Fără buletin

▲● Un adevăr strigător la cer despre Hiroshima şi Nagasaki, dar şi despre România

Posted in Scatoalce de Stat by Marius Delaepicentru on 2011/08/09

Sîmbătă, NHK a difuzat un documentar ce relevă dispreţul pe care autorităţile militare japoneze l-au avut faţă de popor. În prelungirea documentarului, am încercat să extrapolez consecinţele actualei Constituţii a României. Concluziile sunt înfricoşătoare. Dar, să o luăm încet.

Serviciul de interceptare radio al armatei de uscat japoneze monitoriza atent mişcarea la bazele americane aeriene din Pacific. Informaţiile nu erau chiar complete, întrucît americanii comunicau codificat, însă din tot cîrdul de semnale Morse, comandamentul militar japonez afla cu oarecare aproximaţie şi unde, şi cîte aparate B29, şi cînd aveau loc raidurile, şi care le era destinaţia. În iunie 1945, o nouă bază aeriană a apărut în Pacific. Pe insula Tenian. Spre desosebire de celelalte, cea de pe Tenian avea numai 12-13 bombardiere. Ordinul de mărime a atras atenţia transmisioniştilor, obişnuiţi să identifice 100-200 de aparate la o singură bază.
În linii mari se ştia că americanii pregătesc bomba nucleară. Însăşi Japonia a avut un program nuclear. Povestea unul din (la vremea aceea) elevii ce munceau la o carieră de minereu din Fukushima, ce le spunea supraveghetorul: „Din bolovanii ăştia pe care îi căraţi voi cu coşul, vom face o bombă cu care vom rade New-York-ul de pe faţa Pămîntului.” După 2 ani de tatonari, cînd s-a dovedit că minereul era prea sărac în material fisionabil, programul a fost abandonat. Însuşi comandantul Tojo scria în propriul jurnal că dacă japonezii nu au reuşit, nici americanii nu au bomba nucleară. Orbit de trufie, Tojo nu a ţinut seama de avertizările venite de la serviciul de supraveghere radio, deşi numărul redus de aparate de la Tenian, precum şi zborul premergător al aparatului de sondaj meteo pledau pentru iminenţa unei misiuni cît se poate de secrete*, dar devastatoare. Importanţa a fost întărită şi de interceptarea unui mesaj plecat de la Tenian, mesaj care, chiar dacă nu a fost decodificat, direcţia în care fusese transmis (Washington) spunea că ceva urît se pune la cale. Cei circa 2500 Km de la bază şi pînă la Hiroshima ar fi dat destul timp pentru ca comandamentul de protecţie civilă să alarmeze populaţia. Povestea o femeie ce la vremea respectivă lucra în buncărul comandamentului, că în dimineaţa de 6 august nu a fost primită nicio alarmă. Iar populaţia activă (înclusiv copiii) era la gimnastica în aer liber.
Legătura logică între manifestările radio şi iminenţa bombardamentului nuclear nu s-a concretizat în ordin de adăpostire nici pe 9 august la Nagasaki înainte de ora fatidică 11:02. Bilanţul este cunoscut.
Comandamentul militar nu dădea doi bani pe populaţie. Atitudinea sa era o prelungire firească a cinismului de a trimite la moarte sigură piloţii kamikaze şi oamenii torpilă. Comandanţii militari îşi pierduseră onoarea militară demult, odată cu simţul realităţii.

O mică discuţie

Militarismul japonez nu îşi are originea în iluzorii particularităţi culturale, ci în mult mai prozaica gaură de securitate din Constituţia Meiji. Conform ei, Executivul şi Legislativul aveau puteri reduse în temperarea tupeului armatei. Punctul slab al Constituţiei Meiji era chiar Împăratul. Luarea lui în captivitate a făcut posibilă colonizarea statului de către armată. Puterea necenzurată duce la catastrofe. E de notat că parazitarea şi alterarea metabolismului politic, social şi economic s-a făctut treptat, în decenii. Cam de pe la 1905, de cînd cu victoria de la Port Arthur, culminînd cu rutina cu care comandanţii militari îşi ucideau proprii subordonaţi prin ordinul: „îmbarcă-te şi mori!”. Cînd respiri prin graţia armatei, şi pentru armată, poate crede cineva că ai alternative la ordinul de sinucidere motorizată? Aşadar, o maşină de tocat perfectă. Restul este doar propagandă.

Vestea proastă este că Constituţia României are o gaură de securitate la fel de urîtă şi cu acelaşi potenţial criminal. Magistraţii nu sunt de nimic cenzuraţi. Dar de nimic! De nimic! Aţi înţeles? Nimic nu îi opreşte să facă orice nelegiuire vor.

Ei susţin sofistic că vezi, Doamne!, conştiinţa nu le dă voie să facă pocinoage. Hm! Care conştiinţă? Nu-i vedeţi că dau sentinţe după cum le sunt interesele? Nu-i vedeţi că vin cu argumente „logice” care nu conving niciun copil? Nu-i vedeţi că mai au nesimţirea să îşi afişeze impunitatea? Nu-i vedeţi că se acoperă unii pe alţii? Nu-i vedeţi că nu le pasă de dreptatea cu care oamenii mor în mînă? Nu-i vedeţi că îşi fac de cap, precum Danileţ, deîndată ce se văd cu sacii în car? Nu-i vedeţi că, precum Mona Pivniceru, înfruntă cu mare nesimţire un Preşedinte, pînă una, alta, ales? Nu vedeţi că însuşi Avocatul Poporului este complicele republicii magistraţilor? Nu-i vedeţi că pe magistraţi îi doare în cur de jurisprudenţa anterioară şi dau sentinţe contrare cu seninătatea peceristului? Nu îi vedeţi cum interferă brutal în politica guvernamentală? Nu-i vedeţi că, precum Tojo, ignoră toate semnalele venite din teren? Nu-i vedeţi că se aliază cu briganzii pentru a vă ţine în subdezvoltare?

Dacă mai cade cîte unul e doar pentru că s-a aliat cu brigandul nepotrivit la momentul nepotrivit.
Brigandul politic (la vedere reprezentat de TOATE formaţiunile politice, mass-media şi ONG-urile aferente) are naivitatea să creadă că poate scăpa nevătămat dacă manevrează Justiţia. Sfîntă naivitate! Va fi spulberat negreşit. Nu va mai controla politicul Justiţia, ci viceversa. Monstrul are toate instrumentele pentru a-şi ucide creatorul. Cu un complet de judecată aliat, orice crimă devine perfectă. Magistraţii sunt încă în faza de selecţie a propriei lor cohorte de briganzi. Pentru a vă parazita şi etanşa complet. Este numai o chestiune de timp pînă veţi deveni sclavii lor, parte a metabolismului lor. Asemeni generalului Tojo, a vă apăra vouă drepturile fundamentale reprezintă ultima preocupare a magistraţilor. Atunci, nici măcar dreptul la viaţă nu vă va mai fi garantat. Veţi deveni carne de tun într-un război interlop care nu este al vostru.

Puterea necenzurată duce la catastrofe. „Protestul” magistraţilor din toamna lui 2009 este numai unul** din incidentele prin care magistraţii încearcă să sufoce democraţia. Unul reuşit, din moment ce autorii principali (preşedinţii AMR şi UNJR) nu au fost pedepsiţi, ci promovaţi. Incidente similare vor mai avea loc. Nu are importanţă cine le va organiza, ci scopul: transformarea noastră în resursă. Colonizarea statului. Aşa se explică virajul comportamental al horaţilor şi cristilor deîndată ce le-a reuşit mişcarea de argentinizare a farselor politice. Vor urma şi lovituri de stat mai grele, deîndată ce dispozitivul magistrato-interlop se va perfecţiona. Ne îndreptăm spre o nouă Hiroşimă şi un nou Nagasaki. Deja numărul emigranţilor, sufocaţi de hidra magistrat-interlopă, numărul celor blazaţi, sau direct băgaţi în pămînt de Justiţia română a produs găuri demografice civile mai mari decît cele ale victimelor bombardamentelor nucleare şi convenţionale de pe mainland. Constituţia ucide. Ucide vise, apoi ucide oameni.

Soluţia? Schimbarea cu totul a Constituţiei. Desfiinţarea CSM şi a CCR, ale căror atribuţiuni vor fi preluate de ÎCCJ. Interzicerea AMR, dovedită ca jucînd politic. Pentru a menţine curăţenia morală în ÎCCJ, referendumuri populare de revocare a judecătorilor de la ÎCCJ, o dată la doi ani. Dacă toate astea nu le faceţi, nu vă rămîne decît nesupunerea civică, culminînd cu linşajul venit „de jos”, îndreptat împotriva persoanei magistraţilor. Nu este o figură de stil. Nimic nu este mai inflamator de mînie populară decît inechitatea şi nedreptatea, impuse sistematic, cu nemernicie, la adăpostul im(p)unităţii absolute cu putere absolută. Aşadar, cine se opune schimbării Constituţiei trebuie să se teamă. Armele se ascut. Şi zăgăne. Iar ceasul ticăie. Numărătoarea inversă pînă la lansarea bombei a început.

–––––-
* Unul din veteranii de la Tenian povestea cît de stricte erau condiţiile acolo. Deşi pe alte două insule vecine erau baze americane, cei de la Tenian nu aveau voie să ia în vreun fel legătura cu personalul lor.
** Nici regimul militarist japonez nu a expandat pe cale netedă. Au fost cîteva incidente ce s-au soldat cu asasinate politice. Reşedinţa guvernului poartă şi azi în ziduri găurile gloanţelor de la 26 februarie 1936 (Incidentul 226) ocolite cu grijă la fiecare reparaţie, întru aducere aminte. Asta, după un alt spasm intitulat 515 (din 15 mai 1932).

Reclame

▲ Fotoreportaj de la epicentru

Posted in Chestii, Scatoalce de Stat by Marius Delaepicentru on 2011/08/06

Aşa cum v-am promis în articolul precedent, aplic cîteva poze luate azi dimineaţă în Parcul Păcii.

Am ajuns în jurul orei 4. Instalaţiile de televiziune erau gata de lucru. Cameramani şi fotografi profesionişti mişunau de colo colo. Îi deosebeşti de cei amatori după greutatea bagajului şi după scutierul aferent. Pe o platformă situată în vadul rîului, doi ingineri de la NHK meştereau la un braţ de macara ce urmează să survoleze lumănările plutitoare ce vor fi eliberate diseară, la lăsarea întunericului. În parc, pretutindeni corturi pentru diversele ONG. Două antene de emisie pe ultrascurte stăteau încăciulate cu saci de plastic.

Pe gazonul de pe latura nordică a Memorialului Păcii (clădirea aflată în construcţie în filmul lui Shindo) stau rînduite scaunele pentru invitaţi. (de la stînga la dreapta) Clubul Păcii al Elevilor de Gimnaziu şi Liceu, Tabăra Copiilor Păcii, oficialităţile locale, hibakusha recunoscuţi* şi urmaşii lor, locuri pentru scaune cu rotile, invitaţi dinafară.

Iată că primii invitaţi au sosit. Sunt vestitorii păcii. Nu sunt cu toţii albi, semn că suntem multiculturalişti.

Porumbeii păcii

E drept, se mai ciondănesc în cuşti, de unde se vede că lupta pentru pace începe cu noaptea-n cap, încă din hulubărie. (La ora la care scriu, se aude din stradă o voce feminin-megafonă şi socialistă, exprimînd diverse dezacorduri (nu gramaticale) în slogane scurte, modulate emoţional.)

În criză de subiecte, băieţii din mass-media o imortalizează, audio şi video, pe singura pelerină ce acceptă să performeze în faţa camerelor de luat vederi, chiar în faţa coviltirului sub care zac bine ferecate, registrele cu numele victimelor exploziei atomice.


Legiunile de crizanteme dau o imagine a celor ce nu mai sunt.

Puţin mai spre nord, oraşul începe să se anime.

Sadako-chan stă stingheră pe ogivă, cu al mielea cocor origam.
Într-un elan egalitarist, fiul meu încerca să demoleze legitimitatea monumentului. „-Cîţi or fi fost în situaţia ei! De ce numai ea să aibe monument?” I-am explicat că nu numele propriu e important, ci faptul că oricare e în pericol de a fi Sadako. (Uf! Greu cu simbolurile la 10 ani!)

Mă pregătisem să trag o poză şi la monumentul victimelor coreene, însă brusc, felinarele se stinseră (la ora 04:55). Rămîne pentru la anul.

Mă îndrept către Domul Atomic.

O parte din următoarele poze sunt la dimensiunile în crud. Pot fi preluate de oricine, cu un clic, şi apoi cu încă unul (care duce direct la poza originară).

Domul Atomic nu se află la epicentru, ci la circa 100m NV. Iniţial, clădirea a fost sediul breslei industriaşilor din prefectură. Clădirea a fost proiectată pe la începutul anilor 20 de către un arhitect cehoslovac. Felul în care s-a ruinat a calificat-o ca martor de dezastru. Actualmente, structura se află în conservare. Felul în care fisurile sunt tratate este vizibil la o mărire corespounzătoare a pozelor.

atenţie!, poză voluminoasă

atenţie!, poză voluminoasă

atenţie!, poză voluminoasă

Şi ultima poză, un alt monument funerar închinat victimelor. Ofranda constă în… butelii de apă…

–––––––
* Întocmai ca revoluţionarii noştri, hibakusha sunt de mai multe feluri: hibakusha veritabili cu patalama, hibakusha falşi dar cu patalama, hibakusha fără patalama, pretinşi hibakusha. Mai prin 1997 am asistat şi la o mică altercaţie între hibakusha fără patalama şi poliţie. În ultimul timp e mai multă linişte. Fie au îmbătrînit, fie au murit, fie s-au scîrbit.

%d blogeri au apreciat asta: