Fără buletin

▲ Tectonică şi drepturi fundamentale

Posted in Drepturi individuale, Soluţii alternative, Teste by Marius Delaepicentru on 2011/12/25

Mi-am făcut din inadecvare un brand personal. Cadoul de Crăciun pentru eventualii cititori, este ca, în loc de imagini cu brazi înglobulaţi, moş-Crăciuni şi animăluţe simpatice, să povestesc despre cum influenţează spasmele tectonice drepturile individuale şi libertăţile.

Am spus cu mai multe ocazii că gradul de satisfacere a unor drepturi şi libertăţi este invers proporţional cu densitatea populaţiei. Cu alte cuvinte, sărăcia unei resurse, recte, spaţiul, atrage în mod necesar şi raţional, restrîngerea unor libertăţi.

Dacă la 11 martie, pe coasta pacifică dezastrul a fost de dimensiuni aproape cosmice, în conurbaţia din regiunea Kanto, cu numai 19 morţi, din care unul prin cădere de la înălţime, se poate aproxima uşor cinic, că am asistat la cel mai mare exerciţiu tactic de răspuns la seisme puternice. Din fericire, toate structurile au rezistat. Însă felul în care s-a mişcat populaţia nu a fost mulţumitor (pentru Japonia). Iată de ce:

În primul rînd, oamenii şi-au păstrat reflexele locomotorii, ceea ce a dus, în mai puţin de o oră, la supraaglomerarea staţiilor de tren. Cu atît mai rapidă, cu cît, peste 30% din salariaţi au plecat de la muncă înainte de ora 17. Prea mulţi şi-au închipuit că trenurile ar putea circula, în condiţiile în care erau sute de kilometri de linie ferată de verificat metru cu metru. De altfel, a fost prima paralizie totală a reţelei feroviare, de după seismul din 1 septembrie 1923. Supraaglomerarea este întotdeauna periculoasă, deoarece oamenii pot cădea pe linia ferată. Noroc că niciun tren nu mai mişca. Mai mult, replici puternice puteau provoca, nu numai panică cu strivirea trupurilor, dar şi căderi de geamuri şubrezite deja de seismul principal. Majoritatea gărilor mari au deasupra zeci de etaje, şi faţade acoperite cu sticlă. Iar la intrări, numai bine, erau cozile. Fuga ar fi fost imposibilă.

Şoselele şi străzile erau arhipline. Oamenii au plecat pe jos acasă. Mulţi, pe întuneric. Automobilele, şi ele prea multe, au înfundat practic întreaga reţea urbană. Lungimea totală a arterelor blocate a depăşit numai în Tokio 1000Km. Spuneau monitorii de trafic ai poliţiei că întregul ecran era roşu. La vehicole s-au adăugat circa 5 milioane de pietoni. A fost o situaţie nemaiîntîlnită. În comparaţie cu evenimentul de pe 11 martie, un exerciţiu la care rar numărul participanţilor depăşeşte 800.000, seamănă mai degrabă cu o şuetă.

Aglomeraţia a făcut imposibilă intervenţia în timp util a pompierilor. Pe 11 martie au fost puţine incendii în Tokio şi Yokohama, dar la un cutremur catastrofal în Kanto, peisajul nu ar fi mult diferit de cel de acum aproape 17 ani din Kobe, unde structurile au cedat, iar incendiile au fost omniprezente. Atunci, peste 70% din morţi au fost din cauza incendiilor.
Cu aglomeraţia de pe 11 martie, şi cu tăria seismului din Kobe, numărul morţilor cu zile ar fi fost de zeci de mii. Pe 11 martie, recordul de durată la transportul cu ambulanţa a fost de 2 1/2 ore. Pentru o urgenţă e cam mult. Viteza medie de deplasare cu automobilul scăzuse la puţin peste 2Km/oră*. Îmi povestea un violonist român că a făcut atunci, din Tokio în Kawasaki (oraşul vecin) 7 ore.

Un alt mare pericol este cel de ţunami. Golful Tokio (semiînchis) este relativ bine protejat de ţunami. Mai expuse sunt coastele externe ale prefecturilor Kanagawa şi Chiba. Cel puţin la Kamakura (Kanagawa) de-a lungul istoriei, a fost consemnat un ţunami care a ajuns pînă la statuia lui Buddha, altminteri situată pe o colină. Nici altitudinea de 14 metri nu este un loc sigur.
Însă, în cazul unui cutremur de M9.0 în Tokai, ţunami ar atinge 4m chiar şi în golful Tokio. Zone întinse din Yokohama şi Tokio ar cădea sub ape. Pe alocuri, cota scăzută a terenului ar ridica înălţimea relativă a valului, la peste 5m.

Aşadar, situaţia se profilează albastră. În condiţiile acestea, salvarea oamenilor depinde de felul în care se vor (ne)mişca.

Autorităţile lucrează la normele de prevenire a aglomeraţiei.

Prima şi cea mai importantă este ca oamenii să renunţe la a mai ieşi pe stradă, dacă nu e nicio problemă de integritate a structurii clădirii în care se află. Se va interzice circulaţia cu automobilul personal.
Companiile vor avea obligaţia de a ţine oamenii la locul de muncă atît cît e necesar, ba, să primească şi eventuali refugiaţi din vecinătate, în aşa fel, încît, intervenţia salvatorilor să nu fie stînjenită. Companiile vor fi obligate să aibă un stoc de alimente, apă şi pături, dimensionat pe măsură.
Personalul gărilor va fi instruit să coboare obloanele, să lase un număr suportabil de călători şi să îi redirecţioneze pe cei ce ar vrea să intre.

Aşadar, la strîmtoare, oamenii vor trebui să îndure izolarea de familie, dacă nu vor să aibă pe conştiinţă morţi cu zile. Libertatea de mişcare, contra dreptul la viaţă şi cel la protecţia proprietăţii.

––––––-
* în 1968, înainte de sistematizarea transportului din Tokio, la orele de vîrf, viteza medie era de 4Km/oră.

▲● Un adevăr strigător la cer despre Hiroshima şi Nagasaki, dar şi despre România

Posted in Scatoalce de Stat by Marius Delaepicentru on 2011/08/09

Sîmbătă, NHK a difuzat un documentar ce relevă dispreţul pe care autorităţile militare japoneze l-au avut faţă de popor. În prelungirea documentarului, am încercat să extrapolez consecinţele actualei Constituţii a României. Concluziile sunt înfricoşătoare. Dar, să o luăm încet.

Serviciul de interceptare radio al armatei de uscat japoneze monitoriza atent mişcarea la bazele americane aeriene din Pacific. Informaţiile nu erau chiar complete, întrucît americanii comunicau codificat, însă din tot cîrdul de semnale Morse, comandamentul militar japonez afla cu oarecare aproximaţie şi unde, şi cîte aparate B29, şi cînd aveau loc raidurile, şi care le era destinaţia. În iunie 1945, o nouă bază aeriană a apărut în Pacific. Pe insula Tenian. Spre desosebire de celelalte, cea de pe Tenian avea numai 12-13 bombardiere. Ordinul de mărime a atras atenţia transmisioniştilor, obişnuiţi să identifice 100-200 de aparate la o singură bază.
În linii mari se ştia că americanii pregătesc bomba nucleară. Însăşi Japonia a avut un program nuclear. Povestea unul din (la vremea aceea) elevii ce munceau la o carieră de minereu din Fukushima, ce le spunea supraveghetorul: „Din bolovanii ăştia pe care îi căraţi voi cu coşul, vom face o bombă cu care vom rade New-York-ul de pe faţa Pămîntului.” După 2 ani de tatonari, cînd s-a dovedit că minereul era prea sărac în material fisionabil, programul a fost abandonat. Însuşi comandantul Tojo scria în propriul jurnal că dacă japonezii nu au reuşit, nici americanii nu au bomba nucleară. Orbit de trufie, Tojo nu a ţinut seama de avertizările venite de la serviciul de supraveghere radio, deşi numărul redus de aparate de la Tenian, precum şi zborul premergător al aparatului de sondaj meteo pledau pentru iminenţa unei misiuni cît se poate de secrete*, dar devastatoare. Importanţa a fost întărită şi de interceptarea unui mesaj plecat de la Tenian, mesaj care, chiar dacă nu a fost decodificat, direcţia în care fusese transmis (Washington) spunea că ceva urît se pune la cale. Cei circa 2500 Km de la bază şi pînă la Hiroshima ar fi dat destul timp pentru ca comandamentul de protecţie civilă să alarmeze populaţia. Povestea o femeie ce la vremea respectivă lucra în buncărul comandamentului, că în dimineaţa de 6 august nu a fost primită nicio alarmă. Iar populaţia activă (înclusiv copiii) era la gimnastica în aer liber.
Legătura logică între manifestările radio şi iminenţa bombardamentului nuclear nu s-a concretizat în ordin de adăpostire nici pe 9 august la Nagasaki înainte de ora fatidică 11:02. Bilanţul este cunoscut.
Comandamentul militar nu dădea doi bani pe populaţie. Atitudinea sa era o prelungire firească a cinismului de a trimite la moarte sigură piloţii kamikaze şi oamenii torpilă. Comandanţii militari îşi pierduseră onoarea militară demult, odată cu simţul realităţii.

O mică discuţie

Militarismul japonez nu îşi are originea în iluzorii particularităţi culturale, ci în mult mai prozaica gaură de securitate din Constituţia Meiji. Conform ei, Executivul şi Legislativul aveau puteri reduse în temperarea tupeului armatei. Punctul slab al Constituţiei Meiji era chiar Împăratul. Luarea lui în captivitate a făcut posibilă colonizarea statului de către armată. Puterea necenzurată duce la catastrofe. E de notat că parazitarea şi alterarea metabolismului politic, social şi economic s-a făctut treptat, în decenii. Cam de pe la 1905, de cînd cu victoria de la Port Arthur, culminînd cu rutina cu care comandanţii militari îşi ucideau proprii subordonaţi prin ordinul: „îmbarcă-te şi mori!”. Cînd respiri prin graţia armatei, şi pentru armată, poate crede cineva că ai alternative la ordinul de sinucidere motorizată? Aşadar, o maşină de tocat perfectă. Restul este doar propagandă.

Vestea proastă este că Constituţia României are o gaură de securitate la fel de urîtă şi cu acelaşi potenţial criminal. Magistraţii nu sunt de nimic cenzuraţi. Dar de nimic! De nimic! Aţi înţeles? Nimic nu îi opreşte să facă orice nelegiuire vor.

Ei susţin sofistic că vezi, Doamne!, conştiinţa nu le dă voie să facă pocinoage. Hm! Care conştiinţă? Nu-i vedeţi că dau sentinţe după cum le sunt interesele? Nu-i vedeţi că vin cu argumente „logice” care nu conving niciun copil? Nu-i vedeţi că mai au nesimţirea să îşi afişeze impunitatea? Nu-i vedeţi că se acoperă unii pe alţii? Nu-i vedeţi că nu le pasă de dreptatea cu care oamenii mor în mînă? Nu-i vedeţi că îşi fac de cap, precum Danileţ, deîndată ce se văd cu sacii în car? Nu-i vedeţi că, precum Mona Pivniceru, înfruntă cu mare nesimţire un Preşedinte, pînă una, alta, ales? Nu vedeţi că însuşi Avocatul Poporului este complicele republicii magistraţilor? Nu-i vedeţi că pe magistraţi îi doare în cur de jurisprudenţa anterioară şi dau sentinţe contrare cu seninătatea peceristului? Nu îi vedeţi cum interferă brutal în politica guvernamentală? Nu-i vedeţi că, precum Tojo, ignoră toate semnalele venite din teren? Nu-i vedeţi că se aliază cu briganzii pentru a vă ţine în subdezvoltare?

Dacă mai cade cîte unul e doar pentru că s-a aliat cu brigandul nepotrivit la momentul nepotrivit.
Brigandul politic (la vedere reprezentat de TOATE formaţiunile politice, mass-media şi ONG-urile aferente) are naivitatea să creadă că poate scăpa nevătămat dacă manevrează Justiţia. Sfîntă naivitate! Va fi spulberat negreşit. Nu va mai controla politicul Justiţia, ci viceversa. Monstrul are toate instrumentele pentru a-şi ucide creatorul. Cu un complet de judecată aliat, orice crimă devine perfectă. Magistraţii sunt încă în faza de selecţie a propriei lor cohorte de briganzi. Pentru a vă parazita şi etanşa complet. Este numai o chestiune de timp pînă veţi deveni sclavii lor, parte a metabolismului lor. Asemeni generalului Tojo, a vă apăra vouă drepturile fundamentale reprezintă ultima preocupare a magistraţilor. Atunci, nici măcar dreptul la viaţă nu vă va mai fi garantat. Veţi deveni carne de tun într-un război interlop care nu este al vostru.

Puterea necenzurată duce la catastrofe. „Protestul” magistraţilor din toamna lui 2009 este numai unul** din incidentele prin care magistraţii încearcă să sufoce democraţia. Unul reuşit, din moment ce autorii principali (preşedinţii AMR şi UNJR) nu au fost pedepsiţi, ci promovaţi. Incidente similare vor mai avea loc. Nu are importanţă cine le va organiza, ci scopul: transformarea noastră în resursă. Colonizarea statului. Aşa se explică virajul comportamental al horaţilor şi cristilor deîndată ce le-a reuşit mişcarea de argentinizare a farselor politice. Vor urma şi lovituri de stat mai grele, deîndată ce dispozitivul magistrato-interlop se va perfecţiona. Ne îndreptăm spre o nouă Hiroşimă şi un nou Nagasaki. Deja numărul emigranţilor, sufocaţi de hidra magistrat-interlopă, numărul celor blazaţi, sau direct băgaţi în pămînt de Justiţia română a produs găuri demografice civile mai mari decît cele ale victimelor bombardamentelor nucleare şi convenţionale de pe mainland. Constituţia ucide. Ucide vise, apoi ucide oameni.

Soluţia? Schimbarea cu totul a Constituţiei. Desfiinţarea CSM şi a CCR, ale căror atribuţiuni vor fi preluate de ÎCCJ. Interzicerea AMR, dovedită ca jucînd politic. Pentru a menţine curăţenia morală în ÎCCJ, referendumuri populare de revocare a judecătorilor de la ÎCCJ, o dată la doi ani. Dacă toate astea nu le faceţi, nu vă rămîne decît nesupunerea civică, culminînd cu linşajul venit „de jos”, îndreptat împotriva persoanei magistraţilor. Nu este o figură de stil. Nimic nu este mai inflamator de mînie populară decît inechitatea şi nedreptatea, impuse sistematic, cu nemernicie, la adăpostul im(p)unităţii absolute cu putere absolută. Aşadar, cine se opune schimbării Constituţiei trebuie să se teamă. Armele se ascut. Şi zăgăne. Iar ceasul ticăie. Numărătoarea inversă pînă la lansarea bombei a început.

–––––-
* Unul din veteranii de la Tenian povestea cît de stricte erau condiţiile acolo. Deşi pe alte două insule vecine erau baze americane, cei de la Tenian nu aveau voie să ia în vreun fel legătura cu personalul lor.
** Nici regimul militarist japonez nu a expandat pe cale netedă. Au fost cîteva incidente ce s-au soldat cu asasinate politice. Reşedinţa guvernului poartă şi azi în ziduri găurile gloanţelor de la 26 februarie 1936 (Incidentul 226) ocolite cu grijă la fiecare reparaţie, întru aducere aminte. Asta, după un alt spasm intitulat 515 (din 15 mai 1932).

%d blogeri au apreciat asta: