Fără buletin

Ieri,  în pregătirile pentru reprezentaţia lunară de flamenco, pe cînd mestecam în ciulama, mestecam şi în minte, originea cuvîntului kusuri 薬 – drog, medicament. În linii mari, kusuri are aceeaşi arie de acoperire semantică, pe care o au farmakon şi derivatele. Aveam nevoie însă de o confirmare de substanţă a intuiţiei la care mestecam.

Ryoo-san, ghitaristul, profitînd de exhaustorul principal al localului, (aflat în bucătărie), tocmai se trase la o ţigară. Bucuria mea. Îl întrebai dacă există onomatopeea kusu (neconştientizată de mine pînă atunci, dar presupusă pe durata ciulama). Veşnic zîmbitor, Ryoo-san îmi răspunse: – Aru yo. Kusutto warau – (aprox: Există. A chicoti (scurt).) Bingo!

A rîde într-un mod particular se înscria în intuiţie. Kusu(tto) warau, structural, seamănă bine cu busu(tto) sasu. – a înjunghia (scurt). Rămînea să caut şi durata mai lungă. Anume, existenţa lui kusu-kusu. Am găsit kusu-kusu warau – a chicoti, a rîde pe ascuns, (generalizat, kusu-kusu(to) pentru obiceiul de a se delecta pe ascuns). Kusu(tto) pare să fi lăsat şi un descendent, în forma kossori(to), caracterizînd o acţiune desfăşurată pe şest. Se adaugă kusuguru 擽る – a gîdila, atestat şi în „Genji monogatari”. De la rădăcina onomatopeică kusu– pînă la kusuri nu e decît un pas.

Pentru kusuri am căutat şi alte etimoane. Nu am găsit decît un neconvingător kusa 草 – iarbă. Plauzibil, probabil inspirat de ideograma 薬, compusă din kusa kanmuri (radicalul vegetaţie) plus raku/tanoshi(mu) 楽し(む) – a se veseli, dar să nu uităm că chinezii, creatorii ideogramelor,  nu sunt japonezi. Conceptul de veselie asociată cu vegetale poate fi menţinut în atenţie, însă e foarte posibil ca asocierea să aibă intermediari instrumentali diferiţi, ţinînd seama că avem totuşi de a face cu două culturi şi limbi diferite.

Dar în acelaşi „fermecător” registru, există kusuburu 燻る – a arde mocnit, cu mult fum, verb format cu alt verb; furu (eufonizat buru – a performa după o coreografie, sau pur şi simplu a se legăna, a se bîţîi sau chiar a agita. ex: furiko – pendul). Nu e clar ce caută –furu alături de kusu-, dacă kusu ar fi provenit din kusa – iarbă. Kusuburu vine pe semne din contragerea lui kusu-ga-furu – kusu-(se)-zbenguie  (după modelul ame-ga-furu – plouă: un idiom, fonetic similar, deşi în cazul ploii, furu are altă ideogramă, însemnînd a se precipita). Un ipotetic kusaburu ar fi fost mai potrivit vînturării ierburilor, decît arderii lor mocnite. Iar dacă kusuburu ar fi descris în mod neutru arderea incompletă a ceva, un ipotetic susuburu (susu – funingine sau jar) sau alt ipotetic mokuburu (de la moku-moku ce descrie dezvoltarea fumului) ar fi fost verbele fireşti. În concluzie, varianta „kusa”, fie ea iarbă, fie onomatopee, nu se susţine.

Nu. Creatorul a compus kusu-buru, în mod subiectiv, după efectul asupra omului. După ilarianta emanaţie, aşa cum kusuguru induce rîsul prin stimuli mecanici, şi care, „procedural”, ar avea mai multe în comun cu teate 手当 – (literal: pune-mîna, dar cu sensul de) ajutor medical.

Observăm aşadar, aceeaşi fiabilă subiectivitate, ce se conservă chiar şi în construcţia verbală. Observăm similitudinea dintre conceptul de ebrietate şi corespondentul românesc ce include starea de: „afumat„, „parfumat”, „făcut”, „aghiesmuit”, „tămîiat”, „binedispus”.

Aşadar, mult mai plauzibilă ar fi pista şamanică în explicarea lui kusuri, ţinînd seama că prin arderea mocnită a ceva conţinînd alcaloizi, cineva ajunge să se bîţîie şi să chicotească. Expandă agentul provocator de kusu şi… gata, şamanlîcul!…

Deşi mă îndoiesc că va fi găsit vreodată, e de căutat idiomul kusu-ga-tsuku cu sensul aproximativ de a-intra-în-transă, expresie construită de mine după modelul arhaic, ce leagă onomatopeea de scopul ei. Ca de ex. vetustul: fura-ga-tsuita – m-a ajuns ameţeala. Ar fi o confirmare suplimentară, în spiritul limbii, a originii onomatopeice a cuvîntului kusuri. Pînă atunci, putem lua la gîdilat verbul kusuguru, să observăm că, la despărţirea în factori primi, ar ieşi kusu-ga-kuru, ceea ce s-ar mula pe structura imaginată de mine.

Mai există dendronimul kusu-no-ki 楠木 (uneori doar 楠 sau 樟, nefiind practic nevoie de adăugarea lui 木) pentru arborele de camfor. Citirea este sigur kun, ceea ce înseamnă că arborele era cunoscut înainte de alfabetizare (altfel, s-ar fi citit danboku, pentru a nu fi confundat cu nanboku – axa sud-nord). Ideograma a fost atribuită probabil după originea sudică a copacului. 

În dicţionar, foneticeşte, sensul atribuit rădăcinii kusu– este kusashi 臭し – aprox: pute. În ciuda etimologiei dicţionare, relaţia cu şamanlîcul este transparentă.  Se ştie că balsamurile conţinînd mono- şi di-terpenoidele sunt psihotrope în anumite doze. De pildă, unul-trei grame de mentol, (terpenoid înrudit cu camforul) dă ebrietate.

Aşadar, kusu-no-ki poate fi foarte bine arborele-[provocator]-de-kusu. Şi mă bazez pe arhaismul hibrid (kun-on) kusushi 薬師, (citit în timpurile recente exclusiv yakushi). Intermediarul kusushi poate fi interpretat ca maestru-de-kusu. Altfel nu se explică dispariţia lui -ri în alcătuirea termenului. Limba nu respinge terminaţia -rishi. Ca dovadă, existenţa atîtor recente  zeirishi (perceptor de impozite) şi keirishi (contabil) etc., chiar dacă -shi se scrie altfel.

Încă o probă a tenacităţii lui kusu- se găseşte în domeniul scorţos al învăţămîntului şi ştiinţei, ca specializare silvicolă mono-gen: kusunoki-gaku. Într-un domeniu în care propensiunea pentru citirea on este atît de pregnantă, kusu-[no-ki] nu a fost înlocuit cu nan sau cu dan, contrar regulii celei mai scurte fonaţii şi a evitării hibridării la sinteza termenilor de jargon.

Aşadar, este mai plauzibil ca dendronimul să fi venit de la starea de „kusu” provocată de inspirarea fumului la arderea arborelui de camfor. Nu mai spun că însuşi camforul este o substanţă ce intră în compoziţia multor preparate medicamentoase, inclusiv în paste fumigene de uz ritual.

O altă dovadă, e drept, indirectă, dar complementară, a originii onomatopee a lui kusuri, este sinteticul yaku-butsu 薬物 – medicament, drog (format din alăturarea lui kusuri cu mono – obiect, dar cu ambele ideograme, în citirea on) termen apărut după alfabetizare. E foarte probabil ca înaintea academicului yakubutsu să fi existat mai popularul kusuri-mono cuvînt ce nu s-ar abate deloc de la spiritul limbii (ca de pildă în hikari-mono – generic obiect lucitor, dar şi cu sensul de peşte lucitor). Dacă atributul kusuri şi-ar fi fost suficient, nu ar fi fost nevoie de propteaua –mono.

Ca o concluzie generală, observ că soluţiile terapeutice chineze şi japoneze duceau la veselie, dar în acelaşi timp erau diferite ca tehnică. Una prin fumigaţie, celaltă, probabil prin infuzare (ţinînd seama că ceaiul vine din China).
Etimologii japonezi, influenţaţi de ideografie (oricum ulterioară majorităţii onomatopeelor) precum şi de şcolile occidentale de analiză, se cam feresc de „fumurile suspecte” şi le scapă explicaţia simplă, în simţul limbii, anume, originea şamanic-onomatopee a termenului kusuri. Ei propun „iarbă”, propun „pute”, dar nu ilaritatea indusă de gudroane ceţuri. Parcă văd că, peste două sute de ani, un nefumător protocron japonez va încerca să demonstreze legătura dintre kusuri, şi cus-cus-ul nord-african (în japoneză, tot kusu-kusu).

EDIT
Doi oameni de a căror opinie ţin seama, mi-au comunicat că am cam zbîrcit-o cu alăturarea: kusu – kusuri. Cum nu sunt convins că nu aş avea dreptate, voi continua a strînge material probator.

În această idee, am găsit că, în dendronime, atributul kusai (pute)  există deja, dar pentru altă specie: kusa-gi (臭木)  E drept, kusagi se trage din kusa-giri (臭桐) o specie de arbore cu aspectul celui numit kiri, dar cu un miros greu, pe semne.

(Kiri nu seamănă deloc cu arborele de camfor. De esenţă moale, este larg folosit la confecţionarea cutiilor de depozitare a hainelor, avînd proprietatea de a regla umiditatea.)

Că alăturarea kusu – kusuri este în spiritul limbii, mi-a confirmat un haiku comic (senryu) pe care tocmai l-am ascultat la radio. Citez:

„Ureshisa wo / Kusutto warau / Kusuriyubi”

(„Degetul inelar chicoteşte vesel.” În japoneză, degetul inelar poartă numele de: „deget de leac”.)

Nu, nu voi vorbi despre familia nucleară, ci despre altă temă la fel de zgîndăritoare.

Cine a umblat cu shinkansen, ştie că una din clasele de viteză se numeşte hikari. Hikari înseamnă generic, lumină, fie ea emisă, fie reflectată. Lumina vine de la răsărit. Iar noi suntem în Extremul Orient. Bine, bine, ştim de unde vine lumina. Dar de unde vine hikari? Pentru a lumina sunt, ca şi în română, mai multe verbe, unele superpozabile, altele, nu.

Căutînd pe ici pe colo, verbul hikaru 光る – a lumina, am găsit vreo zece explicaţii (ヒケハル 日気張, ヒカガル 日赫る, ヒカアル 日香有, ヒカルキ 日軽, ヒキタリ 火来, 日来, ヒカリ 日借) ce acreditează soarele, unele forţate, altele fantasmagorice, dar numai două plauzibile, anume, cele ce acreditează originea onomatopeică: un ancestral (v.) hikameku, format probabil din hika-hika, după tipicul lui kirameku 煌く – a străluci, dar multifaţetat (precum kirara – mica(şist)), şi avînd la bază kira-kira şi altă ipoteză care acreditează direct pika-pika, ambele onomatopee, cu sensul de strălucitor. Ştim din episodul trecut că cele două onomatopee sunt diferite numai prin intensitate. Dacă intensitatea este dată de sunetul iniţial, durata este dată de numărul de monomeri. Pika(tto) e de aşteptat să dureze mai puţin decît pika-pika(to). Observaţi dublul t, ce transpune în scris sincopa pikat-to, ceea ce indică şi curmarea bruscă a efemerei existenţe. Aţi observat că folosesc adesea particula to la coada onomatopeelor. O fac numai pentru că rămîn în continuare un păcătos de indo-european, neobişnuit cu versatilitatea relativ mare a onomatopeelor japoneze, şi simt nevoia ca cel puţin în adverbe de mod să le transform. Voi arăta mai jos şi de ce e importantă trecerea prin stadiul de adverb.

Continuăm. Particula to înainte de un verb oarecare, îi dă onomatopeei funcţia de adverb, dar imprimă şi senzaţia de vorbire directă într-o frază ce descrie indirect ceva. Limba, nepermiţînd o sintactică prea dendritică, grefează expresiile colaterale prin flash-back-uri de dialoguri şi trăiri, ca şi cînd ele ar fi vii. Ligandul este particula to.

Revenind, dacă kira-kira şi hikari nu ar fi fost la origine onomatopee, propoziţia Kirakira to hikari kagayaku (Lumina străluceşte sclipind.) ar fi fost tautologică. Ea este pseudotautologică, chiar dacă toate cele trei cuvinte descriu, fiecare în felul său, conceptul de lumină.

Onomatopoieza. Cum se nasc categoriile gramaticale din onomatopee?

Timpurile foarte recente consemnează naşterea unui nou cuvînt de origine integral onomatopeică. Cînd bomba nucleară de la Hiroşima a căzut, presa, mai scrupuloasă, dar şi constrînsă de cenzura militară, a denumit-o scorţos şi evaziv: shingata-bakudan – bombă de tip nou. Poporul însă, martor ocular, dar fără habar de ceea ce l-a ucis, a numit-o simplu şi audio-vizual: (s.) pikadon. Adică, exact ceea ce era: luceşte-şi-bubuie. Ceva mai tîrziu, bomba a fost redenumită simandicos, prin calchiere genshi-bakudan. Însă pikadon a rămas în lexic, iar odată cu ultimul contemporan al tragediei, probabil va ieşi din istoria limbii.

Bine, veţi zice, dar ce-i cu -ri-ul ăla din hikari? Terminaţia cred că este de cea mai mare importanţă în înţelegerea felului în care se nasc verbele şi posibil şi adjectivele. Foarte multe adverbe onomatopeice o conţin. Ea apare spontan, exclusiv pe cale orală, din spiritul limbii (voi încerca o explicaţie atunci cînd voi discuta despre diminutive la numele de persoane. Adesea, onomatopeele-adverbe/substantive (distincţia nu e clară) sunt terminate în -ri (sarari, pittari, pururi, kossori etc.). Nu este obligatoriu (coexistă: sara, pita, puru) dar prezenţa terminaţiei face ceva mai clar caracterul de substantiv al cuvîntului rezultat. Este şi cazul lui hikari. Şi iată cum, filogenetic, substantivul precede verbul. Via -ri se pot naşte uşor o serie de verbe de conjugarea -ru.

Divergent, prin contragere, se pot naşte adjective de tip -i. (ipoteză în curs de verificare)

O mică discuţie despre adjectivele -i (ex: aoi – albastru , akai – roşu, itai – dureros, samui – frig). (Sigur, transpunerea lor în română întîmpină oarecari dificultăţi, deoarece nu totdeauna corespondentul este un adjectiv.)

Adjectivele -i sunt o categorie aparte. Au timpuri verbale (oishii– este gustos, oishikatta – a fost gustos, oishii daroo – este probabil gustos, oishikute – fiind gustos/ pentru că e gustos), dar nu pot fi folosite decît atunci cînd subiectul uman este cel care percepe proprietatea exprimată prin adjectiv. Nu poţi spune că altul vede ceva akai. Ci doar că eu, subiectul, percep akai.

Pentru a obiectiva un adjectiv, fie cade -i iar rădăcina se lipeşte de un substantiv (aka-shingoo – semnal roşu) fie cade -i şi se ataşează -soo sau -rashii (oishisoo – pare gustos, oishirashii – se spune că ar fi gustos. Aşadar informaţie la mîna a II-a.) fie cade -i şi se ataşează verbul auxiliar garu (oishigaru – îi place).

Ce observăm? De fapt, adjectivele -i sunt verbe (atipice), puternic subiective. Nici măcar prin terminaţia -soo subiectivul nu dispare complet, din motiv ce acel ceva doar pare. (poate e, poate nu e.) Observăm că subiectivul ipoteticei onomatopee dispare destul de greu. Numai verbele tipice pot standardiza/ obiectiva senzaţiile preluate din onomatopee.

Ceea ce am povestit despre adjectivele -i nu înseamnă că toate derivă din onomatopee, ci caut să explic o posibilă filogeneză. E drept, forme arhaice de adjective -i se terminau de fapt în -shii.  Înafara lui itai, de pildă, există şi itashii şi itaitashii, dar şi, după un ciocan pe deget, exclamaţia itap! (în care p-surd scurtează vocala) ce este pînă una alta, un mod onomatopeic de exprimare.

Zilele trecute, într-o mică hîrjoană pe Facebook, cu Dan Alexe, încercai să încropesc cîteva explicaţii etimologice pentru termenii ce denumesc rude şi relaţiile de rudenie în limba japoneză. M-am lansat în cîteva speculaţii pe care le consider acum extrem de riscante. O bună parte au fost contrazise la prima consultare a unui dicţionar etimologic.

Însă partea cea mai frumoasă este că ulterior am descoperit cîteva mecanisme ce dau totuşi o idee despre felul în care au evoluat termenii din categoria citată.

Am descoperit originea onomatopee a unora, precum şi slaba disjuncţie după sex a altora. M-am concentrat asupra termenilor neaoşi (kun). Voi face însă referire şi la formele (iniţial) livreşti sau de jargon, intrate ulterior în circulaţia largă, termeni uşor recognoscibili, ţinînd seama că ideogramele corespunzătoare sunt în citirea on. Am numit alfabetizare un important moment istoric, cel în care scrierea ideografică a pătruns în arhipelag acum 1600-1700 de ani. Întrucît termenii secundari de rudenie, în scriere au evoluat capricios, am fost nevoit să tai orice legătură dintre partea fonetică şi partea ideografică. Interpretarea va fi preponderent fonetică, iar acolo unde se cere: conceptuală, noţională şi doar în ultimul rînd (ideo)grafică.

Părinte

Pentru oya ( 親 – părinte) , nu am găsit decît două ipoteze, ambele neconfirmate. Una propune oyu (老 – (înv.) bătrîneţe, a îmbătrîni). Cealaltă, oo (大 – mare). Mi-am zis că, dacă tot suntem pe terenul ipotezelor, mai plauzibilă ar fi originea: ie (sau ya) (家 – casă).

Încep cu o observaţie fonetică: ie se pronunţă mai aproape de ye, iar conversia ie-ya devine astfel extrem de uşoară. Ambii termeni circulă, iar conversia are raţiuni mai degrabă legate de eufonie (ex: yamori – apără-casa – un minuscul batracian insectivor cu aspect de şopîrlă).

Un prim cîrlig l-am întins înspre ooya (大家 – landlord). Termenul există şi azi, şi denumeşte proprietarul unei locuinţe de închiriat. O consider veriga de legătură între părinte şi casă.

O pistă convergentă ar fi pronumele de politeţe otaku (お宅 – (aprox.) dumneata) care, deşi de dată relativ recentă, se compune tot cu conceptul de casă (juutaku – 住宅 – generic: locuinţă).

O serie de nume vechi, exclusiv bărbăteşti, conţin ideograma casă. (Ex: Iemori – 家守– Apără-casa, Ieyasu 家康– Tihna-casei. Cu observaţia că yasu din numele citat se scrie diferit de yasu安 (şi homofonele) din alte categorii gramaticale.

În limba japoneză, ca de altfel şi în alte limbi, părinte are utilizare extinsă şi asupra altor domenii. Astfel, într-o organizaţie economică tradiţională, (inclusiv în găştile interlope) în care contractul este verbal, şi de regulă pe viaţă, distincţia se face între oya-bun (親分) şi ko-bun (子分). Sufixul -bun este relativ recent, dar la origine înseamnă a despărţi ceva de altceva (wakeru/wakaru 分ける/～かる). Ca sufix, reprezintă generic: parte. În cazul nostru partea parentală şi partea filială. Pe aceeaşi logică, companiile moderne: oya-gaisha – ko-gaisha (kaisha 会社 – companie).
Pentru naş, este folosit na-zuke-oya 名付親– (literal) părinte-puitor-de-nume.

În concluzie, corespondentul japonez pentru părinte are la origine rolul economic (în sensul de Οίκος) şi are de a face preponderent cu partea bărbătească.

Mamă

Pentru mamă termenul actual este haha 母. Am aflat indirect originea onomatopeică, prin regresia în timp. Haha este relativ recent. În era Edo, cînd fonetic limba era mai bogată, pronunţia era aproximativ fafa. Azi, fa există în silabare, dar nu este folosită decît pentru importurile recente. Trebuie spus că sistemul fonetic a suferit un proces aproape continuu de simplificare. Nu mai departe, acum 50 de ani, ga se pronunţa aproximativ nga. Azi nu se mai sinchiseşte nimeni de un ga curat. Dar, să revenim. Am aflat că în era Heian, haha se pronunţa, nici mai mult nici mai puţin decît, papa. Iar aici este nevoie de o discuţie.

Limba japoneză nu permite sunetul p la începutul cuvîntului, cu excepţia onomatopeelor. Nici măcar ideogramele cu citirea chineză începînd cu p nu au fost luate ca atare, ci, consoana p a fost convertită în alte sunete. Ca dovadă, să luăm cuvîntul fuji 不二 (nedoi – unic) din japoneză şi să vedem cum se pronunţă în chineză. În chineză, negaţia fu se pronunţă sigur pu.

Culmea este că, în japoneză, la eufonizarea din interiorul cuvintelor, nu există nici cea mai mică tendinţă de respingere a lui p. Ca de pildă hon din nippon (日本).

Puteţi verifica observaţia mea. Veţi găsi de ex.: (v.) pakuru – a înfuleca, dar care provine din onomatopea paku(tto) (cu var. paku-paku) ce reproduce mişcarea clefăindă a maxilarului. Nu ar fi ajuns probabil verb, fără contaminarea de la kuu – a paşte (extins în zilele noastre şi la oameni, în nepoliticosul discurs bărbătesc, cu sensul aproximativ de a hali). Pakuru şi kuu nu par a avea prea multe în comun, dar forma gerundă pakutte este asemănătoare cu kutte.

Veţi găsi ponzu ポン酢 – oţet aromatizat cu un citric numit ponkan ( ポンカン). Ponkan conţine o onomatopee: pon(to) ce sugerează ceva impetuos. Este varianta mai moale a lui don(to). Don mai are două trepte de tărie, dimerul: don-don(to) şi don-don-don-don(to). (Mai mult de tetramer nu am găsit nicăieri.). Rădăcina -kan din ponkan poate fi identificată, ca indicator al genului citrice. (kankitsu(rui)- 柑橘(類) – citrice). Nu ştiu cărui fapt se datorează ataşarea prefixului onomatopeic pon- dar pot specula: fie soiul este unul productiv în comparaţie cu altele, fie fructele se maturează simultan, fie pomul se dezvoltă impetuos. Există şi un alt soi, asemănător, numit dekopon, adică, exclusiv onomatopeic, datorită unui mamelon la punctul de inserţie a codiţei. (deko (opus lui boko) dă „senzaţia” de convex, de excrescenţă)
Sper că am fost suficient de convingător la partea de fonetică… Nu?…

Nu-i nimic. Apelativele în vorbirea fiu-părinte, în format arhaic, sunt: haha-ue 母上 (reverenţios: mamă) şi respectiv chichi-ue 父上　(tată). De asemeni, cînd te referi la propriii părinţi, în vorbirea cu un terţ, poţi zice hahaoya şi respectiv chichioya. Dacă originea (de acum a) celor două cuvinte nu ar fi onomatopeică, -oya ar fi redundant.

Aşadar, am descoperit că consoana p în capul cuvintelor este prezentă doar la onomatopee şi dă senzaţii mai slabe, mai catifelate, mai simpatice decît alte onomatopee din serie. Ceea ce vine să se muleze pe papa, fafa, haha. Pe semne, din era Heian încoace, mamele au devenit din ce în ce mai aspre.

Intenţionam să spun cîte ceva şi despre alte grade de rudenie, dar văz zorii mijind. Rămîne pe altă noapte.

După cum este descris, cutremurul de azi a durat 3-5′. De regulă, cutremurele marine nu sunt lungi, întrucît undele seismice nu se reflectă de zone orogene groase. Nu prea sunt. La un cutremur marin de peste M8,0, durata mare este semn că mai multe asperităţi* de pe interfaţa de subducţie au eliberat tensiunea.  Cu alte cuvinte, hipocentrul este multiplu. Nu un punct, ci o arie relativ largă. Magnitudinea rezultă astfel din însumarea magnitudinilor punctuale.  Acest lucru este bun sau rău, în funcţie de direcţia de deplasare a plăcilor tectonice. Dacă deplasarea s-a făcut pe verticală, în sensul că fundul oceanului a vibrat ca o membrană, atunci, e rău. Cu atît mai rău, cu cît, succesiunea rapidă de mişcări verticale poate face ca valuri succesive să se urce în „cîrca” primului, mărind amplitudinea finală a ţunami-ului. Cînd eliberarea energiei are loc fără ca fundul oceanului să vibreze pe verticală, atunci, ţunami nu are amplitudini mari.

Oamenii din media, în solida lor stupiditate, confundă mişcarea tectonică** (verticală sau orizontală) cu mişcarea ondulatorie (verticală sau orizontală) iscată de mişcarea tectonică. Tocmai ascult felul confuz în care o televiziune tratează subiectul.

Cum putem deosebi rapid cutremurele cu ţunami de cele fără? Nu există o metodă infailibilă, însă ca regulă generală, cam orice cutremur de peste M7,0 are potenţial devastator. Seria de cutremure de la 11:35 s-ar putea să fie preludiul unuia mai mare.

O altă întrebare ce apare frecvent în media, este cît va dura pînă la sosirea valului? Întrebarea este naivă, deoarece, niciodată nu vor fi găsite puncte egal depărtate de epicentru (epicentre), pentru a decide în ce moment va sosi valul în toată zona. Vor fi puncte mai apropiate şi puncte mai depărtate.

Întrebarea corectă este: cît va dura pînă cînd coasta proximă va fi inundată? Iar întrebarea poate avea un răspuns prompt şi destul de precis, dacă se împarte distanţa pînă la epicentru cu 300, în care 300 reprezintă viteza de propagare a valului în ape adînci.  Valul frînează mult în vecinătatea uscatului, iar după ce urcă pe uscat, viteza scade la circa 30Km/h.

În Oceanul Indian este de aşteptat ca numărul de victime să scadă dramatic, după 2005, cînd a fost instalată reţeaua de alarmare. Reţeaua a costat numai vreo 20 mil. USD.  Dacă comparăm, observăm că este un cost cu mult mai mic decît cel angajat de informatizarea (proastă a) evidenţei populaţiei în România.

Aflu că un nou seism, de 8,2 s-a iscat adineaori. S-ar putea ca el să fie cel mare.

––––––––

* asperităţile sunt un fel de crampoane de la interfaţa de glisaj. Probabil aglomerări de roci mai dure, ce măresc frecarea şi acumulează tensiuni în mod neuniform. Odată eliberată energia dintr-o asperitate, este foarte probabil ca şi alte asperităţi să se elibereze de tensiuni. În orice caz, intensificarea activităţii seismice va mai persista cîteva luni după ziua de azi, întrucît sunt semnalate multe asperităţi, semănate pe zeci de mii de kilometri pătraţi.

** mişcarea seismică poate avea loc prin alunecare orizontală simplă, sau prin alunecare orizontală, însoţită de bobîrnac vertical. Chiar şi bobîrnacul are două posibile cauze.  Una ar fi ridicarea bruscă pe verticală, a platformei marine. O altă cauză ar fi surparea povîrnişului marin.

E bine să ştim că alunecări de teren pot avea loc şi submers.  Situaţie în care prăbuşirea într-un trench dislocă brusc un volum mare de apă.  Unda se transmite la supafaţă sub forma unei gîlme oceanice, ce, la revenire, iscă un ţunami. Aşadar, nu numai seismele provoacă ţunami, dar şi alunecările de teren. Fie exclusiv în imersie, fie prin prăbuşirea unui munte de pe uscat, în mare. Un exemplu este cel al Insulelor Canare din Atlantic.  Acolo, un munte a cărui structură face ca stînca să fie îmbibată permanent cu apă, fără prea multe căi de evacuare, cîndva, va glisa, iar cîţiva kilometri cubi de stîncă se vor prăbuşi în ocean. Ţunami-ul format va inunda inclusiv oraşul New York.  Probema nu este dacă, ci cînd.

Cînd ţunami se retrage, are o forţă suficient de mare cît să tragă după el chiar şi obiecte mai grele decît ar fi putut la transgresiune. Obiectele grele au inerţie suficientă cît să izbească alte obiecte grele, să le tîrască, să are asfaltul, să rîme macadamul, să dărîme case ce pînă atunci apucaseră să rămînă erecte.

S-a petrecut în oraşul Minami Soma din judeţul Fukushima. O casă cu doi locatari, soţ şi soţie, ambii la vreo 60 de ani. Cei doi nu au avut timp să se refugieze. Au urcat pe acoperiş. La regresiune, casa s-a năruit. Soţia a fost luată de ape şi strivită. Soţul a supravieţuit, dar a fost dus de ape în larg. Nu e clar dacă a rămas pe acoperiş sau nu. Cert este că a fost găsit trei zile mai tîrziu pe o bucată de vreo 9 metri pătraţi de acoperiş de tablă, plutind la limită, însă suficient cît să îi ţină cele 50Kg de greutate corporală. Aşadar, văduv, ud leoarcă, pe o plută firavă, în frig, pe un ocean mort de pustiu. Ce poate fi mai dezolant? Elicopterele treceau, omul se agita cît îi permitea pluta – fluturînd o panglică de plastic roşu în vîrf de băţ – însă de sus nu putea fi deosebit de marea de cherestea şi de gunoi ce îl înconjura. A fost în sfîrşit salvat de o şalupă a marinei militare, după 45 de ore de singurătate, dus de Oya shio, vreo 50 de kilometri mai la sud, la 15 kilometri în largul centralei Fukushima #1.

Întrebat cum s-a descurcat, omul a arătat cum şi-a făcut un mic pod de scîndurele, încălecate pe două nervuri de acoperiş. A cîştigat astfel 6-7 cm, ceea ce făcea ca apa ce mai năvălea pe plută să nu îl ude. Şedea pe scîndurele. Iar, pentru menţinerea precarei flotabilităţi, cu un băţ, avea grijă să împingă în apă resturile de lemn şi de gunoi ce eşuau pe plută. A găsit şi o cască de constructor pe care şi-a aşezat-o pe cap. A scos hîrtie dintr-o carte de manga. A găsit pînă şi un creion. Pe hîrtie a scris numele său şi pe cel al soţiei răposate, apoi a închis-o într-un PET pe care şi l-a agăţat de gît, pentru cazul în care nu ar fi supravieţuit. A pescuit apoi o plapumă şi o pătură. Ambele uscate. Probabil, ambalate într-un sac de plastic, în care se păstrează, uneori vidate şi desicate, aşternuturile nefolosite. Cu pătura sub şezut şi cu plapuma glugă, a rezistat şi la ninsoarea ce a căzut în noaptea de 11 spre 12 martie.  Întrebat cum a petrecut două zile şi două nopţi fără apă, omul a mărturisit că a fost nevoit să îşi facă mîna căuş şi să îşi bea urina.

Supravieţuitorul e convins că duhul soţiei l-a apărat: -„Mi-a trimis soţia mea tot ceea ce aveam nevoie. Şi hîrtie, şi creion, şi cască, şi aşternut uscat.”

Rezultatul unei anchete făcute de NHK în rîndul a 600 de locatari din casele provizorii arată o scădere drastică a veniturilor. 17% au un venit de mai puţin de ¼ din cît aveau înainte de cataclism. 17% – circa ½, iar 15% – circa ¾. 41% din locatari au cam aceleaşi venituri, iar pentru 5%, veniturile au crescut.

Se înregistrează însă o astenie socială, cauzată atît de stresul strămutării, cît şi de destrămarea comunităţilor prin atribuirea aleatorie a locuinţelor. Locuinţe situate adesea la distanţe mari de comunităţile din care provin locatarii. 38% percep starea proprie ca pe o slăbire a legăturilor sociale. Se adaugă sărăcia, pe fondul lipsei de perspective de reactivare rapidă a economiei locale.

Astfel, dacă, înainte de cataclism, 70% din respondenţi ieşeau zilnic din casă, după, însă, proporţia lor a scăzut la 48%. A sporit numărul celor ce ies de 3 ori pe săptămînă, de la 15%, la 23%. De asemeni, numărul celor ce ies doar o dată pe săptămînă: 18% după, comparativ cu 10% înainte. Cei ce nu ies aproape deloc, reprezintă 6%, faţă de numai 2% înainte. Retractilitatea respondenţilor prefigurează o boală socială severă: izolarea şi moartea în singurătate.

Din datele statistice asupra morţilor, rezultă că peste 350 de victime au fost pompieri voluntari. 60% au murit în timp ce umblau să îi salveze pe alţi oameni din calea apelor. 30% au murit înecaţi în timp ce închideau stăvilarele porturilor pescăreşti.

Numărul mare de pompieri voluntari morţi pune problema protecţiei propri. Faptul că ei provin din comunitate îi ajută ca, la apelul refugiaţilor, să ştie cine şi unde a rămas. Legăturile strînse cu membrii comunităţii îi îi face să se simtă obligaţi să îşi neglijeze propria siguranţă. Nu puţini au plecat în căutarea celor rămaşi în urmă, să le arunce furtunul pentru a-i trage din vîltoare, dar să fie înghiţiţi cu toţii. Se examinează posibilitatea acţionării stăvilarelor de la distanţă, pentru a preveni accidente similare în viitor. De asemeni, manualul de intervenţie va cuprinde şi clauze suplimentare referitoare la protecţia personală la inundaţii severe.

Pompierii voluntari şi-au dovedit utilitatea în primele 7 zile după cataclism, pînă cînd au sosit echipele speciale de protecţie civilă. Astfel, înafara stingerii incendiilor, pompierii voluntari au iniţiat operaţii de căutare şi salvare din ruine, au dirijat circulaţia, au patrulat pentru prevenirea jafurilor, au cărat alimente şi echipament, au scos din dărîmături şi au recondiţionat fotografii, albume, au organizat cazarea în adăposturile temporare, au întocmit situaţia statistică a supravieţuitorilor. Pe scurt, au preluat toate sarcinile statului.

Pompierii voluntari sunt oameni obişnuiţi, plătiţi cu între 20.000 şi 30.000 yen/an. (echivalentul a 2 zile de salariu mediu) la care se adaugă între 2.000 şi 3.000 yen per intervenţie.

Fukushima

În urma cercetărilor în zona de protecţie din jurul centralei nucleare Fukushima #1, rezultă că peste 8.500 de locuinţe, aproape 1/3 din cele circa 27.000 rămase goale după evacuare, sunt într-o stare avansată de degradare. Multele cutremure le-au afectat fără posibilitatea de reparaţie în timp util. Majoritatea locuinţelor au acoperişurile sparte, ceea ce accelerează degradarea lor. Atît fizică, cît şi prin favorizarea invaziei vegetale.

Din cele 54 de reactoare nucleare ale Japoniei, 52 sunt oprite pentru reacreditare în urma unor cronofage şi scumpe teste de stres. Ultimele două, programate pentru revizia generală, vor fi oprite în luna mai.

În luna octombrie 2010, un angajat al firmei Mazda a comis nediscriminatoriu o crimă pe teritoriul fabricii din Fuchu (Hiroşima). Omul suporta greu regimul de organizare. Resimţea ca oprimant tratamentul, altminteri cu nimic deosebit de cel pe care alţi angajaţi îl primeau. Cînd a fost pus pe lista de concediere, s-a descărcat. A urcat la volan şi a acroşat orice om ce i-a ieşit în cale pe aleile fabricii. Rezultatul a fost un mort şi 11 răniţi. Victima care a murit avea 39 de ani şi o fetiţă de 10 luni.

Avocatul a încercat să îl scoată iresponsabil, însă nu i-a mers. Însuşi făptaşul a declarat în faţa instanţei că a fost inspirat de ucigaşul din Akihabara, din iunie 2008 (cu 6 crime prin înjunghiere, în plină zi, într-un loc atît de aglomerat precum cartierul din Tokio) atunci cînd a plănuit fapta.

Procesul (cu 6 juraţi) a mers relativ repede. A durat mai mult expertiza psihiatrică, în urma căreia, ucigaşul a fost declarat perfect responsabil. În luna februarie, Curtea Supremă a dat sentinţa finală: închisoare pe viaţă. Soţia victimei moarte şi-a arătat dezamăgirea faţă de verdict. Admitea însă că că nimic nu va putea întoarce visele spulberate de un incident atît de absurd.

Întrucît recentul incident similar, de omor nediscriminatoriu cu mînă armată, petrecut în Bucureşti prezintă similitudini cu cazul descris mai sus, sunt curios cum va evolua procesul. Argumente care să susţină iresponsabilitatea angajatului MAI ar fi cu mult mai firave, întrucît portul de armă prevede condiţii de acreditare mai severe decît permisul de conducere.

Zilele trecute, organizatorii reuniunii de la Bucureşti a Noii Republici s-au confruntat cu o problemă mitocănească din partea unei instituţii de cultură. Întrunirea urma să aibă loc în auditoriumul Muzeului Naţional de Artă al României (MNAR). În auditorium nu se află exponate. Nu era niciun pericol de incendiu. Într-o ţară normală, cu muzeu naţional, „naţiunea” ar avea dreptul de a folosi spaţiul neutru, întrucît bunul de utilitate publică, fie el naţional sau judeţean, este întreţinut din bani publici. Pentru a reduce cheltuiala din bani publici, firesc ar fi să se primească şi bani privaţi, nu numai pe bilete. O singură condiţie ar putea fi pusă. Întrunirea să nu se abată în vreun fel de la conduita morală. Cu toate acestea, conducerea muzeului citat a respins cererea NR. A motivat că spaţiul nu poate fi „pîngărit” cu activităţi politice. Pe semne, în viziunea custodelui, a discuta despre cetate încalcă morala publică.

Mi-am zis că poate muzeul este suprasolicitat şi că nu ar fi fost condiţii pentru aşa ceva, deşi, personalul muzeului nu ar fi fost necesar să stea după participanţi. Asociaţia Prietenii Muzeului ar fi putut oferi asistenţa de specialitate (să apese pe întrerupătoare electrice şi să le indice participanţilor unde este toaleta).

Pentru a mă lămuri, am căutat un raport de activitate. Am găsit un .pdf de 52 de pagini, din care 92% din spaţiu e ocupat de fotografii. Raportul este din anul 2008, cu date din 2007. Am descoperit că 92% (!) din bani vin de la bugetul de stat. Shit!, mi-am zis. Statul dă aproape 20 milioane de lei pentru cîteva poze? Ia, să vedem cît se încasează pe bilete:…238.000 lei. Ha, 1,1%! Un muzeu naţional, în care naţiunea nu se înghesuie să intre. Neştiind cît costă biletul, caut numărul vizitatorilor…81.000 în tot anul 2007 (cu un spor de 300 în 2010). Nu e clar cîte zile pe an a fost deschis muzeul, şi nici dacă cifra reprezintă totalul pentru cele patru muzee ce compun agregatul numit MNAR.

Primesc de la prieteni date comparative:

National Museum Australia (Canberra)
– 1,580,574 vizitatori
– Venituri 8,500,000 dolari australieni
– 266 angajati (5942 vizitatori/angajat)
Muzeul Regal (Amsterdam)
– 1.1 milioane de exponate
– 900,000 vizitatori
– Venituri ~17,000,000 Euro
– 400 angajati (2250 vizitatori/angajat)

Nu arată deloc rău. Dar, mi-am zis că, poate MNAR nu şi-a propus a fi chiar naţional. Nu am date despre distribuţia teritorială a vizitatorilor, însă e de presupus că foarte puţini elevi de la Băicoi merg în vizită tocmai la Bucureşti. Şi dacă tot l-am retrogradat (din claviatură), hai, să îl compar cu un muzeu judeţean. Am ales Muzeul Judeţean de Artă din Hiroşima (numit mai jos muzeul).

Găsesc pe net cîteva rapoarte, inclusiv cu planurile de viitor, dar cel mai consistent este un .pdf de 76 de pagini cu activitatea din anul 2010.

Dar să vedem cam de ce dispune muzeul. Muzeul are următoarea zestre imobiliară:

Subsol: o galerie de închiriat (pentru artiştii amatori şi artizanii din judeţ), un auditorium de 202 locuri, o parcare, closete.

Parter: (afară) piaţetă cu colonadă, (înlăuntru) lobby, ghişeu de informaţii, bibliotecă de artă, punct comercial, restaurant.

Etajul I: 4 galerii de pictură şi una de sculptură, pentru exponate din fondul propriu, două birouri (din care unul al directorului), o cameră de odihnă (pentru personal), closet.

Etajul II: trei galerii de expoziţii speciale, două camere de odihnă, un lobby de observaţie, o ceainărie, closet.

Am găsit şi 12 de reguli de folosire a auditoriumului. Majoritatea se referă la spaţiile dinafara incintei. În linii mari, regulile sunt de bun simţ. Nu ai voie să pavoazezi coridoarele cu flori şi bonsai, nu ai voie să lipeşti pe pereţi afişe, nu ai voie să faci zgomot care să treacă dincolo de uşile încăperii. E de la sine înţeles, în spaţiile comune, nu ai voie să încurci locul cu altceva decît trupurile participanţilor. În rest, nimeni nu se bagă în conţinutul întrunirilor.

Ca primă observaţie, muzeul nu are siloz de conservare a pieselor, nici ateliere de restaurare, ceea ce simplifică structura costurilor. Dar, să revenim la raport.

Aflu că, în 2010, 79.953 de persoane au vizitat expoziţia permanentă. Aşadar comparabil cu MNAR (81.300). Întrucît MNAR nu detaliază, consider că totalul vizitatorilor îi include şi pe cei ai expoziţiilor efemere.

În anul 2010, muzeul a găzduit 7 expoziţii efemere, cu durate între 14 şi 70 de zile, din care, cei mai mulţi vizitatori a atras o expoziţie de 28 de zile, cu obiecte de artă din zestrea Poloniei: 93.462 vizitatori (peste 3200 pe zi). În 28 de zile, mai mulţi vizitatori decît întregul MNAR într-un an. Expoziţiile efemere au adus 184.138 vizitatori. În total; 264.091vizitatori. De 3,24 ori mai mulţi decît MNAR, deşi MNAR a găzduit un număr dublu de expoziţii efemere (14).

În activitaea muzeului, o serie de alte evenimente (studii, simpozioane) pentru elevi. Mă rog, şedinţe de instruire asupra felului în care trebuie receptată arta. Participanţii au fost de ordinul miilor (găsiţi totul defalcat, la pagina 55). În lobby au avut loc şi 11 concerte, ce au însumat 1710 spectatori.

În galeria pentru artiştii amatori şi artizani (de la subsol) au avut loc 74 de expoziţii de profile diferite (pictură, sculptură, fotografie, design etc.), din care doar 5 cu plată (500-600yen/vizitator), iar restul gratuite. Cum ar veni, totul pe cheltuiala expozanţilor. Limitele tarifelor la expunere, precum şi ale taxelor de intrare sunt stabilite printr-un ordin al guvernatorului. Ele pot fi găsite la pagina 69. Aşadar, în regie privată, un vernisaj la 5 zile. Oare cîte expoziţii organizate de naţiune a găzduit MNAR?

Clubul prietenilor muzeului (Tomo no kai)

Sunt înregistraţi 945 de prieteni. Cu toţii, voluntari. 295 dintre ei au intrat cu întreaga familie. Prietenii editează şi o revistă trimestrială. Strict pe teritoriul muzeului, volumul lor de muncă a fost de 1.115 zile-om, în 312 zile. Cu o medie de circa 3-4 voluntari/zi. Dar activi au fost doar 146. Compar cu clubul omolog al MNAR din 2007: 11 membri, din care vreo doi străini. Dacă nu o fi murit careva între timp, s-ar putea ca azi să fie tot 11.

Indici de utilizare

Extensiv: muzeul a fost deschis 322 de zile pentru expoziţiile permanente şi alte 244 pentru expoziţiile efemere. Nu am inclus cele 74 de expoziţii de amatori şi artizani. Aşadar, un total de 566 de zile-expoziţie. Anul are 365 de zile.

La expoziţiile permanente, vizitatorii cu plată au fost doar 5.905, iar 74.048 au intrat gratis, cu invitaţii (92,6%). Să nu credeţi că invitaţiile sunt gratuite. Cineva plăteşte, dar acela nu este vizitatorul.

La expoziţiile efemere, 153.068 de vizitatori au plătit între 100 yen (elevi) şi 1200 yen, iar 31.070 (16,8%) au intrat gratuit, cu invitaţii.

Vizitatori, pe categorii: elevi de şcoală: primară, secundară, liceu, studenţi, nespecificat. Nu mai stau să detaliez. Cine doreşte, poate lua la puricat documentul.

Raportul cuprinde, pe două pagini, lista exponatelor propri, trimise în turneu (ce? şi unde?).

Monitorizarea apariţiei în presă şi media figurează la pagina 12.

În rest, raportul detaliază fiecare eveniment public (workshop, simpozion, experiment etc.)

Dinamica indicatorilor

Muzeul a fost în renovare între 1992 şi 1996. Judecînd după ţîrîita şantierului, prefectura a plătit renovarea. De atunci, pentru expoziţiile efemere, bilanţul contabil arată aşa:

1996 a plecat cu 100 milioane yen (cca 900.000 euro) pierderi, pentru ca în trei ani să ajungă la cifre pozitive. Nu prea mari, dar în linii mari, curba este caracteristică oricărei organizaţii nonprofit. Cele mai tari „tunuri” au fost în 1999 şi 2003, cînd numărul vizitatorilor la expoziţiile efemere a depăşit un sfert de milion.

Mi se pare la fel de interesant să aflăm care sunt ţintele în viitor. Pentru anul în curs, se prevăd 205.000 de vizitatori la expoziţiile efemere, iar pentru 2013, 229.000.

Muzeul are actualmente 4530 de piese, însă în 2010 nu a fost în stare să achiziţioneze decît o lucrare, după ce, în 2009 inventarul sporise cu 191. În anul în curs, sunt planificate două achiziţii, iar anul viitor alte două. Criza se simte şi în artă. MNAR însă, tot primeşte donaţii de nu ştie unde să mai pună piesele. Oare care ţară e mai săracă?

Restaurantul muzeului

Cu excepţia anului 2009, în mai toţi anii, s-au înregistrat peste 50.000 de clienţi-eveniment. Pentru anul în curs, sunt estimaţi 60.000 clienţi-eveniment, iar pentru anul 2013, 65.000.

Animarea spaţiilor libere

Anual au avut loc 10 şi peste 10 evenimente în spaţiile comune. În anul 2011, 40 de evenimente. Pentru anul în curs, sunt prevăzute 45, iar pentru anul 2013, 50 (unul pe săptămînă).

Auditoriumul

În auditorium, anual, peste 20 de grupuri au organizat evenimente. În anul 2008 au fost 42, iar în 2009, 35. Intensiv însă, 2007 a avut un maxim de 12.315 spectatori-eveniment, distribuiţi în 31 de grupuri (săli mai pline).

Indicele de utilizare extensivă a fost de 100% la galeria de amatori (cu o excepţie în anul 2009 – 99%) iar pentru anii ce vin, indicele de utilizare va fi tot de 100%.

Auditoriumul are, pentru 2012, un indice extensiv, estimat la 40%, iar în 2013, planul este de ridicare la 50% (un eveniment la două zile).

Debutanţi

Muzeul nu a găzduit expoziţii ale debutanţilor. Numai schimburi de experienţă (8 şi peste 8 evenimente anual). Numărul schimburilor de experienţă va creşte la 15 evenimente anual.

Anul acesta sunt planificate 10 expoziţii destinate debutanţilor. Tradiţia instituită azi va continua cu frecvenţă constantă.

Didactice

Copiii de grădiniţă şi elevii depăşesc constant 12.000 de vizitatori anual, însă cifrele sunt în scădere. Din motive mai degrabă demografice, chiar dacă pentru anul acesta sunt planificaţi 17.000 iar pentru anul 2013, 20.000.

Lecţiile de receptare a artei strîng constant peste 550 de elevi, dar cifrele s-au stabilizat la circa 1.400 anual. Pe semne, există o limită demografică şi de personal.

Tehnologia informaţiei

Lunar, media vizitatorilor paginii muzeului este de 50.000, cu un maxim de peste 80.000, în martie 2009. (datele sunt cam vechi pentru un domeniu atît de dinamic). Planul se va concentra asupra creşterii atractivităţii paginii. Pentru anul 2011 erau estimate 700.000 de accesări, iar pentru anul 2013, 800.000.

Expunerea media

Anual, muzeul apare constant, în peste 200 ocazii. Începînd cu anul 2011, numărul apariţiilor a trecut de 300, iar pentru anul 2013 se prevăd 400 de apariţii în ziare, reviste, ghiduri turistice.

Principalul partener media (electronice) este NHK. În 2010, NHK a avut ca subiect muzeul, în 10 rubrici TV şi 2 radio. De altfel, colaborarea cu NHK se concretizează şi în micro-expoziţii în holul sediului NHK din Hiroşima.

Al doilea mare partener media este un ziar regional, Cugoku-shinbun, cu o expunere de 10 articole. În rest, articole în reviste de artă şi în ghiduri turistice.

Originea vizitatorilor

Dintr-un eşantion de 696 de vizitatori intervievaţi, 442 (63,5%) veneau din oraşul Hiroşima, 29,2% din judeţul Hiroşima, şi numai 7,3% dinafara judeţului. Raportul cuprinde lista şcolilor din judeţ ce au organizat vizite la muzeu. S-ar putea ca, după pattern, MNAR să fie totuşi de talie municipală.

Ajutoare materiale

Donaţiile sunt puţine. Cel mai bogat an a fost 2004, cu puţin peste 14 milioane yen (cca 130.000 euro). Anul următor, donaţiile au fost zero/ nada/ ciuciu. În anul 2010, donaţiile au însumat numai 500.000 yen. (Echivalentul a două luni de salariu aproape mediu.) Se estimează pentru anul în curs 3 milioane yen, iar pentru anul 2013, 4 milioane.

În schimb, sunt oameni inimoşi. Peste 130 de voluntari activează în muzeu. În anul 2010, erau 146 voluntari din clubul prietenilor. Dacă socotim în zile-om (1113), volumul de muncă al voluntarilor a depăşit 9 milioane yen.

Cercetare

Pînă în acest an, în medie erau pe rol 3 teme de cercetare. În anul în curs, sunt prevăzute 7. Pentru anul 2013, 10 teme. La cercetare, MNAR pare a fi totuşi mai activ, chiar dacă, în raportul pe 2007, expoziţiile efemere sunt trecute tot la capitolul „cercetare”.

Observaţii

Rapoartele de activitate ale Muzeului Judeţean de Artă Hiroşima sunt lipsite de nume propri de personalităţi, sponsori, becali, şi de alţi Mecena de Dîmboviţa. Numai autorii de opere de artă au dreptul de a figura cu numele în documentele emise de o instituţie publică precum muzeul. Nimic din ceea ce e public nu se personalizează. Comparaţi cu listele de jupîni de tot felul de pe raportul MNAR, de nu ştii dacă ai în faţă un raport sau un acatist.

O diferenţă fundamentală este totuşi la întreţinerea zestrei. La MNAR, jumătate din cheltuieli sunt pentru utilităţi şi reparaţii, ceea ce nu poate fi ameliorat decît prin creşterea indicelui de utilizare intensivă. Dacă tot climatizezi, cel puţin să îţi intre mai mulţi vizitatori. Economiseşti cel puţin cu căldura, întrucît corpul unui vizitator dezvoltă circa 120W.

Sigur, sunt şi aspecte incomparabile, dar nu pot să nu constat totuşi un deficit de management la MNAR. Deşi cheltuielile de personal sunt mici (30%), e suficient să observăm structura personalului, pentru a vedea mucegaiul organizaţional. Figurează 7 operatori de calculator, şi aceia de fiţe. Grafica raportului o arată. Pozele color şi textul crem pe negru garantează secătuirea oricărei imprimante casnice, după primele 10 pagini, în cazul în care cineva ar face imprudenţa să îl printeze. Raportul este condamnat să rămînă pe biţi. Însăşi existenţa operatorilor reprezintă dovada certă că ceva e rînced acolo.

În locul celor 7 operatori, aş angaja 7 agenţi de vînzări. Oameni care să bombardeze toate instituţiile de învăţămînt, librăriile şi supermarketurile, cu mailuri şi vizite, apoi să traseze planul de vizitare, cursuri şi workshop-uri, pe luni bune înainte.

Lipsa unui spaţiu de convivialitate închistează şi mai mult MNAR. Pe semne, eventualii convivi ar discuta prea multă politică, ceea ce ar strica atmosfera scrobit-mortuară a MNAR.

La Muzeul Naţional de Artă al României aş fi preferat mai puţini jupîni nominali, mai puţine acatiste, şi mai mulţi vizitatori. Numai faptele pot fi de interes public. Nu şi numele. Aş fi preferat mai puţină aroganţă pe banii statului şi mai multă deschidere către naţiune. Către educaţia întru frumos, către descoperirea şi exhibarea talentelor native. MNAR sforăie naţional pe 20 de milioane de lei anual. Daţi un leu pentru muzeu şi primiţi în schimb un brînci.

Brînci la brînci. Daţi-le un brînci. Păstraţi doar restauratorii şi fochistul. Aboliţi năravul narcisiac. Să intre aer proaspăt, condiţionat doar de aspiraţia către artă. Deviza: artă pentru fiecare.

Postacii tioglicolici

În biologia moleculară, una din metodele de solubilizare a proteinelor se bazează pe proprietatea unor tioli de a rupe punţile de sulf dintre lanţurile de peptide. Pe acelaşi principiu se bazează şi permeabilizarea firului de păr la colorarea lui artificială. Mirosul acela nesuferit de la coafor se datorează acidului tioglicolic, agentul principal de „fezandare” a firului de păr.

Tot pe ruperea punţilor se bazează în ultimul timp şi acţiunea postacilor de partid. Amicii noştri, în tembela lor naivitate, îşi fac bloguri şi trag, cu nemiluita, link-uri către adversari. Ulterior, şterg link-urile, apoi şi fictivele bloguri. Una din variante este să şi le facă de la bun început private, pentru a le folosi periodic şi la scăderea traficului aparent al altor bloguri. Aplicaţia Zelist interpretează manevrele drept penalităţi. Rezultatul este că te poţi trezi cu o scădere abruptă a scorului Zelist, chiar dacă traficul ţi s-a dublat în acelaşi interval. Pagubă-n ciuperci. 🙂

Manevra se numeşte în limbaj de specialitate STEMA (stealth marketing). Este doar o formă de a mima realităţi în speranţa forjării de alte realităţi.

Iată un exemplu:

Puteţi verifica, blogurile listate mai sus sunt raportate ca inexistente de către WordPress.

Pe mine mă doare în cur şi la inimă de joaca postacilor de partid. Nu scriu cu senzaţia că îi fac cuiva un (de)serviciu, ci din convingere. În privinţa asta, oricîte linkuri fictive mi-ar face şi desface postănacii de partid, eu sunt acelaşi.

Măsluiţi, băieţi, măsluiţi! Deşertăciunea megabită vă aparţine.

Săptămînile trecute, ascultam la radio ştirea despre un eveniment mai rar. Dintr-un avion aparţinînd bazei militare americane de la Yokotsuka a căzut un obiect greu de peste o sută de kilograme. Se pare, un rezervor suplimentar, detaşabil. Experţii spun că a fost vorba de o mică explozie cauzată de oarece scurgeri pe la joncţiunea rezervorului cu corpul aparatului. Efectul a fost unul de-a dreptul meteorit. Din fericire, rezervorul a căzut într-o grădină. Nu a produs victime, dar a produs mînie. S-a reaprins plictisitoarea şi previzibila controversă asupra reducerii prezenţei militare americane în Asia, controversă atît de dragă pacifiştilor şi socialiştilor.

Acum 67 de ani, notorietatea unui astfel de eveniment nu ar fi depăşit marginea satului. Era penurie de metale. Rechiziţiile de război băgaseră inventarul gospodăriilor în epoca de piatră şi în sapă de lemn.
Îmi povestea un locuitor din Osakikamijima cum, prin 1945, două hidroavioane japoneze au fost parcate în buza micii insule. Piloţii le abandonaseră. Sătenii, cu ochii mijiţi de foame, s-au repezit cu sutele asupra aparatelor de zbor. În cîteva ore, le-au dezmembrat de nimic nu mai rămase din ele. Cu banii primiţi pe metalul extras, oamenii sperau să mai păcălească traiul, şi aşa, din ce în ce mai aspru. La limita disperării.
Alţii au avut alt noroc. Pe unul din munceii insulei, dintr-un bombardier american, căzu un rezervor fusiform, lung de vreo doisprezece metri. S-au strîns mai mulţi locuitori şi, cu chiu cu vai au cărat rezervorul în vale. Arăta superb. O bijuterie de duraluminiu, numai bună de despicat în două. De ce în două? Forma de trabuc conţinea două bărci de pescuit. Năvod se mai găsea.

Uite aşa ne dăm seama că epoca fierului s-a încheiat. Dar, epocii iPad-ului i-ar putea urma epoca de piatră, dacă sîcîitoarea discuţie asupra scutului militar american va fi la un moment dat luată în serios de americani. China, atît aşteaptă.

The WordPress.com stats helper monkeys prepared a 2011 annual report for this blog.

Here’s an excerpt:

The Louvre Museum has 8.5 million visitors per year. This blog was viewed about 130,000 times in 2011. If it were an exhibit at the Louvre Museum, it would take about 6 days for that many people to see it.

Click here to see the complete report.

Coreenii obişnuiesc să urmeze „profeţiile” anonime din ciclul chinezesc Eto. Se pregătesc din timp pentru anii faşti.

Spre deosebire de alţi colocatari ai calendarului, dragonul este pentru coreeni, în acelaşi timp, (Dumne)zeu. Peste ciclul Eto, anul acesta se suprapune cularea negru din alt ciclu cosmic, codificat cromatic (cam ca rezistenţele şi condensatoarele în industria electronică).

Concret, pruncii născuţi în anul dragonului, se spune că sunt puternici şi norocoşi în viaţă. Ce garanţii mai mari doriţi? Perechi de tineri se bulucesc să încheie căsătorii, acum cît mai e timp ca pruncul (care va primi obligatoriu un nume cu silaba ryu, sau cum s-o pronunţa dragon pe coreeană) cum ziceam, ca pruncul să prindă raţia de noroc.

Ciclul Eto deliniarizează natalitatea, dar în schimb, le permite celor ce văd în efectele demografice şi de stare civilă oportunităţi de afaceri. Ei îşi pot dimensiona corect stocurile. Aşa de pildă, 2007 (anul mistreţului* de o culoare favorabilă) a fost un an în care natalitatea a crescut cu 10% şi corespunzător consumul de pamperşi.

Dacă Ceauşescu nu s-ar fi cramponat de obscurantismul socialist de inspiraţie nord-coreeană, ar fi putut reduce mortalitatea la gravidele demisionare, exploatînd obscurantismul sud-coreean.

–––––-
* despre cei născuţi în anul mistreţului se spune că au noroc de bani.

=====================================

În altă ordine de idei, fugarul de alaltăieri a fost prins azi la ora 16:30, la circa 2Km distanţă de puşcăria din care evadase. Nu apucase să treacă mai mult de două poduri. A fost oprit pe stradă, în vecinătatea uneia din cele 87 de şcoli primare şi secundare aflate în stare de alarmă. Purta mască de tifon, o pufoaică şutită dintr-o casă (fără să fie descoperit) un cuţit de tăiat fructe cu lama de 10cm, şi 10yen în buzunar. Cele două nopţi petrecute în frigul ce tocmai se instalase alaltăieri, precum şi foamea, i-au slăbit voinţa de evaziune.

Chinezul Li face parte dintr-un grup cu comportament antisocial, format preponderent din chinezi din Kanagawa şi Tokio, aflaţi la a doua şi a treia generaţie. Grupul este intitulat Chinese Dragon şi număra într-un timp 200 de persoane. Majoritatea bikeri (bousouzoku – trib de alergări impetuoase) şi foşti bikeri. Nu de puţine ori, membri ai grupului se remarcau prin violenţe, furturi, tîlhării, unele comandate de yakuza.

Mă trezii cînd se îngîna prînzul cu el însuşi. O luai repede către prăvălie. De-a lungul celor 3-4Km de drum, văzui în vreo trei locuri cîte un poliţist. Păreau fără treabă, dar îşi roteau ochii ceva mau zglobiu decît de obicei. Mi-am zis că o fi vreun exerciţiu. Cînd ajunsei la prăvălie şi ascultai ştirile, aflai şi motivul. Din închisoarea Hiroşima, pe la ora zece, un deţinut periculos a evadat.

Din descrierea crainicului, lucrurile au decurs cam aşa: vreo 50 de deţinuţi jucau ceva pe terenul de sport al închisorii. Unul dintre ei a luat-o pe şest către o clădire cu un etaj, a urcat pe acoperiş, a sărit pe o schelă instalată pentru reparaţia zidului (de 4,5m înălţine) după care a sărit peste zidul dinspre răsărit. Conform descrierii unui martor dintr-un bloc apropiat, aterizarea nu a fost chiar lină. Martorul nu a văzut momentul saltului, ci l-a remarcat pe fugar cît era încă la orizontală, după buşitură. Deţinutul, îmbrăcat sumar în ceva ce părea lenjerie, s-a sculat şi a luat-o printre alte două blocuri. Paznicii nu au observat dispariţia sa decît la apelul de prînz. Senzorul de prezenţă nu era în funcţiune, tocmai din cauza şantierului de reparaţii. Saltul peste zid a fost însă înregistrat de o cameră video. Se pare, evadatul nu a avut complici înafara zidului, ceea ce ridică nivelul de alarmă. Fugarul ar putea recurge la violenţă pentru a-şi procura cele necesare (hrană, îmbrăcăminte, transport etc.)

Acum, tot oraşul este alarmat. Părinţii au fost sfătuiţi să meargă să îşi însoţească copiii pe drumul de întoarcere de la şcoală. Potere poliţieneşti şi mixte (cetăţeneşti) patrulează prin tot oraşul. Cetăţenilor li se recomandă statul acasă şi semnalarea oricărei mişcări suspecte în raza vizuală şi auditivă.

Date despre fugar: 40ani, 1,73m, 66Kg, ras în cap, haine subţiri, deschise la culoare. Răspunde la numele Li (chinez). Cu ani în urmă, condamnat pentru atac cu armă de foc, asupra unui poliţist, undeva prin Okayama. A avut prima tentativă de evadare chiar la arestarea din Okayama. Rănit, a fost dus iniţial la spital, unde i s-au scos temporar cătuşele. Înainte de a intra în clădire, s-a urcat la volanul maşinii, a buşit maşina de escortă şi a fugit spre Kurashiki, 4Km mai încolo. În închisoarea de la Hiroşima şi ispăşea cei 23 de ani de puşcărie fixaţi pentru cele 10 capete de condamnare.

Acuma, ce vreau de la cititorul român, e să îmi spună dacă fugarul Li apare cumva pe holurile Parlamentului, în vreo comisie ministerială sau în holul vreunui partid politic. Nu de alta, dar aş vrea să fie prins înainte de a dobîndi imunitate parlamentară.