▲ Rubeolă
Veşti îngrijorătoare de la Tokio. În ianuarie şi februarie s-au înregistrat peste 700 de îmbolnăviri de rubeolă. Mai multe decît în întregul an ce trecu. Se estimează o creştere încincită pentru anul 2013.
Rubeola, numită şi pojărel, sau pojarul de trei zile, este o boală foarte contagioasă, dar uşoară. Nu însă pentru gravide. Tocmai aici e problema. Rubeola are un mare potenţial teratogen. Anul trecut, şase nou-născuţi au rămas infirmi pe viaţă din cauza rubeolei congenitale.
Rubeola se previne prin vaccinul administrat în copilărie. Un studiu recent asupra gravidelor a arătat însă că una din patru nu (mai) are imunitate faţă de rubeolă. Una din cauze se află în creşterea vîrstei medii de procreare. Imunitatea la rubeolă, dobîndită într-o formă sau alta în copilărie, scade abrupt după vîrsta de 35 de ani. Dacă, acum două decenii, vîrsta medie de căsătorie era de 26 de ani la femei şi de 29 la bărbaţi, în prezent, media bate spre 30 de ani la femei. Un număr din ce în ce mai mare de naşteri la sfîrşitul şi după perioada optimă se petrec. După 35 de ani se consideră naştere la bătrîneţe. Adică fix după ce imunitatea la rubeolă se prăbuşeşte. Mutaţia socială explică imunitatea scăzută a unui sfert din gravide.
Măsurile de protecţie constau tot în vaccinare. Un nou rapel la gravide şi la femeile ce şi-au propus să facă cel puţin un copil în viitor ar duce la scăderea numărului de accidente fetale.
O particularitate a Japoniei este că în perioada martie-aprilie, odată cu rotaţia personalului de conducere în companiile mari, foarte multe familii îşi mută domiciliul, ceea ce favorizează propagarea bolii la distanţe mari de focarul primar.
▲ Tectonică şi drepturi fundamentale
Mi-am făcut din inadecvare un brand personal. Cadoul de Crăciun pentru eventualii cititori, este ca, în loc de imagini cu brazi înglobulaţi, moş-Crăciuni şi animăluţe simpatice, să povestesc despre cum influenţează spasmele tectonice drepturile individuale şi libertăţile.
Am spus cu mai multe ocazii că gradul de satisfacere a unor drepturi şi libertăţi este invers proporţional cu densitatea populaţiei. Cu alte cuvinte, sărăcia unei resurse, recte, spaţiul, atrage în mod necesar şi raţional, restrîngerea unor libertăţi.
Dacă la 11 martie, pe coasta pacifică dezastrul a fost de dimensiuni aproape cosmice, în conurbaţia din regiunea Kanto, cu numai 19 morţi, din care unul prin cădere de la înălţime, se poate aproxima uşor cinic, că am asistat la cel mai mare exerciţiu tactic de răspuns la seisme puternice. Din fericire, toate structurile au rezistat. Însă felul în care s-a mişcat populaţia nu a fost mulţumitor (pentru Japonia). Iată de ce:
În primul rînd, oamenii şi-au păstrat reflexele locomotorii, ceea ce a dus, în mai puţin de o oră, la supraaglomerarea staţiilor de tren. Cu atît mai rapidă, cu cît, peste 30% din salariaţi au plecat de la muncă înainte de ora 17. Prea mulţi şi-au închipuit că trenurile ar putea circula, în condiţiile în care erau sute de kilometri de linie ferată de verificat metru cu metru. De altfel, a fost prima paralizie totală a reţelei feroviare, de după seismul din 1 septembrie 1923. Supraaglomerarea este întotdeauna periculoasă, deoarece oamenii pot cădea pe linia ferată. Noroc că niciun tren nu mai mişca. Mai mult, replici puternice puteau provoca, nu numai panică cu strivirea trupurilor, dar şi căderi de geamuri şubrezite deja de seismul principal. Majoritatea gărilor mari au deasupra zeci de etaje, şi faţade acoperite cu sticlă. Iar la intrări, numai bine, erau cozile. Fuga ar fi fost imposibilă.
Şoselele şi străzile erau arhipline. Oamenii au plecat pe jos acasă. Mulţi, pe întuneric. Automobilele, şi ele prea multe, au înfundat practic întreaga reţea urbană. Lungimea totală a arterelor blocate a depăşit numai în Tokio 1000Km. Spuneau monitorii de trafic ai poliţiei că întregul ecran era roşu. La vehicole s-au adăugat circa 5 milioane de pietoni. A fost o situaţie nemaiîntîlnită. În comparaţie cu evenimentul de pe 11 martie, un exerciţiu la care rar numărul participanţilor depăşeşte 800.000, seamănă mai degrabă cu o şuetă.
Aglomeraţia a făcut imposibilă intervenţia în timp util a pompierilor. Pe 11 martie au fost puţine incendii în Tokio şi Yokohama, dar la un cutremur catastrofal în Kanto, peisajul nu ar fi mult diferit de cel de acum aproape 17 ani din Kobe, unde structurile au cedat, iar incendiile au fost omniprezente. Atunci, peste 70% din morţi au fost din cauza incendiilor.
Cu aglomeraţia de pe 11 martie, şi cu tăria seismului din Kobe, numărul morţilor cu zile ar fi fost de zeci de mii. Pe 11 martie, recordul de durată la transportul cu ambulanţa a fost de 2 1/2 ore. Pentru o urgenţă e cam mult. Viteza medie de deplasare cu automobilul scăzuse la puţin peste 2Km/oră*. Îmi povestea un violonist român că a făcut atunci, din Tokio în Kawasaki (oraşul vecin) 7 ore.
Un alt mare pericol este cel de ţunami. Golful Tokio (semiînchis) este relativ bine protejat de ţunami. Mai expuse sunt coastele externe ale prefecturilor Kanagawa şi Chiba. Cel puţin la Kamakura (Kanagawa) de-a lungul istoriei, a fost consemnat un ţunami care a ajuns pînă la statuia lui Buddha, altminteri situată pe o colină. Nici altitudinea de 14 metri nu este un loc sigur.
Însă, în cazul unui cutremur de M9.0 în Tokai, ţunami ar atinge 4m chiar şi în golful Tokio. Zone întinse din Yokohama şi Tokio ar cădea sub ape. Pe alocuri, cota scăzută a terenului ar ridica înălţimea relativă a valului, la peste 5m.
Aşadar, situaţia se profilează albastră. În condiţiile acestea, salvarea oamenilor depinde de felul în care se vor (ne)mişca.
Autorităţile lucrează la normele de prevenire a aglomeraţiei.
Prima şi cea mai importantă este ca oamenii să renunţe la a mai ieşi pe stradă, dacă nu e nicio problemă de integritate a structurii clădirii în care se află. Se va interzice circulaţia cu automobilul personal.
Companiile vor avea obligaţia de a ţine oamenii la locul de muncă atît cît e necesar, ba, să primească şi eventuali refugiaţi din vecinătate, în aşa fel, încît, intervenţia salvatorilor să nu fie stînjenită. Companiile vor fi obligate să aibă un stoc de alimente, apă şi pături, dimensionat pe măsură.
Personalul gărilor va fi instruit să coboare obloanele, să lase un număr suportabil de călători şi să îi redirecţioneze pe cei ce ar vrea să intre.
Aşadar, la strîmtoare, oamenii vor trebui să îndure izolarea de familie, dacă nu vor să aibă pe conştiinţă morţi cu zile. Libertatea de mişcare, contra dreptul la viaţă şi cel la protecţia proprietăţii.
––––––-
* în 1968, înainte de sistematizarea transportului din Tokio, la orele de vîrf, viteza medie era de 4Km/oră.
● Ataşatul cultural MAI la Ambasada României din Tokio este CI-stul miliţiei din Constanţa
Desigur, mă refer la cultura organizatorică din MAI. Cu tot cu năravurile moştenite din tată-n fiu, de la comisar la curcan: Orice şut în cur e un pas înainte.
Doamnelor şi domnilor,
din ciclul de prelegeri ilustrative: Circuitul băieţilor deştepţi în natură, azi, vă prezentăm un caz emblematic pentru rutina socialistă de rotire a cadrelor compromise, dar utile estabishmentului, procedură internă de amakudari, fondată de Ghe.Ghe.Dej, perfecţionată în regimul Ceauşescu, translăţită în era noastră de către regimul Ion Iliescu şi succesoarele sale mai mult sau mai puţin naţional-liberale, aplicată cu succes şi în regimul Băsescu.
Uitîndu-mă pe panoul de control al blogului de faţă, îmi atrase atenţia numărul neobişnuit de mare de hituri cu semnificantul Aurelian Neagu. Mergînd pe fir, aflai de la Radio România Actualităţi că azi, la ora 21:05, va fi difuzat un interviu cu fostul ambasador extraordinar şi plenipotenţiar în Japonia şi Singapore, excelenţa-sa dl. Aurelian Neagu. Hopa! Nu mai e. Ia, să vedem care o fi succesorul. Dădui fuguţa la saitul ambasadei, dar nu descoperii numele fericitului. Numai un ad interim. Pe semne, lanţul slăbiciunilor zornăie pe la MAE şi prin Modrogan, întru numirea altui carierist cu facultatea de TAPL la bază. Pentru continuitate. 😀
Mă uitai în treacăt şi dacă domnişoara Ghimici, prietena mea de la secţia consulară şi de votare, mai este în schemă. Este. Se extenuează în continuare 3 ore pe zi, 200 zile pe an. Azi, într-o nouă prezentare, civilizat, cu programare ca la dentist.
Îmi căzu privirea pe numele ataşatului consilierului MAI al ambasadei. Un anume Dr. George Dorel Popa. Hait! Doctor în pulane! MAI rar aşa ceva. De cînd o fi devenit Japonia afacere internă? Chiar aşa de stat în stat să fi devenit MAI? Hai, Polonia mai treacă-meargă. Acolo se trece cu buletinul. Deşi se vede că şi în Polonia mai mor cetăţeni români în arestul poliţiei, în timp ce consilierul MAI la Varşovia doarme cu capul pe porthart.
Şi, uite aşa, căutînd să evaluez în ce măsură statul poliţienesc mă blagosloveşte cu un protector cu trei pulane la epolet, căutai oarece informaţii despre înainte-păşitor.
Să vedem acum şutul în cur. Citez:
Pe data de 25 mai 2011, George Dorel Popa a fost eliberat din funcţie „urmare a managementului defectuos constatat la nivelul unităţii teritoriale în gestionarea competenţelor specifice”. „În cadrul anchetei demarate de conducerea Direcţiei Generale de Informaţii şi Protecţie Internă (DGIPI), din ordinul ministrului Administraţiei şi Internelor, Constantin Traian Igaş, pentru verificarea modului de îndeplinire a atribuţiilor de serviciu de către lucrătorii structurilor componente abilitate în plan teritorial şi central, în legătură cu situaţia fostului secretar general al MAI, (nr. Laurenţiu Mironescu) astăzi, 25 mai, s-a luat măsura eliberării din funcţie a şefului Serviciului de Informaţii şi Protecţie Internă (SIPI) al judeţului Constanţa, comisar şef Popa George. Măsura a fost luată urmare a managementului defectuos constatat la nivelul unităţii teritoriale în gestionarea competenţelor specifice”, potrivit reprezentanţilor MAI.
Cum ar veni, domnul doctor fu detaşat din postul de şef de serviciu secret. Judecînd după cîrdul de nelegiuiri din portul Constanţa dl. dr. este, dacă nu asociat cu lumea interlopă din Constanţa, cel puţin protectorul ei din umbră.
Dl. Traian Igaş, nu-şi dă seama că, prin semnarea dispoziţiei de detaşare a comisarului George Dorel Popa, după ce îi semnase cu cîteva zile în urmă decizia de destituire, face un mare rău României în primul rînd. E drept, doctorul în pulane este pe ultimul loc în ierarhia din sediul din Azabu. Imediat peste dna. Blănaru de la financiar*. Însă eu, ca cetăţean român trăitor în Japonia, mă simt ameninţat de prezenţa reprezentanţilor dubioşi, precum dl. dr. în serviciu secret, comisarul George Dorel Popa.
Oare Traian Igaş realizează că, prin promovarea incompetentului tocmai la Tokio, el însuşi vădeşte schizofrenie? Dacă nu e schizofrenie, aş întreba cît e şpaga pentru un post de băgător de seamă, pe bani publici, în Japonia, după ce ai dovedit că eşti naiv de dai în gropi? OK, s-o luăm altfel: cu ce îl are Popa la mînă pe Igaş, de primeşte şuturi în cur şi promovare cu acelaşi pix? Să nu îmi spuneţi că Popa George a fost plasat departe, doar pentru a fi ferit de răzbunarea mafioţilor constănţeni, că nu vă cred. 😀
–––––––
* Apropo, mai jos mai e şi un administrator. De ce o fi nevoie şi de responsabil financiar şi de administrator? La mărimea misiunii cu pricina, o singură persoană ar fi destul să le facă pe ambele. Mă rog, şi aici sunt banii dv. Dacă ar fi numai o persoană angajată, ar fi rămas mai mulţi bani pentru întreţinerea interiorului ambasadei mai de Doamne-ajută. Dar, aşa, dumneavoatstră plătiţi, iar tavanul din lobby-ul ambasadei rămîne pătat de infiltraţii. Pătat ca alde Popa George-infiltratul, şi ca cei care l-au promovat.
Sarin – 15 ani. Bilanţ încă parţial
S-au împlinit 15 ani de la mişelescul atac cu gaze de luptă din metrou. Mi-amintesc, în ziua atacului eram în Tokio. Ora 9 diminiteaţa. Coborîsem din Yamate sen la staţia Ebisu, şi urma să schimb cu Hibiya sen, cînd, am văzut agitaţie mare şi accesul oprit. L-am întîlnit pe Yuri, un peruan cu care lucram, şi care mi-a spus, din ce a înţeles şi el, că cineva ar fi spart o sticlă de tiner, şi de aceea nu era voie în staţie. A trebuit să o luăm pe jos pînă în Roppongi, unde aveam locul de muncă. Abia spre seară am aflat ce grozăvie s-a petrecut, şi cît de aproape am fost.
13 morţi şi 6252 de supravieţuitori cu sechele. Raportul mare de răniţi se datorează concentraţiei relativ scăzute a neurotoxicului. Însă sechelele nu sunt mai puţin invalidante. Sunt oameni rămaşi paralizaţi pentru toată viaţa, oameni cu pareze, parestezii, cu spasme şi convulsii, cu coşmaruri, cu deviaţii comportamentale.
Procesul judiciar este în curs. Nici Justiţia japoneză nu străluceşte prin viteză. Dar pînă azi, 10 din capii fostei mişcării Aum shinrikyo au fost deja condamnaţi la moarte, după epuizarea tuturor căilor de atac. Mai sunt cel puţin patru fugari, ale căror chipuri sunt încă prezente pe avizierele de pe lîngă cabinele de poliţie. După dizolvarea judiciară, mişcarea s-a recostituit în două ramuri intitulate: Aleph şi respectiv Calea luminii. Fostul purtător de cuvînt al sectei Aum, un tip cu un tupeu rar, condamnat la închisoare, şi între timp eliberat, conduce una din ramuri. Văduva unei victime se arăta indignată de continuitatea sectei.
Înainte de atacul cu sarin de la metrou, secta mai comisese două crime de mai mică anvergură. În 1990 sau 1991 a răpit şi asasinat un avocat din Yokohama. Al doilea incident a fost cu sarin, şi s-a petrecut într-o noapte din vara anului 1993, sau 1994, într-o arie locuită din Matsumoto. În presă e cunoscut sub numele de incidentul cu sarin din Matsumoto. Au murit atunci două sau trei persoane şi alte cîteva zeci rănite din cauză că dormeau cu ferestrele deschise. Televiziunile au transmis atunci că unul din locatari se jucase de-a chimistul şi preparase insecticide organofosforice. De ce o versiune atît de năstruşnică? Pentru că suspectul identificat de poliţie a fost un paşnic locatar al unei căsuţe modeste, dar care, ghinionul lui, în trecut deţinuse o farmacie, iar autorizaţia de manipulare a substanţelor periculoase era încă validă. Deşi propria sa soţie a rămas paralizată permanent, omul a fost pentru cîţiva ani ţinta oprobriului vecinilor, cu toate că, în urma cercetărilor, fusese achitat din lipsă de probe.
Alin Fumurescu
Fără buletin 
leave a comment