● O vorbă despre migraţia parlamentară
Ascult tot felul de baliverne pe marginea migraţiei parlamentare. Unii îi vor spînzuraţi pe „derutaţii” şi „şmenatorii” migratori, alţii susţin totala libertate de conştiinţă, iar vacarmul nu include principii, cum ar fi reprezentativitatea.
Dreptul de a migra cu conservarea mandatului şi cel de a migra cu pierderea mandatului, trebuie disjunse în funcţie de felul în care a fost ales reprezentantul. Mai exact, depinde de formula prin care a fost promovat în Parlament.
Astfel, deosebim două categorii mari şi late de reprezentanţi.
1) Reprezentanţii promovaţi prin vot uninominal.
2) Reprezentanţi promovaţi prin vot de listă.
Sistemul electoral mixt este de fapt o combinaţie de criterii de selecţie, însă, fiecare individ promovat în Parlament îşi conservă legitimitatea dată de criteriul de selecţie în baza căruia a fost promovat.
Care este diferenţa fundamentală între cele două sisteme electorale?
1) Votul uninominal reprezintă votul dat de Suveran persoanei fizice. Apartenenţa persoanei fizice la corporaţia politică este un element marginal.
2) Votul proporţional pe listă este votul dat de Suveran persoanei juridice, recte, partidului. Practic, pentru Suveran nu are importanţă pe cine trimite persoana juridică în Parlament.
Consecinţe
Un candidat promovat în baza votului dat persoanei fizice (uninominal) ARE dreptul de a migra de la un partid la altul, din moment ce Suveranul a investit-o cu încrederea sa. Apartenenţa persoanei fizice la un partid sau la altul, devine o chestiune secundară. Nu se poate invoca pierderea legitimităţii migrantului, din moment ce Suveranul a ales persoana fizică.
În oglindă, reprezentantul promovat în baza votului proporţional pe listă, odată ce a migrat, îşi pierde automat mandatul, întrucît, Suveranul nu a votat persoana fizică, ci persoana juridică. În cazul migraţiei, persoana juridică are dreptul de a-şi desemna un supleant pe fotoliul migrantului, care iese astfel din Parlament.
La sistemul mixt, consecinţele migraţiei vor fi cele date de felul în care a promovat reprezentantul. Dacă e „nominac”, are toată libertatea de a migra, fără să îşi piardă mandatul. Dacă e listac, nu mai are ce căuta în Parlament, urmînd a fi înlocuit de supleant.
E drept, pentru un minimum de echitate, în cazul reprezentării uninominale, întrucît Suveranul a ales o persoană, iar acea persoană şi-a schimbat locul în Parlament, tot Suveranul (nu partidul, nici Parlamentul) este cel în măsură să decidă dacă migrantul mai are legitimitate, sau nu, să îl reprezinte. În acest caz, procedura de chemare la vatră este imperios necesară şi ar trebui legiferată.
Desigur, procedura de chemare la vatră nu are sens în cazul reprezentării proporţionale prin vot pe listă. În schimb, se poate imagina o procedură de chemare la vatră a întregului partid, în cazurile grave, cum ar fi comportamentul neparlamentar al partidului. Ca de exemplu, greva parlamentară şi chiulul în masă.
Aşadar, lucrurile sunt simple. Rămîne ca şi sofiştii din CCR să înţeleagă mecanismul, precum şi disjuncţia dintre individ şi corporaţie.
★ Vicepreşedintelui PDL, dl. Teodor Baconschi
Stimate domnule Teodor Baconschi – vicepreşedinte al Partidului Democrat-Liberal
Permiteţi-mi vă rog să încep printr-o observaţie privind raportul de participare a cetăţenilor la alegeri. Scăderea interesului cetăţenilor pentru alegeri este consecinţa firească a fortificaţiei de cartel, cu care egoistele partide parlamentare s-au înconjurat. Ştiţi desigur obiecţiile mele faţă de condiţia de 25.000 de membri la înfiinţarea partidelor, precum şi cea faţă de pragul electoral, în condiţiile votului uninominal.
Nu mă îndoiesc că ştiţi, partidele cartelate sunt interesate în reducerea participării cetăţenilor la scrutin, ţinînd seama de previzibilitatea comportamentală a „Suveranului” (strungărit legal) întru suprareprezentarea parlamentară a partidelor din cartel. Aşa se explică inapetenţa lor şi chiar opoziţia făţişă faţă de votul la distanţă. Cele 3 milioane de potenţiali alegători prin corespondenţă, ar arunca în aer egoistele planuri de colonizare a statului.
De data aceasta însă, avînd în vedere noua ipostază a partidului pe care cu onoare îl viceprezidaţi, mă voi referi numai la o soluţie paliativă, de detaliu, pentru creşterea participării cetăţenilor la scrutin, dar cu consecinţe de ordin constituţional, ce vor limita pe viitor bătaia de joc a legiuitorului faţă de conceptul de cetăţean şi cetăţenie.
Concret, domnule Baconschi, vă propun să atacaţi la Curtea Constituţională OUG 95/2009, mai precis, definiţia actului de identitate, conform art. 1＾1, paragraful (1)d):
(am subliniat partea neconstituţională).d) act de identitate – cartea de identitate, cartea de identitate provizorie, buletinul de identitate ori pasaportul diplomatic, pasaportul diplomatic electronic, pasaportul de serviciu, pasaportul de serviciu electronic, pasaportul simplu, pasaportul simplu electronic, pasaportul simplu temporar, titlul de calatorie, iar in cazul elevilor din scolile militare, carnetul de serviciu militar, valabile in ziua votarii.
Vă reamintesc circumstanţele în care s-a legiferat condiţia de valabilitate temporală a documentelor de identitate. În anul 2009 au fost două ordonanţe de guvern ce au reglementat procedura de vot. Una, la alegerile pentru Parlamentul European, cealaltă, la alegerile prezidenţiale. Ambele ordonanţe au fost emise de guvernul de coaliţie PDL-PSD-UDMR. Am frunzărit similarele. În actele normative similare anterioare nu am găsit aberanta condiţie de valabilitate temporală, de unde deduc că, doctrinar, ea reprezintă viziunea socialistă asupra ontologiei dreptului. Numai în regimurile carcerale şi totalitare drepturile civile sunt privite, nespecific, ca drepturi pozitive.
Argument
Punînd condiţia valabilităţii temporale a actului de identitate, legiuitorul acreditează ideea că însăşi cetăţenia este ceva cu termen de valabilitate. Ceea ce intră în contradicţie flagrantă cu DUDO. Mai mult, legiuitorul ne spune implicit că cetăţeanul există pentru că statul există. Absurd! Puteţi reciti Legea 21/2001 – a cetăţeniei, la capitolul „Dovada cetăţeniei” şi veţi constata că legea nu conţine nicio referire la durata de valabilitate a documentelor de identitate.
Se poate obiecta că, vezi, Doamne!, cetăţeanul este dator să îşi citească zilnic buletinul de identitate, dimineaţa, la cafea, şi să îl schimbe în timp util. Este o obiecţie cinică. Puteţi răsfoi Constituţia. Nu veţi găsi nicăieri buletinul de identitate pe lista îndatoririlor cetăţeneşti. Şi chiar dacă ar fi, e nevoie de un act doveditor suplimentar, pe care statul este obligat să îl producă, dacă vrea să îi interzică cuiva un drept negativ. Interzicerea exercitării dreptului de vot numai pentru că buletinul a expirat între timp, încalcă dreptul constituţional la un proces echitabil.
Întrucît limitarea exercitării dreptului de vot (practic, chiar şi a existenţei individuale) reprezintă un act de maximă gravitate, ea trebuie făcută pe documente. Cu cît mai judecătoreşti, cu atît mai bine. Un document indispensabil pentru motivarea refuzului ar fi dovada că statul l-a anunţat pe titular că îi expiră actul de identitate. Eu însumi, cu 21 de zile înainte de expirarea buletinului de Hiroşima, primesc de la primărie o carte poştală-citaţie. La o adică, dovada expediţiei poştale îmi este opozabilă.
Întrebare: se aplică în prezent vreo procedură legală de citare a titularului în preajma expirării buletinului de identitate?
Răspuns: NU!
Statul trage fără somaţie. Ca în lagărul de concentrare.
Aşadar nimeni nu îmi poate limita vreun drept negativ doar pentru că mi-ar fi expirat buletinul. Iar dreptul de vot este un drept negativ. Ca dovadă că se poate fără buletin, orice cetăţean japonez poate merge la scrutin cu mîna goală. Şi nu e vorba de cinste, ci de procedura de identificare, concepută în aşa fel, încît să prevină frauda, dar să apere şi dreptul Suveranului de a se exprima, nestingherit de legalisme tîmpe.
Cinicii de serviciu încearcă să motiveze că, vezi, Doamne!, documentul expirat ar fi nul. E-ro-nat! Legea face disjucţia între document expirat şi document anulat. Legitimarea cu un document expirat nu este decît cel mult o contravenţie, în timp ce, legitimarea cu un document nul este faptă penală.
Dacă cinicii ar dori să fie consecvenţi cu ei înşişi, ar trebui ca oricine s-ar duce la secţia de votare cu un document expirat, să fie puşcăriabil. Ceea ce nu se petrece, pentru că documentul anulat are un succesor, în timp ce documentul expirat NU are un succesor.
Ţinînd seama că dreptul de vot este unul negativ, buletinul expirat trebuie în mod necesar a fi luat de bun, întrucît NU are un succesor. Dacă nu facem aşa, va rămîne larg deschis drumul către alte nelegiuiri, cum ar fi anularea dreptului la viaţă, în baza buletinului expirat.
Cînd electorul este refuzat să îşi exercite dreptul de vot doar pentru că are buletinul expirat, statul este dublu vinovat. O dată pentru că nu poate dovedi cu acte că electorul minte, şi încă o dată, pentru că nu îi dă nicio decizie judecătorească la mînă, prin care să îi motiveze refuzul.
Impact
Permanent, în ţară, într-un echilibru dinamic, sunt circa 450.000 de electori cu buletinul de identitate expirat. Mai sunt, în alte state, peste 1.000.000 de electori rezidenţi ce au (şi) paşaportul expirat. Dacă socotim o participare de 60% în ţară, şi 7% în străinătate, rezultă că, prin eliminarea prvederii neconstituţionale citate, resursele electorale ar spori, în termeni reali, cu 340.000 de cetăţeni.
Rugăminte
Stimate domnule Baconschi, sper că am fost convingător. Aş fi depus personal o contestaţie la Curtea Constituţională, însă Legislativul nu îmi permite, mie, cetăţean din (pardon!) pulime, să îmi cenzurez constituţional propriii aleşi, deşi e Constituţia noastră. Am încercat în cîteva rînduri la Avocatul Poporului, dar şi el, săracul, este pafarist la capitolul „drepturi cetăţeneşti”. Autoritatea Electorală Permanentă este la fel de încuiată, iar cea din cadrul MAE şi mai decerebrată.
Mă bizui pe solidele dumneavoastră cunoştinţe de teologie politică, avînd în vedere că disciplina în cauză se ocupă exact cu existenţa subiectului de drept. Cel puţin fiinţa politică din om este puternic ameninţată de strîmbăturile legale citate. În calitate de parte a Suveranului în serviciul căruia vă aflaţi, vă rog să iniţiaţi contestarea la Curtea Constituţională. Prevederea legală este caducă, însă potenţialul de nemernicie este acolo, în Legislativ şi în Executiv. Este foarte probabil ca socialistul Executiv, rezultat din acelaşi cartel politic, să emită o reglementare la fel de limitativă. O rezoluţie din partea CCR ar zădărnici în avans o asemenea tentativă.
Pînă şi socialiştii trebuie să înţeleagă că statul există pentru că cetăţeanul există. Nimeni nu va mai îndrăzni, prin chichiţe gramaticale, să ne calce demnitatea în picioare.
Dacă aveţi nelămuriri de natură procedurală, vă rog, nu ezitaţi să mă întrebaţi. Vă pot oferi o motivare a CCR pe care am adaptat-o dreptului de vot. Vă pot oferi şi soluţii alternative, „neinvazive”, de identificare a electorului. Vă pot oferi chiar şi argumente din dreptul penal, prin care puteţi fortifica argumentaţia în faţa CCR.
Cu cele mai bune gînduri,
Marius Mistreţu – cîrciumar
Hiroşima
◎ Ninoshima – (II)
(continuare din numărul trecut)
Suntem în vîrful Aki-no-kofuji (278m). Facem un tur parţial de orizont, deoarece, spre vest, un copac ascunde priveliştea. Mai strică clişeul şi o linie electrică aeriană ce alimentează baliza terestră pentru traficul aerian. (În apropiere e vechiul aeroport din Hiroşima).
Spre nord, portul Ujina din Hiroşima.
Portul Ujina
În stînga se pot vedea două bazine închise. Sunt de fapt două viitoare parcele de uscat. Urmează a fi umplute cu pietriş şi cu moloz.
Oraşul continuă să se extindă. Acum 300 de ani, terenul inundabil se întindea încă patru kilometri mai spre nord. Treptat, uscatul a fost extins prin îndiguire. Însăşi porţiunea de vegetaţie din dreapta (partea cu farul roşu) acum 100 de ani era insula Moto-Ujina.
Un mic terminal de containere, alături de o a doua viitoare parcelă de uscat. Puţin mai la nord, o fabrică de ciment. Se poate vedea clar şi unul din cele cinci braţe ale rîului Ota.
Gorganul îndumbrăvit din partea stîngă este tot o fostă insuliţă, înghiţită de grindul în expansiune. Mai la sud de Ebayama (gorganul) se află o insulă artificială, de formă aproximativ dreptunghiulară, ce ţine una din cele două platforme din oraş, ale concernului Mitsubishi Heavy Industry (MHI). (Vom reveni mai jos)
Platforma Eba. Pînă în 1962, insula Eba a găzduit un şantier naval al MHI. Regresul construcţiilor navale a dus la reconfigurarea platformei pentru construcţii metalice de mare tonaj. Pe grindul vecin (cel cu hala albă), numit Kan’on, se află o altă platformă de-a MHI, dar destinată construcţiei de utilaj chimic şi energetic.
Actualmente, pe platforma Eba se construiesc module metalice pentru poduri, pentru coşuri de fum, precum şi macarale de mare tonaj. În special, macarale şi poduri rulante pentru containere.
13 din macaralele de la terminalul de containere Agigea au fost croite şi asamblate aici. Cînd a venit vremea să fie cărate în România, din motive de spaţiu, una dintre cele trei mari macarale de chei, a fost transportată demontată, iar două au fost puse erecte pe puntea vaporului. Cînd au făcut socoteli, inginerii şi-au dat seama că cele două agregate depăşesc cu 90cm gabaritul admis de podul de peste Bosfor. Au cerut permisiunea ca, la trecerea prin strîmtoare, să mărească niţel pescajul vasului transportor, astfel încît să nu strice podul. Turcii nu au fost de acord (avînd şi experienţa petrolierului Independenţa). Pînă la urmă, inginerii nu au avut încotro, au tăiat sfîrcurile şi le-au sudat la Constanţa. Îmi zicea unul din ingineri: –„Ar fi fost păcat să stricăm podul de peste Bosfor, că şi p-ăla, tot noi l-am făcut”.
(Urmează un zoom-in)
În hala din imagine se confecţionează subansamble de avion pentru Boeing. 35% din corpul avioanelor Boeing se confecţionează în Japonia.
Terenurile construite în mare au un dezavantaj: cînd, prin natura procesului tehnologic, sunt neîndiguite (ca cel din imagine) la cîte un taifun de toamnă, cînd şi mareea e mai înaltă, sunt inundate. Pe zidul uneia din clădirile de birouri de pe platforma MHI-Eba, există un răboj cu anul, numărul taifunului şi cota. 1,2m peste cota uscatului nu este o raritate.
Urmează o serie de fotografii în zoom-in. Datorită aplatizării perspectivei, clădirile par înghesuite. Realitatea este ceva mai „rarefiată”.
În planul proxim se poate vedea terminalul de containere de pe grindul Ujina-Niho. În planul secund, pe grindul Yoshijima, o fabrică de ciment. Imediat în spatele ei, două antrepozite frigorifice. Pe braţ, mai în aval de pod, sunt pilonii noii căi ocolitoare a DN2. Cînd va fi gata, traficul de pe actualul DN2 e de aşteptat să scadă.
Am lăsat fotografiile la rezoluţie ceva mai mare. Cu două clicuri succesive, se pot mări. Fotografia de mai sus oglindeşte zona central-vestică a oraşului Hiroşima. În dreapta, între orele 2 şi 3, se poate vedea marcat cu un cerc negru, Domul Atomic. Pentru a vă da seama de aplatisarea perspectivei, ansamblul de locuinţe din spatele Domului se află la aproape 1Km depărtare relativă. Ansamblul din Motomachi a fost construit în 1957, într-o viziune le-corbusieră. Chiria este mică, dar întreţinerea faţadelor, plătită din bani publici, costă imens. Acolo, infracţionalitatea este peste media oraşului. Se pare că arhitectura nu este nevinovată cînd vine vorba de accentuarea năravurilor rele.
Hiroşima – zona centrală. Podul din planul apropiat reprezintă noul DN2. În stînga, la ora 9, se poate vedea din nou Domul Atomic. Blocul albicios din porţiunea centrală (uşor stînga sus), este un hotel de lux. Terenul aparţine companiei telefonice NTT. Acolo, preţul unitar este cel mai mare din oraş.
↑ Zona central-estică a Hiroşimei.
↑ Aceeaşi zonă central-estică, ceva mai la est. În planul apropiat, grindul Ujina. În planul secund, în dreapta, este un muncel numit Hijiyama, orientat nord-sud, înalt de vreo 40m, lung de 800m şi lat de maximum 400. Faţa lui vestică a fost rău pîrjolită la bombardamentul atomic. Actualmente, pe culmea sa se află un muzeu de artă contemporană, o bibliotecă de manga şi un centru de cercetare a efectelor radiaţiilor nucleare. În spatele silozului din centrul imaginii (de fapt un mare magazin universal) se află gara Hiroşima. Iar în planul terţ, pe faţa muntelui cu cupola aceea ţuguiată şi argintie, cartierul Hikari-machi. În era Edo, atît acolo, cît şi pe grindul Kan’on (din partea opusă a oraşului) trăiau cei dinafara sistemului de caste. Prejudecăţile despre cei încetăţeniţi abia la afîrşitul erei Edo, încă nu s-au şters cu totul. Însăşi, insula Etajima (la sud de Ninoshima) îşi trage numele de la aceeaşi categorie de locuitori dinafara sistemului de caste.
↑ Zona de est a Hiroşimei. Se vede în prim plan portul Ujina. Zona înverzită din planul secund este restul muncelului Hijiyama. Mai departe, pe coasta muntelui, o parte din cartierul Ushita. În centrul fotografiei, (mai mult în jumătatea dreaptă) se poate vedea acoperişul unei arene de baseball, construită recent, pe terenul achiziţionat de la compania feroviară JR. Arena veche, din vecinătatea Domului Atomic, construită în anii 50 din subscripţie publică, este în curs de demolare. Proprietatea asupra terenului eliberat rămîne în litigiu. Cu atît mai încleştat, cu cît preţul unitar este acelaşi cu al celui de sub hotelul de lux.
Nu se vede în fotografie, dar cîteva zeci de hectare de teren din apropierea stadionului de baseball sunt în curs de sistematizare.
↑ În planul apropiat este fosta insulă Moto-ujina. Cam dincolo de linia de Shinkansen nu mai este Hiroşima, ci tîrgul Fuchu, din plasa Aki. În Fuchu îşi are sediul compania Mazda. O parte din liniile de fabricaţie sunt acolo, dar şi în oraşul Hiroşima. (v. poza de mai jos)
↑ Ougonzan Un muncel din fosta insulă Niho, înalt de 190m. În fundal, tîrgul Fuchu.
Muncelul are o prelungire lătăreaţă şi molcomă spre vest. Acum 70 de ani, erau grădini terasate. În spatele lui, pe un teren mlăştinos, erau grădini de lotus de rădăcină. Muncelul, între timp s-a împădurit, iar grădinile de lotus au fost transformate în arii rezidenţiale. De jur împrejurul muncelului, ariile rezidenţiale se extind în sus. La baza muncelului se poate vedea cea de a doua uzină de automobile Mazda-Ford. Dincoace de DN2 este o platformă de îmbarcare a produselor. Într-o fotografie de mai jos se va vedea şi sediul central al companiei.
↑ Iată acelaşi ansamblu văzut din partea opusă, de pe Ogonzan. În planul depărtat se vede şi Aki-no-kofuji de pe insula Ninoshima. Fotografia am tras-o în zorii zilei de 19 septembrie 2011.
↑ Iată şi sediul central al companiei Mazda. În planul secund, dincoace de DN2, aceeaşi imensă platformă de îmbarcare. Ceva mai în dreapta, un depozit de automobile supraetajat.
Şi cu aceasta, am încheiat lunga şi pe-săritea divagaţie despre Hiroşima văzută de pe insula Ninoshima.
În episodul următor vom reveni cu picioarele pe insulă.
(va urma)
◎ Ninoshima – (I)
Ninoshima este o insuliţă muscelos-păduroasă, aflată la mai puţin de un kilometru de limita sudică a oraşului Hiroşima. Numele său înseamnă Insula Asemănării, probabil de la principalul său muncel, numit Aki no kofuji – Micul-Fuji-al-Ţării-Aki (numele vechi al actualului judeţ Hiroşima). Forma este asemănătoare, dar scara, desigur, diferită. Kofuji nu are decît 278,1m înălţime. Suficient cît să dea numele unui cartier de-al Hiroşimei: Fujimi-cho (Fuji-vede).
Aria insulei nu depăşeşte 4 kilometri pătraţi. Pe circumferinţă se poate da o tură cu bicicleta în numai o oră. Doar pe jumătate din lungimea drumului litoral pot circula automobile.
Nu există niciun curs permanent de apă, ceea ce face agricultura aproape imposibilă. Doar cîteva grădini terasate pot fi văzute.
Populaţia actuală numără 1004 locuitori, majoritatea bătrîni. Sunt doar două pensiuni şi o coşmelie de cantină, botezată restaurant. Cîteva mici prăvălii sunt vizibile în preajma micului port de la vest, din zona populată mai intens.
Ninoshima aparţine administrativ de sectorul Sud al oraşului Hiroşima. Are un post de poliţie şi un birou-capilar al primăriei de sector. Deţine o şcoală primară la baza unui promontoriu şi un gimnaziu ceva mai la nord, ambele pe partea estică, ceva mai slab populată.
Ninoshima a fost populată tîrziu, abia prin era Edo, odată cu extinderea fermelor de stridii. În era Meiji, pe Ninoshima a fost instalată o mică garnizoană de carantină pentru cai. A rămas de atunci hornul unui crematoriu de animale, în curs de ruinare. Eroziunea litorală a dus între timp la inundarea crematoriului. Fortificaţiile au fost în cea mai mare parte demolate, iar terenul, ocupat cu un azil de bătrîni şi cu un complex de tabere pentru copii: instalaţii de scaldă, parc de joacă, teren de fotbal, centru de instrucţie, bucătărie în aer liber şi colibe-dormitor.
Obişnuit să umblu pe alte coclauri, am descoperit tîrziu insula, deşi, din portul Ujina, cu feribotul, se fac numai 20 de minute. Mai mult durează manevrele de intrare şi ieşire în şi din port. În aprilie dădui o tură de recunoaştere. Ieri însă, traversarăm să rămînem peste noapte. În cort.
Ieşim din port printre cele două faruri.
Farul roşu…
…şi farul alb.
Ajungem mintenaş la debarcaderul principal de pe Ninoshima. (mai e unul pe partea estică, dar la care feribotul nu trage decît de trei ori pe zi.)
Către vest, se vede insula Miyajima, pe care tocmai am „trădat-o”. Anul trecut pe vremea asta eram acolo.
Pornim la drum în sensul acelor de ceasornic (ocolim pe la nord).
Fojgăit de funamushi. Nişte cîrcăieci cu aspect de bărcuţă, de unde şi numele (insecta barcă). Seamănă la alergare cu gîndacii de bucătărie, ceea ce îi cam dă lui Tetsu o senzaţie de silă. Încerc să îl liniştesc. Sunt numai nişte „libărcuţe”. Nu muşcă. Doar fug.
Funamushi
Trecem pe lîngă hornul crematoriului de cai. (fotografia de mai jos am luat-o în expediţia de recunoaştere, de pe 1 aprilie)
Crematoriul de cai
Ajungem într-un mic golf. Mareea este joasă, ceea ce ne permite să observăm agregatele de stridii în cultură rezemată.
Trecem pe lîngă un cămin, probabil pentru personalul didactic al gimnaziului din vecinătate. Ne atrage privirea o statuie de bronz, uşor disproporţionată, înfăţişîndu-l pe Karl Juchheim, un fost prizonier neamţ. În primul război mondial, nu ştiu prin ce împrejurări, un grup de prizonieri au fost internaţi într-un mic lagăr pe insula Ninoshima.
Trebuie spus că în erele Meiji şi Taisho, militarii capturaţi de japonezi aveau un regim de semilibertate. Erau mai degrabă ostateci. Aveau dreptul de a-şi aduce familia în locul de detenţie, aveau voie să închirieze locuinţe, să se căsătorească, să îşi facă de lucru. Astfel, în războiul ruso-japonez din 1905, vreo 3000 de prizonieri ruşi au fost „cazaţi” în oraşul Matsuyama din insula Shikoku. Unii au rămas acolo definitiv. În Matsuyama există chiar şi un cimitir rusesc, bine întreţinut. În anumite zile, elevii locali merg în grupuri organizate pentru a depune flori la morminte. Cimitirul este inclus în circuitele turistice.
În epoca statului totalitar din era Showa, însă, japonezii, pe cît de primitori fuseseă înainte, pe atît de cruzi au devenit.
De un tratament relaxat au avut parte şi prizonierii nemţi de pe insula Ninoshima. Karl Juchheim a putut astfel să îşi aplice „tehnologia” preparării Baumkuche. Şi astfel, dintr-un accident istoric, meniul japonezilor s-a îmbogăţit cu un nou produs alimentar. Recunoştinţa a fost exprimată în bronz. (fotografia am tras-o pe 1 aprilie 2012)
Trecem de clădirea gimnaziului, apoi de două mici instalaţii de dejghiocare a stridiilor şi ajungem în dreptul căminului de bătrîni. În spatele lui, complexul de care pomenii mai sus. Parcul este pustiu. E prea timpuriu pentru activităţi de vacanţă. Lăsăm bicicletele de izbelişte…
…mîncăm de prînz, apoi o luăm pe poteca de pe piciorul muntelui.
Cînd ajungem pe la jumătatea urcuşului, peisajul se deschide.
Vedere către est. Insula Taoshima (Toogeshima?) În fundal, se poate vedea vîrful Egezan (cca. 600m) dintre tîrgurile Yano şi Saka, din plasa Aki. În planul apropiat, culturi flotante de stridii.
Vedere către sud. Se poate vedea aşezarea de la port, precum şi cele două promontorii de la extremitatea sudică. În planul terţ, insula Etajima, considerabil mai mare, mai dendritică şi mai populată.
Un zoom-in pe aşezare. În ultimul plan se întrevede oraşul Ootake, cu a sa industrie chimică. Săptămîna trecută fu o explozie la o fabrică de adezivi a concernului Mitsui. Un operator de 22 de ani a murit.
Alt zoom-in către est. Aşezarea se numeşte numeşte Tennoo. Cupola din vale nu este a unei biserici, ci este una din clădirile unui parc de distracţii falimentar, numit Kure Portopia. Aşezarea aparţine oraşului Kure.
Ajungem în vîrf. Gata! Pot spune că, în sfîrşit, am urcat pe Fuji. E drept, un Fuji de interes local, dar care sigur nu dă boala de altitudine.
(va urma)
◎ De chichi
(Citeşte: cici.)
Pentru chichi 父 – tată, lucrurile sunt clare. Chichi are încă două homofone, însemnînd lapte şi respectiv ţîţă (aşadar, atribute femeieşti), dar cu care nu are nicio legătură.
Una din piste merge pe un generic ji (父)、 ce ar descrie generaţia/generaţiile din amonte. Astfel, oji (scris, în mod neunitar 叔父, 伯父, precum şi 小父, alt oji, dar în vorbirea cu un terţ mai în vîrstă) înseamnă unchi. Dacă socotim, pentru bunic, termenii ojii お爺, precum şi persiflantul jijii 爺, totul este coerent. Se adaugă oyaji 親父, cu sensul de babacu’. Conversia în chichi este plauzibilă, ţinînd seama că unul din agenţii inovatori în lexic este limbajul copiilor.
Ca în cazul lui (o)too(san) お父さん. Pentru rădăcina to este acreditat te 手 – mînă. În limbajul copiilor, (o)tete, are sensul de mînă/mîini. Din tete, s-a format toto, cu apelativul arhaic toto-san. Nu e clară însă conversia lui tete în toto. Nu e clar însă cum a fost evitată homofonia cu toto (uneori taitai) însemnînd, în limbajul copiilor, peşte. Dar dacă copiii au fost în stare să disjungă între: lapte, ţîţă şi tată, nu cred că a fost o problemă reală suprapunerea dintre tată şi peşte. Din toto-san s-a format tottsan, folosit şi în prezent în unele regiuni. Otoo-san, aşadar, a venit cumva firesc. În limbajul tineretului, contracţia e şi mai mare: oton şi respectiv okan.
În aval şi în colateral, însă, rudenia este destul de prost diferenţiată pe sexe . Pentru primii născuţi, ea există şi e veche: ani 兄 – bade şi ane 姉 – lele, ţaţă, sunt prezente, însă pentru următorii născuţi, disjuncţia a apărut tîrziu. Nu mai departe, la sfîrşitul secolului al XVIII-lea, otooto 弟 – frate mai mic putea fi şi soră mai mică, rădăcina oto neavînd nimic în comun cu sexul. Imooto 妹- soră mai mică, a apărut ulterior, din contragerea lui imo-no-hito (întotdeauna, sora mai mică e mai simpatică). Pentru prîslea, deşi recent, şi probabil cu scop administrativ, a apărut suego 末子 folosit pentru ambele sexe. Însă e rar, şi numai explicativ, prezent în vorbirea curentă.
Deşi lipsesc vere!, prîsleo! şi nepoate!, observăm că termenii folosiţi în primul rînd ca apelative, şi parţial ca explicative, (dar nu neapărat administrative) sunt cam aceiaşi cu cei folosiţi în societatea rurală românească: bădiţă, leliţă, ţăţică, unchiule, mătuşico, moşule. Cu deosebirea că ei sunt încă vii, chiar şi în suburbiile marilor oraşe. Este unul din indiciile că societatea japoneză rămîne rurală în esenţa ei.
Pentru nepot de unchi, termenii sunt oiko şi meiko. Iar pentru nepot de bunic, mago 孫. Ultimul, ambisex. Nici disjuncţia oiko – meiko nu pare a fi prea veche, din moment ce cea între otooto- imooto este atît de recentă.
Pentru veri – itoko, disjuncţia de sex nu s-a făcut nici pînă în ziua de azi. Doar în scris (従兄弟 şi respectiv 従姉妹), în special cu scop administrativ. De pronunţat se pronunţă însă la fel.
Se constată lipsa unui termen neaoş pentru fraţi. Probabil a existat, însă s-o fi pierdut. Există însă termeni sintetici, ca de plidă kyoodai 兄弟 folosit adesea şi pentru sexul femeiesc, deşi există shimai 姉妹 (ex: san-nin-shimai 三人姉妹 – trei surori). Kyoodai e folosit şi ca apelativ între fraţi sau între membrii aceleiaşi găşti. Însă, funcţional, pare mai degrabă un calc după termenul omolog din argoul american.
(va urma)
◎ Şamanul chicotea fermecat
Ieri, în pregătirile pentru reprezentaţia lunară de flamenco, pe cînd mestecam în ciulama, mestecam şi în minte, originea cuvîntului kusuri 薬 – drog, medicament. În linii mari, kusuri are aceeaşi arie de acoperire semantică, pe care o au farmakon şi derivatele. Aveam nevoie însă de o confirmare de substanţă a intuiţiei la care mestecam.
Ryoo-san, ghitaristul, profitînd de exhaustorul principal al localului, (aflat în bucătărie), tocmai se trase la o ţigară. Bucuria mea. Îl întrebai dacă există onomatopeea kusu (neconştientizată de mine pînă atunci, dar presupusă pe durata ciulama). Veşnic zîmbitor, Ryoo-san îmi răspunse: – Aru yo. Kusutto warau – (aprox: Există. A chicoti (scurt).) Bingo!
A rîde într-un mod particular se înscria în intuiţie. Kusu(tto) warau, structural, seamănă bine cu busu(tto) sasu. – a înjunghia (scurt). Rămînea să caut şi durata mai lungă. Anume, existenţa lui kusu-kusu. Am găsit kusu-kusu warau – a chicoti, a rîde pe ascuns, (generalizat, kusu-kusu(to) pentru obiceiul de a se delecta pe ascuns). Kusu(tto) pare să fi lăsat şi un descendent, în forma kossori(to), caracterizînd o acţiune desfăşurată pe şest. Se adaugă kusuguru 擽る – a gîdila, atestat şi în „Genji monogatari”. De la rădăcina onomatopeică kusu– pînă la kusuri nu e decît un pas.
Pentru kusuri am căutat şi alte etimoane. Nu am găsit decît un neconvingător kusa 草 – iarbă. Plauzibil, probabil inspirat de ideograma 薬, compusă din kusa kanmuri (radicalul vegetaţie) plus raku/tanoshi(mu) 楽し(む) – a se veseli, dar să nu uităm că chinezii, creatorii ideogramelor, nu sunt japonezi. Conceptul de veselie asociată cu vegetale poate fi menţinut în atenţie, însă e foarte posibil ca asocierea să aibă intermediari instrumentali diferiţi, ţinînd seama că avem totuşi de a face cu două culturi şi limbi diferite.
Dar în acelaşi „fermecător” registru, există kusuburu 燻る – a arde mocnit, cu mult fum, verb format cu alt verb; furu (eufonizat buru – a performa după o coreografie, sau pur şi simplu a se legăna, a se bîţîi sau chiar a agita. ex: furiko – pendul). Nu e clar ce caută –furu alături de kusu-, dacă kusu ar fi provenit din kusa – iarbă. Kusuburu vine pe semne din contragerea lui kusu-ga-furu – kusu-(se)-zbenguie (după modelul ame-ga-furu – plouă: un idiom, fonetic similar, deşi în cazul ploii, furu are altă ideogramă, însemnînd a se precipita). Un ipotetic kusaburu ar fi fost mai potrivit vînturării ierburilor, decît arderii lor mocnite. Iar dacă kusuburu ar fi descris în mod neutru arderea incompletă a ceva, un ipotetic susuburu (susu – funingine sau jar) sau alt ipotetic mokuburu (de la moku-moku ce descrie dezvoltarea fumului) ar fi fost verbele fireşti. În concluzie, varianta „kusa”, fie ea iarbă, fie onomatopee, nu se susţine.
Nu. Creatorul a compus kusu-buru, în mod subiectiv, după efectul asupra omului. După ilarianta emanaţie, aşa cum kusuguru induce rîsul prin stimuli mecanici, şi care, „procedural”, ar avea mai multe în comun cu teate 手当 – (literal: pune-mîna, dar cu sensul de) ajutor medical.
Observăm aşadar, aceeaşi fiabilă subiectivitate, ce se conservă chiar şi în construcţia verbală. Observăm similitudinea dintre conceptul de ebrietate şi corespondentul românesc ce include starea de: „afumat„, „parfumat”, „făcut”, „aghiesmuit”, „tămîiat”, „binedispus”.
Aşadar, mult mai plauzibilă ar fi pista şamanică în explicarea lui kusuri, ţinînd seama că prin arderea mocnită a ceva conţinînd alcaloizi, cineva ajunge să se bîţîie şi să chicotească. Expandă agentul provocator de kusu şi… gata, şamanlîcul!…
Deşi mă îndoiesc că va fi găsit vreodată, e de căutat idiomul kusu-ga-tsuku cu sensul aproximativ de a-intra-în-transă, expresie construită de mine după modelul arhaic, ce leagă onomatopeea de scopul ei. Ca de ex. vetustul: fura-ga-tsuita – m-a ajuns ameţeala. Ar fi o confirmare suplimentară, în spiritul limbii, a originii onomatopeice a cuvîntului kusuri. Pînă atunci, putem lua la gîdilat verbul kusuguru, să observăm că, la despărţirea în factori primi, ar ieşi kusu-ga-kuru, ceea ce s-ar mula pe structura imaginată de mine.
Mai există dendronimul kusu-no-ki 楠木 (uneori doar 楠 sau 樟, nefiind practic nevoie de adăugarea lui 木) pentru arborele de camfor. Citirea este sigur kun, ceea ce înseamnă că arborele era cunoscut înainte de alfabetizare (altfel, s-ar fi citit danboku, pentru a nu fi confundat cu nanboku – axa sud-nord). Ideograma a fost atribuită probabil după originea sudică a copacului.
În dicţionar, foneticeşte, sensul atribuit rădăcinii kusu– este kusashi 臭し – aprox: pute. În ciuda etimologiei dicţionare, relaţia cu şamanlîcul este transparentă. Se ştie că balsamurile conţinînd mono- şi di-terpenoidele sunt psihotrope în anumite doze. De pildă, unul-trei grame de mentol, (terpenoid înrudit cu camforul) dă ebrietate.
Aşadar, kusu-no-ki poate fi foarte bine arborele-[provocator]-de-kusu. Şi mă bazez pe arhaismul hibrid (kun-on) kusushi 薬師, (citit în timpurile recente exclusiv yakushi). Intermediarul kusushi poate fi interpretat ca maestru-de-kusu. Altfel nu se explică dispariţia lui -ri în alcătuirea termenului. Limba nu respinge terminaţia -rishi. Ca dovadă, existenţa atîtor recente zeirishi (perceptor de impozite) şi keirishi (contabil) etc., chiar dacă -shi se scrie altfel.
Încă o probă a tenacităţii lui kusu- se găseşte în domeniul scorţos al învăţămîntului şi ştiinţei, ca specializare silvicolă mono-gen: kusunoki-gaku. Într-un domeniu în care propensiunea pentru citirea on este atît de pregnantă, kusu-[no-ki] nu a fost înlocuit cu nan sau cu dan, contrar regulii celei mai scurte fonaţii şi a evitării hibridării la sinteza termenilor de jargon.
Aşadar, este mai plauzibil ca dendronimul să fi venit de la starea de „kusu” provocată de inspirarea fumului la arderea arborelui de camfor. Nu mai spun că însuşi camforul este o substanţă ce intră în compoziţia multor preparate medicamentoase, inclusiv în paste fumigene de uz ritual.
O altă dovadă, e drept, indirectă, dar complementară, a originii onomatopee a lui kusuri, este sinteticul yaku-butsu 薬物 – medicament, drog (format din alăturarea lui kusuri cu mono – obiect, dar cu ambele ideograme, în citirea on) termen apărut după alfabetizare. E foarte probabil ca înaintea academicului yakubutsu să fi existat mai popularul kusuri-mono cuvînt ce nu s-ar abate deloc de la spiritul limbii (ca de pildă în hikari-mono – generic obiect lucitor, dar şi cu sensul de peşte lucitor). Dacă atributul kusuri şi-ar fi fost suficient, nu ar fi fost nevoie de propteaua –mono.
Ca o concluzie generală, observ că soluţiile terapeutice chineze şi japoneze duceau la veselie, dar în acelaşi timp erau diferite ca tehnică. Una prin fumigaţie, celaltă, probabil prin infuzare (ţinînd seama că ceaiul vine din China).
Etimologii japonezi, influenţaţi de ideografie (oricum ulterioară majorităţii onomatopeelor) precum şi de şcolile occidentale de analiză, se cam feresc de „fumurile suspecte” şi le scapă explicaţia simplă, în simţul limbii, anume, originea şamanic-onomatopee a termenului kusuri. Ei propun „iarbă”, propun „pute”, dar nu ilaritatea indusă de gudroane ceţuri. Parcă văd că, peste două sute de ani, un nefumător protocron japonez va încerca să demonstreze legătura dintre kusuri, şi cus-cus-ul nord-african (în japoneză, tot kusu-kusu).
EDIT
Doi oameni de a căror opinie ţin seama, mi-au comunicat că am cam zbîrcit-o cu alăturarea: kusu – kusuri. Cum nu sunt convins că nu aş avea dreptate, voi continua a strînge material probator.
În această idee, am găsit că, în dendronime, atributul kusai (pute) există deja, dar pentru altă specie: kusa-gi (臭木) E drept, kusagi se trage din kusa-giri (臭桐) o specie de arbore cu aspectul celui numit kiri, dar cu un miros greu, pe semne.
(Kiri nu seamănă deloc cu arborele de camfor. De esenţă moale, este larg folosit la confecţionarea cutiilor de depozitare a hainelor, avînd proprietatea de a regla umiditatea.)
Că alăturarea kusu – kusuri este în spiritul limbii, mi-a confirmat un haiku comic (senryu) pe care tocmai l-am ascultat la radio. Citez:
„Ureshisa wo / Kusutto warau / Kusuriyubi”
(„Degetul inelar chicoteşte vesel.” În japoneză, degetul inelar poartă numele de: „deget de leac”.)
◎ Înainte de a fi nucleară, a fost onomatopee
Nu, nu voi vorbi despre familia nucleară, ci despre altă temă la fel de zgîndăritoare.
Cine a umblat cu shinkansen, ştie că una din clasele de viteză se numeşte hikari. Hikari înseamnă generic, lumină, fie ea emisă, fie reflectată. Lumina vine de la răsărit. Iar noi suntem în Extremul Orient. Bine, bine, ştim de unde vine lumina. Dar de unde vine hikari? Pentru a lumina sunt, ca şi în română, mai multe verbe, unele superpozabile, altele, nu.
Căutînd pe ici pe colo, verbul hikaru 光る – a lumina, am găsit vreo zece explicaţii (ヒケハル 日気張, ヒカガル 日赫る, ヒカアル 日香有, ヒカルキ 日軽, ヒキタリ 火来, 日来, ヒカリ 日借) ce acreditează soarele, unele forţate, altele fantasmagorice, dar numai două plauzibile, anume, cele ce acreditează originea onomatopeică: un ancestral (v.) hikameku, format probabil din hika-hika, după tipicul lui kirameku 煌く – a străluci, dar multifaţetat (precum kirara – mica(şist)), şi avînd la bază kira-kira şi altă ipoteză care acreditează direct pika-pika, ambele onomatopee, cu sensul de strălucitor. Ştim din episodul trecut că cele două onomatopee sunt diferite numai prin intensitate. Dacă intensitatea este dată de sunetul iniţial, durata este dată de numărul de monomeri. Pika(tto) e de aşteptat să dureze mai puţin decît pika-pika(to). Observaţi dublul t, ce transpune în scris sincopa pikat-to, ceea ce indică şi curmarea bruscă a efemerei existenţe. Aţi observat că folosesc adesea particula to la coada onomatopeelor. O fac numai pentru că rămîn în continuare un păcătos de indo-european, neobişnuit cu versatilitatea relativ mare a onomatopeelor japoneze, şi simt nevoia ca cel puţin în adverbe de mod să le transform. Voi arăta mai jos şi de ce e importantă trecerea prin stadiul de adverb.
Continuăm. Particula to înainte de un verb oarecare, îi dă onomatopeei funcţia de adverb, dar imprimă şi senzaţia de vorbire directă într-o frază ce descrie indirect ceva. Limba, nepermiţînd o sintactică prea dendritică, grefează expresiile colaterale prin flash-back-uri de dialoguri şi trăiri, ca şi cînd ele ar fi vii. Ligandul este particula to.
Revenind, dacă kira-kira şi hikari nu ar fi fost la origine onomatopee, propoziţia Kirakira to hikari kagayaku (Lumina străluceşte sclipind.) ar fi fost tautologică. Ea este pseudotautologică, chiar dacă toate cele trei cuvinte descriu, fiecare în felul său, conceptul de lumină.
Onomatopoieza. Cum se nasc categoriile gramaticale din onomatopee?
Timpurile foarte recente consemnează naşterea unui nou cuvînt de origine integral onomatopeică. Cînd bomba nucleară de la Hiroşima a căzut, presa, mai scrupuloasă, dar şi constrînsă de cenzura militară, a denumit-o scorţos şi evaziv: shingata-bakudan – bombă de tip nou. Poporul însă, martor ocular, dar fără habar de ceea ce l-a ucis, a numit-o simplu şi audio-vizual: (s.) pikadon. Adică, exact ceea ce era: luceşte-şi-bubuie. Ceva mai tîrziu, bomba a fost redenumită simandicos, prin calchiere genshi-bakudan. Însă pikadon a rămas în lexic, iar odată cu ultimul contemporan al tragediei, probabil va ieşi din istoria limbii.
Bine, veţi zice, dar ce-i cu -ri-ul ăla din hikari? Terminaţia cred că este de cea mai mare importanţă în înţelegerea felului în care se nasc verbele şi posibil şi adjectivele. Foarte multe adverbe onomatopeice o conţin. Ea apare spontan, exclusiv pe cale orală, din spiritul limbii (voi încerca o explicaţie atunci cînd voi discuta despre diminutive la numele de persoane. Adesea, onomatopeele-adverbe/substantive (distincţia nu e clară) sunt terminate în -ri (sarari, pittari, pururi, kossori etc.). Nu este obligatoriu (coexistă: sara, pita, puru) dar prezenţa terminaţiei face ceva mai clar caracterul de substantiv al cuvîntului rezultat. Este şi cazul lui hikari. Şi iată cum, filogenetic, substantivul precede verbul. Via -ri se pot naşte uşor o serie de verbe de conjugarea -ru.
Divergent, prin contragere, se pot naşte adjective de tip -i. (ipoteză în curs de verificare)
O mică discuţie despre adjectivele -i (ex: aoi – albastru , akai – roşu, itai – dureros, samui – frig). (Sigur, transpunerea lor în română întîmpină oarecari dificultăţi, deoarece nu totdeauna corespondentul este un adjectiv.)
Adjectivele -i sunt o categorie aparte. Au timpuri verbale (oishii– este gustos, oishikatta – a fost gustos, oishii daroo – este probabil gustos, oishikute – fiind gustos/ pentru că e gustos), dar nu pot fi folosite decît atunci cînd subiectul uman este cel care percepe proprietatea exprimată prin adjectiv. Nu poţi spune că altul vede ceva akai. Ci doar că eu, subiectul, percep akai.
Pentru a obiectiva un adjectiv, fie cade -i iar rădăcina se lipeşte de un substantiv (aka-shingoo – semnal roşu) fie cade -i şi se ataşează -soo sau -rashii (oishisoo – pare gustos, oishirashii – se spune că ar fi gustos. Aşadar informaţie la mîna a II-a.) fie cade -i şi se ataşează verbul auxiliar garu (oishigaru – îi place).
Ce observăm? De fapt, adjectivele -i sunt verbe (atipice), puternic subiective. Nici măcar prin terminaţia -soo subiectivul nu dispare complet, din motiv ce acel ceva doar pare. (poate e, poate nu e.) Observăm că subiectivul ipoteticei onomatopee dispare destul de greu. Numai verbele tipice pot standardiza/ obiectiva senzaţiile preluate din onomatopee.
Ceea ce am povestit despre adjectivele -i nu înseamnă că toate derivă din onomatopee, ci caut să explic o posibilă filogeneză. E drept, forme arhaice de adjective -i se terminau de fapt în -shii. Înafara lui itai, de pildă, există şi itashii şi itaitashii, dar şi, după un ciocan pe deget, exclamaţia itap! (în care p-surd scurtează vocala) ce este pînă una alta, un mod onomatopeic de exprimare.
◎ O onomatopee japoneză cu ţîţe
Zilele trecute, într-o mică hîrjoană pe Facebook, cu Dan Alexe, încercai să încropesc cîteva explicaţii etimologice pentru termenii ce denumesc rude şi relaţiile de rudenie în limba japoneză. M-am lansat în cîteva speculaţii pe care le consider acum extrem de riscante. O bună parte au fost contrazise la prima consultare a unui dicţionar etimologic.
Însă partea cea mai frumoasă este că ulterior am descoperit cîteva mecanisme ce dau totuşi o idee despre felul în care au evoluat termenii din categoria citată.
Am descoperit originea onomatopee a unora, precum şi slaba disjuncţie după sex a altora. M-am concentrat asupra termenilor neaoşi (kun). Voi face însă referire şi la formele (iniţial) livreşti sau de jargon, intrate ulterior în circulaţia largă, termeni uşor recognoscibili, ţinînd seama că ideogramele corespunzătoare sunt în citirea on. Am numit alfabetizare un important moment istoric, cel în care scrierea ideografică a pătruns în arhipelag acum 1600-1700 de ani. Întrucît termenii secundari de rudenie, în scriere au evoluat capricios, am fost nevoit să tai orice legătură dintre partea fonetică şi partea ideografică. Interpretarea va fi preponderent fonetică, iar acolo unde se cere: conceptuală, noţională şi doar în ultimul rînd (ideo)grafică.
Părinte
Pentru oya ( 親 – părinte) , nu am găsit decît două ipoteze, ambele neconfirmate. Una propune oyu (老 – (înv.) bătrîneţe, a îmbătrîni). Cealaltă, oo (大 – mare). Mi-am zis că, dacă tot suntem pe terenul ipotezelor, mai plauzibilă ar fi originea: ie (sau ya) (家 – casă).
Încep cu o observaţie fonetică: ie se pronunţă mai aproape de ye, iar conversia ie-ya devine astfel extrem de uşoară. Ambii termeni circulă, iar conversia are raţiuni mai degrabă legate de eufonie (ex: yamori – apără-casa – un minuscul batracian insectivor cu aspect de şopîrlă).
Un prim cîrlig l-am întins înspre ooya (大家 – landlord). Termenul există şi azi, şi denumeşte proprietarul unei locuinţe de închiriat. O consider veriga de legătură între părinte şi casă.
O pistă convergentă ar fi pronumele de politeţe otaku (お宅 – (aprox.) dumneata) care, deşi de dată relativ recentă, se compune tot cu conceptul de casă (juutaku – 住宅 – generic: locuinţă).
O serie de nume vechi, exclusiv bărbăteşti, conţin ideograma casă. (Ex: Iemori – 家守– Apără-casa, Ieyasu 家康– Tihna-casei. Cu observaţia că yasu din numele citat se scrie diferit de yasu安 (şi homofonele) din alte categorii gramaticale.
În limba japoneză, ca de altfel şi în alte limbi, părinte are utilizare extinsă şi asupra altor domenii. Astfel, într-o organizaţie economică tradiţională, (inclusiv în găştile interlope) în care contractul este verbal, şi de regulă pe viaţă, distincţia se face între oya-bun (親分) şi ko-bun (子分). Sufixul -bun este relativ recent, dar la origine înseamnă a despărţi ceva de altceva (wakeru/wakaru 分ける/～かる). Ca sufix, reprezintă generic: parte. În cazul nostru partea parentală şi partea filială. Pe aceeaşi logică, companiile moderne: oya-gaisha – ko-gaisha (kaisha 会社 – companie).
Pentru naş, este folosit na-zuke-oya 名付親– (literal) părinte-puitor-de-nume.
În concluzie, corespondentul japonez pentru părinte are la origine rolul economic (în sensul de Οίκος) şi are de a face preponderent cu partea bărbătească.
Mamă
Pentru mamă termenul actual este haha 母. Am aflat indirect originea onomatopeică, prin regresia în timp. Haha este relativ recent. În era Edo, cînd fonetic limba era mai bogată, pronunţia era aproximativ fafa. Azi, fa există în silabare, dar nu este folosită decît pentru importurile recente. Trebuie spus că sistemul fonetic a suferit un proces aproape continuu de simplificare. Nu mai departe, acum 50 de ani, ga se pronunţa aproximativ nga. Azi nu se mai sinchiseşte nimeni de un ga curat. Dar, să revenim. Am aflat că în era Heian, haha se pronunţa, nici mai mult nici mai puţin decît, papa. Iar aici este nevoie de o discuţie.
Limba japoneză nu permite sunetul p la începutul cuvîntului, cu excepţia onomatopeelor. Nici măcar ideogramele cu citirea chineză începînd cu p nu au fost luate ca atare, ci, consoana p a fost convertită în alte sunete. Ca dovadă, să luăm cuvîntul fuji 不二 (nedoi – unic) din japoneză şi să vedem cum se pronunţă în chineză. În chineză, negaţia fu se pronunţă sigur pu.
Culmea este că, în japoneză, la eufonizarea din interiorul cuvintelor, nu există nici cea mai mică tendinţă de respingere a lui p. Ca de pildă hon din nippon (日本).
Puteţi verifica observaţia mea. Veţi găsi de ex.: (v.) pakuru – a înfuleca, dar care provine din onomatopea paku(tto) (cu var. paku-paku) ce reproduce mişcarea clefăindă a maxilarului. Nu ar fi ajuns probabil verb, fără contaminarea de la kuu – a paşte (extins în zilele noastre şi la oameni, în nepoliticosul discurs bărbătesc, cu sensul aproximativ de a hali). Pakuru şi kuu nu par a avea prea multe în comun, dar forma gerundă pakutte este asemănătoare cu kutte.
Veţi găsi ponzu ポン酢 – oţet aromatizat cu un citric numit ponkan ( ポンカン). Ponkan conţine o onomatopee: pon(to) ce sugerează ceva impetuos. Este varianta mai moale a lui don(to). Don mai are două trepte de tărie, dimerul: don-don(to) şi don-don-don-don(to). (Mai mult de tetramer nu am găsit nicăieri.). Rădăcina -kan din ponkan poate fi identificată, ca indicator al genului citrice. (kankitsu(rui)- 柑橘(類) – citrice). Nu ştiu cărui fapt se datorează ataşarea prefixului onomatopeic pon- dar pot specula: fie soiul este unul productiv în comparaţie cu altele, fie fructele se maturează simultan, fie pomul se dezvoltă impetuos. Există şi un alt soi, asemănător, numit dekopon, adică, exclusiv onomatopeic, datorită unui mamelon la punctul de inserţie a codiţei. (deko (opus lui boko) dă „senzaţia” de convex, de excrescenţă)
Sper că am fost suficient de convingător la partea de fonetică… Nu?…
Nu-i nimic. Apelativele în vorbirea fiu-părinte, în format arhaic, sunt: haha-ue 母上 (reverenţios: mamă) şi respectiv chichi-ue 父上 (tată). De asemeni, cînd te referi la propriii părinţi, în vorbirea cu un terţ, poţi zice hahaoya şi respectiv chichioya. Dacă originea (de acum a) celor două cuvinte nu ar fi onomatopeică, -oya ar fi redundant.
Aşadar, am descoperit că consoana p în capul cuvintelor este prezentă doar la onomatopee şi dă senzaţii mai slabe, mai catifelate, mai simpatice decît alte onomatopee din serie. Ceea ce vine să se muleze pe papa, fafa, haha. Pe semne, din era Heian încoace, mamele au devenit din ce în ce mai aspre.
Intenţionam să spun cîte ceva şi despre alte grade de rudenie, dar văz zorii mijind. Rămîne pe altă noapte.
★ Scrisoarea a II-a către Premier – votul prin corespondenţă
Abstract
Despre fundamentul constituţional al votului la distanţă. Despre continuitatea drepturilor politice şi despre obligaţia statului de a asigura exercitarea lor întru întărirea legitimităţii organelor alese democratic. Propunere de raţionalizare şi de diversificare pe cale legislativă, a procedurii de vot, printr-o ordonanţă guvernamentală.
Stimate domnule Mihai Răzvan Ungureanu – premier al României,
Mă bucur să vă ştiu activ şi hotărît a îndrepta lucrurile din România.
Doresc ca prin scrisoarea de faţă să vă ofer o soluţie suplă de legitimare a aleşilor prin vot popular lărgit, în deplin acord cu prevederile constituţionale directe şi nexe. Dar, să o luăm încet.
Puţină ontică: statul există pentru că cetăţeanul există. Niciodată invers. Sunteţi de acord. Dreptul de vot este un drept negativ, situat imediat sub dreptul la viaţă. Într-un fel, sufocarea sau suspendarea dreptului de vot echivalează cu pedepsirea cetăţeanului, adică, a persoanei naturale de drept public. Acuma, cetăţeanul, fiind Suveranul statului, putem spune că el este Muntele, iar statul, Mahomed. Din acest motiv există secţiile de votare teritoriale, întinse pînă la nivel de cătun, pentru a nu umili Suveranul trimiţîndu-l prin glod, la mama naibii, după urnă. Avem şi situaţii obiective, de excepţie. Unele rezolvate pe cale legislativă, altele, nu.
Actualmente, legea prevede o procedură ce sună cam aşa: Ai căzut în puţ şi ţi-ai rupt piciorul? Păi, vino încoace să te ridic, du-te-n mă-ta!. Cam aşa îşi tratează legiuitorul Suveranul. Legea pleacă de la premiza că toţi cetăţenii sunt tineri şi vînjoşi, au timp berechet şi cu toţii locuiesc vizavi de secţia de votare.
Realitatea arată diferit. Eu, de pildă, am căzut într-un puţ la 900Km de proxima secţie de votare. Credeţi că este o distanţă rezonabilă? Dar credeţi că statul rămîne la fel de vrednic, iar legitimitatea celor aleşi la fel de mare, dacă statul ne face program de sărit peste şapte judeţe şi nouă ţări, deşi există servicii poştale? După cum ştiţi, sunt o mulţime de alte situaţii în care cetăţenii doresc să se exprime politic, însă, la fel de obiectiv, ei sunt prea departe, la distanţe neverosimil de mari de blestematele de urne. Uneori, electorii sunt ţintuiţi undeva, fără posibilitatea fizică sau ocupaţională de a se deplasa. Alteori, ei muncesc chiar în duminica votului, poate chiar în zone izolate, departe de urnele lui Mahomed. Ei există, sunt milioane, dar, în sens simbolic, pe ei, statul îi ucide sumar, printr-un gest de lene partitocrată.
Stimate domnule prim ministru Ungureanu, nu mă îndoiesc, aţi prins şi ideea şi soluţia: procedura de vot prin corespondenţă. E drept, nu lipsesc oponenţii. Am cîteva interpretări ce sper să vă ajute la fundamentarea virtualei ordonanţe.
Observ că votul la distanţă nu este ceva cu totul aparte, ci reprezintă doar o diversificare procedurală, ceea ce nu schimbă nimic organic, ci numai funcţional, în sensul protezări vacanţelor şi adaptării la (i)mobilitatea crescîndă.
Oponenţii susţin că votul prin corespondenţă este altceva. Este în formă, dar nu în esenţă. Din fericire, suntem fiinţe gînditoare şi putem face similitudini şi generalizări.
La votul prin corespondenţă, plicul exterior cuprinde de fapt partea procedurală de identificare a persoanei. Plicul interior (anonimizat) este echivalentul urnei mobile. Este sigilată? Este. Apără continuitatea secretului votului? O apără via secretul corespondenţei. Ambele, libertăţi fundamentale, constituţionale.
Mai mult, ţinînd seama că statul există pentru că cetăţeanul există, toate urnele ar trebui verificate şi sigilate în prezenţa unui cetăţean oarecare. Aşa de pildă, în Japonia, la prima oră, urna se verifică de către primul elector sosit în secţia de votare. Iar urna se sigilează în faţa sa. El este martorul corectitudinii procedurale la momentul t0. Aşadar, nu se pune problema vreunei nereguli în cazul în care electorul şi-ar sigila singur plicul interior, din moment ce „urna” conţine numai votul său, iar statul există pentru că cetăţeanul există.
O altă obiecţie se referă la lipsa de protecţie a secretul votului, că, vezi-Doamne, soţul ar afla cu cine votează soţia. Oponentul pronunţă doct “comisia de la Veneţia”şi apoi rînjeşte. Cu alte cuvinte, ne neagă o subsidiaritate familială, ceea ce, în termeni doctrinari, merge mai spre extrema stîngă, autoritaristă. Cu toate acestea, comisia de la Veneţia nu ar putea nega dreptul de vot al nevăzătorului, situaţie în care EXISTĂ deja o subsidiaritate admisă de lege. Nevăzătorul nu intră niciodată singur în cabina de vot. Dacă există deja o subsidiaritate legală, nu credeţi că aceeaşi subsidiaritate poate fi tolerată şi în cazul exercitării votului ologului, al ciungului, al paralizatului netrasportabil, al internatului din reanimare, al analfabetului, al emigrantului? În mod pervers, prin legalizarea subsidiarităţii familiale numai pentru nevăzători, legea discriminează, deşi intenţia a fost de egalizare procedurală a exercitării dreptului de vot. Aşadar, argumentul “Veneţia” cade. Nimic nu poate justifica tratamentul preferenţial pentru nevăzător, ignorînd alte categorii de electori. Nu ar fi echitabil, subsidiaritatea fiind riguros aceeaşi, dar tolerată numai în unele cazuri, iar în altele, nu. Aşadar, jos discriminarea!
Oponenţii procedurii de vot la distanţă argumentează: emigrarea este o opţiune personală. Cu alte cuvinte, emigrantul poate să crape. Ducă-se! Din nou detectăm o discriminare, dar, de data aceasta, iraţională. Aş zice; resentimentară. Legea nu tolerează resentimentele, ci numai raţiunea. Iar raţional, (în)depărtarea de secţia de votare nu încală niciuna din libertăţile constituţionale. Pentru ce să pedepseşti emigrantul? Dar pe muncitorul forestier? Datoria lui Mahomed este una singură: să vină la Munte. Fără discriminare după rezidenţă. Am arătat mai sus, votul la distanţă este doar o altă formă, mult mai raţională, mai ieftină şi mai democratică de vot în urnă mobilă.
De cîţi oameni îşi bat joc parlamentarii?
Actualmente, demografic, ravagiile potenţiale pe care le face lipsa unei proceduri de vot la distanţă, în bazinul electoral, la limită arată cam aşa:
Cetăţeni de 65-74 de ani: 1.881.722 (2008)
Cetăţeni de peste 75 de ani: 1.316.496 (2008)
Cetăţeni emigraţi: cca. 3.000.000 (2008)
Cetăţeni pensionaţi medical: cca. 800.000
Total: cca. 7.000.000 cetăţeni (38%)
Practic, prin lipsa unei proceduri de vot la distanţă, cel puţin unul din patru electori este amputat din corpul electoral. Nu am inclus numărul persoanelor cu handicap fizic dobîndit în copilărie şi pe cei 450.000 de electori ce nu pot vota deoarece au actele de identitate expirate*, ceea ce ar ridica şi mai mult paguba de legitimitate a organelor alese.
Contrar propagandei anti-, nu emigranţii sunt virtualii beneficiari ai procedurii de vot la distanţă, ci rezidenţii din România. Statistic, media emigranţilor activi electoral se află pe la 5%, chiar şi în cazul statelor ce au legiferat votul la distanţă. E de aşteptat ca nu mai mult de un emigrant din zece să voteze.
Oponenţii, în solida lor stupiditate, sunt în stare să amputeze odată cu cei maximum 300.000 de potenţiali electori “externi”, alţi 4.000.000 de electori interni, care le pot fi părinţii şi bunicii, fraţii lor paralizaţi, sau verii lor ologi. Slăbiciunea fizică este trans-etnică.
Dacă aş fi un partizan al actualului cartel politic, m-aş îngriji mai mult de sporirea resurselor electorale, în condiţiile în care, lehamitea faţă de băltirea sectară a establishmentului, coboară participarea la vot la cote de-a dreptul ruşinoase. Aproape de limita tolerabilă.
În concluzie, domnule prim ministru Ungureanu, aveţi dreptul şi datoria de a valorifica la maximum bazinul electoral general. O puteţi face chair şi numai printr-o ordonanţă de guvern, ţinînd seama că votul la distanţă îndeplineşte toate condiţiile constituţonale de exercitare, este generos cu cel slab şi nu alterează calitativ nimic. În schimb atenuează niţel din mînia populară crescîndă.
Vă urez succes,
Al dumneavoastră, cu credinţă,
Marius Mistreţu
Hiroşima
–––––––––-
* altă nemernicie a campionilor democraţiei poliţieneşti-interlope contemporane.
▲ O gaură de două miliarde într-un fond privat de pensii
…miliarde de dolari. De fapt, puţin peste. Circa 180 md.yen.
Este vorba despre un scandal mai mare decît Olympus. Protagonistul este AIG, o companie financiară ce, cu cîţiva ani în urmă a intrat pe piaţa pensiilor private din Japonia. Observ că AIG e prezentă şi în România, ceea ce îmi dă curaj în a detalia faţetele scandalului.
Agresivă din fire, persoana juridică cu pricina s-a angajat în plasamente bănoase dar cu risc mare. Pînă aici, nimic anormal. Anormal este că a ascuns pierderile. Dornic de a fi fruntaş în întrecerea capitalistă, AIG a raportat în ultimii 4 ani randamente neverosimile la plasamentele de capital. Gaura nu a mai putut fi acoperită, iar în martie, vezica s-a spart. Cercetările judiciare sunt în curs, însă tema, fiind de interes public, însăşi Comisia de Economie şi Finanţe a Camerei Reprezentanţilor a făcut propria sa anchetă. Au fost audiaţi trei martori ai unei „firme de consultanţă”. Am pus între ghilimele, întrucît patronul firmei de consultanţă este calul troian al AIG în relaţia cu Ministerul Sănătăţii şi Muncii. Patronul însuşi a fost înalt funcţionar în ministerul citat. În urmă cu cîţiva ani a plecat la AIG, de unde şi-a făcut propria firmă, intitulată „institut de cercetări economice…. şi pensii”. (În Japonia, multe companii de învîrtit hîrtii au denumiri sforăitoare.) Schema de amakudari este una clasică. Interdicţiile valabile după părăsirea postului au fost ocolite cu graţie, însă, ca în orice crimă, schema a fost imperfectă.
Ascultînd la radio, în direct, audierile din comisie, am admirat felul în care membrii comisiei au devoalat vinovăţia martorului principal. Orice procuror DNA ar fi invidios pe modul suplu în care adevărul a fost etalat. Întrebări simple, pertinente, al căror răspuns adesea se afla în buzunarul chestionatorului. Am aflat astfel că, la fondarea companiei de consultanţă, 90% din capital fusese pus de AIG. O dovadă şi mai clară a complicităţii a fost atunci cînd, întrebat dacă AIG îi plătea pînă şi chiria sediului, martorul a simulat amnezia. Nu îşi amintea nici cînd a reziliat contractul de consultanţă cu AIG. Totul a devenit clarissim cînd chestionatorul a arătat că serviciul de contabilitate al AIG deţinea pînă şi sigiliul personal al consultantului, dovada supremă a finanţării ilegale. Consultantul a prestat servicii şi pentru Ministerul Sănătăţii şi Muncii. Conflictul de interese dat de colaborarea cu AIG nu fusese mărturisit la timpul lui.
Şi iată cum, mielul care sugea la două oi, este acum pasibil de 5 ani de puşcărie. (Răspunderea civilă şi penală a AIG e başca.) Rămîne doar ca Justiţia să obiectiveze evidenţa. Nu are importanţă că, în scripte, colaborarea consultantului cu AIG încetase în 2009.
Pariez că, dacă o astfel de audiere s-ar fi petrecut în România, (pe marginea unuia din multele scandaluri de lobby fraudulos) s-ar trezi cîte un Adrian Severin să toarne bascule de sofisme: „se antepronunţă!”, „e numai treaba Justiţiei!”, „totul a fost legal!”, „de ce Minsiterul nu a investigat înainte!”, „dar în toate ţările civilizate există lobby!”, „de ce divulgaţi date din dosarul penal?”… (Mai adăugaţi domniile voastre)
Aşadar, atenţie la fondurile private de pensie. AIG e în România vă strînge banii şi vă promite huzur pe bani puţini, funcţionarii din ministere sunt oameni bogaţi, iar prospere firme de consultanţă fojgăie pretutindeni.
O vorbă despre cutremurul din largul Sumatrei
După cum este descris, cutremurul de azi a durat 3-5′. De regulă, cutremurele marine nu sunt lungi, întrucît undele seismice nu se reflectă de zone orogene groase. Nu prea sunt. La un cutremur marin de peste M8,0, durata mare este semn că mai multe asperităţi* de pe interfaţa de subducţie au eliberat tensiunea. Cu alte cuvinte, hipocentrul este multiplu. Nu un punct, ci o arie relativ largă. Magnitudinea rezultă astfel din însumarea magnitudinilor punctuale. Acest lucru este bun sau rău, în funcţie de direcţia de deplasare a plăcilor tectonice. Dacă deplasarea s-a făcut pe verticală, în sensul că fundul oceanului a vibrat ca o membrană, atunci, e rău. Cu atît mai rău, cu cît, succesiunea rapidă de mişcări verticale poate face ca valuri succesive să se urce în „cîrca” primului, mărind amplitudinea finală a ţunami-ului. Cînd eliberarea energiei are loc fără ca fundul oceanului să vibreze pe verticală, atunci, ţunami nu are amplitudini mari.
Oamenii din media, în solida lor stupiditate, confundă mişcarea tectonică** (verticală sau orizontală) cu mişcarea ondulatorie (verticală sau orizontală) iscată de mişcarea tectonică. Tocmai ascult felul confuz în care o televiziune tratează subiectul.
Cum putem deosebi rapid cutremurele cu ţunami de cele fără? Nu există o metodă infailibilă, însă ca regulă generală, cam orice cutremur de peste M7,0 are potenţial devastator. Seria de cutremure de la 11:35 s-ar putea să fie preludiul unuia mai mare.
O altă întrebare ce apare frecvent în media, este cît va dura pînă la sosirea valului? Întrebarea este naivă, deoarece, niciodată nu vor fi găsite puncte egal depărtate de epicentru (epicentre), pentru a decide în ce moment va sosi valul în toată zona. Vor fi puncte mai apropiate şi puncte mai depărtate.
Întrebarea corectă este: cît va dura pînă cînd coasta proximă va fi inundată? Iar întrebarea poate avea un răspuns prompt şi destul de precis, dacă se împarte distanţa pînă la epicentru cu 300, în care 300 reprezintă viteza de propagare a valului în ape adînci. Valul frînează mult în vecinătatea uscatului, iar după ce urcă pe uscat, viteza scade la circa 30Km/h.
În Oceanul Indian este de aşteptat ca numărul de victime să scadă dramatic, după 2005, cînd a fost instalată reţeaua de alarmare. Reţeaua a costat numai vreo 20 mil. USD. Dacă comparăm, observăm că este un cost cu mult mai mic decît cel angajat de informatizarea (proastă a) evidenţei populaţiei în România.
Aflu că un nou seism, de 8,2 s-a iscat adineaori. S-ar putea ca el să fie cel mare.
––––––––
* asperităţile sunt un fel de crampoane de la interfaţa de glisaj. Probabil aglomerări de roci mai dure, ce măresc frecarea şi acumulează tensiuni în mod neuniform. Odată eliberată energia dintr-o asperitate, este foarte probabil ca şi alte asperităţi să se elibereze de tensiuni. În orice caz, intensificarea activităţii seismice va mai persista cîteva luni după ziua de azi, întrucît sunt semnalate multe asperităţi, semănate pe zeci de mii de kilometri pătraţi.
** mişcarea seismică poate avea loc prin alunecare orizontală simplă, sau prin alunecare orizontală, însoţită de bobîrnac vertical. Chiar şi bobîrnacul are două posibile cauze. Una ar fi ridicarea bruscă pe verticală, a platformei marine. O altă cauză ar fi surparea povîrnişului marin.
E bine să ştim că alunecări de teren pot avea loc şi submers. Situaţie în care prăbuşirea într-un trench dislocă brusc un volum mare de apă. Unda se transmite la supafaţă sub forma unei gîlme oceanice, ce, la revenire, iscă un ţunami. Aşadar, nu numai seismele provoacă ţunami, dar şi alunecările de teren. Fie exclusiv în imersie, fie prin prăbuşirea unui munte de pe uscat, în mare. Un exemplu este cel al Insulelor Canare din Atlantic. Acolo, un munte a cărui structură face ca stînca să fie îmbibată permanent cu apă, fără prea multe căi de evacuare, cîndva, va glisa, iar cîţiva kilometri cubi de stîncă se vor prăbuşi în ocean. Ţunami-ul format va inunda inclusiv oraşul New York. Probema nu este dacă, ci cînd.
● Electiv, statul român se protejează selectiv – Azi, condamnatul Adrian Năstase
Statul român se protejează selectiv. Îi lasă pe puşcăriaşi ca Adrian Năstase să fie aleşi de către electori proşti şi de către alţi tîlhari.
De ce, selectiv? Pentru că statul, reprezentat de un ciopor de juzi, se face luntre şi punte pentru ca tîlharii să ajungă în Parlament, dar trimite în pizda mă-sii orice elector cu buletinul expirat. Şi fără să îi dea la mînă vreo sentinţă prin care să îi motiveze refuzul.
Aceeaşi protecţie selectivă se manifestă şi prin refuzul obstinat pe care pulamentarii îl arată faţă de procedura de vot la distanţă. Le e frică de tine, şi de aceea te consideră apriori infractor, doar pentru că nu locuieşti în ţară.
Ei au voie să fie aleşi. Tu, puţoi din pulime, nu ai voie să alegi. Ai înţeles, mă!, prostule? TU eşti un pericol social. Nu, ei.
● Cîinii comunitari şi subsidiaritatea
Trebuie să încep prin a vă spune că, în opinia mea, termenul de cîine comunitar nu îi descrie statutul, atîta timp cît comunitatea nu este definită. În realitatea administrativă actuală, vorbim de cîini vagabonzi, iar „comunitar” este doar un eufemism, din moment ce comunitatea nu poate fi trasă la răspundere. În cel mai bun caz, calea de atac este anevoioasă.
Dar nimic nu mă împiedică să iau în serios atributul „comunitar” şi să identific comunitatea şi respectiv responsabilitatea.
Deosebim comunitatea de bloc (vertical sau orizontal), comunitatea industrială şi comercială, comunitatea de stradă, comunitatea de cartier, comunitatea de sector chiar, precum şi comunitatea oraşului. Cîinele, nefiind un animal propriu-zis migrator, are un teritoriu marcat natural. Nu avem decît să îl suprapunem peste harta de cadastru şi aflăm astfel cine răspunde pentru actele „comunitarului”. Iar aici, am imaginat un principiu, pe care l-am denumit principiul proximităţii de rang minim în stabilirea răspunderii. Mai clar, locul în care cîinele comite un act contravenţional (defecaţie, atac asupra omului, lătrat la ore nepermise etc.) atrage şi răspunderea comunităţii proxime. Am zis proxime, deoarece, uneori, contravenţia poate avea loc la o distanţă mai mare de sediul „social” al cîinelui, situaţie în care stabilirea răspunderii are loc după crotal. Dacă, de pildă, contravenţia are loc în scara unui bloc, responsabilitatea îi revine asociaţiei de locatari. Dacă are loc pe teritoriul unei organizaţii economice, comerciale etc., responsabilitatea îi revine persoanei juridice în cauză. Dacă contravenţia are loc pe domeniul public, într-un parc de joacă, să zicem, responsabilitatea îi revine primăriei de sector. Şi tot aşa. Cum orice proprietar sau custode imobiliar are sarcina ca bunul său să nu aducă vătămare altora, este de la sine înţeles că un cîine ce îşi are teritoriul acolo intră în mod automat în jurisdicţia sa.
Aşadar, am identificat comunitatea, în baza principiului proximităţii de rang minim.
Cu toate acestea, din punct de vedere practic, domeniul public este mai greu de gestionat de către o primărie pe care o dorim cît mai suplă şi cît mai puţin cheltuitoare. Problema nu este însă insolubilă. Urbanistic, domeniul public poate fi restrîns fără probleme. Ar fi două soluţii de restrîngere:
1. Subsidiaritatea totală, prin împroprietărirea cu titlu gratuit a asociaţiilor de locatari, cu terenul înconjurător. Inclusiv cu aleile dintre blocuri, alei ce vor fi grevate de servitutea în interes public. Asta înseamnă că ele nu vor putea fi şterse sau îngustate. Lărgite, da. Cînd o alee ce delimitează două comunităţi devine teatru de contravenţie, răspunderea îi revine comunităţii căreia îi aparţine proxima intrare frontală. Două fronturi de clădire opuse înseamnă răspundere teritorială egală. În acest caz, inscripţia crotală este criteriul de partajare a răspunderii. Mai exact, sediul cîinelui comunitar. Se pot imagina toate situaţiile. Pentru toate va exista o soluţie, dacă principiul va fi respectat. Chiar şi la graniţa oraşului. „Grănicerii” vor avea doar obligaţii în plus, fie prin repelarea, fie prin crotalizarea cîinilor sălbatici, deveniţi astfel „membri” ai comunităţii.
2. Subsidiaritatea condiţionată, prin extinderea ariei de servitute în interes public a comunităţilor locative de rang minim. Alocarea terenului se va face în aceleaşi condiţii de responsabilitate, ca cele de la punctul 1. Subsidiaritatea condiţionată poate fi reglată printr-o ordonanţă pe termen de 2 ani, ce se reînoieşte tacit.
Fiecare din cele două soluţii are avantaje şi dezavantaje. Observ doar că subsidiaritatea totală îi „îmbogăţeşte” pe locatari, lucru ce le va folosi atunci cînd imobilul, sau grupul de imobile va fi fost demolat şi reconstruit. (Condiţiile de creditare vor fi mai avantajoase.) În schimb, impozitul pe teren va creşte niţel în valoare absolută.În orice caz, nimic nu împiedică cele două subsidiarităţi să coexiste.
Vă veţi întreba, poate, cine va răspunde pentru cîinii cu teritoriul pe maidane sau pe terenuri aflate în litigiu. Şi aici se poate găsi o soluţie. Prima decizie a judecătorului va fi să aloce uneia dintre părţi sarcina inocuizării bunului imobiliar, sau direct primăriei, urmînd ca plata cheltuielilor făcute de către custodele desemnat de judecător pentru conservarea şi inocuizarea bunului, să facă şi obiectul sentinţei finale.
O altă cale de focalizare a răspunderii pentru actele cîinelui comunitar ţine numai de subsidiaritatea de rang inferior. Anume, în fiecare asociaţie de locatari poate fi (auto)desemnat, sau ales, unul (sau mai mulţi) locatar(i), cu prenume şi nume, locatar(i) care să preia integral răspunderea pentru întreţinerea în condiţii de inocuitate a cîinelui (cîinilor) comunitar(i) din jurisdicţie. Ceea ce ar echivala cu adopţia, cu diferenţa că asociaţia devine responsabilă contravenţional (sau penal) în cazul în care titularul fuge de răspundere.
● Despre tirania majorităţii în PDL
În urma unei şedinţe a BPN, conducerea „medulară” a PDL a decis că Cristian Preda nu mai merită să fie membru al partidului. Decizia urmează a fi examinată de CNC, adică, de conducerea „cerebrală” a PDL.
Am frunzărit statutul PDL şi am constatat că, într-adevăr, BPN a încălcat procedural art.29 din statut. Dar nu numai procedural ci şi principial. Înseşi clauzele din preambulul statutului, precum şi articolele despre drepturile membrilor sunt încălcate flagrant. E drept, tot în statut, la articolele despre disciplina de partid sunt prevăzute obligaţii de mucles, referitoare la chestiunile gata-decise. Dar ce te faci cînd înseşi deciziile, cum ar fi cea de tabloidizare a candidaturii la primăria Bucureştilor, sunt strîmbe? Ai de ales între a te compromite prin consimţirea tacită la primadonismul lui Progoană, sau a „compromite” imaginea partidului prin opoziţia strict verbală, dar făţişă la o decizie atît de strîmbă; cel puţin principial, dacă nu şi tactic. În urma exprimării opoziţiei, pe termen scurt e posibil ca partidul să piardă electoral, însă pe termen lung, vorbirea în contracurent face ca partidul să aibă resurse de primenire. Dl. Prigoană ştie mai bine ca oricine că gunoiul unanim lăsat în soare se împute unanim.
După cum au evoluat lurcurile pînă acum, se pot desprinde cîteva concluzii:
- Numărul mare de „uituci” ai dreptului la apărare, din BPN (30 de membri din 33) este semn că loialităţile lor sunt faţă de persoane, iar nu faţă de principii. Dacă ar fi fost faţă de principii, cei 30 nu ar fi citit unilateral statutul, ci cel puţin unul ar fi ridicat problema dreptului la apărare.
- Sancţionarea exprimării publice în cotracurent nu ţine de disciplina de partid, ci reprezintă o atitudine jignitoare faţă de electori. Mircea Toader ne consideră tîmpiţi, uşor de „confuzat” de către un oponent explicit, precum Cristian Preda. Nu este deloc aşa. Cristian Preda a vorbit în răspăr, dar, din fericire, a vorbit drept. Dojana venită de la Mircea Toader nu poate şterge cabotinismul candidatului. A acoperi o loialitate faţă de persoane nu poate înăbuşi nici loialitatea vorbitorului, nici loialitatea receptorului pentru de idei, principii şi valori. E bine ca şi Emil Boc să renunţe la sofisme dacă vrea să îl mai asculte cineva.
- A „citi aerul” şi a urma turma nu este o virtute, ci o cale sigură spre catastrofă. Personală şi colectivă, totodată. De exemplu, catastrofa de la Fukushima ar fi putut fi evitată dacă mai multe persoane ar fi renunţat să mai „citească aerul” şi ar fi ridicat ferm problema siguranţei nucleare, în baza datelor stratigrafice pe care le prelevaseră cu ani în urmă. Sper că Teodor Baconschi să înţeleagă că a fi plătit de către o companie nu îţi impune obligaţia de a tăcea mîlc atunci cînd găseşti pe teren cote istorice mari de ţunami, ci dimpotrivă, salvezi compania dacă alertezi în timp util. Spus direct, sprijinul din trecut al partidului pentru Cristian Preda nu poate fi invocat întru încăluşarea titularului. Nu toate cauzele sunt atît de „superioare” pentru a impune autocenzura.
- Partidul Democrat Liberal a fost golit de conţinut odată cu decizia BPN de excludere a lui Cristian Preda. Tirania majorităţii nu este nici democrată nici liberală.
- Prigoană senior ar avea de nutrit oarece recunoştinţă pentru Cristian Preda. Mai bine un opozant loial valorilor şi principiilor partidului, decît un prieten loial persoanelor, dar care să te mai şi saboteze din interiorul echipei de campanie. Mircea Geoană ştie ce vreau să spun.
- Problema tuturor partidelor din România este proasta înţelegere a ideii de loialitate. Dacă DNA, ANI, DIICOT şi alte instituţii ale statului nu îşi văd capul de cît au de anchetat, este pentru că loialităţile de gaşcă au produs prea multe confrerii interlope. Dacă diferitele consilii, agenţii, Avocaţi ai Poporului sunt edentate, este pentru că loialităţile sunt faţă de persoane, iar nu faţă de cetăţean.
- Loialităţile personale sunt şi cele ce duc la decizii paradoxale. Un inculpat membru PDL nu este exclus. În schimb, un membru ce îşi exprimă în baza dreptului constituţional, opinia, este.
- Candidatul PDL la primăria Bucureştilor nu ştie să identifice problemele oraşului. Dacă, cu două luni înainte de alegeri, Cristian Preda este singurul obstacol în calea planului de dezvoltare a Bucureştilor, înseamnă că planul este prost sau inexistent.
Toate acestea se văd de la zece mii de kilometri.
★ Sănătate şi responsabilitate (XIV) – Tratament scump
Am văzut cu alte ocazii care sunt valorile şi principiile ce guvernează sistemul de sănătate japonez. Am arătat cum se aplică coplata şi care sunt limitele ei. Uneori, o internare poate costa cu mult peste cît este în stare pacientul să achite într-un termen rezonabil, chiar dacă are o asigurare socială (cu 20% coplată) sau populară (30% coplată).
Povesteam într-un articol anterior că tratamentele medicale scumpe beneficiază de deducerea coplăţii la declaraţia de impozit, şi că peste un anumit total, beneficiază chiar şi de alte formule de calcul.
Vă prezint un nou studiu de caz în care sper să se poată vedea cum, cu o asigurare populară de 30% coplată, se poate ajunge în final ca, la o operaţie pe plămîn, cu 10 zile de internare, coplata să scadă la mai puţin de 10%, fără ca pacientul să mai aştepte încheierea anului fiscal pentru a-şi recupera banii.
Concret, este vorba despre un tînăr de 25 de ani, căruia i s-a găsit o gaură în plămînul stîng. Gaura nu este de natură infecţioasă, ci s-a format probabil în urma unui şoc mecanic mai vechi. Pacientul avusese un accident uşor, dar care i-a afectat asimptomatic plămînul. Decompensarea a avut loc la mai mult de jumătate de an de la accident, sub forma unei dureri de umăr. Internarea s-a făcut în regim de urgenţă. În prima etapă i-a fost înţepat toracele şi i s-a montat un aspirator de drenaj. Ulterior, pacientul a decis să aleagă tratamentul chirurgical radical: extirparea unei bucăţele de 10x2x2 cm (cca 40cc) din lobul superior al plămînului.
Operaţia a fost efectuată sub endoscop. Stabilizarea formei organului s-a făcut cu o plasă.
În urma intervenţiei chirurgicale (de 30′ efectiv) pacientul a rămas doar cu trei găurele în torace. Externarea a avut loc la 5 zile de la operaţie. Cu o zi înainte de termenul planificat, dar cu două zile mai tîrziu de termenul optimist (cel fără febră postoperatorie).
Aşadar, o operaţie uşoară pentru pacient, cu imobilizare de doar 36 de ore, dar nu lipsită de riscuri.
În continuare, aplic copiile anonimizate, după majoritatea înscrisurilor cu care pacientul a fost externat. Nu mi-a parvenit încă broşura cu îndrumările primăriei pentru aplicaţia de compensare în avans a coplăţii. Acolo se află şi formulele de calcul.
Întrucît articolul de faţă se adresează în special celor din domeniu, am scanat documentele la rezoluţia de 200ppi. Trei din documente sunt în format A3. Le-am scanat pe jumătăţi. Două dintre ele reprezintă scheme de flux „tehnologic”. Cine este interesat, le poate asambla după imprimarea pe hîrtie. De asemeni, traducerea o las în seama lor. Eu voi comenta comparativ numai ceea ce consider relevant. Însuşi faptul că sunt 32 de pagini devine relevant, deoarece ilustrează atenţia care se acordă informării pacientului.
Sistemul este făcut să atenueze pe cît posibil fricile. Cu alte cuvinte, să te facă bine fizic, fără să te îmbolnăvească de nervi.
Foaia de mai sus prezintă simptomele, diagnosticul la internare, precum şi soluţia terapeutică aplicată (drenaj) . Sunt consemnate investigaţiile preliminare: radiologice, măsurarea capacităţii vitale etc.
Schema logică de probare a dreptului la asistenţă medicală. Se poate vedea, este o schemă simplă. Arăţi unul din documentele: card de sănătate, carnet de hibakusha, carnet de pensionar şi gata. Spre deosebire de România, nu e nevoie să alergi după adeverinţe, copii după buletin sau după alte prostii.
Cine folosea şi asigurarea la serviciul de îngrijire la domiciliu înainte de internare, este rugat să anunţe verbal la fişier. În ultimul chenar, pacientul este anunţat că, în cazul în care foloseşte şi asigurarea de îngrijire la domiciliu, s-ar putea ca pe durata internării să i se ceară cardul pentru puţin timp, de către şeful de secţie sau de către agentul de îngrijire la domiciliu. (Pe semne, la bolile de plămîni, internările lungi s-ar putea să încalece şi termene de decontare.)
Acesta este procesul verbal la internare. Din acest moment, pacientul şi garantorul (de regulă un membru al familiei), ale căror date personale sunt înscrise în cele două chenare, devin solidare în răspunderea pecuniară ulterioară.
Un fluturaş de prezentare sumară a condiţiilor de îngrijire. Norma de îngrijire în pavilioanele 3 şi 4 (general şi urgenţe) este de 7 pacienţi la o asistentă. Pacientul este anunţat că, în cazul în care internarea va depăşi 17 zile, e posibil să fie mutat într-un alt pavilion.
Dispoziţia datează din luna mai 2007.
Din cît se vede, nu conducerea spitalului este cea care a decis, ci proprietarul spitalului, adică: Federaţia Sindicatelor Funcţionarilor Publici.
Hopa! Abia acum am descoperit să spitalul aparţine sindicatelor, făcînd legătura cu ceea ce am văzut pe teren. În apropierea spitalului mi-a atras atenţia un bloc de locuinţe „monacamerale” pe care scria că este un cămin al funcţionarilor publici. De ce cămin şi nu „casă ANL”? Pentru că funcţionarii publici sunt un fel de samurai. Se duc acolo unde sunt trimişi. De regulă, funcţionarii publici sunt rotiţi în medie o dată la doi ani. Adesea se duc la post fără să îşi ia familia. E foarte posibil ca în căminul pomenit să locuiască şi funcţionari ai biroului teritorial al ministerului construcţiilor şi amenajării teritoriului, aşa cum foarte bine pot locui şi funcţionari ai biroului teritorial al ministerului justiţiei.
Fluturaşul de mai sus anunţă pacientul că saloanele sunt cu cîte 4 paturi, dar există, contracost, şi saloane de 2 paturi, precum şi rezerve de 1 pat. Tarifele sunt listate în alt fluturaş.
Tariful pentru lenjerie este de 73yen (ieftin). Norma este de trei schimburi pe săptămînă vara, şi două, iarna.
Comisia de administrarea siguranţei din spitalul Yoshijima a decis în iulie 2009 un set de 10 îndatoriri pe care medicul şi pacientul trebuie să le îndeplinească: 1. începe dialogul cu formula de salut, 2. pacientul are datoria să stabilească relaţii amiabile cu ceilalţi, 3. cînd ai ceva de comunicat, notează undeva să nu uiţi, 4. anamneza şi simptomele sunt informaţii de cea mai mare importanţă, 5. întreabă care sunt perspectivele, 6. fă efortul să comunici transformările de după, 7. ce e important, notează pe hîrtie, 8. întreabă ori-de-cîte-ori, pînă cînd vei fi mulţumit de răspuns, 9. certitudinea rezultatului tratamentului are şi limite, 10. tu alegi soluţia terapeutică.
Cele două pagini, de sus şi de jos, reprezintă regulamentul de ordine interioară. Sunt prezentate condiţiile de convieţuire, orele de baie, ora stingerii, orele de vorbitor, circulaţia în interior, programul punctului comercial, tarifele serviciilor auxiliare (maşini de spălat, televizoare, frigidere etc.)
Mai jos este prezentat calendarul internării: investigaţii, regimul alimentar, perfuzii, aerosoli mucolitici, ciorapi compresori şi aparate de masaj pneumatic al picioarelor (pentru prevenirea formării cheagurilor), interdicţia de îmbăiere, sonde urinare, conduita în pat, medicaţie, instructaje (despre ce? şi cînd?).
Pe pagina a doua, în dreapta jos, este trecut şi devizul estimativ de coplată (clasa 30%): 380.000yen.
Calendarul chirurgical. Cuprinde cam aceleaşi rubrici. În plus, descrie procedura de identificare verbală a pacientului. În episoadele anterioare am arătat că ea este obligatorie. Spre deosebire de spitalul Takanobashi, la spitalul Yoshijima, identificarea verbală are loc în două locuri. O dată în antecamera de operaţii (de către asistentă) iar a doua oară, întrebarea vine direct de la medicul chirurg.
––––––
Fluturaşul prezintă riscurile pe care imobilizarea la pat le implică. Pacientul este învăţat să facă exerciţii fizice. Totodată se prezintă aparatul de masaj cu acţionare pneumatică.
Documentul de mai jos trebuia pus mai sus. El reprezintă instructajul la investigaţiile radiologice (raze X şi tomografie).
Mai jos, doi fluturaşi de prezentare a echipei de nutriţie precum şi asigurările în legătură cu adecvarea dietei la corpul pacientului şi la rigorile terapeutice. Pacienţii mobili sunt învăţaţi şi cum să sorteze vesela şi resturile alimentare.
Fluturaşul este semnat de comisia de nutriţie a spitalului.
De aici în jos sunt trei formulare de accept: pentru operaţie, pentru anestezie, pentru transfuzie. Ultimul, doar ipotetic, întrucît, în cazul pacientului în cauză, transfuzia devine necesară numai la manevre accidentale.
Minutele de accept sunt întocmite într-un exemplar, ce rămîne la pacient. Toate trei sunt semnate şi de către garantor.
Fluturaşul prin care pacientul este anunţat că, dacă are temeri în legătură cu: costul tratamentului, cu traiul familial, cu invaliditatea, cu traiul de după externare, poate lua legătura cu camera de serviciu social teritorial (nume, adresă, număr de telefon)
Fluturaşul roz descrie procedura de compensare a tratamentului medical costisitor de către primărie. Începînd cu aprilie 2007, procedura a fost simplificată, în sensul că compensarea se face încă înainte ca spitalul să emită factura de plată către pacient. Cu un simplu talon galben, eliberat de primărie, spitalul îşi ajustează în contabilitate suma de facturat, urmînd ca diferenţa ce ar fi fost de virat în contul pacientului la sfîrşitul anului fiscal, să fie virată în contul agentului medical (spitalul). În acest fel, întîrzierea la întoarcerea parţială a coplăţii se reduce la zero zile.
Ca fapt divers, titularul avusese, cu ani în urmă, un gol de vreo doi ani la plata asigurărilor de sănătate. În urmă cu un an însă, la intrarea în conformitate, primăria i-a reeşalonat titularului datoria pentru cei doi ani de pauză. Însă reeşalonarea nu a putut fi respectată. Ieşea cca. 12.000 yen pe lună; prea mare pentru venitul titularului. Omul vira lunar numai 10.000yen/lună. Cînd garantorul s-a dus la primărie să regleze compensarea coplăţii (descrisă în fluturaşul roz) funcţionarul i-a atras atenţia că restanţa la contribuţie nu se recupera în ritmul stabilit de primărie. Însă cu o notă explicativă, (un formular de completat) dată de garantor în numele titularului, şi cu sigiliul personal al titularului, garantorul (prietena pacientului) a renegociat cu funcţionarul ritmul de reeşalonare. Astfel, rata a fost limitată la 10.000yen/lună.
Cam aşa arată umanizarea relaţiei dintre stat şi cetăţean. Fără procuri şi acte notariale. Practic, reprezentarea poate fi făcută de către oricine, dacă are în mănă sigiliul personal al titularului.
Următoarele cinci pagini reprezintă punctajul tuturor procedurilor şi serviciilor acoperite de asigurarea medicală. 1 punct = 10yen.
Aşadar, costul total al înternării a fost de 1.177.800yen (puţin peste 10.000 euro) din care:
taxa de prim consult: 2.700yen (universală pentru toate unităţile sanitare)
administrare medicală: 38.690yen
medicaţie: 9.240yen
injectabile: 23.790yen
dispozitive (aspirator de umori, aparat de masaj etc.): 20.340yen
operaţie chirurgicală: 612.500yen
anestezie: 169.510yen
analize: 15.170yen
imagistică medicală: 34.540yen
internare: 237. 520yen (pentru 10 zile)
(probabil) aparatura de monitorizare a parametrilor fiziologici: 13.800yen
Total acoperit de asigurare: 1.177.800yen
Coplată (procentual): 30%
Coplată (absolut): 89.208yen
Hrană: 7.020yen
––––––––-
Total de plată: 96.228yen. Atît a plătit titularul.
Observăm că, deşi nominal este 30%, la sume mari, în realitate, coplata este de doar: 100×96.228/1.177.800=8,17%.(!)
Deîndată ce voi avea formula de calcul o voi aplica într-un comentariu.
–––––––-
● Medicină în limba maghiară
Mă bucur că Premierul Ungureanu a supralicitat pretenţia UDMR de înfiinţare la Tîrgu Mureş a unei facultăţi de medicină şi farmacie cu predare, nu numai în limba maghiară, dar şi în engleză, iar, în viitor, şi în germană.
Văd că Titus Corlăţean propagă învrăjbirea, invocînd o iluzorie segregare. Segregare ar fi dacă nu li s-ar permite etnicilor români sau romi să se înscrie la secţia nou-înfiinţată. Realitatea e că, teoretic, oricine se poate înscrie acolo dacă este alfabetizat în limba maghiară.
Mai mult, vitejii lideri socialişti vor să iniţieze şi o moţiune de cenzură pe tema sus-citată. USL mizează pe un cal mort. Obiectivele uniunii sunt strict politicianiste. Problema nu există decît în capetele tîmpiţilor.
Iată de ce. Predarea în limba maghiară favorizează şi migraţia studenţilor maghiari din Ungaria, pentru studii în România, crescînd astfel prestigiul universităţii. Ceea ce nu e puţin lucru. Mai sunt şi alte avantaje. Cu cît mai mulţi medici cunoscători ai jargonului medical maghiar sunt, cu atît mai mare este probabilitatea ca ei să „fure” mai multe secrete profesionale de-ale colegilor lor de peste hotare. Şi nu vorbesc din cărţi. Am întîlnit cu mulţi ani în urmă, un chimist maghiar de la Sinteza-Oradea. Îmi povestea cum a reuşit să fure un secret de fabricaţie a aspirinei cubice*) citind un ziar din Ungaria. Se spunea acolo ceva despre calitatea proastă a anhidridei acetice la recristalizare. Hopa! Ăsta e solventul! Şi iată cum, fără efracţii şi microfilme, un pont a intrat pe mîna cui trebuie, doar pentru că omul ştia limba maghiară.
Cît despre pretinsa investiţie „neperformantă” în medici vorbitori numai de maghiară, treaba este mult mai simplă. Pentru a avea dreptul de practică medicală pe teritoriul României, va fi musai ca absolvenţii secţiilor cu predare în limba maghiară să treacă un test de cunoştinţe de limba română. Dar numai dacă angajatorul gestionează bani publici. Pentru angajarea în clinicile private, testul de limbă va fi problema strict privată între angajatorul privat şi absolvent.
–––––––––-
*) Este vorba despre sistemul cubic de cristalizare, o structură uşor de dezintegrat în stomac. Pînă atunci, aspirina cristaliza acicular, ceea ce făcea ca, odată compactată prin pastilare, să se topească mai greu, mărind şansele să găurească mucoasa gastrică.
● Vot prin corespondenţă = furt prin corespondenţă
Prin toamnă, am comentat pe un sait de petiţii online, pe marginea unei intolerante petiţii îndreptate împotriva banalei proceduri de vot prin corespondenţă, altminteri, text de lege aflat, în mod exasperant, încă prin sertarele Parlamentului, sub forma unui proiect. Lăsînd la o parte simplismul textului, vă propun să analizăm argumentul militanţilor, printre care, veţi descoperi şi un verbos sociolog analist „ciuvic”, pe la televiziunile de propagandă.
Nu mică mi-a fost mirarea să fiu contrat de un sociolog. Un anume Mircea Kivu, ce îmi opunea argumente antropologice, de moravuri ce privesc îndărăt, argumente tributare însă viziunii profund birocratice, prin care adesea este denaturat orice text de lege, în sensul înăbuşirii efectului ce se presupune că legea este instrumentată să îl provoace. (Aplic mai jos hardcopy după conversaţie.)
Zilele trecute însă, ghiduşul sociolog s-a trezit să comenteze din nou. Pe semne, temperatura atmosferică l-a scos din hibernare.
M-am enervat. Încerc sociologiceşte o similitudine, folosind sofismul preacinstitului Kivu.
L-aş întreba pe domnul sociolog cum apreciază atitudinea populară faţă de pedeapsa capitală. Statistic, circa 70% din adulţi ar fi de acord ca pedeapsa capitală să fie reintrodusă în Codul Penal.
În fond, nu ar fi mare diferenţă între a-i refuza cuiva dreptul la viaţă fizică şi a-i refuza altcuiva dreptul la viaţă politică. Deosebirea este că lipsa procedurii de vot la distanţă, face posibilă negarea dreptului la viaţă politică în lipsa unei sentinţe de vinovăţie. Tradus în termeni de drept la viaţă fizică, asta ar echivala cu execuţia sumară. Adică, un fel de: dă-l în mă-sa, că miroase a băutură! Poc!.
Ar legitima aversiunea populară faţă de homosexualitate, precum şi consimţămîntul poporului pentru pedepse ce produc efecte ireversibile (executare, castrare etc.) legiferarea în sensul dorit de popor?… Sunt convis că dl. Kivu o va fi scăldat pîrvuleşte, sau, după caz, într-un mod pontos.
Domnul sociolog Mircea Kivu m-ar putea convinge de nocivitatea votului la distanţă şi de justeţea raţionamentului său, numai după ce în legislaţia penală vor fi reintroduse pedeapsa cu moartea (pentru crime grave) şi puşcăria pentru homosexualitate. Şi, de ce nu?, pedeapsa cu moartea pentru homosexuali. Cu observaţia că este bine ca cele două pedepse să fie aplicate fără un proces în instanţă, aşa cum şi, actualmente, persoana politică a cetăţeanului este ucisă fără vreo sentinţă judecătorească, doar pentru că cetăţeanul este: bătrîn şi neputincios, ţintuit la pat, fără buletin sau prea departe de urnă.
▲ Tixotropie
Aţi auzit desigur de nisipuri mişcătoare*. Cu cît te agiţi mai tare, cu atît te afunzi mai adînc în ele. Nisipurile mişcătoare nu sunt o figură de stil, şi nici un mit holywoodian, ci un substrat material mai răspîndit în natură decît poate credeţi acum.
Tixotropie, etimologic înseamnă schimbare la atingere şi exprimă proprietatea unor materiale de a se transforma reversibil, sub acţiunea unei forţe mecanice, din solid aparent, în lichid aparent. De obicei materiile sunt constituite din două faze; una solidă, microgranulară, umectată şi dispersată într-un lichid (apos sau uleios).
Uneori, tixotropia este dezirabilă, ca în cazul vopselelor. Vopselele sunt compuse tot din particule solide dispersate în lichid. Cînd dai cu pensula, e preferabil ca ea să alunece frumos pe suprafaţa de vopsit. Cum ar veni, la aplicarea presiunii, vopseaua devine mai puţin vîscoasă, favorizînd depunerea în strat neted. Deîndată însă ce ai luat pensula, e de dorit ca vopseaua să nu se prelingă. Pentru a nu se prelinge, e necesar ca vopseaua să fie tixotropă. Pentru a fi tixotropă, mărimea şi forma granulelor de pigment şi de aditivi solizi se aleg în aşa fel, încît materialul să se întărească repede, dacă se poate, în prima secundă după aplicare. În practică, aşa se şi petrece. O vopsea bună nu se prelinge.
Dacă la vopsele tixotropia este de dorit, la supozitoare însă, fenomenul este dăunător. Te poţi trezi cu ele „topite”, ca urmare a hurducăielilor din timpul transportului. Dacă ar fi numai supozitoarele, ar fi bine. Dar ce te faci cînd, la un cutremur, terenul aluvionar (noroi nisipos) de sub tine începe să se înmlăştineze?
Fenomenul apare în special în lunci, dar şi acolo unde substratul este constituit din loess umed. În China, de plidă, sunt milioane de hectare de loess. Adesea, alunecările de teren se petrec ca urmare a înmuierii loessului (deja muiat de apa subterană) din cauza mişcărilor telurice. Au fost înghiţite sate întregi aşa. După seism, terenul se întărea la loc. Ia satele de unde nu-s.
La cutremurul din 11 martie 2011, 4.200ha de teren din jurul golfului Tokio s-au înmlăştinat. În special, în aria numită Urayasu. Străzile au devenit un deal şi-o vale. Oscilaţiile mecanice au făcut ca pămîntul să se înmoaie. Acolo unde pînza freatică e superficială, stratul tixotrop devine brusc permeabil, lăsînd apa să izvorască. Apar arteziene scunde de numai cîţiva centimetri, dar suficient de agresive cît să antreneze la suprafaţă nisip din substrat şi să lase goluri mari în substeran. Cînd golul îţi nimereşte sub talpa casei, nu e de mirare ca ea să îţi rămînă într-o rînă. O clădire cu mai mult de 1゜ abatere de la verticală, provoacă vertij şi dureri de cap locatarilor. O clădire de nelocuit. Cînd ai casa pe teren tixotrop, totul devine complicat.
Forţa minimă de declanşare a tixotropiei nu este cunoscută. Poate fi aproximată prin teste de laborator. Însă s-a observat că, în cazul unui cutremur, importantă este amplitudinea, dar şi durata. Pe 14 martie 2012, la Urayasu, intensitatea locală a fost 5-tare (6 pe scara Mercali). Cutremurul a durat aproape un minut. Rezultatul: tixotropie.
La cutremurele din 11 martie 2011, deşi amplitudinea a fost mai mică, de 5-slab (5 pe scara Mercali) uneori, durata a fost de pînă la 5 minute. Rezultatul: tixotropie.
La inventarierea clădirilor din jurul golfului Tokio, s-a constatat că ele nu vor rezista la un cutremur de talia celui din 1 septembrie 1923; 6-tare (8 pe scara Mercali). Se vor prăbuşi şi avaria în jur de 33.500 de locuinţe din motive tixotrope.
Ce e de făcut? Fenomenul nu poate fi evitat, dar poate fi atenuat. Sunt două soluţii mari şi late, ambele scumpe. Una este săparea fundaţiei mai adînc şi ranforsarea terenului cu piloni îngropaţi. Pentru o clădire de 4 etaje, stîlpii subterani trebuie turnaţi cel puţin 6m în adînc.
Însă prioritatea trebuie să o aibă drumurile. Ele sunt cele mai vulnerabile, iar distrugerea lor cu cauze tixotrope, ar spori numărul victimelor prin imposibilitatea intervenţiei cu utilaj greu. Şi drumurile vor trebui construite pe o fundaţie mai adîncă. Alte cheltuieli.
O altă soluţie este uşurarea construcţiilor, pentru a putea fi redresate uşor în cazul în care se înclină. Ani de zile m-am întrebat de ce casele sunt atît de uşoare în Japonia. Acum am şi explicaţia.
O soluţie radicală (a treia) ar fi coborîrea artificială a pînzei freatice, însă ea nu poate fi aplicată fără riscuri, adesea şi mai mari. Coborîrea pînzei freatice aduce alt necaz: terenul se tasează. Adesea, rezistenţa mecanică a substratului este dată chiar de prezenţa apei freatice. S-a observat şi în Bucureşti, pe vremea cînd se săpa la metrou. Din motive tehnologice, pînza trebuia coborîtă. Şi a fost. Miliarde de metri cubi au fost pompaţi zi şi noapte, trimişi pe Dîmboviţa în jos. O serie de clădiri s-au şubrezit din cauza tasării terenului. Nici Tokio nu a scăpat de tasare, deşi din alte cauze: proporţia mare de asfalt. Reducera aportului de apă infiltrată a dus la lăsarea terenului cu 1 metru în mai puţin de 50 de ani. Tasarea pune ulterior probleme la drenajul pluvial. El se va face numai forţat. Adică cu pompe. Staţiile de pompare din Tokio sunt acţionate de motoare de Boeing. Sunt nişte mamuţi tehnologici. Magistralele de drenaj sunt adevărate palate subterane, înalte de 30-60m şi tot atît de largi.
Pentru a frîna tasarea prin ameliorarea bilanţului pluvial, de vreo 20 de ani încoace, trotuarele se confecţionează din agregate poroase (beton poros, gresie artificială etc.) Se speră astfel ca o proporţie mai mare din apă să se infiltreze în pămînt. Directiva se aplică şi în Hiroşima, oraş în mare parte aflat sub nivelul mării.
Bine, veţi zice, dar ce are tixotropia cu Bucureştii? Are. Şi în lunca Dîmboviţei, în special în zona Crîngaşi, Semănătoarea, Cişmigiu, Văcăreşti (partea din luncă) terenul este tot nisipos, tot aluvionar, aşadar, tot tixotrop. Iar ceasul ticăie.
Dacă doriţi să vedeţi cum se manifestă tixotropia, puteţi urmări filmuleţul de mai jos, tras în timpul cutremurului din 11 martie 2011.
––––––––-
* nu mă refer la nisipuri uscate
▲ Cu pluta pe Oya shio
Cînd ţunami se retrage, are o forţă suficient de mare cît să tragă după el chiar şi obiecte mai grele decît ar fi putut la transgresiune. Obiectele grele au inerţie suficientă cît să izbească alte obiecte grele, să le tîrască, să are asfaltul, să rîme macadamul, să dărîme case ce pînă atunci apucaseră să rămînă erecte.
S-a petrecut în oraşul Minami Soma din judeţul Fukushima. O casă cu doi locatari, soţ şi soţie, ambii la vreo 60 de ani. Cei doi nu au avut timp să se refugieze. Au urcat pe acoperiş. La regresiune, casa s-a năruit. Soţia a fost luată de ape şi strivită. Soţul a supravieţuit, dar a fost dus de ape în larg. Nu e clar dacă a rămas pe acoperiş sau nu. Cert este că a fost găsit trei zile mai tîrziu pe o bucată de vreo 9 metri pătraţi de acoperiş de tablă, plutind la limită, însă suficient cît să îi ţină cele 50Kg de greutate corporală. Aşadar, văduv, ud leoarcă, pe o plută firavă, în frig, pe un ocean mort de pustiu. Ce poate fi mai dezolant? Elicopterele treceau, omul se agita cît îi permitea pluta – fluturînd o panglică de plastic roşu în vîrf de băţ – însă de sus nu putea fi deosebit de marea de cherestea şi de gunoi ce îl înconjura. A fost în sfîrşit salvat de o şalupă a marinei militare, după 45 de ore de singurătate, dus de Oya shio, vreo 50 de kilometri mai la sud, la 15 kilometri în largul centralei Fukushima #1.
Întrebat cum s-a descurcat, omul a arătat cum şi-a făcut un mic pod de scîndurele, încălecate pe două nervuri de acoperiş. A cîştigat astfel 6-7 cm, ceea ce făcea ca apa ce mai năvălea pe plută să nu îl ude. Şedea pe scîndurele. Iar, pentru menţinerea precarei flotabilităţi, cu un băţ, avea grijă să împingă în apă resturile de lemn şi de gunoi ce eşuau pe plută. A găsit şi o cască de constructor pe care şi-a aşezat-o pe cap. A scos hîrtie dintr-o carte de manga. A găsit pînă şi un creion. Pe hîrtie a scris numele său şi pe cel al soţiei răposate, apoi a închis-o într-un PET pe care şi l-a agăţat de gît, pentru cazul în care nu ar fi supravieţuit. A pescuit apoi o plapumă şi o pătură. Ambele uscate. Probabil, ambalate într-un sac de plastic, în care se păstrează, uneori vidate şi desicate, aşternuturile nefolosite. Cu pătura sub şezut şi cu plapuma glugă, a rezistat şi la ninsoarea ce a căzut în noaptea de 11 spre 12 martie. Întrebat cum a petrecut două zile şi două nopţi fără apă, omul a mărturisit că a fost nevoit să îşi facă mîna căuş şi să îşi bea urina.
Supravieţuitorul e convins că duhul soţiei l-a apărat: -„Mi-a trimis soţia mea tot ceea ce aveam nevoie. Şi hîrtie, şi creion, şi cască, şi aşternut uscat.”
▲ Cote record de ţunami
Încă din primele ore de după devastatoarea transgresiune oceanică ce a urmat cutremurului din 11 martie 2011, se ştia că mai mulţi senzori de ţunami de pe uscat nu au transmis niciun fel de date întrucît au fost distruşi. A rămas ca imaginea să fie reconstituită „manual”, ex post.
Aseară, NHK a publicat raportul întocmit de topografii dintr-o comisie de construcţii, la 1 martie curent, în urma măsurătorilor pe teren în peste 5200 de puncte de pe coasta pacifică a insulei. Concluziile arată magnitudinea fenomenului.
Astfel, pe o distanţă (N-S) de peste 500Km (exact 530), amplitudinea valului a depăşit constant 10m. În special pe coasta Sanriku din judeţele Iwate şi Miyagi, pe o distanţă N-S de 200Km, cota a depăşit 20m. În oraşul Miyako (Iwate), în dreptul unui port pescăresc, valul s-a ridicat la 39m. În oraşul Minami Sanriku, unde, proporţional, s-a înregistrat cel mai mare număr de morţi, în dreptul aşezării Tokura(?), valul a ajuns în mod cert la 33m. Însă într-un oraş din Iwate (Oofunawatari(?) mai exact într-unul din golfuleţe, ţunami a ajuns pînă la 40m.
Conform unui alt studiu (ce nu contrazice datele de mai sus) publicat luna trecută, efectuat de o echipă de la Universitatea Tokio în judeţul Fukushima, maximul local de ţunami a fost de 21m, înregistrat în oraşul Tomioka. Pentru tîrgul Futaba, din vecinătatea centralei nuclearea Fukushima #1, datele au fost reconsiderate. De la, iniţial 10m, prin toamnă, în urma unor analize video, cota a fost ridicată la 16m, iar în urma studiului Todai, cifrele au fost ajustate la 17m.
Este o minune că Fukushima #2 (cu două reactoare) a rezistat. Ambele centrale fuseseră proiectate să reziste la ţunami de maximum 5,7m.
Cauzele ce au amplificat transgresiunea sunt de două feluri. O cauză generală, cu originea la epicentru. Modelarea a arătat că seismul principal s-a petrecut în două etape cu succesiune rapidă. Astfel, la scurt timp după primul şoc ce a iscat ţunami, a mai avut loc unul cu efect similar. Cel de-al doilea ţunami l-a călărit pe primul, cu un defazaj de numai cîţiva kilometri. Aşadar, un val în două trepte. Amplitudini locale mai mari – mergînd pînă la dublul celei incidente – au apărut din cauze morfologice, (ţărm cu riass) în urma reflexiilor şi compunerii oscilaţiilor în multele cotloane din golfuri.
▲ Curaj de mamă
Pe linia Senseki, ce leagă oraşele Sendai şi Ishinomaki, în dreptul tîrgului Higashi Matsushima, un tren cu 60 de pasageri a fost surprins de ţunami. Mecanicul a avut inspiraţia de a-l opri într-un debleu scurt de numai 100m, ce taie, într-un arc strîns, un promontoriu împădurit, mărginit la nord de estuarul rîului, iar la sud, de un canal de adăpostire a bărcilor pescăreşti. (v. foto.) Acolo, elevaţia a fost de peste 5m. De o parte şi de cealaltă a promontoriului, terenul (împreună cu linia ferată) a fost invadat de ţunami. Aşa că cei 60 de pasageri au fost nevoiţi să îşi petreacă noaptea în izolare. Doar unul din cei 60 – o femeie de vreo 60 de ani – a intrat în panică, altminteri repede temperată de atitudinea celorlalţi, nu mai puţin speriaţi, dar mai pudici.
Oamenii şi-au împărţit frăţeşte apa şi merindele, şi-au făcut curaj unii altora, deşi, înconjuraţi de ape negre şi de construcţii în mişcare, speranţa le era destul de firavă. Povestea o tînără că, aflată în imposibilitatea de a lua legătura cu familia, şi-a scris testamentul pe telefonul celular.
Pe la miezul nopţii au fost aduşi trei răniţi scoşi din vîltoare (nu e clar de cine). Oamenii au scos cîteva canapele şi le-au făcut pat pe culoarul vagonului. Din oră în oră, cu schimbul, le masau răniţilor corpul, pentru a preveni formarea cheagurilor.
Dimineaţă, cînd apele s-au mai retras, pasagerii au părăsit trenul şi au plecat pe picioare către un loc mai sigur.
Dar cel mai impresionant moment a fost cînd un elev, ce se nimerise în tren la ora la care se întorcea de la şcoală, şi care pînă la orele 2 din noapte stătuse tăcut, cu inima cît un purice, a fost strigat pe nume de afară: -”Ooi! Fiul meu e cumva înăuntru?”
Nu e clar dacă mama elevului venise înot, sau peste muncel, prin ninsoare, pe lîngă iaz, prin bezna ce învăluise întregul ţinut. Cert este că elevul, pînă atunci tăcut, a izbucnit în plîns şi s-a cuibărit la pieptul maică-sii.
Mişcată de neverosimila întîlnire, uşor înciudată de propria-i slăbiciune, tînăra şi-a şters din memoria telefonului, deja caducul testament.
Epilog. Conduita mecanicului a fost omologată ca regulă de siguranţă în manualul feroviarilor. De acum înainte, pe liniile feroviare şi rutiere expuse la ţunami, deplasarea nu va înceta în momentul cutremurului, ci doar atunci cînd vehicolul ajunge la o altitudine asigurătoare.
▲ Viaţa după cataclism (II)
Rezultatul unei anchete făcute de NHK în rîndul a 600 de locatari din casele provizorii arată o scădere drastică a veniturilor. 17% au un venit de mai puţin de ¼ din cît aveau înainte de cataclism. 17% – circa ½, iar 15% – circa ¾. 41% din locatari au cam aceleaşi venituri, iar pentru 5%, veniturile au crescut.
Se înregistrează însă o astenie socială, cauzată atît de stresul strămutării, cît şi de destrămarea comunităţilor prin atribuirea aleatorie a locuinţelor. Locuinţe situate adesea la distanţe mari de comunităţile din care provin locatarii. 38% percep starea proprie ca pe o slăbire a legăturilor sociale. Se adaugă sărăcia, pe fondul lipsei de perspective de reactivare rapidă a economiei locale.
Astfel, dacă, înainte de cataclism, 70% din respondenţi ieşeau zilnic din casă, după, însă, proporţia lor a scăzut la 48%. A sporit numărul celor ce ies de 3 ori pe săptămînă, de la 15%, la 23%. De asemeni, numărul celor ce ies doar o dată pe săptămînă: 18% după, comparativ cu 10% înainte. Cei ce nu ies aproape deloc, reprezintă 6%, faţă de numai 2% înainte. Retractilitatea respondenţilor prefigurează o boală socială severă: izolarea şi moartea în singurătate.
Din datele statistice asupra morţilor, rezultă că peste 350 de victime au fost pompieri voluntari. 60% au murit în timp ce umblau să îi salveze pe alţi oameni din calea apelor. 30% au murit înecaţi în timp ce închideau stăvilarele porturilor pescăreşti.
Numărul mare de pompieri voluntari morţi pune problema protecţiei propri. Faptul că ei provin din comunitate îi ajută ca, la apelul refugiaţilor, să ştie cine şi unde a rămas. Legăturile strînse cu membrii comunităţii îi îi face să se simtă obligaţi să îşi neglijeze propria siguranţă. Nu puţini au plecat în căutarea celor rămaşi în urmă, să le arunce furtunul pentru a-i trage din vîltoare, dar să fie înghiţiţi cu toţii. Se examinează posibilitatea acţionării stăvilarelor de la distanţă, pentru a preveni accidente similare în viitor. De asemeni, manualul de intervenţie va cuprinde şi clauze suplimentare referitoare la protecţia personală la inundaţii severe.
Pompierii voluntari şi-au dovedit utilitatea în primele 7 zile după cataclism, pînă cînd au sosit echipele speciale de protecţie civilă. Astfel, înafara stingerii incendiilor, pompierii voluntari au iniţiat operaţii de căutare şi salvare din ruine, au dirijat circulaţia, au patrulat pentru prevenirea jafurilor, au cărat alimente şi echipament, au scos din dărîmături şi au recondiţionat fotografii, albume, au organizat cazarea în adăposturile temporare, au întocmit situaţia statistică a supravieţuitorilor. Pe scurt, au preluat toate sarcinile statului.
Pompierii voluntari sunt oameni obişnuiţi, plătiţi cu între 20.000 şi 30.000 yen/an. (echivalentul a 2 zile de salariu mediu) la care se adaugă între 2.000 şi 3.000 yen per intervenţie.
Fukushima
În urma cercetărilor în zona de protecţie din jurul centralei nucleare Fukushima #1, rezultă că peste 8.500 de locuinţe, aproape 1/3 din cele circa 27.000 rămase goale după evacuare, sunt într-o stare avansată de degradare. Multele cutremure le-au afectat fără posibilitatea de reparaţie în timp util. Majoritatea locuinţelor au acoperişurile sparte, ceea ce accelerează degradarea lor. Atît fizică, cît şi prin favorizarea invaziei vegetale.
Din cele 54 de reactoare nucleare ale Japoniei, 52 sunt oprite pentru reacreditare în urma unor cronofage şi scumpe teste de stres. Ultimele două, programate pentru revizia generală, vor fi oprite în luna mai.
▲ Cînd tornada de foc nu este o figură de stil
Azi se împlinesc 67 de ani de la marele bombardament asupra oraşului Tokio. În numai două ore şi jumătate, bombardamentul a produs peste 100.000 de victmie (mai multe decît în urma bombardamentului de la Nagasaki). Incendiile izbucnite pe arii vaste au provocat o turbulenţă atmosferică de tiraj, circulaţie ce a dus la formarea unor tornade de foc devastatoare. Mai bine de un an după bombardament, aria a rămas un maidan pîrjolit.
Bombardamentul din 10 martie 1945 a fost doar cel mai crud din lunga serie de peste 100 de evenimente similare abătute asupra oraşului Tokio între noiembrie 1944 şi mai 1945.
Alţi 105.000 de morţi neidentificaţi au fost îngropaţi sub memorialul din sectorul Sumida. Acţiunea de identificare a lor continuă şi azi. Numai anul trecut, 223 de morţi anonimi şi-au recăpătat numele.
▲ Cutremur! Toată lumea rămîne pe loc
La aproape un an de la tripla catastrofă de anul trecut, ce a răvăşit estul Japoniei, activitatea seismică este departe de a se fi stabilizat. Întregul sistem de plăci este de 7 ori mai activ decît în anii obişnuiţi. Toate scenariile sunt revizuite. Nu numai cele de pe flancul estic şi sudic, dar şi din zona Kanto (Tokio, Chiba. Kanagawa, Saitama, Ibaragi).
Recent, specialiştii unui institut de protecţie civilă, afiliat Universităţii Tokyo, în urma analizei extinderii geografice a seismicităţii au ajuns la concluzia că hipocentrele de sub uscat, sunt mai active ca niciodată. Asta înseamnă că creşte probabilitatea de iscare a unui cutremur puternic, dar superficial. Faliile acumulează tensiuni ce pot deveni letale. Un exemplu este cutremurul din Kobe-Awajishima, din 17 ianuarie 1995, în urma căruia au rămas peste 6000 de morţi. Cutremurul nu a depăşit M7, dar a distrus local mii de clădiri, plus infrastructura rutieră şi feroviară.
În urma studiului citat, rezultă că probabilitatea unui cutremur catastrofal în regiunea Kanto a crescut de 7 ori. Pînă anul trecut, previziunile erau de 70% în următorii 30 de ani. La aceeaşi probabilitate, intervalul a fost scurtat la 4 ani.
De asemeni, gravitatea estimată (pe scara efectelor la suprafaţă) a fost ridicată de la 6+, la clasa 7. Chiar 6+ dacă ar rămîne, numărul victimelor s-ar ridica la 11.000 numai în Kanto. Un cutremur de gravitatea 7, pe o falie din nordul golfului Tokyo este foarte probabil să se petreacă. La gravitatea 7, nici măcar structurile solide nu mai pot garanta protecţia interiorului, ceea ce ridică numărul potenţialelor victime. Cu atît mai mare, cu cît, uscatul artificial, adiacent golfului Tokyo, are tendinţa de a se înmlăştina la un cutremur puternic. 4200 ha din Urayasu (Chiba) sunt deja şubrezite tixotropic de cutremurele din 11 martie (şi de replicile ce i-au urmat).
Pe lîngă revizuirea formulelor de alarmare, am pomenit în altă parte despre conduita post-cataclism. Manualul de conduită este în curs de perfecţionare. S-a constatat că un cutremur în buza uscatului ar scurta timpul de transgresiune a ţunami-ului la 1 minut, ceea ce nu mai lasă opţiunea reunirii familiei înaintea refugiului pe înălţimi. În şcoli şi în spitale/ sanatorii, elevii şi respectiv pacienţii, vor fi urcaţi la ultimul etaj. Pînă azi, părinţii aveau obligaţia de a-şi recupera copiii înaintea sosirii valului. Însă, cu ocazia cutremurului din 11 martie, reconstituindu-se traseele victimelor, s-a constatat că măsura de prevedere (devenită între timp caducă) a înmulţit numărul victimelor în loc să îl reducă. Prea mulţi părinţi şi elevi au fost surprinşi în timpul deplasării şi au murit cu zile.
Aşadar, elevii vor rămîne în şcoală, adulţii surprinşi la muncă, departe de casă, vor rămîne pe loc şi se vor refugia separat, pînă la normalizarea circulaţiei.
UPDATE: Aflu de la buletinul de prînz al NHK, că deja a intrat în vigoare o lege ce prevede ca, în caz de calamitate, 41 de autostrăzi din regiunea Kanto, însumînd 1770 Km, să fie rezervate exclusiv vehiculelor de intervenţie. Cu alte cuvinte, toate vehiculele terţe surprinse în trafic în momentul declanşării alarmei, vor fi obligate a elibera autostrăzile.
Alin Fumurescu
Fără buletin 
8 comments