▲ Reciclare
Aflu de la radio despre o tehnologie nouă de reciclare a fosforului. Ideea e cît se poate de simplă: reacţia de precipitare dintre sulfatul de calciu şi fosfaţii din apele reziduale.
Fosforul prezent în concentraţii prea mari în apele uzate este indirect sufocant pentru fauna marină, întrucît favorizează proliferarea planctonului, mare consumator de oxigen dizolvat. De aceea, legislaţia japoneză limitează sever prezenţa fosfaţilor şi polifosfaţilor în detergenţi. Pentru Golful Hiroşima, de plidă, este vital ca fosforul să nu ajungă în mare, ţinînd seama că fenomenul mareelor roşii poate compromite culturile de stridii.
Pe de altă parte însă, fosforul este necesar, în special în agricultură. Actualmente, cea mai mare parte a compuşilor cu fosfor, folosiţi în Japonia, sunt importaţi din China. Reciclarea fosforului ar fi sprijinită de cuplul de forţe: reducerea importului şi conservarea mediului marin.
Azi a fost dată în folosinţă instalaţia de defosforare a apelor uzate drenate din Hiroşima. Ca material absorbant se foloseşte gipsul din panourile de placare şi partiţionare rezultate în urma demolărilor. Cu alte cuvinte, apele sunt trecute pe un pat de moloz de gips. Se speră ca, la încheierea experimentului (ce va dura 3 ani) tehnologia să fie accesibilă şi altor staţii de prelucrare a apelor uzate.
Persoanele juridice nu cunosc patriotismul
Aversiunea mea funciară faţă de imixtiunea persoanelor juridice în conducerea statului, are noi motive de validare.
În sectorul Katsushika al oraşului Tokio, cu numai trei ani în urmă, se aflau circa 8000 de ateliere şi fabrici de accesorii metalice şi de plastic. De la tradiţionalele picioruşe de contact pentru industria electronică, pînă la scumpele catarame şi nasturi pentru brandurile de prestigiu.
La recesiunea mondială, se adaugă acum scumpetea yenului. Actualmente, mai puţin de 40% din fabricile sectorului Katsushika mai funcţionează. Restul, fie au falimentat, fie s-au mutat peste mări şi ţări. Chiar în aceste clipe, 19 firme plănuiesc, în grup, să îşi mute producţia în Vietnam. Odată cu ele, şi tehnologiile pleacă. Firmele rămase caută noi tehnologii prin care, fie speră să se menţină pe piaţă, fie să deschidă domenii noi, cum ar fi tehnologia sudării cap la cap a fibrelor optice.
Recent, Elpida şi-a mutat din Hiroşima fabrica de memorii electronice, cam cum şi-a luat Nokia „jucuriile” din Cluj.
Persoanele juridice continuă să se ucidă între ele. Nu ar fi nimic dacă persoanele juridice nu ar avea tupeul să finanţeze partide politice.
Suntem colonizaţi de persoane juridice, ce vînd, cumpără, schimbă moravuri şi reflexe sociale, seduc, pustiesc comunităţi, pornesc războaie, mituiesc şi ucid. Nicio Constituţie nu mai e a oamenilor. Iar judecătorii se bălăcesc în sofismele despre drepturile persoanelor juridice.
▲ Noi măsuri antimafie – azi, hăituirea financiară
Citesc pe pagina Agenţiei de Servicii Financiare a Ministerului Finanţelor.
Începînd cu 1 septembrie, anul curent, următoarele măsuri se referă explicit la mafioţi, atît în ipostaza de clienţi ai instituţiilor financiare, cît şi în cea de cămătari.
În ipostaza de client, e simplu. Mafiotul nu are dreptul de a primi credit de la vreo bancă.
Pentru a deosebi mafiotul ce cetăţeanul cinstit, persoanele juridice financiare au obligaţia să întărească identificarea persoanei, cu investigaţii suplimentare privind domiciliul, ocupaţia şi averea. Desigur, în măsura posibilului, investigaţiile vor fi făcute în back office, via primărie, registrul comerţului etc.
În ipostaza de „instituţie financiară”, eventualul mafiot are de surmontat cîteva piedici referitoare la: acreditare, reclamă, dobînda relativă maximă admisibilă şi dobînda absolută maximă admisibilă. Ultima, agravează fapta.
Dobînda relativă maximă admisibilă este de regulă fixată prin autorizaţia de funcţionare. Astfel, dacă o entitate financiară are prin acreditare limita dobînzii fixată la 29,5%/an, iar aceasta e depăşită, atunci, pedeapsa este de pînă la 5 ani de puşcărie şi amendă de pînă la 10 milioane yen (cca. 13.300 ore de muncă socotite la salariul orar minim mediu pe ţară). În cazul persoanelor juridice, amenda maximă este de 30 milioane yen.
Serviciile de creditare acordate fără autorizaţie de funcţionare reprezintă o faptă penală, pedepsită cu pînă la 5 ani de puşcărie şi amendă de pînă la 10 milioane yen – pentru persoanele fizice – şi pînă la 100 milioane în cazul persoanelor juridice.
Reclama ilegală se referă la reclama pentru persoane fizice sau juridice neautorizate să presteze servicii financiare, iar pedeapsa este de pînă la 1 milion yen.
Orele între care acţiunile de promovare şi efectuare a serviciilor financiare sunt definite. Astfel, după apusul soarelui, apelul telefonic, vizita la domiciliu cu scopul de a promova un serviciu financiar se pedepseşte cu pînă la 2 ani de puşcărie, şi pînă la 3 milioane yen amendă. Penalitatea este valabilă şi pentru agenţii financiari ilegali (fără autorizaţie de funcţionare).
Legea prevede şi o nulitate absolută, atunci cînd contractul prevede o dobîndă – efectivă sau anualizată – de peste 109,5%/an. Contractele ce îndeplinesc condiţia de nulitate sunt declarate necondiţionat nule.
O altă măsură de excluziune socială, descrisă aici, a produs deja două evenimente. Unul la Osaka şi unul în Sapporo. Doi mafioţi au fost alungaţi din vecinătatea şcolilor şi a instituţiilor publice şi condamnaţi la cîte un an şi jumătate de puşcărie.
▲ Olympus
La cererea unui grup de oameni ai muncii, permiteţi-mi să prezint ceea ce ştiu despre scandalul Olympus.
În linii mari, e vorba despre un şir de achiziţii făcute în fericita şi iresponsabila epocă a economiei-băşică. Achiziţii ce ulterior s-au dovedit neperformante. Totul ar fi fost OK, dacă Olympus nu ar fi ascuns pagubele în bilanţurile contabile, înşelînd astfel încrederea investitorilor. Cifrele exacte le puteţi afla din alte surse.
Valul s-a ridicat ameninţător acum aproape o lună, cînd o instanţă londoneză s-a pronunţat asupra achiziţiei unui producător britanic de echipament medical, achiziţie făcută de Olympus cu ani în urmă, şi pentru care a plătit la timpul său, echivalentul a cca 600ml.USD. E drept, semnele se vedeau mai demult. Cîteva mişcări tectonice fură şi prin primăvară, cînd s-au înregistrat primele căderi semnificative ale preţului acţiunilor Olympus. Dar, să revenim.
În toţi aceşti ani, Olympus a căutat să astupe găurile prin intermediul unor companii-fiice. Însă, de cînd preşedinte a devenit un nejaponez, complicata schemă contabilă de acoperire a celor peste un miliard de paraille a fost dată în vileag. Ca de obicei, cînd vine vorba de corporaţii, responsabilitatea se duce undeva în nisipuri. Preşedintele adjunct (japonez) zice că ar fi ştiut ceva vag, dar nu mare lucru. Cel actual îl ia pe „nu-ştiu” în braţe.
To big to fall
Pe plan mondial, Olympus deţine o cotă importantă din piaţa echipamentului medical, în special pe endoscopie şi microscopie. De altfel, primele fotografii ale mucoasei gastrice au fost luate la sfîrşitul deceniului 5 al secolului trecut, de către un grup de entuziaşti de la Olympus, cu tehnologie revoluţionară* la acea vreme.
Laurii trecutului nu sunt însă suficienţi pentru a atenua tensiunile apărute în interiorul corporaţiei. Cercetătorii institutelor patronate de Olympus sunt negrii de supărare: -„Ia, uite băi! Noi dăm aici tot ce avem mai bun, ne stoarcem creierii să menţinem competitivitatea, iar grangurii îşi bat joc.”
Ancheta (penală) este în curs, iar toată lumea se roagă să se încheie mai repede, pentru a se stabiliza şi preţul acţiunilor.
Observaţie personală: Aproape că nu e zi în care NHK să nu informeze cel puţin în două fraze, despre situaţia corporaţiei. Semn că pocinogul este mare, iar protagonistul, rău văzut. Curios, nimeni de la Olymupus nu a conferenţiat, precum Adrian Severin despre realitate şi mit în corupţia la japoni.
Un pic de mitologie
Marca Olympus are o istorie uşor superstiţioasă. Numele iniţial era Takachiho Seisakusho (1919). Takachiho este numele unui vîrf montan din Kyushu** unde se spune că nuş’ce kami descălecă (de pe Amaterasu) şi înfipse spada. (Nu mi-e clar cu ce „scoop”).
În 1942 compania şi-a schimbat numele în Takachiho Kogaku Kogyo (Industria Optică Takachiho). În 1949, s-a simţit nevoia internaţionalizării, odată cu deschiderea unui cîmp nou în domeniul endoscopiei. Botezătorul a găsit că omologul muntelui Takachiho (Înălţimea-celor-o-mie-de-daruri-divine) ar fi Olimpul. Întotdeauna, preşedinţii anteriori , spuneau că (de acum) corporaţia este protejată de zeii Olimpului. Anul acesta, Grecia însăşi hurducăie. Şi nici zeii din Olympus nu se simt prea bine.
––––––––
* O sondă uşor de înghiţit, formată dintr-un micro-aparat foto (cu film) şi un micro-bec, totul legat la un cablu flexibil. Pînă atunci, endoscopia se făcea cu o ştangă înfricoşătoare, de circa 1 m lungime, ce se îndesa pe gîtul pacientului. Manevră ce uneori provoca moartea pacientului.
În cartierul Shibuya din Tokio, cîteva zeci de companii de becuri electrice, produceau în draci pentru piaţa americană, milioane de seturi de iluminat bradul de Crăciun. Unul din sticlari a cooperat cu cercetătorii şi a obţinut cel mai mic bec cu incandescenţă de la acea vreme. Cine şi-ar fi închipuit că expertiza sticlarilor din Shibuya va duce la salvarea a milioane de vieţi omeneşti? (poate voi mai avea ocazia să povestesc despre invenţia cu pricina)
** În Japonia sunt mai multe vîrfuri intitulate aşa.
● Aştept bilanţul televiziunilor rupestre: RTV şi Antenele
Întrebarea pusă de mine la 27 martie, persistă. Presupunînd că Realitatea TV a găsit spaţiul locativ pentru plasarea ipoteticilor japonezi imigranţi, a găsit şi chiriaşii?
Pînă la urmă cîţi japonezi sinistraţi au găsit (şi pricopsit) instituţiile celei de-a IV-a puteri în stat, după verboasa campanie de la finele lunii martie?
Niciunul? Thii, ce proşti fură cei ce puseră botul la discursurile autoflatante vînturate de mogulizoare! Acum oricine îşi poate da seama de ipocrizia ce domină viaţa publică din România.
▲ Ciocan final în procesul Aum Shinrikyo
Astăzi se închide un complicat dosar penal ai cărui subiecţi sunt membri ai sectei criminale Aum Shinrikyo.
În şedinţa de azi, Curtea Supremă a Japoniei va da verdictul final în recursul inculpatului Endo, chimistul ce a sintetizat substanţa neurotoxică, numită curent Sarin, folosită de membrii sectei, atît într-un incident soldat cu morţi şi răniţi în vara lui 199４ în oraşul Matsumoto*, cît şi în atentatele de pe liniile Eidan Chikatetsu din Tokio, din dimineaţa de 20 martie 1995. La proces, inculpatul Endo fusese condamnat la moarte, însă avocatul apărării a invocat disproporţia mare între „inocenţa” făptaşului şi pedeapsă. Tare nevinovat trebuie să fi fost, atîta timp cît a sintetizat sarinul la baza logistică a sectei, din satul Kamikuishiki din Yamanashi.
În cei 16 ani de proces, s-au consumat 267 de înfăţişări, au fost audiaţi 540 de martori. Au fost condamnaţi 189 de membri ai sectei, din care, 13 – printre care şi şeful sectei, condamnatul Matsumoto (pe numele de scenă Asahara Shoko) – condamnaţi la moarte.
A fost un proces, prin complexitate, fără precedent, proces ce a pus la grea încercare Justiţia.
Pe lîngă cei 189 deja condamnaţi, mai sunt cel puţin 4 fugari încă neprinşi. Însuşi Asahara a încetat să mai scoată vreun cuvînt la trei ani de la încarcerare. Avocatul său a încercat să îl scoată iresponsabil, însă nu a reuşit să convingă instanţa cu certificate credibile. (observaţi cui i-a revenit sarcina probei).
Rămîn multe aspecte nelămurite. Poate de aceea, condamnatul Matsumoto nu a fost încă executat. S-ar putea ca tasta „Enter” să urmeze la scurt timp după sentinţa de azi.
Pe lîngă actele de terorism din 1994 şi 1995, secta criminală este responsabilă şi de o crimă anterioară asupra unui avocat pe numele său Sakamoto, din Yokohama.
În total, secta a produs 29 de morţi din rîndul populaţiei civile. Peste 6500 de victime au rămas invalide, cu sechele neurologice şi psihice severe, ireversibile.
EDIT
NHK 2011-11-21-10:52
Curtea Supremă menţine condamnarea la moarte a ultimului inculpat. Şi cu asta, cazul a fost încheiat. Urmează executarea.
–––––
* Nu a fost găsit mobilul atacului de la Matsumoto. Se pare, lansarea sarinului a fost doar o tentativă de „calibrare” a armei folosite în atacul multiplu, ｃîteva luni mai tîrziu. Atunci, suspectul a fost iniţial un riveran ce avusese cîndva o licenţă de farmacie comercială, şi al cărui soţie a rămas paralizată viaţă. Pentru el, atacul de la metrou a venit ca dovada supremă că nu el este autorul.
Eficacitatea neurotoxică a fost favorizată de anotimp. Majoritatea victimelor dormeau cu ferestrele deschise.
▲ Un nou document de identitate în Japonia
O ştire NHK din 14 octombrie mi-a atras atenţia.
Certificatul de istoric rutier (cazier rutier) document eliberat de serviciul Circulaţie al Ministerului de Interne la încetarea licenţierii permanente (pentru bătrîni) sau temporare (contravenienţi) putea fi folosit ca document de identitate.
Însă, la deschiderea unui cont în bancă, de pildă, era nevoie ca certificatul de istoric rutier să fie în termenul de 6 luni de la eliberare. Băncile motivau validitatea redusă prin faptul că adresa titularului se mai schimbă între timp. Şi, într-adevăr, la schimbarea domiciliului, titularul trebuia să meargă din nou la ghişeu pentru un certificat nou, dacă vroia să îşi deschidă un cont în bancă (nu şi pentru relaţia cu statul, unde nu e nevoie de identificarea tare).
Poliţia Rutieră Comisia de Siguranţă Publică (koan iinkai – organ executiv) a Ministerului General (de Interne) a preluat recent sarcina actualizării adresei titularului, astfel încît, certificatul rutier să reprezinte un document tare de stabilire a identităţii. Şi, mai ales, un document fără termen de valabilitate.
Mai mult, permisul de conducere poate fi folosit încă 5 ani de la expirare, ca document de identitate.
Domnii Blaga, Nica, Ioan Rus, Igaş ş.a. nu ar înţelege în ruptul capului cum e posibil să nu mai pui cetăţeanul-moş şi cetăţeanul-babă pe drumuri.
▲ Nu numai populaţia îmbătrîneşte
Conform unei ştiri NHK de azi după amiază, ce citează dintr-un raport al Ministerului Transportului şi Amenajării Teritoriului, numărul podurilor pe care s-a interzis circulaţia sau pentru care s-a limitat tonajul maxim admisibil, este de 1,6 ori mai mare în comparaţie cu anul 2008. Astfel, în aprilie a.c., 172 de poduri mai lungi de 15m erau închise, iar pe alte 1130, era limitată semnificativ încărcarea maximă admisibilă. Diagnosticul semnalează coroziune avansată, denivelarea suprafeţei de rulaj, cojirea betonului şi expunerea armăturii metalice.
La ora actuală, în Japonia, din cele 150.000* de poduri, circa 8% au vîrsta de peste 50 de ani. Peste 10 de ani, proporţia va creşte la 26%, iar peste 20 de ani, la 56%. Pensionarea podurilor construite în perioada de expansiune economică are o mică întîrziere în comparaţie cu pensionarea generaţiei postbelice baby-boom (echivalentul decreţeilor) dar asta nu amelioreză situaţia, întrucît, reparaţia sau înlocuirea podurilor se va lovi inevitabil de limite bugetare, previzibile a fi din ce în ce mai strînse. După durata normată de exploatare, costurile de întreţinere şi reparaţii devine comparabil cu cel al reconstrucţiei, ceea ce complică ecuaţia şi înmulţeşte situaţiile dilematice.
––––––
* Reţeaua de drumuri numără circa un milion de kilometri. Asta înseamnă un pod la fiecare 6700m, sau, în termeni demografici, un pod la fiecare 850 locuitori.
● Cu CNP, sau fără CNP?
Cu bască, sau fără bască? S-a tot bătut apa în piuă pe tema „divulgării” CNP la recensămînt. Într-adevăr, măsura cu～, trădează gîndirea poliţienească a legiuitorului. Însă ultimii care ar fi avut căderea morală să protesteze verbos faţă de cerinţa CNP din protocolul de recenzare, ar fi fost Ion Iliescu şi Adrian Năstase, adică exponenţii şi respectiv continuatorii statului poliţienesc. Adică, tu, legiuitor, mă obligi să port „numărul matrix” în toate circumstanţele, mi-l iei şi mi-l publici de cîte ori ai ocazia, şi tot tu faci garagaţă?
Domnii cu chestiunea nu au decît să caute pe Google alăturarea „preşedinteleANDcamereiANDCNP”, „primANDministruANDCNP” pentru a-şi inventaria normele promulgate, şi respectiv adoptate, cu propriile lor mînuţe, norme ce provoacă şi la această oră scurgeri masive de date personale în Natură, mai ceva ca drobul de cianură de la Roşia Montană. După cum vă puteţi da seama, domnii şi respectiv tovarăşii cu obiecţia şi-au doborît propriile recorduri de ipocrizie.
Iată un exemplu luat la întîmplare:
Reprezentantii spitalelor clujene nu aveau habar de faptul ca CNP-ul le este publicat pe site-ul Ministerului Sanatatii,…(…)
Argumentul trompeţilor şi trombonilor USL ar fi că PDL ar vrea să fraudeze nici mai mult nici mai puţin decît alegerile. Pe lîngă că afirmaţia e un proces de intenţie, un joc de gleznă, nu e clar cum ar putea CNP ajuta ipotetica fraudă. Dacă domnii Iliescu-Năstase s-au gîndit că CNP-urile căpşunarilor ar fi cele vizate, ar putea să afle acum că persoanele lipsă la apel au plecat cu tot cu CNP din ţară, iar recensămîntul este pentru „soldul” demografic, iar nu pentru „expaţi”; ca să folosesc o expresie stîngist-resentimentară.
Cum ar putea fi folosit la fraudare un CNP, cînd nu ai controlul participării la scrutin? Cine ar fi atît de tîmpit să fraudeze în scripte, cînd acelaşi CNP, apărut în două locuri, l-ar putea da în gît şi băga în puşcărie?
Bine, USL a jucat la plezneală, pentru că ştie că „pulimea” pune botul la toate trăznăile mediatice. Însă inepta ieşire a USL, mie îmi foloseşte în demersurile individuale de modernizare a statului. USL îşi va fi tăiat craca logică şi contraargumentele în viitor. De acum înainte, eu însumi mă pot folosi de frica semănată de tromboanele USL, pentru a avansa tactic. 😀
Le-aş propune eventualilor specialişti IT ce vor trece pe aici, să întocmească un recoltor informatic de date personale din flora internetă. Nu e greu. Cu un generator logic de CNP, în care primele 7 cifre sunt oricum semnificative (sexul şi data naşterii), ar putea strînge datele personale a cel puţin 11 milioane de locuitori, adică, exact lista celor care, într-un fel sau altul au primit ajutoare de la stat. Başca CNP publicate în deciziile judecătoreşti, în contracte, tranzacţii, sau chiar (in)voluntar, de către titulari. Le propun să scoată la imprimantă listele şi să trimită coletele pe adresa PSD (ca să moară de ciudă PNL) cu menţiunea: pentru contrafaraudare. Asta ar fi o măsură de backup, pentru cazul în care PSD a pierdut CD-urile sustrase de la Evidenţa Populaţiei, în timpul mandatului Nica.
Revenind la procedura de recenzare, există şi CNP 100% public. El se numeşte număr de telefon, şi poate fi comun mai multor persoane, fără să îi facă pe miliţieni să se scarpine în creştet.
Spre deosebire de CNP administrativ, numărul de telefon are avantajul că poate fi folosit ex post, la lămurirea rapidă şi telefonică a confuziilor şi inadvertenţelor din formularele de recensămînt.
Nu încetez să mă minunez de cît de troglodit sunt gîndite normele de aplicare ale legilor ce se referă la relaţia dintre stat şi cetăţean.
Noua adresă: delaepicentru.com (anunţ)
Le mulţumesc tuturor celor care şi-au pus în blogroll adresa blogului de faţă. Îi anunţ pe cei listaţi mai jos, că, dacă în continuare vor avea amabilitatea de a-mi urmări „opera”, noua adresă este http://delaepicentru.com
★★ Reputatului profesor Corneliu Bîrsan, judecător la CEDO
Domnule profesor Corneliu Bîrsan, judecător la Curtea Europeană a Drepturilor Omului,
Este prima scrisoare pe care îndrăznesc să v-o remit. Este o scrisoare gata deschisă, pentru că ştiu că nicio autoritate din România nu deschide vreo scrisoare cu scopul de a-i analiza conţinutul din perspectiva Drepturilor Omului. Nici măcar Avocatul Poporului. (parol! am un teanc de rezoluţii, toate fofilactice)
Dumneavoastră sunteţi la CEDO pentru a face dreptate, şi de a face vizibil actul dreptăţii, aşa cum şi studenta dumneavoastră, judecător la CCR, doamna Iulia Motoc mottografiază englezeşte: Not only must Justice be done; it must also be seen to be done.
Am aflat despre necazul dumneavoastră şi vă sunt alături. E lumea rea.
Ce nu prea înţelg este de ce vă opuneţi prin proteste la Consiliul Europei si CEDO, pentru o chestiune de rutină, cum ar fi, nu-i aşa, o percheziţie? Aflu din presă că faceţi presiuni şi asupra CSM, să revoce ordinele de percheziţie. Cînd vă mai liniştiţi, v-aş fi recunoscător dacă mi-aţi spune şi mie cum aţi făcut, şi care sunt zonele erogene ale CSM, ca să încerc şi eu măcar un pic de presopunctură pe el/ea. Am atîtea de dezmierdat*!…
Domnule profesor Corneliu Bîrsan, noi, cetăţenii de gradul patru (spre cinci) suntem zilnic percheziţionaţi corporal de miliţia capitalistă, pentru simplul fapt că nu avem buletinul la noi atunci cînd mergem la cumpărături. (Oare nu a aflat poliţia că raţia de zahăr şi ulei nu se mai dă pe buletin?) Dacă credeţi că percheziţia la domiciliul dv. conjugal vă lezează demnitatea, sunteţi omul meu. Aşa este, domnule judecător. E ceva necurat acolo, iar procurorii vor să vă facă curăţenie. De ce nu îi lăsaţi?
Apropo de demnitate, scuzaţi-mi îndrăzneala, pe 7 iunie 2009 am făcut un experiment simplu: am mers la secţia de votare cea mai apropiată (900Km dus şi 900Km întors) unde am prezentat paşaportul expirat. Credeţi că am fost lăsat să votez? Nici vorbă! De ce?
Permiteţi-mi să vă prezint concluziile mele proprii şi personale, din perspectiva Drepturilor Omului:
1) paşaportul reprezintă un document de atestare a cetăţeniei (L21/1991 republicată). Refuzul de a permite exercitarea dreptului de vot în baza unui acte de identitate expirat duce în mod necesar la concluzia că actul de identitate este un contract de cetăţenie pe durată limitată, ceea ce acreditează ideea că cetăţenia este un drept pozitiv, discontinuu, prescriptibil, ceea ce, mai departe, contravine art. 15 (1) şi (2) din DUDO.
2) lipsa unei decizii judecătoreşti care să motiveze refuzul de a permite exercitarea dreptului de vot reprezintă o dovadă certă că omul nu este recunoscut ca subiect de drept, ceea ce contravine art.6 DUDO şi spiritului Preambulului DUDO.
3) prin condiţia valabilităţii actului de identitate în ziua de vot, OUG 97/2008 (care normează procedural procesul electoral) face inoperante inclusiv art.1(3) şi art. 22(1) din legea 21/1991 republicată, întrucît legea 21/1991 republicată nu face nicio referire la termene de valabilitate pentru actele de identitate la dovada cetăţeniei. Cum dreptul la cetăţenie este un drept negativ, în spiritul art. 15 din DUDO, sarcina probei contrare i-ar reveni de drept comisiei de votare sau organului de supraveghere poliţienească a procesului de votare.
4) nicio autoritate a statului român nu este în stare să deosebească un act expirat de unul nul. Actul expirat devine nul numai şi numai în relaţia cu drepturile pozitive şi cu privilegiile. În toate celelalte cazuri, actul expirat este valabil pentru atestarea continuităţii drepturilor negative. Sunteţi de acord, nu? La nevoie vă pot documenta cu două precedente.
Domnule profesor Corneliu Bîrsan, judecător la CEDO, avînd în vedere autosesizarea pe care aţi făcut-o în legătură cu percheziţia la domiciliul conjugal, vă rog, dacă mai aveţi drum la CEDO, puneţi o vorbă şi un protest şi pentru mine. Ne înţelegem noi cumva. Atît dumneavoastră, soţia dumneavoastră cît şi eu suntem trei oameni lezaţi profund în demnitate.
Vă rog să mă iertaţi că îndrăznesc să vă contactez pe căi informale, dar am văzut că merge şmecheria. (Sincer, nu am ştiut că se poate merge direct la CEDO, fără a mai trece prin pivniţele, strungile şi mulgătorile Justiţiei.) Desigur, o fac în numele dreptăţii, pentru că nici dumneavoastră văd că nu prea le aveţi cu legalitatea şi cu procedura. Nu-i nimic. Ne privatizăm împreună. Eu am făcut-o deja. Am fondat propria mea republică, intitulată Republica Marius Mistreţu-Balc. Balc de la Balcani. Teritoriu cu statut de protectorat japonez. (La rîndul meu, am notificat MAE cu privire la noul meu statut de drept internaţional public. Şmecheria procedurală la convertirea din subiect de drept internaţional privat în entitate de drept public o găsiţi aici).
Cu speranţa unei reforme radicale a sistemului de pile relaţii şi cumetrii în Justiţia pe ramură, vă doresc succes în activitatea profesională şi didactică.
Al dumneavoastră,
Marius Mistreţu – cîrciumar
Hiroşima
EDIT:
În atenţia CSM
Domnilor, vă previn că dacă veţi fi sensibili la proteste profesorului Bîrsan, şi veţi încerca să stînjeniţi în vreun fel, libera circulaţie a acestei scrisori, vă previn încă de pe acum, că orice tentativă de intimidare exercitată asupra mea se va solda cu multiplicarea blogului de faţă. Am distribit deja baza de date. Ea va putea fi reconstituită în 10 minute în 10 alte locuri. Sunteţi perspicace şi puteţi extrapola. Vă rog, pe la y=100x să vă opriţi pentru a nu vă face de rîs la y=1000x.
Nu puteţi intimida cît putem noi multiplica.
😀
––––––
* a dezmierda vine de la îndepărtarea prin giugiulire, cu sau fără ţesală, a balegii de pe crupa şi ţîţele vitei. De la (lat.vulg.) mierdo (căcat).
● Gramatică, aritmetică şi Constituţie
Toată lumea e de acord că Parlamentul este bicameral. Am arătat într-un articol ce reproduce o sesizare trimisă Avocatului Poporului, că structura Parlamentului suferă de un bruiaj, numit monocameralism, şi tot acolo am arătat că nici reprezentativitatea nu este respectată în plenul camerelor reunite.
Am mai arătat şi că 1=2 cînd e vorba de numărul camerelor şi că 1=3 (mai precis 2,3) cînd vine vorba de reprezentativitatea relativă.
Am greşit atunci cînd am spus că Parlamentul este şi bicameral şi monocameral. Este de fapt tricameral. Pe scurt: 2=3.
Puteţi să nu mă credeţi pe cuvînt. Număraţi numai regulamentele în vigoare în Parlament: Regulamentul Camerei Deputaţilor, Regulamentul Senatului şi Regulamentul sedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului. Sunt trei? Sunt. Mai mult, sunt trei birouri permanente, iar pentru fiecare domeniu sunt cîte trei comisii. Deci, parlament tricameral.
Acuma, să vedem cît de constituţionale sunt şedintele camerelor reunite. Să vedem şi cum se numesc membrii adunării. Aflăm tot din regulament: deputaţi şi senatori. Întrucît regulamentul cu pricina îi tratează fără discriminare, numindu-i la grămadă deputaţi şi senatori (daţi un search pe textul ragulamentului) rezultă că deputaţii sunt egali cu senatorii, deci, împreună, se numesc deputaţi-şi-senatori (cu singularul deputat-şi-senator) categorie distinctă de cea de deputat sau de cea de senator. Avem aşadar, cum ar veni: locotenenţi, colonei, şi locotenenţi-colonei.
Va să zică, avem două categorii de delegaţi ai poporului, ce la un moment dat nu se mai deosebesc unii de alţii atunci cînd sunt în şedinţă comună. (mi-a spus-o chiar Avocatul Poporului).
Ce ne facem?
Art.71 zice:
(1)Nimeni nu poate fi, în acelaşi timp, deputat şi senator.
Iar Regulamentul şedinţelor comune ale Camerei şi Senatului se referă tocmai la (literal:) [virgulă] deputaţi şi senatori. Asta înseamnă că, din moment ce ambele categorii de delegaţi se reunesc sub un statut comun şi au votul neponderat, (votul unui senator este egal cu cel al unui deputat ) înseamnă: fie deputaţii sunt în acelaşi timp şi senatori (şi viceversa), fie nici deputaţii, nici senatorii nu au dreptul de a participa la şedinţele comune ale celor două camere întrucît devin cu toţii deputaţi-şi-senatori. În ambele cazuri sunt sunt incompatibili, articolul 71, făcînd referire tocmai la deputaţi şi senatori (ca şi regulamentul Camerelor reunite de altfel) iar nu la: ŞI deputaţi ŞI senatori, cum ar fi normal şi gramatical. În mod pervers, indiferent de felul în care citim art. 71(1), şedinţele camerelor reunite sunt TOATE neconstituţionale, întrucît, prin interdicţia de la art. 71(1), Constituţia defineşte reuniunea camerelor ca mulţime vidă. Aşadar, o inovaţie matematică: A ∪ B = ０ Asta înseamnă în mod necesar că, şi A, şi B, sunt mulţimi vide. Pe româneşte, două mulţimi găunoase.
În oricare din versiuni însă, omogenizarea impusă în plenul camerelor reunite îi transformă pe deputaţi şi pe senatori într-o a treia categorie de delegaţi. Categorie ce nu are nici măcar o denumire clară.
Clară este însă legătura dintre relaţia 2=3 şi buimăcia axiologică a normelor legale secretate de instituţiile statului.
–––––––
-Profesia?
-Medic primar.
-Ori medic, ori primar? Dar, ia, stai! Ai făcut facultatea?
-Da.
-Păi, atunci eşti medic.
◎ Higanbana
Higanbana este o plantă din flora spontană de hat. Irumpe într-o singură noapte, răstimp în care planta îşi dezvoltă tulpina, iar dimineaţă poate fi găsită gata înflorită. Pînă la înflorire, doar un ochi experimentat o poate identifica în iarba ce bordează orezăriile.
Inflorescenţele de higanbana jalonează vegetal, cu o precizie surprinzătoare, echinocţiul de toamnă*. Higanbana este poate cea mai punctuală plantă la întîlnirea cu astronomia.
–––––––
* Cel mai devreme am descoperit floarea cu pricina pe 18 septembrie. De unde se vede că matematica astrelor este aproximată vegetal cu eroarea de maximum plus-minus o săptămînă.
Am nutrit mai demult o plantă de ghiveci şi mai punctuală. Dar nu calendaristic, ci orar. Timp de cinci zile la rînd, fix la ora 17 (18, ora de vară) înflorea cîte o floare. Încerc să caut fotografia (alb-negru) pentru ilustrare.
EDIT: Am găsit-o:
◎ Am instalat Photoshop
De cînd cu Web 2.0 îmi cam creşte barba pînă se încarcă o pagină de net. Exasperat, am hotărît să îmi upgradez atît hardware cît şi sistemul de operare. Am trecut, în sfîrşt, la Windows XP, ocazie cu care am aflat că, de mai bine de un an, Windows 2000 nu mai are suport de la microsoftul său producător. Cum ar veni, eram de un an de zile în aerul rarefiat al licenţelor expirate, şi încă mai respiram. Fie vorba-ntre noi, trăiesc bine-mersi şi fără antiviruşi şi fără update la antiviruşi. Mă rog, zis şi făcut.
Doborîi la licitaţie un Dell Precision 650, fabricat probabil prin 2004, cu două Xeoane la cîte 3 GHz (totul la 5000yen). Mai doborîi cu 2500, un CD de instalare a sistemului de operare, din acela care însoţeşte de obicei un calculator nou (bineînţeles Dell, ca să nu mai stau să bag la instalare codul de activare) şi gata. Pot spune că am ajuns în rîndul lumii retardate, iubitoare a obiectelor de antepenultimul răcnet. Cel puţin pînă în iulie 2014 pot conta pe WXP:
Dacă tot am maşinărie nouă, ce mi-am zis?: „ia!, să încerc digitizarea negativelor foto, cu două scanere simultan.” Am ales un Minolta Dimage Scan Multi II (probabil din 2001) şi un Nikon LS-20 (Coolscan II) fabricat în 1996. Ambele conectate prin interfaţă SCSI. Le-am pus pe acelaşi banc de probe.
Iată-le configurate:
Nu vă luaţi după semnul întrebării din dreptul scanerului Nikon. Driverul este pentru Windows 95 (versiunea pe 16 biţi) (!) iar WXP se izmeneşte la el, însă cu ajutorul driverului ASPI, de unificare a comenzilor pe SCSI, totul se mişcă normal.
Le-am dat scanerelor ID-uri diferite şi le-am pus la treabă, dar nu într-un program-cadru, ci doar pe interfaţa grafică a Twain-ului* fiecăruia.
Iniţial le-am pus pe aceeaşi magistrală SCSI, însă se cam invitau unul pe celălalt, iar timpul de scanare a două cadre simultan, practic se dubla. Nu făceam nicio scofală. (Deh!, magistralele SCSI înguste, de 8 biţi.) Aşa că am mai instalat un controler SCSI. În device manager sunt figurate trei. Cel de 160Mbps este pentru HDD.
Instalaţia este gata. Acum, să vedem ce programe-cadru folosm. Cu Paint Shop Pro (PSP) mă descurc binişor, dar îmi mai trebuia unul. Mi-am amintit că am un Photoshop 4.0 (PSD), căpătat de la un client acum vreo 12 ani. L-am instalat, apoi i-am dat să importe Twain-ul scanerului Nikon. Cînd i-am zis să îl scoale, surpriză!, mi-a sculat Twain-ul scanerului Minolta. Însă PSP, deja sculat, mapase tot Twain-ul scanerului Minolta. Conflict major! M-am trezit cu un BSOD** de toată frumuseţea. Na, belea!
Preventiv alocasem fiecărui program-cadru cîte un procesor, pentru a le izola total. Degeaba. Sau poate tocmai disjucţia a fost cauza. Necunoscute sunt căile sistemelor de operare!
Am reluat operaţia în sens invers. Am zis că dacă PSD vrea Minolta, îi dau Minolta. Pe semne, PSD (datat 1997) nu ştie decît Twain pe 32 biţi (driverul LS-20 e pe 16 biţi, de pe vremea lui 486). În schimb, PSP, deşi e mai nou (2001) ştie să citească şi periferice conduse pe 16 biţi. şi nu are nicio greaţă în a le manevra.
Acum, la lucru!
Dau comenzile „acquire” ambelor aparate. Totul merge la viteza prescrisă de producător. Asta e!
––––––-
* Twain este denumirea generică a unui standard de unificare a driverelor pentru aparatele de captare a imaginilor. Fără el, programele de prelucrare a imaginilor nu pot înţelege ce gînguresc dispozitivele (fizice) cu pricina.
** BSOD – blue screen of death. Ecran ce apare atunci cînd există o incompatibilitate severă de hardware.
◎ Westpoint
Încep cu dezlegarea problemei din numărul trecut.
Se dădea punctul de insurgenţă a traiectoriei Lunii: 273°, acreditat ca fiind în colţul din dreapta-jos al pozei. Se ştiu unghiurile de cîmp: 15°orizontal şi 22° 30’vertical. Se cere precizarea Vestului, ştiind că latura orizontală a pozei are 871 pixeli.
Deşi problema pare una de trigonometrie*, este de fapt una de aritmetică. Unghiurile de cîmp pe verticală şi pe diagonală nu sunt relevante în calcul. Numai unghiul din planul orizontal.
Acuma, tot ce trebuia să aducă „de acasă” cei 151 de vizitatori unici de pînă acum, era că Vestul se află la 270°. Printr-o relaţie de trei-simplă, rezultă numărul de ordine al pixelului indicator al Vestului. 871[15-(273-270)/15]=871(4/5)=696.8. Aşadar, Vestul se află în dreptul pixelului #697 şi corespunde unui punct de pe tulpina copăcelului stîlpul vertical din jumătatea dreaptă a pozei.
Îtrucît prezentarea pozei a iscat un „conflict religios” :D, îi invit pe enoriaşii Photoshop-ului să execute ceea ce au susţinut că e floare la ureche, anume: prin suprapunerea în Photoshop a cadrelor, rezultă o fotografie similară. Le-am pregătit o serie de 10 fotografii luate cu aparatul digital, în paralel cu poza (pe care eu o consider ratată). Cadrele au tot 871pixeli pe latura mică şi 1301 pe cea mare (cu 1 în plus).
Îi invit să le suprapună şi le-aş fi recunoscător dacă mi-ar trimite rezultatul la: bucataria_mea(la)yahoo.com. Cele mai frumoase şi mai adevărate fuziuni de cadre vor fi prezentate aici, bineînţeles, dacă autorii sunt de acord.
––––––––
* Partea de trigonometrie am rezolvat-o cu formula: φ=2arctg(d/2f).
În care: φ este deschiderea unghiulară pe orizontală, d latura clişeului (24mm) iar f, distanţa focală a obiectivului (90mm). Rezultatul este 15°. Mai exact 15° 11′ şi vreo 20″, dar l-am rotunjit pentru a valorifica intuiţia celui ce eventual şi-ar fi bătut capul.
Formula nu este valabilă la macrofotografie, deoarece focala obiectivului se abate semnificativ de la valoarea nominală în funcţie de raportul de mărire. În plus, distanţele dintre obiect şi obiectiv, şi respectiv obiectiv şi peliculă devin comparabile, ceea ce complică socoteala. Pentru macro se folosesc alte formule.
Soluţia lui Zalex
◎ Şapte luni într-o oră
Atît mi-a luat să fac fotografia de mai sus. O oră. Am făcut-o azi dimineaţă, pe film Kodak de ISO400 (27゜DIN), între orele 04:40 şi 05:40, cu un aparat foto vechi de 20 19 de ani. Un Minolta α-5xi. Am programat IC-card-ul (Multiexposure) să suprapună 7 imagini*, la intervale de cîte 10 minute. Expunerea am ales-o manual: 7xS-1/15s, A-f/5,6. Obiectivul a avut focală fixă: 90mm.
Unghiurile de cîmp sunt: 15゜ pe orizontală şi 22゜30′ pe verticală. Pentru 2011-09-13, azimutul de insurgenţă al Lunii a fost de 273゜.
Întrebare: ştiind că poza are 871×1300 pixeli, care este coordonata (x) a Vestului (în pixeli)? Sau, mai simplu, la al cîtelea pixel se află Vestul?
Simplificări: Se consideră linia orizontului latura de jos a pozei, iar traiectoria Lunii o dreaptă ce duce chiar în colţul din dreapta jos. Se face abstracţie de efectul de perspectivă (altminteri redus) al obiectivului.
––––––––
* Programasem aparatul să facă 9 expuneri (lucru bun la 9 luni), însă am tras ultimele două expuneri în orb, deoarece, între timp, zorii deveniseră prea luminoşi şi riscam o surpaexpunere.
Să nu credeţi că mi-a ieşit din prima. În intervalul 03:30 şi 04:30 am mai tras o poză, expusă la 7xS-1/4s, însă alesesem prost şi întunericul şi orientarea aparatului. Deşi eram conştient că prăjesc pelicula la 1/4s (lumina directă a Lunii cere cam 1/200s), am încercat să scot cerul albastru de noapte prin supraexpunere. Nici asta nu prea mi-a reuşit. Iată, e negru ca tăciunele:
EDIT: Am corectat link-ul către fişa aparatului foto. Din grabă legasem fişa modelului α-3xi (ce nu poate fi programat cu IC-card). Alte modele programabile sunt: α-7xi (1991), α-707si (1997), α-7700i (1988) şi α-5000 (1986). Or mai fi şi altele, dar nu le am eu în colecţie.
#12
Taifunul #12 zace peste arhipelag încă de la 30 august. Este un taifun de talie mare, cu depresiune mijlocie (nu a avut mai puţin de 960hPa în zilele bune), dar cu mare debit pluvial, din cauza vitezei extrem de mici de avans. Deşi depresiunea nu este chiar adîncă, nivelul mareelor a este cu pînă la 70cm mai înalt*, ceea ce face periculoasă apropierea omului de ţărm.
S-au înregistrat noi recorduri de volum pluvial cumulat. Chiar şi înaintea taifunului #12, 65 de staţii meteo anunţau recorduri absolute de precipitaţii. Nu mai departe, într-un sat din prefectura Nara, în intervalul 30 august – 4 septembrie, incredibila sumă de 1800mm arată practic dimensiunea potopului. Spunea cineva că la Nara a plouat torenţial 24 de ore continuu. Cam toate prefecturile din vecinătate (Mie, Wakayama, Aichi etc.) raportează precipitaţii de peste 1000mm. Dublu faţă de media anuală pentru Sulina**, de pildă.
Pantele o iau la vale şi înghit case, drumuri, bunuri şi oameni. Rîurile se revarsă. Oamenii se refugiază în locuri mai sigure. Chiar şi în prefectura vecină Hiroşimei, Okayama, 310.000 31.000 de oameni şi-au părăsit casele ameninţate să fie luate într-un fel sau altul de ape.
Buletinul de ştiri de la miezul nopţii spune şi cîte victime au fost înregistrate pînă acum. 20 de morţi (majoritatea înghiţiţi de maluri de pămînt sau furaţi de rîuri) şi 55 de dispăruţi. Chiar şi în pref. Hiroşima, mai puţin afectată, o persoană este dată dispărută.
Mai spre răsărit se vede şi taifunul #13. Ceva mai mic, dar care ameninţă să fuzioneze cu #12.
Anul acesta este mai sărac în taifunuri. În 1991 şi 2004, pe vremea aceasta, treceau peste Japonia două taifunuri devastatoare ce purtau numerele #19. Particularitatea anului 2011 este precocitatea taifunurilor. De obicei, debutul japonez al taifunurilor era cel mai devreme prin luna iulie. Anul acesta, încă din luna mai ne „bucurăm” de vizite.
–––––––––
* Urmînd legea lui Pascal, sub discul depresionar al unui taifun se formează în ocean un cucui de apă ce se deplasează simultan cu depresiunea atmosferică. Cînd taifunul atinge ţărmul, cucuiul face ca mareea să crească mai mult decît de obicei.
** Deşi este cea mai puţin plouată staţie meteo din ţară (cca 400mm/an), ironic, în anii 20 ai secolului trecut, la Sulina s-a înregistrat cea mai violentă ploaie de cînd se fac măsurători meteo în România: 524mm. Evenimentul a fost analizat de geograful francez Em. de Martonne, în special efectele ruperii de nori de deasupra bazinului Jiului.
Viola da ginocchio
Ciudat, titlu, nu? Toată lumea ştie că există viola da braccio, viola da gamba, dar nu şi viola da ginocchio. Ea există, dar poartă numele de morin khuur. Pe englezeşte: horse fiddle. Nu ştiu ce înseamnă în mongolă, dar este instrumentul de acompaniament cel mai frecvent al cîntăreţului de khoomii. Aşadar, înaintea seriei renascentiste standard, de viori, viole, violoncele, basuri şi octobasuri, a existat prototipul. Prototipul este morin khuur. Un instrument de coarde frecate, cu cutia de rezonanţă ţinută între genunchi.
Cînd zicem mongol zicem cal. Morin khuur are ca ornament un cap de cal. Arcuşul are coarda din păr de cal, întocmai ca vioara modernă. Printr-un staccato bine simţit se poate reproduce galopul calului, iar printr-un scherzo potrivit, chiar şi nechezatul. Aşadar, calul, vioara şi modul de viaţă mongol au multe în comun.
Cu excepţia, poate, a buhaiului (principial diferit) instrumentele cu coarde frecate sunt atestate în Europa încă din secolul al IX-lea. Purtau diverse nume şi aveau două, trei, patru sau chiar şapte coarde (din cele şapte, două cu sunet constant, precum başii cimpoiului). Este de notat că termenul de liră era folosit adesea. Chiar şi pentru ceva ce arăta similar lirei, dar nu era cu coarde ciupite. De altfel, în engleză, fiddle denumeşte un gen (lira) iar nu o specie. Vom vedea mai jos că lucrurile se leagă, iar unul din strămoşii vioarei se numea chiar liră bizantină. Se presupune că lira bizantină a intrat pe filieră persană. Plauzibil. Nu mai departe, în imaginea de mai jos, instrumentul din stînga-sus are ca ornament un cap de taur, ce pare scoborît de pe un capitel de la Persepolis.
Mari specialişti în istrumente cu coarde, persanii i-au adus şi alte inovaţii „tehnologice” prototipului. I-au pus un mecanism de tensionare după modelul lăutelor şi ghitărilor, sau i-au îngustat local cutia de rezonanţă, după forma rubabului.
O altă inovaţie a fost adusă în lumea est şi sud-est asiatică, unde cutia de rezonanţă (iniţial pătrăţoasă şi deschisă prin cele două fante frontale) a fost închisă cu o piele de capră/ şarpe/ oaie/ pisică etc., după modelul shamisen-ului. (un fel de banjo cu trei coarde) sau al chinezului erhu.
În secolul al XVI-lea, în plină fervoare renascentistă, familia Medici le-a înmînat lutierilor „caietul de sarcini” pentru un instrument cu coarde, uşor de manipulat în stradă, instrument ce urma să egaleze popularitatea alăutei, iar prin versatilitate, să revoluţioneze muzica, cu două sute de ani înaintea pianului.
Acum ştim de ce meşterii de viori se numesc lutieri: erau de fapt artizani de lăute, reprofilaţi.
Întrebarea este de unde s-au inspirat meşterii atunci cînd au inventat vioara?
Din felul în care arată vioara modernă, cred că au mers pe filiera persană, deoarece le era mai la îndemînă să îngusteze porţiunea în care operează arcuşul, după modelul rubab-ului.
A doua întrebare este: de ce nu au păstrat mecanismul de tensionare după moda persană şi au recurs cam la acelaşi unghi de frîngere prezent la morin khuur? Mai mult, în capul instrumentului, dubla spirală aduce mai degrabă cu capul unui cal strunit din scurt, decît cu un cap frînt de lăută.
Cred că lutierii italieni aveau la colecţia de modele şi un instrument mai aproape de prototip. Venit poate pe altă filieră. Poate chiar chineză, pe mare, odată cu expediţiile portugheze, sau poate chiar direct de la mongolii lui Kublai han, de pe vremea veneţianului Marco Polo.
Cred că cheia se află în cele două fante de forma: ∫. Le interpretez ca fiind orbitele ochilor unui craniu de cal. Un al doilea element este limba de inserţie a coardelor. Atît la morin khuur cît şi la vioara modernă, limba de inserţie s-ar mula mai bine pe botul unui craniu de cal, decît cea de pe corpul unei lire bizantine.
Riscant, nu? 😀
Iată pe ce mă bazez: în primul rînd, lirele bizantine de diverse producţii est-europene (sau anatoliene) intrate pe filieră persană, în parte, păstrează găurile dispuse simetric. Unele în forma literei C, altele în D. Este cumva neobişnuit, ştiindu-se că (generic) lirele persane puteau avea o gaură, precum chitara, sau chiar trei, dispuse asimetric, precum la unele varietăţi de rubab. Foarte puţine instrumente cu coarde şi gît aveau două găuri simetrice.
Acuma, în lumea chineză s-a păstrat şi morin khuur, sub numele batoukin* (馬頭琴） instrument folosit şi azi, în special în provincia Mongolia Interioară. Cele trei ideograme reprezintă: calul, capul şi koto. Koto este un fel de liră orizontală, larg răspîndită în Asia sub diverse nume şi „sorto-tipo-dimensiuni”. (Lira grecească se numeşte în japoneză tategoto – koto erect).
În Europa, prin mecanizare, koto a devenit clavecin, iar ţambalul (un fel de koto ciocănit) a devenit pian.
Dar, să revenim. Batoukin, fiind un nume compus, e limpede că nu e un instrument inventat în China, ci în ariile locuite de mongoli. Dacă ar fi avut origine chineză veche, numele instrumentului ar fi fost scris doar cu o singură ideogramă, precum koto (琴）.
Batoukin s-a răspîndit în regiunile locuite de etnia han (majoritară azi în China) probabil odată cu invazia mongolă din secolul al XIII-lea şi instalarea dinastiei omonime.
După cum vedeţi, lucrurile încep să se lege: cal, cap, liră.
Bine, veţi spune – dar calul e deja prezent în ornamentul capilar. Da, dar am găsit dovada că şi cutia de rezonanţă era tot un cap de cal. Cum ar veni, precursorul morin khuur-ului era confecţionat din „materiale locale”. Cu un craniu de cal, un lemn, niscai maţe şi păr din coada calului viu, puteai întocmi o „viola da ginocchio” chiar la gura yurtei.
Dacă veţi avea răbdarea să urmăriţi clipul de mai jos, veţi găsi dovada „vie” a originii celor două fante de pe cutia de rezonanţă a instrumentelor moderne cu coarde scîrţîite.
––––––-
* numele este transpus din japoneză. În chineză pronunţia cred că e apropiată.
Chirgilchin
Nu mă întrebaţi ce înseamnă cuvîntul ce constituie titlul. S-ar putea să fie un nume propriu. În orice caz, e vorba despre khoomii (khoomei), o tehnică interpretativă vocală veche şi sofisticată.
Se pare că vocea umană cavernoasă ne atinge resorturi pe care nu le conştientizăm. Voci baritonale sunt întîlnite în mai toate liturghiile şi sfeştaniile religioase de toate culorile. Departe de a fi un analist al mecanismelor psihologice de inducere a trăirilor religioase, nu încetez să mă minunez de cît de complexe sunt sunetele vocale ale cîntăreţilor mongoli (laici :)).
Ascultîndu-le, deosebesc două trei strate sonore venind din aceeaşi sursă. (Specialiştii identifică patru). Cert este că parcă toţi interpreţii ar cînta la osciloscop, călare pe joagăr, după ce fiecare a înghiţit cîte o drîmbă. Sunt sunete metalice, neobişnuite, aproape digitale, dar partituri familiare, cu deosebirea că sunetele nu sunt produse din fluier (ca în folclorul românesc) ci din gît. Să mai zică cineva că nu suntem şi un pic cumani. 😀
În clipul de mai jos puteţi asculta o scrută prezentare a registrelor sonore.
În cel de al doilea, o piesă muzicală cu sunetul bine redat, şi care trece prin tot spectrul sonor.
În cel de-al treilea cadru veţi putea asculta o întreagă listă de cîntece mongole în diverse interpretări. Ceea ce le uneşte este vocea umană descrisă mai sus în neputincioase slove. Tot ce ştiu este că ucenicia în domeniu durează ani lungi.
Audiţie plăcută!
Pe interpret îl cheamă Bordo Erdene (sper să nu fi greşit spelu, că era scris în katakana) şi este cîştigătorul unui concurs de khoomii.
UPDATE
Pentru rezidenţii în SUA, aplic aici calendarul turneului american al formaţiei Chirgilchin:
http://www.chirgilchin.com/calendar/2011-10
Turneul continuă şi în noiembrie. Preţurile sunt modice. 20 de dolari (pentru studenţi 10)
Suicidul ferat
Am aflat adineaori despre sinuciderea relatată de Bleen din gara Sinaia. Stilul în care a făcut-o nu mi se pare deloc deplasat, ţinînd seama că autorul a fost pus în faţa unei agresiuni prin surprindere. Bleen îşi exprima neputinţa şi revolta în faţa lipsei de pudoare a sinucigaşului. Nu am avut timp să urmăresc cotcodăcelile „organizaţiilor ciuvice”, dar presupun că evenimentul nu a scăpat nepolitizat de jegurile din presă. Doresc să îl asigur pe Bleen şi pe alţi martori la sinucideri impudice că există căi de descurajare a milosteniei tîmpe şi a răsfăţului sinucigaşului.
Cred că e timpul să clarificăm cîteva implicaţii ale sinuciderii prin expunerea voită la impactul cu un vehicol. Doresc să le dau „factorilor în drept” o idee despre riscurile la care se expune un sinucigaş feroviar în Japonia.
În momentul în care tentativa îi reuşeşte, averea sinucigaşului creşte cu circa minus 100.000 de dolari. Mai bine zis, cam la atît se ridică costul perturbaţiei provocate de sinucigaş în transportul feroviar. Cum averile se moştenesc, (inclusiv debitele) sarcina achitării datoriei contractate tacit de sinucigaş îi revine familiei. Uneori se merge pînă la executarea silită a bunurilor familiei sinucigaşului.
Viaţa biologică nu e totuna cu starea civilă. Starea civilă presupune responsabilităţi şi după moarte. A şterge răspunderea patrimonială după moarte, echivalează cu exproprierea postmortem, ceea ce este anticonstituţional. Şi datoriile sunt avere. Iar orice întîmpinare la o eventuală exonerare a sinucigaşului în instanţă, pe ideea exproprierii abuzive trebuie fondată. O avere grevată de datorii nu poate fi transferată în mîinile moştenitorilor înainte de achitarea debitelor. Dacă averea reziduală iese cu semnul minus*, moştenitorii sunt în situaţia de a munci pentru compensarea nesăbuinţei mortului. În rate lunare. Coliva intră cu prioritatea a II-a. Aşadar, nu merge cu şmecherii.
Anual, mai bine de 30.000 de japonezi se sinucid. Densitatea de căi ferate (Km/K㎡) este de patru ori mai mare decît în România. Aţi zice că soluţia feroviară e la îndemîna oricărui sinucigaş. Cu toate acestea, datorită aplicării postmortem a codului civil, a dreptului succesoral, la sînge, fără excepţie şi fără sofisme, proporţia de sinucigaşi feroviari este practic zero.
CFR ar putea să creeze un precedent prin solicitarea de daune familiei sinucigaşului din Sinaia. Este timpul să facem ordine. Sinuciderea pe calea ferată este o agresiune ce provoacă daune private măsurabile în termeni de bani şi timp, daune pe care cineva trebuie să le plătească. Am arătat mai sus cine este drept să suporte costurile. În orice caz, nu societatea, ci făptaşul şi familia sa.
–––––-
* în dreptul succesoral japonez există şi o cale de fugă. Moştenitorii pot face socoteli, iar dacă rezultatul le iese cu minus, sau efortul de a păstra moştenirea nu se justifică subiectiv, atunci, au 30 de zile la dispoziţie să emită un act prin care îşi exprimă dezinteresul pentru averea mortului. Dacă toţi moştenitorii calificaţi fac la fel, averea mortului rămîne a nimănui, deci nimeni nu va putea prelua sarcina compensării pagubei provocate de sinucigaş.
◎ Desculţ în iarbă (III)
(continuare din numărul trecut)
Ajunşi la cort, lichidarăm scurt stocul de alimente. Pentru a completa spaţiul rămas liber, făcurăm şi o supă lungă de wakame. Ne răsfăţam nasul cu fumul subţirel de grătar pe jumătate părăsit în ghiftuiala vecinilor. Seara se lăsă de-a binelea.
Vecinii de camping sunară adunarea pentru artificii. Tetsu se apropie şovăielnic. Fu adoptat imediat şi căpătă drepturi egale la focuri bengale.
A doua zi ne trezirăm scuturaţi de vînt cu tot cu cort (nu îl ancorasem). Excitaţi de vîntul puternic şi de răcoare, făcurăm bagajul repede, pe inima goală. Un taifun (#7 sau #8) mătura deja Okinawa, turna în Kagoshima şi trimitea buzduganul eolian spre noi. Norii alergau nebuneşte. Dădurăm o fugă pînă la recepţia campingului în căutare de alimente. Aleserăm nişte senbei (pesmeţi spongioşi de orez) şi niscai căpşuni deshidratate. Înfulecarăm scurt din ele, băurăm o cacao cu lapte (singurul aliment din bagaj), lăsarăm bagajul în şopronul-spălător şi o tulirăm pe munte. Ne aştepta un scurt urcuş pe o potecă înierbată.
Ikoi no mura se află la circa 800m altitudine. Muntele proxim, Shin-nyuu-zan (1153m) este unul din puţinii munţi pleşuvi din zonă. În fapt, toată faţa sudică a muntelui este în mod deliberat menţinută cheală. Întreţinerea ei constă în incendierea o dată pe an a vegetaţiei. Explicaţia e următoarea:
Suntem într-o climă foarte umedă. 3000mm pe an este media precipitaţiilor. Dublu decît pe Vlădeasa. În aceste condiţii, demineralizarea solului e garantată. Pentru a menţine calitatea peisagistică, e necesară revitalizarea rapidă a vegetaţiei ierboase (graminee şi sasa – bambus ierbos) şi îndepărtarea eventualilor puieţi. Reluarea naturală a ciclului vegetal s-ar lovi de lentoarea cu care vegetaţia (uscată) din anul precedent eliberează mineralele. De aceea, vegetaţia este incendiată. Tot aşa se procedează şi pe un mic podiş carstic din Yamaguchi. Acolo are loc şi un festival în ultima duminică din martie. Peisajul are ceva apocaliptic prin contrastul dintre iarba neagră şi lapiezurile albe.
Către vîrf se poate urca pe trei poteci de lungimi diferite. Cea dinspre vest este şi cea mai domoală. Ocoleşte larg şi o ia niţel şi prin pădure. Mai este una la est, ce trece pe lîngă ruginita instalaţie de teleschi. Pornim pe cărarea mediană. Cea mai abruptă. Abia acum se simte utilitatea strîmţilor noştri bocanci. Urcăm fluierînd. În mai puţin de o oră suntem în vîrf. Ne odihnim niţel la orizontală, sărmăluiţi în foaia de cort. Vîntul nu pare a şti de glumă. Aşa cum nu ştia nici la sfîrşitul lui martie cu un an în urmă. Atunci ne-a prins şi un viscol.
Tetsu, neînvăţat cu ace lovindu-i obrazul, a avut un şoc. E drept, nu a fost primul. Cu aproape trei luni înainte ne mai prinsese un viscol tot la Ikoi no mura.
Ne-am făcut bivuacul şi lecţiile sub şopronul-spălător.
Ne cam cădea zăpada în mîncare, dar am supravieţuit
Dar, să revenim la anotimpul curent.
Pe stînga se vede drumul dinspre vest.
Cin' se ia cu mine bine îi dau haina de pe mine. La 22 de grade lui Tetsu i se făcuse frig. În fundal se poate vedea Seiko (Lacul Sfînt. De acumulare.
La coborîre am întîlnit şi un grup de pelerini ce aveau să tragă pe culme şi o cîntare cu goarnele lor confecţionate din cochilii marine de mari dimensiuni
Ne apropiem de camping
Tetsu şi-a făcut somnul de prînz înfăşurat în aceeaşi foaie de cort.
Strîngem bagajul şi coborîm către staţia de autobuz. Ajungem în Hiroşima. Profităm de jumătatea demolată a stadionului de basebal de la epicentru, pentru a lua o ultimă poză cu cealaltă jumătate în timp ce autobuzul urca spre autogara de la etajul trei al magazinului universal de alături.
Sfîrşit
Despre absenţă (anunţ)
Rog cititorii să mă ierte pentru firava prezenţă online din ultima săptămînă. În măsura posibilităţilor le voi răspunde şi comentatorilor din intervalul pomenit. Deocamdată nu am putut decît să validez cîteva comentarii aflate la moderare.
Am avut parte de două intervenţii chirurgicale, urmate de o recuperare mai lungă decît am crezut iniţial. Am strîns cu ocazia aceasta material pentru un raport în două episoade. Unul este despre experienţa „corporală” directă, celălalt despre felul în care merge sistemul medical japonez.
Am rămas dator şi cu ultimul episod din seria de trei, intitulată Desculţ în iarbă. Din păcate, deocamdată, recomandarea este să nu stau în capul oaselor mai mult decît strictul necesar.
Voi relua postările deîndată ce voi avea condiţia fizică şi timpul necesar. Pînă atunci voi încerca să completez materialul şi cu postcalculul detaliat. Atît pentru ştiinţa organizatorilor sistemului medical românesc ce vor avea curiozitatea să se informeze, cît şi pentru cetăţenii cu pretenţii la asistenţă medicală gratuită. Sper să le temperez niţel „indignarea”.
▲ Fotoreportaj de la epicentru
Aşa cum v-am promis în articolul precedent, aplic cîteva poze luate azi dimineaţă în Parcul Păcii.
Am ajuns în jurul orei 4. Instalaţiile de televiziune erau gata de lucru. Cameramani şi fotografi profesionişti mişunau de colo colo. Îi deosebeşti de cei amatori după greutatea bagajului şi după scutierul aferent. Pe o platformă situată în vadul rîului, doi ingineri de la NHK meştereau la un braţ de macara ce urmează să survoleze lumănările plutitoare ce vor fi eliberate diseară, la lăsarea întunericului. În parc, pretutindeni corturi pentru diversele ONG. Două antene de emisie pe ultrascurte stăteau încăciulate cu saci de plastic.
Pe gazonul de pe latura nordică a Memorialului Păcii (clădirea aflată în construcţie în filmul lui Shindo) stau rînduite scaunele pentru invitaţi. (de la stînga la dreapta) Clubul Păcii al Elevilor de Gimnaziu şi Liceu, Tabăra Copiilor Păcii, oficialităţile locale, hibakusha recunoscuţi* şi urmaşii lor, locuri pentru scaune cu rotile, invitaţi dinafară.
Iată că primii invitaţi au sosit. Sunt vestitorii păcii. Nu sunt cu toţii albi, semn că suntem multiculturalişti.
Porumbeii păcii
E drept, se mai ciondănesc în cuşti, de unde se vede că lupta pentru pace începe cu noaptea-n cap, încă din hulubărie. (La ora la care scriu, se aude din stradă o voce feminin-megafonă şi socialistă, exprimînd diverse dezacorduri (nu gramaticale) în slogane scurte, modulate emoţional.)
În criză de subiecte, băieţii din mass-media o imortalizează, audio şi video, pe singura pelerină ce acceptă să performeze în faţa camerelor de luat vederi, chiar în faţa coviltirului sub care zac bine ferecate, registrele cu numele victimelor exploziei atomice.
Legiunile de crizanteme dau o imagine a celor ce nu mai sunt.
Puţin mai spre nord, oraşul începe să se anime.
Sadako-chan stă stingheră pe ogivă, cu al mielea cocor origam.
Într-un elan egalitarist, fiul meu încerca să demoleze legitimitatea monumentului. „-Cîţi or fi fost în situaţia ei! De ce numai ea să aibe monument?” I-am explicat că nu numele propriu e important, ci faptul că oricare e în pericol de a fi Sadako. (Uf! Greu cu simbolurile la 10 ani!)
Mă pregătisem să trag o poză şi la monumentul victimelor coreene, însă brusc, felinarele se stinseră (la ora 04:55). Rămîne pentru la anul.
Mă îndrept către Domul Atomic.
O parte din următoarele poze sunt la dimensiunile în crud. Pot fi preluate de oricine, cu un clic, şi apoi cu încă unul (care duce direct la poza originară).
Domul Atomic nu se află la epicentru, ci la circa 100m NV. Iniţial, clădirea a fost sediul breslei industriaşilor din prefectură. Clădirea a fost proiectată pe la începutul anilor 20 de către un arhitect cehoslovac. Felul în care s-a ruinat a calificat-o ca martor de dezastru. Actualmente, structura se află în conservare. Felul în care fisurile sunt tratate este vizibil la o mărire corespounzătoare a pozelor.
atenţie!, poză voluminoasă
Şi ultima poză, un alt monument funerar închinat victimelor. Ofranda constă în… butelii de apă…
–––––––
* Întocmai ca revoluţionarii noştri, hibakusha sunt de mai multe feluri: hibakusha veritabili cu patalama, hibakusha falşi dar cu patalama, hibakusha fără patalama, pretinşi hibakusha. Mai prin 1997 am asistat şi la o mică altercaţie între hibakusha fără patalama şi poliţie. În ultimul timp e mai multă linişte. Fie au îmbătrînit, fie au murit, fie s-au scîrbit.
▲ Sirena de la 08:15
Bună dimineaţa!
Se împlinesc 66 de ani de la prima experienţă nucleară pe loturi mari de oameni. Oraşul nu fierbe, dar nici nu stă indiferent. Extrema dreaptă circulă cu autobuzele-i megafoane şi revarsă cîntece patriotice, în timp ce socialiştii şi comuniştii o pun, ca de obicei, de o dezarmare nucleară. E drept, actualul primar nu îi prea mai răzgîie logistic, întrucît are de achitat datoriile făcute în cei 12 ani de primărie socialistă anterioară. Socialiştii au în schimb tupeul să reclame dezafectarea centralelor nucleare, fără a fi de acord cu scumpirea corespunzătoare a energiei electrice. Ca de obicei, schizoidie şi lipsă de realism.
Mass-media internaţionale vor fi probabil slab reprezentate la ceremonia de dimineaţă, unde Primarul va rosti declaraţia anuală de pace. 66 nu este o cifră suficient de rotundă pentru o ştire mai lungă de 5 rînduri sau 15 secunde de preluare video cu fondul sonor bruiat de nelipsitele cicade de sezon ce asistă din arbori de camfor*, chiparoşi şi leandri**.
Sper să pot aplica fotografii (peste cîteva ore).
Pînă atunci, dacă aveţi un răgaz de 95 de minute, azi permiteţi-mi să vă prezint un film regizat de Shindo Kaneto, intitulat Copiii Hiroşimei (1952) (subtitrat în engleză). Cei mai bătrîni îşi vor fi amintit poate că acum circa patru decenii, unul din filmele lui Shindo, Insula nudă (1960) a rulat şi la TVR sub titlul Insula. Un film de un dramatism mut, despre supravieţuirea în mizerie, pe o insulă din largul oraşului Onomichi. Shindo este un regionalist cam ca Steinbeck, minus Salinas.
Aş fi vrut să aplic Copacul fără frunze (1986) o capodoperă de-a dreptul feliniană, premiată şi la Berlin, un film cu subiect hiroşiman postnuclear, dar, din păcate, pelicula încă nu este accesibilă pe Youtube.
Altfel, la cei 99 de ani ai săi, Shindo încă mai regizează. Din scaunul cu rotile, dar nu se lasă.
Vizionare plăcută!
–––––––––
* Arborele de camfor este simbolul vegetal al prefecturii Hiroşima.
** Leandrul a fost primul copac înflorit, după numai doi ani de la explozia nucleară.
Alin Fumurescu
Fără buletin 
leave a comment