● Parchetul ne îndeamnă să ne căcăm pe un judecător, pe un premier şi chiar şi pe el
Textul de faţă li se adresează în special avocaţilor în căutare de motive pentru a recuza un anume judecător.
Motto:
„Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societății și apără ordinea de drept, precum și drepturile și libertățile cetățenilor.”
Hm! Interesele generale ale societăţii. Reţinem frecţia asta, pentru că de ea se va freca întreaga construcţie ce urmează.
Nu ascund că intenţionez să hăituiesc un premier, doctor fraudulos în drept, titlu obţinut în baza unui plagiat flagrant. Abuzînd de poziţia sa de premier, micul şi ticălosul Titulescu a paralizat toate instituţiile publice şi private cu oarece tangenţă, în tentativa de a-şi astupa murdăria. Nu mă îndoiesc, eventualii cititori ştiu tot şirul de ticăloşii puse la cale. Începînd cu desfiinţarea comisiei de etică din Ministerul Învăţămîntului şi pînă la presiuni (sau cultivarea slugărniciei prin promisiuni palmate) uşor detectabile la Parchetul General.
Plagiatul premierului a fost denunţat la Parchet de către trei cetăţeni. Parchetul nu a văzut în fapta premierului nimic care să lezeze „interesele generale ale societăţii”. Nu a dispus nici măcar ordinul de retragere de pe piaţă a lucrării comerciale rezultate din plagiat. Ba, mai mult, nici măcar editurile ce au publicat autorii-sursă nu au ridicat pretenţii materiale. Nici măcar autorii-sursă. Un mucles general şi vinovat.
La rîndul meu, văzînd omerta generală, printr-un raţionament juridic ce nu poate fi contestat de către niciun jurist cu oarece cunoştinţe de drept, am demonstrat că NUP-ul Parchetului deschide o cutie a Pandorei. Parchetul s-a mulţumit să mă expedieze cu un sofism. (pag.1) şi (Pag.2) L-a durut fix în cur de „interesele generale ale societăţii”.
Dar care sunt acele „interesele generale ale societăţii”? Interesele economice? Imposibil. Nu pot fi decît diverse. Cele culturale? Aş! Politice? Şi alea sunt divergente. Atunci? Interesele generale ale societăţii sunt cele care exprimă valori morale: binele, adevărul, frumosul. Dar numai partea publică a lor, reunite în ceea ce numim curent morala publică.
Contrar opiniei comune, morala publică nu se referă la a nu-ţi arăta organele genitale în public. Este un concept mult mai larg, ce cuprinde inclusiv bazele regulilor ce asanează comerţul.
Morala publică este cea care stă la baza celor mai multe măsuri provizorii. Cînd cineva îşi arată curul în public, întîi i se acoperă curul şi abia apoi este luat la întrebări. Cînd un deţinut este transportat dintr-un loc în altul, firesc este ca chipul să îi fie ferit de privirile publicului. Cînd un produs contrafăcut este semnalat, întîi este retras de pe piaţă şi abia pe urmă se caută originea şi filiera. Cînd un vecin de bloc face scandal, întîi este redus la tonul normal şi abia apoi amendat.
Observăm că morala publică nu este un sentiment, ci un set de acţiuni raţionale şi precise de oprire imediată a răului, a minciunii, a urîtului. Abia după aceea se stabileşte în instanţă în ce măsură au fost lezate Binele, Adevărul şi Frumosul.
În cazul lucrării comerciale în discuţie, amicii noştri procurori nu par a fi înţeles că lipsa acţiunilor preventive pe care legalmente le aveau în fişa postului, lezează morala publică, adică tocmai „interesul general al societăţii”. Pilda lor lasă o breşă imensă în interesul public. Breşă prin care oprobriul nostru se va revărsa nu numai asupra ticălosului premier şi a obtuzilor procurori, dar şi asupra autorilor-sursă şi a editurilor părtaşe la frauda intelectuală prin inacţiunea lor.
Şi mai rău este că unul dintre autorii-sursă este judecător la o curte de apel. În mod automat, reputaţia judecătorului rămîne jeopardizată pînă cînd nu îşi va fi revendicat pe drept, repararea daunelor materiale şi morale provocate de copierea de către premier a unei lucrări publicate în 1999.
Reproduc din argumentaţia mea la plîngerea penală depusă împotriva premierului, un şir de suspiciuni legitime:
Declaraţia lui DD este un indiciu, fie al dezinteresului absolut, fie al unui raport de putere, în care putem doar presupune care este agresorul şi care, victima. Aşadar, o situaţie confuză, cu un imens potenţial de şantaj: fie DD îşi oferă ocazia de a-l şantaja pe VVP cu depunerea oricînd a unei plîngeri penale, fie VVP îl poate şantaja pe DD cu alte clenciuri. VVP este prim-ministru şi are legalmente suficientă putere pentru a o face direct sau pe ocolite. Repet, suntem pe terenul speculaţiei. Vulnerabilitatea lui DD poate fi agravată de eventualitatea ca însuşi DD să fi scris cărţi întregi apelînd la plagiat. De unde şi „dezinteresul”. Dacă nu ar fi aşa, în cazul Proprietăţii litigioase, DD ar fi ridicat neîntîrziat pretenţia de daune materiale împotriva autorului VVP. Dacă aş fi procuror la DNA, aş privi deja chiorîş lanţul „cumsecădeniei”.
Judecătorul se pune într-o situaţie incertă şi în instanţele în care este şi va fi prezent. Orice avocat sau învinuit îl poate recuza, atîta timp cît lasă arbitrariul să îi domine viaţa.
CSM este dator să il someze pe judecătorul Dumitru Diaconu să îşi regleze statutul moral. Singura cale de restaurare a moralităţii publice a judecătorului Dumitru Diaconu este ca acesta să îl acţioneze în instanţă pe premier, sau să demisioneze. Orice măsură căldicică nu face decît să adîncească prăpastia în dauna interesului public.
În joc este prestigiul Justiţiei. Şi, aş adăuga, interesele generale ale societăţii.
★★ În atenţia CSM, mai precis, a membrilor alfabetizaţi în IT
Aflu că magistraţii cu reputaţia “terfelită” stau la coadă la CSM cu jalba-n proţap, să le repare CSM reputaţia. Cum ar veni, să pună CSM căluş în gura cetăţenilor jurnalişti.
Oare magistraţii nu au aflat că reputaţia nu e sub controlul lor? Oare nu au aflat că reputaţia este suma tuturor judecăţilor morale ale altora despre ei? Magistraţii plîngăcioşi procedează ca un beţiv la volan, care, după ce a călcat trei persoane, l-ar da în judecată pe poliţist că i-a făcut publică alcoolemia, sub pretextul că divulgarea “datelor cu caracter personal” i-ar strica reputaţia.
Am observat că cei ce se burzuluiesc prin curţi de apel şi CSM-uri că li s-a mototolit reputaţia, sunt şi cei mai mari falsificatori intelectuali (diplome măsluite, examene ciordite, doctorate plagiate etc.)
Presimt niscai dezvăluiri şi despre ascensiunea prof. Bîrsan. Deja pe la fumoare se discută cu lucrările plagiate în mînă.
Fiind vorba despre o republică a magistraţilor, oameni cu puteri nelimitate în stat, cu conştiinţe pătate, oameni înhăitaţi pe faţă cu interlopii, pricinoşi şi procesomani, există şi riscul unor presiuni mai mari decît o plîngere la CSM. Riscul este ca CSM să pună botul şi să dea curs acţiunilor de intimidare. De aceea, am pornit următorul mecanism de protecţie antimagistrat-cu-reputaţia-şi-domiciliul-lezat:
Domnilor, dacă veţi fi sensibili la protestele cuplului Bîrsan, şi veţi încerca să stînjeniţi în vreun fel libera circulaţie a acestei scrisori, vă previn încă de pe acum, că orice tentativă de intimidare exercitată asupra mea se va solda cu multiplicarea blogului de faţă.
Am distribuit deja baza de date. Blogul de faţă va putea fi reconstituit în ale zece locuri, în 10 minute de la ştergerea sa pe cale judiciară.
Sunteţi perspicace şi puteţi extrapola. Vă rog, pe la y=100x să vă opriţi pentru a nu vă face de rîs la y=1000x.
Nu puteţi intimida cît putem noi multiplica.
▲● Un adevăr strigător la cer despre Hiroshima şi Nagasaki, dar şi despre România
Sîmbătă, NHK a difuzat un documentar ce relevă dispreţul pe care autorităţile militare japoneze l-au avut faţă de popor. În prelungirea documentarului, am încercat să extrapolez consecinţele actualei Constituţii a României. Concluziile sunt înfricoşătoare. Dar, să o luăm încet.
Serviciul de interceptare radio al armatei de uscat japoneze monitoriza atent mişcarea la bazele americane aeriene din Pacific. Informaţiile nu erau chiar complete, întrucît americanii comunicau codificat, însă din tot cîrdul de semnale Morse, comandamentul militar japonez afla cu oarecare aproximaţie şi unde, şi cîte aparate B29, şi cînd aveau loc raidurile, şi care le era destinaţia. În iunie 1945, o nouă bază aeriană a apărut în Pacific. Pe insula Tenian. Spre desosebire de celelalte, cea de pe Tenian avea numai 12-13 bombardiere. Ordinul de mărime a atras atenţia transmisioniştilor, obişnuiţi să identifice 100-200 de aparate la o singură bază.
În linii mari se ştia că americanii pregătesc bomba nucleară. Însăşi Japonia a avut un program nuclear. Povestea unul din (la vremea aceea) elevii ce munceau la o carieră de minereu din Fukushima, ce le spunea supraveghetorul: „Din bolovanii ăştia pe care îi căraţi voi cu coşul, vom face o bombă cu care vom rade New-York-ul de pe faţa Pămîntului.” După 2 ani de tatonari, cînd s-a dovedit că minereul era prea sărac în material fisionabil, programul a fost abandonat. Însuşi comandantul Tojo scria în propriul jurnal că dacă japonezii nu au reuşit, nici americanii nu au bomba nucleară. Orbit de trufie, Tojo nu a ţinut seama de avertizările venite de la serviciul de supraveghere radio, deşi numărul redus de aparate de la Tenian, precum şi zborul premergător al aparatului de sondaj meteo pledau pentru iminenţa unei misiuni cît se poate de secrete*, dar devastatoare. Importanţa a fost întărită şi de interceptarea unui mesaj plecat de la Tenian, mesaj care, chiar dacă nu a fost decodificat, direcţia în care fusese transmis (Washington) spunea că ceva urît se pune la cale. Cei circa 2500 Km de la bază şi pînă la Hiroshima ar fi dat destul timp pentru ca comandamentul de protecţie civilă să alarmeze populaţia. Povestea o femeie ce la vremea respectivă lucra în buncărul comandamentului, că în dimineaţa de 6 august nu a fost primită nicio alarmă. Iar populaţia activă (înclusiv copiii) era la gimnastica în aer liber.
Legătura logică între manifestările radio şi iminenţa bombardamentului nuclear nu s-a concretizat în ordin de adăpostire nici pe 9 august la Nagasaki înainte de ora fatidică 11:02. Bilanţul este cunoscut.
Comandamentul militar nu dădea doi bani pe populaţie. Atitudinea sa era o prelungire firească a cinismului de a trimite la moarte sigură piloţii kamikaze şi oamenii torpilă. Comandanţii militari îşi pierduseră onoarea militară demult, odată cu simţul realităţii.
O mică discuţie
Militarismul japonez nu îşi are originea în iluzorii particularităţi culturale, ci în mult mai prozaica gaură de securitate din Constituţia Meiji. Conform ei, Executivul şi Legislativul aveau puteri reduse în temperarea tupeului armatei. Punctul slab al Constituţiei Meiji era chiar Împăratul. Luarea lui în captivitate a făcut posibilă colonizarea statului de către armată. Puterea necenzurată duce la catastrofe. E de notat că parazitarea şi alterarea metabolismului politic, social şi economic s-a făctut treptat, în decenii. Cam de pe la 1905, de cînd cu victoria de la Port Arthur, culminînd cu rutina cu care comandanţii militari îşi ucideau proprii subordonaţi prin ordinul: „îmbarcă-te şi mori!”. Cînd respiri prin graţia armatei, şi pentru armată, poate crede cineva că ai alternative la ordinul de sinucidere motorizată? Aşadar, o maşină de tocat perfectă. Restul este doar propagandă.
Vestea proastă este că Constituţia României are o gaură de securitate la fel de urîtă şi cu acelaşi potenţial criminal. Magistraţii nu sunt de nimic cenzuraţi. Dar de nimic! De nimic! Aţi înţeles? Nimic nu îi opreşte să facă orice nelegiuire vor.
Ei susţin sofistic că vezi, Doamne!, conştiinţa nu le dă voie să facă pocinoage. Hm! Care conştiinţă? Nu-i vedeţi că dau sentinţe după cum le sunt interesele? Nu-i vedeţi că vin cu argumente „logice” care nu conving niciun copil? Nu-i vedeţi că mai au nesimţirea să îşi afişeze impunitatea? Nu-i vedeţi că se acoperă unii pe alţii? Nu-i vedeţi că nu le pasă de dreptatea cu care oamenii mor în mînă? Nu-i vedeţi că îşi fac de cap, precum Danileţ, deîndată ce se văd cu sacii în car? Nu-i vedeţi că, precum Mona Pivniceru, înfruntă cu mare nesimţire un Preşedinte, pînă una, alta, ales? Nu vedeţi că însuşi Avocatul Poporului este complicele republicii magistraţilor? Nu-i vedeţi că pe magistraţi îi doare în cur de jurisprudenţa anterioară şi dau sentinţe contrare cu seninătatea peceristului? Nu îi vedeţi cum interferă brutal în politica guvernamentală? Nu-i vedeţi că, precum Tojo, ignoră toate semnalele venite din teren? Nu-i vedeţi că se aliază cu briganzii pentru a vă ţine în subdezvoltare?
Dacă mai cade cîte unul e doar pentru că s-a aliat cu brigandul nepotrivit la momentul nepotrivit.
Brigandul politic (la vedere reprezentat de TOATE formaţiunile politice, mass-media şi ONG-urile aferente) are naivitatea să creadă că poate scăpa nevătămat dacă manevrează Justiţia. Sfîntă naivitate! Va fi spulberat negreşit. Nu va mai controla politicul Justiţia, ci viceversa. Monstrul are toate instrumentele pentru a-şi ucide creatorul. Cu un complet de judecată aliat, orice crimă devine perfectă. Magistraţii sunt încă în faza de selecţie a propriei lor cohorte de briganzi. Pentru a vă parazita şi etanşa complet. Este numai o chestiune de timp pînă veţi deveni sclavii lor, parte a metabolismului lor. Asemeni generalului Tojo, a vă apăra vouă drepturile fundamentale reprezintă ultima preocupare a magistraţilor. Atunci, nici măcar dreptul la viaţă nu vă va mai fi garantat. Veţi deveni carne de tun într-un război interlop care nu este al vostru.
Puterea necenzurată duce la catastrofe. „Protestul” magistraţilor din toamna lui 2009 este numai unul** din incidentele prin care magistraţii încearcă să sufoce democraţia. Unul reuşit, din moment ce autorii principali (preşedinţii AMR şi UNJR) nu au fost pedepsiţi, ci promovaţi. Incidente similare vor mai avea loc. Nu are importanţă cine le va organiza, ci scopul: transformarea noastră în resursă. Colonizarea statului. Aşa se explică virajul comportamental al horaţilor şi cristilor deîndată ce le-a reuşit mişcarea de argentinizare a farselor politice. Vor urma şi lovituri de stat mai grele, deîndată ce dispozitivul magistrato-interlop se va perfecţiona. Ne îndreptăm spre o nouă Hiroşimă şi un nou Nagasaki. Deja numărul emigranţilor, sufocaţi de hidra magistrat-interlopă, numărul celor blazaţi, sau direct băgaţi în pămînt de Justiţia română a produs găuri demografice civile mai mari decît cele ale victimelor bombardamentelor nucleare şi convenţionale de pe mainland. Constituţia ucide. Ucide vise, apoi ucide oameni.
Soluţia? Schimbarea cu totul a Constituţiei. Desfiinţarea CSM şi a CCR, ale căror atribuţiuni vor fi preluate de ÎCCJ. Interzicerea AMR, dovedită ca jucînd politic. Pentru a menţine curăţenia morală în ÎCCJ, referendumuri populare de revocare a judecătorilor de la ÎCCJ, o dată la doi ani. Dacă toate astea nu le faceţi, nu vă rămîne decît nesupunerea civică, culminînd cu linşajul venit „de jos”, îndreptat împotriva persoanei magistraţilor. Nu este o figură de stil. Nimic nu este mai inflamator de mînie populară decît inechitatea şi nedreptatea, impuse sistematic, cu nemernicie, la adăpostul im(p)unităţii absolute cu putere absolută. Aşadar, cine se opune schimbării Constituţiei trebuie să se teamă. Armele se ascut. Şi zăgăne. Iar ceasul ticăie. Numărătoarea inversă pînă la lansarea bombei a început.
–––––-
* Unul din veteranii de la Tenian povestea cît de stricte erau condiţiile acolo. Deşi pe alte două insule vecine erau baze americane, cei de la Tenian nu aveau voie să ia în vreun fel legătura cu personalul lor.
** Nici regimul militarist japonez nu a expandat pe cale netedă. Au fost cîteva incidente ce s-au soldat cu asasinate politice. Reşedinţa guvernului poartă şi azi în ziduri găurile gloanţelor de la 26 februarie 1936 (Incidentul 226) ocolite cu grijă la fiecare reparaţie, întru aducere aminte. Asta, după un alt spasm intitulat 515 (din 15 mai 1932).
Alin Fumurescu
Fără buletin 
1 comment