banca are dificultăţi financiare. Într-o atare situaţie, este supusă controlului judecătorului sindic. Este “starea de urgenţă” a băncii. Judecătorul sindic dispune cît şi cărui creditor i se restituie economiile integral.

Regula de drept spune că prioritatea o au creditorii mici*. Iar dacă mai rămîne ceva la lichidarea activelor băncii, atunci, vor fi satisfăcuţi şi creditorii mari. Contextualizînd, tinerii de azi plătesc azi o mare parte din risipa statului totalitar, generos cu susţinătorii săi, chiar dacă, la vremea lor, ei nu au contribuit nici măcar cu un leu la fondul de pensii.

În concluzie, dacă bugetarii susţin absolutizarea drepturilor salariale, iar domniile voastre le daţi satisfacţie prioritar pensionarilor de lux, Justiţia are la îndemînă legea falimentului. Nu este greu. Puţin curaj! Lichidaţi statul pe cale judiciară. Cunosc cel puţin 10 persoane, libertarieni anarhişti, care s-ar bucura.

Cu speranţa că nu v-am vexat, vă urez multă înţelepciune.

Cu stimă,

Marius Mistreţu

Hiroşima

———————
* Cînd firma Sogo a intrat în incapacitate de plată, a trebuit să-şi lichideze cîteva active, printre care şi magazinul departamental Sogo din Hiroşima. Atunci, creditorii cu creanţe de pînă la 3 milioane de yen au fost compensaţi 100%. Creditorii mari au rămas, nu numai fără nicio compensaţie materială, dar şi fără speranţa că le vor fi restituite vreodată creanţele. Aşadar, principiul este: cei slabi au prioritate.

%d blogeri au apreciat: