▲● Condamnare pe viaţă
În luna octombrie 2010, un angajat al firmei Mazda a comis nediscriminatoriu o crimă pe teritoriul fabricii din Fuchu (Hiroşima). Omul suporta greu regimul de organizare. Resimţea ca oprimant tratamentul, altminteri cu nimic deosebit de cel pe care alţi angajaţi îl primeau. Cînd a fost pus pe lista de concediere, s-a descărcat. A urcat la volan şi a acroşat orice om ce i-a ieşit în cale pe aleile fabricii. Rezultatul a fost un mort şi 11 răniţi. Victima care a murit avea 39 de ani şi o fetiţă de 10 luni.
Avocatul a încercat să îl scoată iresponsabil, însă nu i-a mers. Însuşi făptaşul a declarat în faţa instanţei că a fost inspirat de ucigaşul din Akihabara, din iunie 2008 (cu 6 crime prin înjunghiere, în plină zi, într-un loc atît de aglomerat precum cartierul din Tokio) atunci cînd a plănuit fapta.
Procesul (cu 6 juraţi) a mers relativ repede. A durat mai mult expertiza psihiatrică, în urma căreia, ucigaşul a fost declarat perfect responsabil. În luna februarie, Curtea Supremă a dat sentinţa finală: închisoare pe viaţă. Soţia victimei moarte şi-a arătat dezamăgirea faţă de verdict. Admitea însă că că nimic nu va putea întoarce visele spulberate de un incident atît de absurd.
Întrucît recentul incident similar, de omor nediscriminatoriu cu mînă armată, petrecut în Bucureşti prezintă similitudini cu cazul descris mai sus, sunt curios cum va evolua procesul. Argumente care să susţină iresponsabilitatea angajatului MAI ar fi cu mult mai firave, întrucît portul de armă prevede condiţii de acreditare mai severe decît permisul de conducere.
●▲ Muzee vii, muzee moarte
Zilele trecute, organizatorii reuniunii de la Bucureşti a Noii Republici s-au confruntat cu o problemă mitocănească din partea unei instituţii de cultură. Întrunirea urma să aibă loc în auditoriumul Muzeului Naţional de Artă al României (MNAR). În auditorium nu se află exponate. Nu era niciun pericol de incendiu. Într-o ţară normală, cu muzeu naţional, „naţiunea” ar avea dreptul de a folosi spaţiul neutru, întrucît bunul de utilitate publică, fie el naţional sau judeţean, este întreţinut din bani publici. Pentru a reduce cheltuiala din bani publici, firesc ar fi să se primească şi bani privaţi, nu numai pe bilete. O singură condiţie ar putea fi pusă. Întrunirea să nu se abată în vreun fel de la conduita morală. Cu toate acestea, conducerea muzeului citat a respins cererea NR. A motivat că spaţiul nu poate fi „pîngărit” cu activităţi politice. Pe semne, în viziunea custodelui, a discuta despre cetate încalcă morala publică.
Mi-am zis că poate muzeul este suprasolicitat şi că nu ar fi fost condiţii pentru aşa ceva, deşi, personalul muzeului nu ar fi fost necesar să stea după participanţi. Asociaţia Prietenii Muzeului ar fi putut oferi asistenţa de specialitate (să apese pe întrerupătoare electrice şi să le indice participanţilor unde este toaleta).
Pentru a mă lămuri, am căutat un raport de activitate. Am găsit un .pdf de 52 de pagini, din care 92% din spaţiu e ocupat de fotografii. Raportul este din anul 2008, cu date din 2007. Am descoperit că 92% (!) din bani vin de la bugetul de stat. Shit!, mi-am zis. Statul dă aproape 20 milioane de lei pentru cîteva poze? Ia, să vedem cît se încasează pe bilete:…238.000 lei. Ha, 1,1%! Un muzeu naţional, în care naţiunea nu se înghesuie să intre. Neştiind cît costă biletul, caut numărul vizitatorilor…81.000 în tot anul 2007 (cu un spor de 300 în 2010). Nu e clar cîte zile pe an a fost deschis muzeul, şi nici dacă cifra reprezintă totalul pentru cele patru muzee ce compun agregatul numit MNAR.
Primesc de la prieteni date comparative:
National Museum Australia (Canberra)
– 1,580,574 vizitatori
– Venituri 8,500,000 dolari australieni
– 266 angajati (5942 vizitatori/angajat)
Muzeul Regal (Amsterdam)
– 1.1 milioane de exponate
– 900,000 vizitatori
– Venituri ~17,000,000 Euro
– 400 angajati (2250 vizitatori/angajat)
Nu arată deloc rău. Dar, mi-am zis că, poate MNAR nu şi-a propus a fi chiar naţional. Nu am date despre distribuţia teritorială a vizitatorilor, însă e de presupus că foarte puţini elevi de la Băicoi merg în vizită tocmai la Bucureşti. Şi dacă tot l-am retrogradat (din claviatură), hai, să îl compar cu un muzeu judeţean. Am ales Muzeul Judeţean de Artă din Hiroşima (numit mai jos muzeul).
Găsesc pe net cîteva rapoarte, inclusiv cu planurile de viitor, dar cel mai consistent este un .pdf de 76 de pagini cu activitatea din anul 2010.
Dar să vedem cam de ce dispune muzeul. Muzeul are următoarea zestre imobiliară:
Subsol: o galerie de închiriat (pentru artiştii amatori şi artizanii din judeţ), un auditorium de 202 locuri, o parcare, closete.
Parter: (afară) piaţetă cu colonadă, (înlăuntru) lobby, ghişeu de informaţii, bibliotecă de artă, punct comercial, restaurant.
Etajul I: 4 galerii de pictură şi una de sculptură, pentru exponate din fondul propriu, două birouri (din care unul al directorului), o cameră de odihnă (pentru personal), closet.
Etajul II: trei galerii de expoziţii speciale, două camere de odihnă, un lobby de observaţie, o ceainărie, closet.
Am găsit şi 12 de reguli de folosire a auditoriumului. Majoritatea se referă la spaţiile dinafara incintei. În linii mari, regulile sunt de bun simţ. Nu ai voie să pavoazezi coridoarele cu flori şi bonsai, nu ai voie să lipeşti pe pereţi afişe, nu ai voie să faci zgomot care să treacă dincolo de uşile încăperii. E de la sine înţeles, în spaţiile comune, nu ai voie să încurci locul cu altceva decît trupurile participanţilor. În rest, nimeni nu se bagă în conţinutul întrunirilor.
Ca primă observaţie, muzeul nu are siloz de conservare a pieselor, nici ateliere de restaurare, ceea ce simplifică structura costurilor. Dar, să revenim la raport.
Aflu că, în 2010, 79.953 de persoane au vizitat expoziţia permanentă. Aşadar comparabil cu MNAR (81.300). Întrucît MNAR nu detaliază, consider că totalul vizitatorilor îi include şi pe cei ai expoziţiilor efemere.
În anul 2010, muzeul a găzduit 7 expoziţii efemere, cu durate între 14 şi 70 de zile, din care, cei mai mulţi vizitatori a atras o expoziţie de 28 de zile, cu obiecte de artă din zestrea Poloniei: 93.462 vizitatori (peste 3200 pe zi). În 28 de zile, mai mulţi vizitatori decît întregul MNAR într-un an. Expoziţiile efemere au adus 184.138 vizitatori. În total; 264.091vizitatori. De 3,24 ori mai mulţi decît MNAR, deşi MNAR a găzduit un număr dublu de expoziţii efemere (14).
În activitaea muzeului, o serie de alte evenimente (studii, simpozioane) pentru elevi. Mă rog, şedinţe de instruire asupra felului în care trebuie receptată arta. Participanţii au fost de ordinul miilor (găsiţi totul defalcat, la pagina 55). În lobby au avut loc şi 11 concerte, ce au însumat 1710 spectatori.
În galeria pentru artiştii amatori şi artizani (de la subsol) au avut loc 74 de expoziţii de profile diferite (pictură, sculptură, fotografie, design etc.), din care doar 5 cu plată (500-600yen/vizitator), iar restul gratuite. Cum ar veni, totul pe cheltuiala expozanţilor. Limitele tarifelor la expunere, precum şi ale taxelor de intrare sunt stabilite printr-un ordin al guvernatorului. Ele pot fi găsite la pagina 69. Aşadar, în regie privată, un vernisaj la 5 zile. Oare cîte expoziţii organizate de naţiune a găzduit MNAR?
Clubul prietenilor muzeului (Tomo no kai)
Sunt înregistraţi 945 de prieteni. Cu toţii, voluntari. 295 dintre ei au intrat cu întreaga familie. Prietenii editează şi o revistă trimestrială. Strict pe teritoriul muzeului, volumul lor de muncă a fost de 1.115 zile-om, în 312 zile. Cu o medie de circa 3-4 voluntari/zi. Dar activi au fost doar 146. Compar cu clubul omolog al MNAR din 2007: 11 membri, din care vreo doi străini. Dacă nu o fi murit careva între timp, s-ar putea ca azi să fie tot 11.
Indici de utilizare
Extensiv: muzeul a fost deschis 322 de zile pentru expoziţiile permanente şi alte 244 pentru expoziţiile efemere. Nu am inclus cele 74 de expoziţii de amatori şi artizani. Aşadar, un total de 566 de zile-expoziţie. Anul are 365 de zile.
La expoziţiile permanente, vizitatorii cu plată au fost doar 5.905, iar 74.048 au intrat gratis, cu invitaţii (92,6%). Să nu credeţi că invitaţiile sunt gratuite. Cineva plăteşte, dar acela nu este vizitatorul.
La expoziţiile efemere, 153.068 de vizitatori au plătit între 100 yen (elevi) şi 1200 yen, iar 31.070 (16,8%) au intrat gratuit, cu invitaţii.
Vizitatori, pe categorii: elevi de şcoală: primară, secundară, liceu, studenţi, nespecificat. Nu mai stau să detaliez. Cine doreşte, poate lua la puricat documentul.
Raportul cuprinde, pe două pagini, lista exponatelor propri, trimise în turneu (ce? şi unde?).
Monitorizarea apariţiei în presă şi media figurează la pagina 12.
În rest, raportul detaliază fiecare eveniment public (workshop, simpozion, experiment etc.)
Dinamica indicatorilor
Muzeul a fost în renovare între 1992 şi 1996. Judecînd după ţîrîita şantierului, prefectura a plătit renovarea. De atunci, pentru expoziţiile efemere, bilanţul contabil arată aşa:
1996 a plecat cu 100 milioane yen (cca 900.000 euro) pierderi, pentru ca în trei ani să ajungă la cifre pozitive. Nu prea mari, dar în linii mari, curba este caracteristică oricărei organizaţii nonprofit. Cele mai tari „tunuri” au fost în 1999 şi 2003, cînd numărul vizitatorilor la expoziţiile efemere a depăşit un sfert de milion.
Mi se pare la fel de interesant să aflăm care sunt ţintele în viitor. Pentru anul în curs, se prevăd 205.000 de vizitatori la expoziţiile efemere, iar pentru 2013, 229.000.
Muzeul are actualmente 4530 de piese, însă în 2010 nu a fost în stare să achiziţioneze decît o lucrare, după ce, în 2009 inventarul sporise cu 191. În anul în curs, sunt planificate două achiziţii, iar anul viitor alte două. Criza se simte şi în artă. MNAR însă, tot primeşte donaţii de nu ştie unde să mai pună piesele. Oare care ţară e mai săracă?
Restaurantul muzeului
Cu excepţia anului 2009, în mai toţi anii, s-au înregistrat peste 50.000 de clienţi-eveniment. Pentru anul în curs, sunt estimaţi 60.000 clienţi-eveniment, iar pentru anul 2013, 65.000.
Animarea spaţiilor libere
Anual au avut loc 10 şi peste 10 evenimente în spaţiile comune. În anul 2011, 40 de evenimente. Pentru anul în curs, sunt prevăzute 45, iar pentru anul 2013, 50 (unul pe săptămînă).
Auditoriumul
În auditorium, anual, peste 20 de grupuri au organizat evenimente. În anul 2008 au fost 42, iar în 2009, 35. Intensiv însă, 2007 a avut un maxim de 12.315 spectatori-eveniment, distribuiţi în 31 de grupuri (săli mai pline).
Indicele de utilizare extensivă a fost de 100% la galeria de amatori (cu o excepţie în anul 2009 – 99%) iar pentru anii ce vin, indicele de utilizare va fi tot de 100%.
Auditoriumul are, pentru 2012, un indice extensiv, estimat la 40%, iar în 2013, planul este de ridicare la 50% (un eveniment la două zile).
Debutanţi
Muzeul nu a găzduit expoziţii ale debutanţilor. Numai schimburi de experienţă (8 şi peste 8 evenimente anual). Numărul schimburilor de experienţă va creşte la 15 evenimente anual.
Anul acesta sunt planificate 10 expoziţii destinate debutanţilor. Tradiţia instituită azi va continua cu frecvenţă constantă.
Didactice
Copiii de grădiniţă şi elevii depăşesc constant 12.000 de vizitatori anual, însă cifrele sunt în scădere. Din motive mai degrabă demografice, chiar dacă pentru anul acesta sunt planificaţi 17.000 iar pentru anul 2013, 20.000.
Lecţiile de receptare a artei strîng constant peste 550 de elevi, dar cifrele s-au stabilizat la circa 1.400 anual. Pe semne, există o limită demografică şi de personal.
Tehnologia informaţiei
Lunar, media vizitatorilor paginii muzeului este de 50.000, cu un maxim de peste 80.000, în martie 2009. (datele sunt cam vechi pentru un domeniu atît de dinamic). Planul se va concentra asupra creşterii atractivităţii paginii. Pentru anul 2011 erau estimate 700.000 de accesări, iar pentru anul 2013, 800.000.
Expunerea media
Anual, muzeul apare constant, în peste 200 ocazii. Începînd cu anul 2011, numărul apariţiilor a trecut de 300, iar pentru anul 2013 se prevăd 400 de apariţii în ziare, reviste, ghiduri turistice.
Principalul partener media (electronice) este NHK. În 2010, NHK a avut ca subiect muzeul, în 10 rubrici TV şi 2 radio. De altfel, colaborarea cu NHK se concretizează şi în micro-expoziţii în holul sediului NHK din Hiroşima.
Al doilea mare partener media este un ziar regional, Cugoku-shinbun, cu o expunere de 10 articole. În rest, articole în reviste de artă şi în ghiduri turistice.
Originea vizitatorilor
Dintr-un eşantion de 696 de vizitatori intervievaţi, 442 (63,5%) veneau din oraşul Hiroşima, 29,2% din judeţul Hiroşima, şi numai 7,3% dinafara judeţului. Raportul cuprinde lista şcolilor din judeţ ce au organizat vizite la muzeu. S-ar putea ca, după pattern, MNAR să fie totuşi de talie municipală.
Ajutoare materiale
Donaţiile sunt puţine. Cel mai bogat an a fost 2004, cu puţin peste 14 milioane yen (cca 130.000 euro). Anul următor, donaţiile au fost zero/ nada/ ciuciu. În anul 2010, donaţiile au însumat numai 500.000 yen. (Echivalentul a două luni de salariu aproape mediu.) Se estimează pentru anul în curs 3 milioane yen, iar pentru anul 2013, 4 milioane.
În schimb, sunt oameni inimoşi. Peste 130 de voluntari activează în muzeu. În anul 2010, erau 146 voluntari din clubul prietenilor. Dacă socotim în zile-om (1113), volumul de muncă al voluntarilor a depăşit 9 milioane yen.
Cercetare
Pînă în acest an, în medie erau pe rol 3 teme de cercetare. În anul în curs, sunt prevăzute 7. Pentru anul 2013, 10 teme. La cercetare, MNAR pare a fi totuşi mai activ, chiar dacă, în raportul pe 2007, expoziţiile efemere sunt trecute tot la capitolul „cercetare”.
Observaţii
Rapoartele de activitate ale Muzeului Judeţean de Artă Hiroşima sunt lipsite de nume propri de personalităţi, sponsori, becali, şi de alţi Mecena de Dîmboviţa. Numai autorii de opere de artă au dreptul de a figura cu numele în documentele emise de o instituţie publică precum muzeul. Nimic din ceea ce e public nu se personalizează. Comparaţi cu listele de jupîni de tot felul de pe raportul MNAR, de nu ştii dacă ai în faţă un raport sau un acatist.
O diferenţă fundamentală este totuşi la întreţinerea zestrei. La MNAR, jumătate din cheltuieli sunt pentru utilităţi şi reparaţii, ceea ce nu poate fi ameliorat decît prin creşterea indicelui de utilizare intensivă. Dacă tot climatizezi, cel puţin să îţi intre mai mulţi vizitatori. Economiseşti cel puţin cu căldura, întrucît corpul unui vizitator dezvoltă circa 120W.
Sigur, sunt şi aspecte incomparabile, dar nu pot să nu constat totuşi un deficit de management la MNAR. Deşi cheltuielile de personal sunt mici (30%), e suficient să observăm structura personalului, pentru a vedea mucegaiul organizaţional. Figurează 7 operatori de calculator, şi aceia de fiţe. Grafica raportului o arată. Pozele color şi textul crem pe negru garantează secătuirea oricărei imprimante casnice, după primele 10 pagini, în cazul în care cineva ar face imprudenţa să îl printeze. Raportul este condamnat să rămînă pe biţi. Însăşi existenţa operatorilor reprezintă dovada certă că ceva e rînced acolo.
În locul celor 7 operatori, aş angaja 7 agenţi de vînzări. Oameni care să bombardeze toate instituţiile de învăţămînt, librăriile şi supermarketurile, cu mailuri şi vizite, apoi să traseze planul de vizitare, cursuri şi workshop-uri, pe luni bune înainte.
Lipsa unui spaţiu de convivialitate închistează şi mai mult MNAR. Pe semne, eventualii convivi ar discuta prea multă politică, ceea ce ar strica atmosfera scrobit-mortuară a MNAR.
La Muzeul Naţional de Artă al României aş fi preferat mai puţini jupîni nominali, mai puţine acatiste, şi mai mulţi vizitatori. Numai faptele pot fi de interes public. Nu şi numele. Aş fi preferat mai puţină aroganţă pe banii statului şi mai multă deschidere către naţiune. Către educaţia întru frumos, către descoperirea şi exhibarea talentelor native. MNAR sforăie naţional pe 20 de milioane de lei anual. Daţi un leu pentru muzeu şi primiţi în schimb un brînci.
Brînci la brînci. Daţi-le un brînci. Păstraţi doar restauratorii şi fochistul. Aboliţi năravul narcisiac. Să intre aer proaspăt, condiţionat doar de aspiraţia către artă. Deviza: artă pentru fiecare.
▲ Conturile dormante şi dreptul de proprietate
Cît putem lăsa un cont bancar fără mişcare?
Este o întrebare asupra căreia merită să reflectăm, întrucît, răspunsul la ea angajează şi o discuţie asupra dreptului de proprietate, dar şi asupra altor drepturi fundamentale.
Să definim însă statutul unui cont bancar. Ce este un cont bancar?
Nu am stat să caut definiţii în jargon, pentru că oricum nu îl stăpînesc. Voi exprima cu vorbele mele. Contul bancar este un vistier ne-uman, un sclav tehnologic, virtualmente nemuritor, apraţinător unei persoane, investit de ea, dar un sclav aflat în custodia unei alte persoane, de regulă, o organizaţie financiară.
Asupra unui cont bancar nu avem drepturi 100% exclusive (şi sclavii au drepturile lor). Custodia costă. Asta înseamnă că, periodic, fie ni se scade din sold o mică taxă, fie ea ni se scade implicit, prin ajustarea dobînzii la valori ceva mai mici decît cele nominale. Apoi, contul poate fi şi blocat ca urmare a unui ordin judiciar. Din el se pot scoate bani şi de către altă entitate. Am văzut mai sus, una este chiar custodele. Alta este statul. Cele mai multe operaţii bancare sunt rezultatul voinţei proprietarului contului, însă sunt şi operaţii ce nu necesită voinţa lui. Ca de pildă extracţia impozitului la dobîndă. El pică automat şi explicit, imediat ce custodele virează contravaloarea dobînzii anuale în cont.
Poate v-aţi întrebat ce se petrece cu conturile fără mişcare din bănci. Am văzut că exclusivitatea deţinerii este calitativ limitată. Există însă şi limite de timp. De regulă, în state ca Marea Britanie sau SUA, după 5 ani de nemişcare, conturile sunt preluate de banca centrală. În Irlanda de pildă, împreună cu soldul aferent, conturile dormante sunt transferate unei fundaţii de ajutor social.
Discuţia despre conturile dormante devine din ce în ce mai concretă şi în Japonia. Actualmente, băncile au obligaţia să opereze în conturi chiar şi la 10 sau mai mulţi ani de la încremenirea lor. E drept, operarea în conturile dormante se complică după 5 ani de paragină, în sensul că nu poţi scoate banii decît de la filiala la care a fost înregistrat contul, e nevoie de împuterniciri şi acte doveditoare în cazul conturilor ivite după decesul titularului, adesea suprataxe, în orice caz, complicaţii legale ce nu încurajează lichidarea conturlor. Băncile încearcă să scape de conturile dormante, deoarece contabiliceşte ele reprezintă un balast costitsitor. Colac peste pupăză, după 5 ani de nemişcare, fiscul obligă băncile să treacă soldurile fără mişcare cu semnul plus la venituri. Venituri care se impozitează fără ca banca să aibă vreo „vină” (ceea ce explică unele suprataxe percepute la lichidarea unui cont dormant).
Situaţia de ansamblu arată cam aşa:
În Japonia există 1,2 miliarde de conturi bancare la o populaţie adultă de cca. 100 mil. locuitori (mai mult de 10:1). E de aşteptat ca multe conturi să fie dormante. Anual, circa 80 miliarde yen (cca. 1Md. USD)ies la iveală din conturile dormante. Circa 35 mld. yen sunt reclamate în cursul aceluiaşi an, iar restul trenează.
Şi atunci, un ordin din 15 februarie a.c. al Ministrului de Finanţe, sună cam aşa: Pentru conturile dormante mai vechi de 10 ani, şi cu soldul mai mare de 10.000yen, banca este obligată să anunţe titularul să facă ceva. Fie să îl lichideze, fie să îl reactiveze. Tăcerea într-un termen dat, duce la pierderea dreptului exclusiv al titularului asupra contului.
Conturile cu sold mai mic de 10.000 yen vor fi trecute automat, fără preaviz, în gestiunea statului, dar nu direct, ci printr-o fundaţie de ajutor în caz de calamitate.
Statul îşi va rezerva doar sarcina de a gestiona situaţiile în care banii vor fi reclamaţi de către titulari. Va fi, cum ar veni, doar garantul dreptului de proprietate, suportînd pecuniar eventualele litigii, nu însă fără a încasa eventuale suprataxe.
Iată cum, dreptul de proprietate poate fi administrat, fără însă a leza dreptul organizaţiilor financiare de a se gestiona suplu. Nefiind o confiscare a banilor privaţi, era suficient un ordin, iar nu o lege sau o decizie judecătorească.
Filozofia este asemănătoare ca cea la ridicarea bicicletelor de pe domeniul public. Dacă ţi-ai abandonat bicicleta, şi ţi-a ridicat-o camionul (după minimum 24 de ore de preaviz capsat pe ghidon) ţi-o poţi recupera în termen de 30 de zile, de la baza de recepţie a primăriei, contra unei taxe. Dreptul de proprietate nu poate încălca obligaţia de a nu încurca locul. Tăcerea ta este interpretată ca abandonare a proprietăţii. După termenul de 30 de zile, nu ţi-o poţi recupera decît dacă ai norocul să ţi-o adjudeci contracost, la tragerea la sorţi organizată de primărie, avînd ca obiect bicicletele abandonate, nerevendicate, recondiţionate. În cazul bicicletelor (sclavi perisabili) totul se desfăşoară doar mai rapid decît în cazul conturilor bancare (sclavi nepersisabili).
▲ Condamnare la moarte
Azi s-a dat sentinţa finală într-un proces început în aprilie 1999. Un tînăr de 18 ani a intrat într-un apartament din Hikarimachi (pref.Yamaguchi) şi a ucis o femeie împreună cu fiica-i în vîrstă de numia 11 luni. Iniţial tînărul a luat închisoare pe viaţă, dar la Curtea Supremă a Japoniei, s-au descoperit cîteva vicii de procedură, iar procesul a fost reluat. La reluare, a ieşit condamnare la moarte. Azi, Curtea Supremă a validat sentinţa. În ultimii 45 de ani, este cel mai tînăr condamnat la moarte (vîrsta de la data comiterii crimei). Probabil, în cîţiva ani, va avea loc şi execuţia (spînzurătoare). În Japonia, vîrsta majoratului este de 20 de ani, dar vîrsta răspunderii penale depline rămîne la 18 ani. Tertipul avocăţesc cu sănătatea mintală precară nu ţine. Cele mai multe excepţii motivate psihic se resping.
Din august 2009, procesele crimelor se desfăşoară cu 6 juraţi în complet. Faza experimentală este aproape de bilanţ. Durata cea mai mare de deliberare înregistrată pînă acum la stadiul de curte cu juri, fost de circa 40 de zile, ceea ce a ridicat niţel costurile (pe lîngă cele de recrutare, instruire şi eventual consiliere post-deliberare). În linii mari, se profilează permanentizarea procedurii cu juraţi.
Chiar acum aflu de la radio că, mai nou, juraţilor li se va da şi dreptul de a interpela în instanţă, direct, procurori, poliţişti, avocaţi şi inculpaţi. Totodată, juraţii au primit şi dreptul de a ţine conferinţe de presă după încheierea procesului.
● Lista neagră a consumatorului
Decizia CNA de suspendare a emisiunii Antena 1 pentru zece minute, în urma scandalului provocat de un anume Capatos, sunt sigur că mai degrabă i-a revoltat pe consumatorii de televiziune.
Alternativa este să aplicăm planul Tapalagă.
Iată firmele cu care Antena 1 are contracte de publicitate:
Genius – “live with ideas” (ăstia dădeau premii în emisiune)
Vodafone – trăieşte fiecare clipă (primul sponsor din pauza publicitară!)
Clear men – fără mătreaţă – “eu aleg întotdeauna ce e mai bun”
Fastum Gel – libertate de mişcare
Jacobs – aşa mai stăm de vorbă
Nivea (Styling) – (pentru că) frumuseţea este seducţie
Digest Duo – pentru greaţă şi balonare
Cristim – îţi place să mănânci sănătos
Taxofit – taxează oboseala
nasic – pentru un nas liber şi sănătos
Provident – bani în 48 de ore
Tranzactiv – “gata iubito, ce-ai făcut azi? Mai nimic!”
Lioton Gel – pentru picioare sănătoase şi frumoase
Germanos
Cosmote
Winterfresh – o respiraţie rece ca gheaţa
Real – fără egal
Colgate (ultimul sponsor din pauza publicitară!)
Am preluat lista de pe blogul La colţu’ străzii
Boicotul consumatorului* va trebui să oblige sponsorii la reconsiderarea politicii de promovare la TV. Cu atît mai legitim, cu cît, niciunul din produsele vîndute de companiile listate, nu face obiectul vreunui monopol, şi nici nu e obiect indispensabil.
Sponsorii trebuie să ştie că administrarea reclamei prin oficinele trustului Intact îi va compromite
Oricine este liber să răspîndească lista neagră. Cu cît mai mult şi mai prelung va fi ventilată pe internet, cu cît mai mulţi vor şicana comerţul definit mai sus, cu atît mai eficientă va fi acţiunea de ruinare a trustului Intact.
–––––––-
* Eu însumi am boicotat timp de 15 ani vinurile franţuzeşti. Cauza? Prea multe experimente nucleare în Pacific.
● Dreptul de a fi ales şi dreptul de a rămîne ales
Aţi observat desigur că la televizor apar tot felul de interlopi cu cătuşe, oameni ce continuă să ne violeze bunul simţ, fluturîndu-ne sofismul că ei sunt victime politice, dar că nu li se poate lua funcţia publică deoarece, vezi, Doamne, sunt „organe alese”. Incompetenţii noştri magistraţi, culmea!, le mai dau şi dreptate.
În realitate nu este aşa. A fi ales nu îţi conferă dreptul de a rămîne ales. A rămîne ales este un privilegiu dobîndit în baza dreptului de a fi ales. Privilegiile sunt întotdeauna condiţionate. În cazul dreptului de a rămîne ales, există condiţii ce se referă la: compatibilitate, moralitate, integritate şi chiar şi la sănătatea fizică şi mintală. Cam ca la permisul de conducere. Ai condiţii de dobîndire (vîrstă, stare a sănătăţii, antecedente penale etc.) şi condiţii de păstrare a dreptului de a conduce (punctaj, conduită, accidente, infracţiuni etc.). Şi nu e nevoie de decizie judecătorească pentru a rămîne fără permis, chiar dacă asta ar însemna să îţi pierzi totodată şi pîinea.
Aşadar, Justiţia noastră chioară face o gravă confuzie, deloc nevinovată, între dreptul de a fi ales şi privilegiul de a rămîne ales. Invocă atît dreptul de a fi ales, cît şi prezumpţia de nevinovăţie, omiţînd că prezumpţia de nevinovăţie este valabilă numai în interiorul tribunalului. Afară, oricine poate aprecia vinovăţia cuiva şi trage concluzia că inculpatul este o jigodie care nu merită să aibă privilegii. Magistraţii invocă dreptul de a fi ales cînd, de fapt, dreptul de a fi ales nu este un drept exercitabil continuu, ci numai punctual, atunci cînd sunt alegeri. Nimeni nu este ales de trei ori pe zi, ci o dată la patru ani. Dar zilnic este dator să arate că nu a fost ales degeaba. Constituţia garantează doar că are dreptul să fie ales, dar nu poate garanta mai mult decît cu imunitatea dată de demnitatea publică, rămînerea alesului în funcţie. Condamnarea excede condiţiile de imunitate şi este de natură să şteargă dreptul de a rămîne ales.
Practica arată că mai toţi demnitarii ajunşi în instanţă au fost vinovaţi. Că şi-au şpăguit judecătorii pentru a face dosarele uitate pînă la prescripţie e doar un detaliu. Noi avem toată libertatea să considerăm că toate prescripţiile faptelor ce au făcut obiectul acuzării reprezintă dovada clară a vinovăţiei titularilor. Nevinovatul nu tîrşeşte procedurile, ci vrea o rezoluţie clară, cît mai rapid. O ştiu pînă şi africanii din Congo*.
Ce constatăm? Constatăm că în Parlamentul actual sunt 6 puşcăriaşi ce votează legi şi ce îşi cară lunar roaba de bani deşi sunt jigodii cu sentinţa în buzunar. În baza cărui drept? A dreptului de a fi ales? Nu! În baza sofismelor şi codelilor magistraţilor. Magistraţii noştri nu sunt în stare nici măcar să regleze conduita post-decizie. Ei se consideră exteriori, deşi am stabilit că dreptul de a rămîne ales ar fi un drept fundamental numai şi numai dacă nu ar exista nicio condiţie de compatibilitate. Atîta timp cît există cel puţin o singură incompatibilitate, fie ea legală sau morală, prezenţa interlopilor în Parlament este un abuz împotriva democraţiei. De ce? Pentru că dreptul de a fi ales şi dreptul de a rămîne ales sunt superpozabilă şi au tărie egală, dacă şi numai dacă nu există nicio diferenţă de statut între candidatul ales şi reprezentantul organului ales. Or, calitatea de puşcăriaş nu poate fi compatibilă cu calitatea de demnitar al statului român. Constituţia nu pomeneşte de niciun drept fundamental de a fi demnitar puşcăriaş. Ca puşcăriaş, singura demnitate este cea de şef de cameră.
Propunerea mea este ca fiecare cititor să trimită în nume propriu (chiar şi prin mail) cîte o sesizare la Avocatul Poporului şi să argumenteze în spiritul micii mele pledoarii. Este important să le deschidem ochii juriştilor, prin disjuncţia a fi şi a rămîne. Între constituţional şi imoral (adică neconstituţional). Oricîte sofisme ar emite Justiţia, penalul rămîne penal. Penalul nu are voie să voteze legi. Iar asta nu o putem arăta decît prin cantitate. Avalanşe de sesizări. Exprimarea răspicată a fricii, a indignării, a mîniei.
––––––––
* Este vorba de o „procedură judiciară” arhaică, ce foloseşte ca agent probator extractul dintr-o plantă numită fisostigma (românizat). Fisostigmina, alcaloidul neurotoxic conţinut, are şi proprietăţi vomitive. Efectul „justiţiar” depinde numai de viteza de îngurgitare. Cel ce se ştie vinovat va bea mai cu băgare de seamă, în înghiţituri mici, lăsînd în mod inconştient timp pentru ambsorbţie. Cu efect mortal. Cel ce se ştie nevinovat va da licoarea pe gît dintr-odată. Efectul vomitiv, şi deci, salvator, apare numai la înghiţirea impetuoasă.
● Laparoscopie TV
O bună parte din consumatorii de media audio-vizuale au fost scandalizaţi de difuzarea în loop, la emisiunea Un show păcătos, a unui film de amator, ce îl înfăţişa pe fostul premier Emil Boc în vestiarul unui club de fitnes, într-o postură ce nu avea tangenţă cu interesul public. În mod normal, imaginile nu aveau de ce să fie difuzate la un post TV nici măcar într-o emisiune de divertisment.
Să vedem întîi care este statutul unei organizaţii media. Orice organizaţie media are un statut în care raţiunea ei de existenţă se subordonează interesului public. Prin interes public înţelegînd tot ceea ce contribuie la articularea unei societăţi. În acest cadru, chiar şi emisiunile de divertisment au rolul comuniunii, adică al bucuriei împreună. Bucuria împreună este de interes public atîta timp cît nu lezează demnitatea umană. Băşcălia, de pildă, nu este de interes public, deoarece dezbină prin murdărirea subiectului. Băşcălia este un raport de putere şi nu are nimic de a face cu libertatea de expresie.
Revenim. În opinia mea, trustul Intact, ce deţine postul TV Antena 1 trebuie corijat. Zic corijat, şi nu suprimat, pentru că Constiuţia nu permite suprimarea unei organizaţii de presă. Acuma, lezarea demnităţii cuiva de către o organizaţie media este o faptă ce intră şi în dreptul privat, dar şi în dreptul public. În dreptul privat sunt tratate daunele morale (eventual materiale) private, cum ar fi dreptul la imagine. Însă difuzarea nudităţii atinge şi dreptul public, deoarece lezează morala publică. Lezează nespecific interese private, cum ar fi cele ale proprietarilor de stabilimente cu vestiar şi duş. De asemeni, la fel de nespecific, orice cetăţean este pus în insecuritate, atîta timp cît nu va putea fi sigur că trusturile de gură-spartă nu vor scăpa ocazie de a face băşcălie de el folosindu-se de imagini în ipostaze private, dar dezavantajoase. Putem spune, nu numai că difuzarea imaginilor cu nuditate este înafara interesului public, ci chiar împotriva interesului public.
Conform legislaţiei în vigoare, CNA se ocupă cu garantarea interesului public din conţinutul difuzat de organizaţiile media. Dar nu intră în competenţa sa faptele îndreptate împotriva interesului public. Actele antisociale intră în competenţa Poliţiei şi a Parchetului.
Dar să vedem cine poartă răspunderea pentru difuzarea unor imagini ce ţin de viaţa privată a unui om. Presupunem că operatorul a avut acceptul subiectului. E de aşteptat ca subiectul să nu îi permită operatorului diseminarea imaginilor în alt cadru decît cel privat. Operatorul ce rupe promisiunea, sau filmează chiar pe ascuns, atîta timp cît nu difuzează imaginile într-o organizaţie media, nu poartă nicio răspundere. Presupunînd că le difuzează pe Youtube, nici atunci nu poartă vreo răspundere în domeniul dreptului public, ci doar cel mult în cel al dreptului privat. Pentru că Youtube nu are în statut serviciul în interes public, ci este neutru în raport cu el. Ba, mai este şi ateritorial. Problema de drept public apare deîndată ce imaginile sunt difuzate de o organizaţie media. Şi nici atunci responsabilitatea asupra consecinţelor difuzării nu îi aparţine operatorului video sau mediatorului dintre operator şi organizaţia media, ci excluziv organizaţiei media, deoarece nu înregistrarea, nici intermedierea nu lezează interesul public, ci difuzarea.
Aşadar, responsabilitatea îi revine organizaţiei media, în cazul în speţă, Trustului Intact.
Am văzut că organizaţia media are protecţie constituţională şi nu poate fi suprimată. Dar poate fi suspendată. Pentru a fi mai bine înţeles, voi face o incursiune în categoria juridică numită persoană juridică.
Persoana juridică poate fi orice unealtă cu potenţial nociv, pe care omul o foloseşte. Statutul persoanei juridice este de sclav în raport cu proprietarul. Majoritatea cititorilor sunt convinşi că persoanele juridice sunt numai organizaţiile economice sau cele înscrise în vreun registru comercial sau la tribunal. Speciile de persoane juridice sunt cu mult mai multe. De pildă, automobilele sunt tot persoane juridice. Pentru a circula, trebuie înmariculate. Talonul reprezintă actul lor de identitate. Tot aşa, bunurile imobiliare au personalitate juridică. Actele lor de identitate sunte extrasele din registrul de cadastru. Armele de foc, de asemeni, au personalitate juridică. În regimul comunist, chiar şi maşinile de scris erau considerate persoane juridice. Seriile lor erau înregistrate la miliţie, iar periodic li se actualiza amprenta. Am un mic primus pe propan, cu un crotal înseriat. Vitele, oile, cîinii sunt animale înseriate. Chiar şi telefoanele şi conturile bancare pot fi considerate persoane juridice.
Aşadar, cam tot ce e unealtă cu potenţial nociv are un regim reglementat, conceput să asigure adulmecabilitatea juridică. În anumite condiţii, cînd se semnalează un ab-uz, sclavii tehnologici pot fi restricţionaţi. Astfel, circulaţia unui automobil poat fi suspendată dacă starea tehnică nu o permite, locuirea într-o casă prea şubredă poate fi interzisă, armele pot fi reţinute la intrarea într-un loc aglomerat, vitele pot fi ucise dacă poartă germeni de boli molipsitoare, conturile bancare pot fi blocate. Autorizaţia de funcţionare a unui combinat poluant poate fi retrasă. Tot aşa, o organizaţie media poate fi suspendată pentru ab-uz împotriva interesului public.
După cum vă daţi seama, trustul Intact încetează a mai fi intact din momentul în care o zbîrceşte. De ce a zbîrcit-o? Nu pentru că starea tehnică a aparatelor ar fi pus în pericol morala publică sau dreptul la imagine, ci pentru că personalul a lucrat împotriva interesului public. În principiu, s-ar putea arunca răspunderea asupra şefului echipei redacţionale. Însă şeful ei este doar delegatul patronului. Delegarea implică transferul de atribuţii, dar nu transferul de responsabilitate. Patronul este responsabilul. Însă patronul poate fugi de răspundere ridicînd din umeri. Nu avem nicio dovadă că el ar fi capul răutăţilor. Aşadar, răspunderea, dacă nu e asumată integrala de o persoană fizică, poate fi transferată sclavului tehnologic. De obicei, persoanele juridice fără răspundere se confiscă. Spre deosebire de un automobil (persoană juridică fără răspundere), trustul Intact este o persoană juridică cu răspundere limitată.
În aceste condiţii, singura entitate juridică ce poate fi ajustată fără ambiguităţi este chiar trustul Intact.
Cum? În principiu, Parchetul poate iniţia acţiunea de cercetare penală. Dacă nu găseşte nicio persoană fizică asupra căreia să pice răspunderea, poate cere în instanţă amendarea penală a trustului. Dar mai poate cere suspendarea licenţei de emisie a tuturor diviziilor media din trust, pînă la îndeplinirea condiţiilor deontologice. Parchetul sau tribunalul nu au căderea de a aprecia dacă folosirea trustului prezintă în continuare pericol, dar poate încredinţa corectarea situaţiei unui expert. Este o idee, dar cred că poate fi aplicată.
Tribunalul poate ordona recalificarea personalului editorial într-o universitate de prestigiu din primele 500. Obligă patronul să întrerupă orice activitate de difuzare, pînă cînd personalul editorial va fi absolvit un curs de 12 lecţii de deontologie jurnalistică. Poate lua o lună, poate lua două luni, pînă cînd întregul personal editorial va fi adus patalamalele, apostilate şi traduse în limba română. Cine plăteşte? Bineînţeles patronul, pentru că el este deţinătorul sclavului tehnologic.
Procesul civil e başca, dar cred că merită ca Emil Boc să îşi folosească cunoştinţele de drept pentru a cere remedierea situaţiei după modelul propus de mine, prin corectarea pe chelatuiala patronului a standardului de etică profesională.
Sper ca magistraţii să ia în studiu, cel puţin doctrinar, cele prezentate.
● Încrederea, ca bun public monopolizat
Nimic nu este mai uşor, şi în acelaşi timp mai greu de dovedit, decît identitatea personală. Într-o comunitate de 150 de oameni să zicem, toată lumea se cunoaşte cu toată lumea. Nu se pune problema obiectivării existenţei individuale. Individul, pur şi simplu este.
Un popor însă este mai numeros, şi de aceea, imposibil ca fiecare să cunoască pe fiecare. Şi atunci s-a pus problema obiectivării identităţii. Astfel au apărut sigiliile personale, blazoanele, firmanele şi diversele certificate. În trecut, dreptul la identitate nu era pentru toţi. Azi însă, el este, teoretic, egal distribuit. O singură entitate însă este datoare să recunoască fiecare individ, indiferent de starea lui fizică şi mintală: statul. Dacă statul nu o face într-un mod care să nu lezeze demnitatea umană, atunci, statul încetează a mai fi o entitate morală.
În mod normal, în raporturile cu statul nu ar fi nevoie ca de fiecare dată să îţi autentifici propria existenţă apelînd la o entitate terţă. Cu toate acestea, cînd un cetăţean merge la un ghişeu al statului, este nevoit adesea să aducă un certificat de naştere, însoţit de o copie legalizată. De ce, legalizată?
Înainte de a răspunde, să vedem care este rolul autentificării. Încrederea este un bun public. Autentificarea este o formă de administrare a încrederii. Încrederea poate fi subiectivă sau obiectivă. Cea obiectivă cere întotdeauna o garanţie, de cele mai multe ori pecuniară. Aşa se explică de ce suntem nevoiţi ca, la fiecare pas, să ne cumpărăm încrederea prin care să întărim faptul că pur şi simplu existăm.
Revenim. De ce e nevoie ca în raporturile cu statul să ne autentificăm de fiecare dată existenţa, deşi o facem în baza unui document eliberat tot de stat? Eu nu pot da un răspuns general valabil, dar pot să constat că statul îşi desemnează anumite persoane pentru acreditarea existenţei noastre. Cu alte cuvinte, statul instituie un monopol asupra încrederii. Pentru a prezenta încredere, inclusiv faţă de stat, trebuie să ne-o cumpărăm de la reprezentantul unei caste, numit curent notar. Ironic, profesia de notar este considerată „liberală”, deşi se defăşoară în baza unui monopol. Practic, tarifele notariale nu se supun legilor pieţii.
În fond, funcţionarul din spatele ghişeului are în faţă un document original, şi o persoană în carne şi oase. Ce mare scofală ar fi să îi valideze existenţa doar în baza originalului şi a prezenţei titularului? Are două originale: unul care respiră şi unul scris, eliberat de către stat. Oricine poate înţelege că nu e nevoie de un terţ care să întărească încrederea cu ceva. Realitatea este însă ceva mai înfricoşătoare: pînă şi funcţionarii statului sunt prezumaţi a fi mincinoşi. Monopolul încrederii rămîne astfel, 100%, în braţele notărimii. Notarii deasupra statului.
Notarul, împreună cu legiuitorul, formează un cuplu parazit. Nu întîmplător, parlamentarii, miniştrii, consilierii şi secretarii de stat, funcţionarii din consiliile legislative, au: rude, prieteni, amante, cumetrii, în breasla notarilor. O mică adăugire în textele de lege se transformă în bănet suplimentar în buzunarele afinilor şi a altori interlopi cu cravată. Establishmentul foloseşte monopolul asupra încrederii la burduşirea buzunarelor private. Conflictul de interese este evident. Statul a devenit, dintr-o entitate de interes public, una de interes privat, prin simpla monopolizare a încrederii.
Credeţi că monopolizarea încrederii a dus la sporirea încrederii? Aş! Dacă ar fi aşa, nu am asista la o criză generalizată de încredere. Este, aşadar, o criză provocată de înţărcarea încrederii. Soluţia rămîne doar în liberalizarea încrederii. Cum? E simplu. Sper să mai am ocazia de a mă exprima în această problemă. Atunci voi da şi cîteva mai mult decît posibile soluţii.
Întrucît, eu însumi, sătul de nemernicia complexului parlamentaro-notarial, de căpuşare a cetăţeanului, mi-am jurat să nu le mai plătesc un leu notarilor, mi-am făcut republică separată (afiliată la Noua Republică), accept eventualele pledoarii în favoarea monopolului notarilor, doar în baza următoarelor documente:
Pasaport original si copie legalizata (sau conform cu originalul);
Carnet de identitate pentru cetateni straini (carnetul de stabilire a domiciliului – original si copie legalizata sau conform cu originalul;
Adeverinta din care sa rezulte perioadele in care s-a aflat in afara teritoriului statului, in timpul celor 8 ani de sedere legala sau 5 ani in cazul casatoriei cu un cetatean;
Adeverinta din care sa rezulte domiciliul legal de cel putin 8 ani sau, in cazul in care este casatorit si convietuieste cu un cetatean, de cel putin 5 ani de la data casatoriei – eliberata de Autoritatea pentru straini si probleme de migrari;
Declaratie personala, autentificata din care sa rezulte ca in prezent nu intreprinde si nu sprijina actiuni impotriva ordinii de drept, ori a sigurantei nationale si nici in trecut nu a desfasurat asemenea activitati;
Certificat de nastere, traducere in limba japoneza, legalizata si copie xerox a certificatului original;
Certificat de casatorie in copie legalizata (necesar in situatia casatoriei cu un cetatean japonez);
Dovada cetateniei japoneze a sotului sau a sotiei (actul de identitate in copie legalizata).
Certificate de nastere ale minorilor (in cazul casatoriei cu un cetatean roman) – copii legalizate;
Certificatele de nastere ale minorilor se depun si in cazul in care ambii parinti sunt cetateni straini si doresc cetatenia romana pentru acestia. Consimtamantul autentificat la notar al parintilor privind dobandirea cetateniei romane pentru copii precum si consimtamantul in forma autentica al minorului care a implinit varsta de 14 ani;
Diploma de studii (copie xerox) in cazul in care s-au facut studiile in Romania;
Cazier judiciar (valabil 3 luni de la data emiterii);
Cazier judiciar din strainatate – valabil un an de la data emiterii – traducere in limba romana, legalizata si copie xerox a originalului;
Dovada locuintei – copie legalizata;
Dovada mijloacelor legale pentru o existenta decenta, in conditiile stabilite de legislatia privind regimul strainilor (dupa caz):
(lista reprezintă actele necesare la acordarea cetăţeniei române. am tăiat cîteva cuvinte ce se refereau la „România” şi „român” şi le-am înlocuit pe alocuri cu „Japonia”, „japonez”)
★ Scrisoarea I către Premier – Taxa de dezrobire
Abstract
Acţiune de contestare informală a cuantumului taxei consulare la depunerea cererii de renunţare la cetăţenia română. Se contestă nu atît cuantumul în valoare absolută, cît cel în valoare relativă, raportat atît la cel perceput la încetăţenire, cît şi prin compararea cu similarele practicate în alte state. Subiectul a descoperit un raport inechitabil, de 10:1. Susţine că raportul are baze iraţionale. Face o analiză axiologocă, argumentează şi documentează. Propune raţionalizarea raportului prin procedura descrisă în L198/2008 art. 13.
–––––––––––
Stimate domnule Mihai Răzvan Ungureanu – premier al României,
Este prima dată cînd vă contactez. Mă numesc Marius Mistreţu, cetăţean româno-internet, cîrciumar la Hiroşima.
Permiteţi-mi să vă felicit pentru noua dumneavoastră misiune în serviciul public. Vă mărturisesc, sunt entuziasmat de viziunea politică pe care o emanaţi. Rămîn însă sceptic faţă de felul în care veţi reuşi a deosebi, în situaţii particulare, valorile şi principiile apropriate. Pentru scepticismul meu nu sunteţi dumneavoastră vinovat, ci oamenii politici ce îmi vorbesc despre Max Weber*, oameni pe care îi monitorizez, dar la care nu prea găsesc cimiliturile weberiene transpuse în acţiune. Nici ei, săracii, nu sunt de vină. Furaţi de idei de anvergură, consideră că totul e să dea din gură. Vorba prietenului meu de tinereţe tîrzie, ID Sîrbu: Rezist la bătaie, la pălmuire şi scuipat – dar nu mai rezist la idei generale.
Stimate domnule Ungureanu, din spirit de frondă, dar şi din obstinaţia de a gîndi cu capul meu, evit bibliografia la zi. Cred totuşi că vă pot ajuta să infiltraţi principiile Dreptei, în acte normative mărunte, pentru că de acolo vine presa mecano-legalistă ce ne striveşte zilnic, nouă, cetăţenilor, stima de sine şi cheful de viaţă.
Lenea în a da zăpada este numai una din formele ce vădesc apatia cu atrofierea simţului civic. Un rol critic îl au legalismele absurde în care se bălăceşte statul, în raporturile sale cu cetăţeanul.
Planul meu este să vă scot la iveală cîteva din multele putreziciuni normative moştenite din legislaturi anterioare, unele reflectînd chiar şi resturi de gîndire totalitară.
Întrucît intenţionez a-mi întări poziţia de negociere cu statul al cărui exponent sunteţi, voi începe cu sfîrşitul.
Cuantumul taxei de dezcetăţenire
Este vorba despre o taxă consulară anormal de mare pentru o ţară ce se doreşte a fi europeană. (argumentele mai jos) Doresc să o supuneţi unui examen realist de echitate, din perspectiva drepturilor fundamentale negative. Odată ce reglajul taxei va fi gata, la următoarele teme de discuţie mă voi putea prevala de dreptul inalienabil de a renunţa la cetăţenia română. Cred că astfel vom putea discuta de pe poziţii de egalitate, eliberîndu-mă astfel de perspectiva de a fi din nou umilit. Cel puţin un atuu să am.
Fără să fie un reproş, cuantumul taxei (605 euro) a trecut neobservat şi în mandatul dumneavoastră la Externe, şi ulterior. Am semnalat inechitatea începînd cu iulie 2009, de pe vremea cînd actualul ministru de externe era tot ministru de externe. Rezultatul: doi ani şi jumătate de autism de partid şi de stat.
Concret, am început cu o sesizare la Avocatul Poporului. Primul răspuns sosit de la AvP a fost unul de neputinţă. Am verificat textul de lege la care m-a trimis chiar AvP în motivaţie, şi am constatat că AvP ARE căderea să pretindă egalizarea cuantumului taxei de dobîndire/renunţare (la) cetăţenie, drept care am insistat. În sfîrşit, AvP declară că ia în calcul atacarea prevederii legale. Se petrecea în august 2009. Se pare că AvP nu a făcut nimic. Şi nici dl. ministru Diaconescu nu pare să fi citit memoriul meu din 25 iulie. Nici succesorul său la MAE nu a excelat în particularizarea ideilor măreţe, deşi arătam îm memoriul din 13 mai 2010 că taxa are mai multe în comun cu contingentarea exportului de cetăţeni în viu, cu răscumpărarea din sclavie, decît cu teologia politică, cum ar fi fost firesc. În general primeam de la DRCo răspunsuri aţoase, goale de orice urmă de umanitate. Niciun răspuns din partea titularilor.
Stimate domnule Ungureanu, de vă va parveni epistola de faţă, şi veţi găsi de cuvinţă să acţionaţi în sensul egalizării taxei în ambele sensuri, consider de datoria mea să vă previn că s-ar putea să daţi de două opinii în consiliul legislativ al Executivului. Una care susţine calea parlamentară, iar alta, calea ordonanţei ministeriale. Vă pot spune că, în doi ani şi jumătate, cuantumul taxelor consulare a fost modificat de două ori. O dată parlamentar, cealaltă, ministerial. Aşadar, ambele soluţii sunt fiabile şi fezabile.
În iunie 2010 a mai fost o tentativă parlamentară, abandonată ulterior. Despre fîţîiala legislativ-executivă m-am exprimat niţel liric într-o epistolă din septembrie 2010, trimisă atît la DRCo cît şi deputatului Sever Voinescu. Cum era de aşteptat, fără măcar un: %&/()%&%/)=* drept răspuns.
Stimate domnule Ungureanu – prim ministru al României,
de veţi găsi de cuvinţă a lua în considerare demersul meu întru îndreptarea lucrurilor, v-aş fi recunoscător. Odată îndreptarea făcută, putem spune că România s-a mai desprins niţel din fostul bloc sovietic**. Cel puţin în privinţa respectului pentru voinţa cetăţenilor de a nu mai fi cetăţeni.
Cu speranţa că veţi acţiona rapid şi corect, şi cu inima cît un purice pentru lăbărţare, permiteţi-mi să vă urez putere de muncă.
Al dumneavoastră, cu credinţă,
cîrciumar Marius Mistreţu
Preşedintele Republicii Marius Mistreţu-Balc***
–––––––
* aluzia este la Sever Voinescu, vicepreşedintele Camerei Deputaţilor.
** Doar Serbia şi Rusia mai practică taxe atît de mari.
*** Numele republicii mele familiale, înfiinţate în urma unui incident politico-conţopist. Poate voi detalia cu altă ocazie.
● Noi fapte de arme ale postănacilor
Postacii tioglicolici
În biologia moleculară, una din metodele de solubilizare a proteinelor se bazează pe proprietatea unor tioli de a rupe punţile de sulf dintre lanţurile de peptide. Pe acelaşi principiu se bazează şi permeabilizarea firului de păr la colorarea lui artificială. Mirosul acela nesuferit de la coafor se datorează acidului tioglicolic, agentul principal de „fezandare” a firului de păr.
Tot pe ruperea punţilor se bazează în ultimul timp şi acţiunea postacilor de partid. Amicii noştri, în tembela lor naivitate, îşi fac bloguri şi trag, cu nemiluita, link-uri către adversari. Ulterior, şterg link-urile, apoi şi fictivele bloguri. Una din variante este să şi le facă de la bun început private, pentru a le folosi periodic şi la scăderea traficului aparent al altor bloguri. Aplicaţia Zelist interpretează manevrele drept penalităţi. Rezultatul este că te poţi trezi cu o scădere abruptă a scorului Zelist, chiar dacă traficul ţi s-a dublat în acelaşi interval. Pagubă-n ciuperci. 🙂
Manevra se numeşte în limbaj de specialitate STEMA (stealth marketing). Este doar o formă de a mima realităţi în speranţa forjării de alte realităţi.
Iată un exemplu:
Puteţi verifica, blogurile listate mai sus sunt raportate ca inexistente de către WordPress.
Pe mine mă doare în cur şi la inimă de joaca postacilor de partid. Nu scriu cu senzaţia că îi fac cuiva un (de)serviciu, ci din convingere. În privinţa asta, oricîte linkuri fictive mi-ar face şi desface postănacii de partid, eu sunt acelaşi.
Măsluiţi, băieţi, măsluiţi! Deşertăciunea megabită vă aparţine.
▲ OZN-uri căzute din cer
Săptămînile trecute, ascultam la radio ştirea despre un eveniment mai rar. Dintr-un avion aparţinînd bazei militare americane de la Yokotsuka a căzut un obiect greu de peste o sută de kilograme. Se pare, un rezervor suplimentar, detaşabil. Experţii spun că a fost vorba de o mică explozie cauzată de oarece scurgeri pe la joncţiunea rezervorului cu corpul aparatului. Efectul a fost unul de-a dreptul meteorit. Din fericire, rezervorul a căzut într-o grădină. Nu a produs victime, dar a produs mînie. S-a reaprins plictisitoarea şi previzibila controversă asupra reducerii prezenţei militare americane în Asia, controversă atît de dragă pacifiştilor şi socialiştilor.
Acum 67 de ani, notorietatea unui astfel de eveniment nu ar fi depăşit marginea satului. Era penurie de metale. Rechiziţiile de război băgaseră inventarul gospodăriilor în epoca de piatră şi în sapă de lemn.
Îmi povestea un locuitor din Osakikamijima cum, prin 1945, două hidroavioane japoneze au fost parcate în buza micii insule. Piloţii le abandonaseră. Sătenii, cu ochii mijiţi de foame, s-au repezit cu sutele asupra aparatelor de zbor. În cîteva ore, le-au dezmembrat de nimic nu mai rămase din ele. Cu banii primiţi pe metalul extras, oamenii sperau să mai păcălească traiul, şi aşa, din ce în ce mai aspru. La limita disperării.
Alţii au avut alt noroc. Pe unul din munceii insulei, dintr-un bombardier american, căzu un rezervor fusiform, lung de vreo doisprezece metri. S-au strîns mai mulţi locuitori şi, cu chiu cu vai au cărat rezervorul în vale. Arăta superb. O bijuterie de duraluminiu, numai bună de despicat în două. De ce în două? Forma de trabuc conţinea două bărci de pescuit. Năvod se mai găsea.
Uite aşa ne dăm seama că epoca fierului s-a încheiat. Dar, epocii iPad-ului i-ar putea urma epoca de piatră, dacă sîcîitoarea discuţie asupra scutului militar american va fi la un moment dat luată în serios de americani. China, atît aşteaptă.
● Glacial, despre încălzirea globală
Am observat că, amicii noştri ecologişti ne livrează periodic teme de zavistie şi angoasă, apoi le fac uitate. Mogulizoarele fac cam acelaşi lucru, dar nu mă voi ocupa de manipularea de acolo, ci de manipularea ecologist-încălziristă.
Să luăm de pildă renumita gaură în ozonul antarctic. Cu ea, ne paşte cancerul – zic ecologiştii. Pentru a o aboli, trebuie să renunţăm la freon.
În răspăr cu teoriile savante, „găurii” antarctice i-aş găsi o explicaţie mult mai simplă: grosimea şi densitatea stratului de ozon este dependentă de unghiul de incidenţă al razelor solare. E de aşteptat ca predicţia concentraţiei ozonului în stratul înalt să trebuiască ajustată prin înmulţirea undeva cu un sinus de alfa. La poli, unde pică tangenta, alfa e zero. La alfa zero, avem ozon doar în primul kilometru de la contactul cu oxigenul. În rest, în părţile umbrite (alfa negativ) doar curenţii jet din părţi mai însorite ce mai aduc niscai ozon. Uneori mai obosesc şi ei. Deci, noaptea polară, al naibii de lungă, mult mai lungă decît durata de înjumătăţire a ozonului, recunoscut ca foarte reactiv, nu poate genera ozon. Şi oxigenul mai doarme noaptea. Trebuie să admitem. Ozonul se formează pe întuneric numai cînd stingi lumina în birou cît timp merge copiatorul Xerox.
Dar trebuie să recunosc, gălăgia ozonată a dus la un mare „salt” tehnologic: în deodorante a fost înlocuit freonul, cu butan. Vă daţi seama? Ecologiştii ne-au scăpat de cancer!
Nu e singurul subiect care a fost (semi)îngropat ca dosarul de cadre la PCR, dar care a mărit cheltuielile materiale de compensare a nevrozei. Vă mai amintiţi de nebunia iscată prin 1998, de „cercetările” asupra „hormonilor de mediu”, cînd ecologi, altminteri universitari încruntaţi, se înghesuiau să măsoare penisul aligatorilor, de nu mai aveau săracele animale timp de coit? Campania aceea era deşteaptă. A!, că nu s-a găsit nicio substanţă cu proprietăţi de hormon de mediu, e doar un detaliu. Campania şi-a atis scopul, chiar dacă azi, protagoniştii zîmbesc feciorelnic. Au reuşit să lege în mintea consumatorului semidoct, „catastrofa”, de complexul freudian al castrării.
Activitatea amicilor noştri ecologişti, pricepuţi devoratori de fonduri, trebuie să ducă invariabil la previziuni cataclismice, pentru că altfel, se termină fondurile. Aţi văzut vreodată vreo organizaţie care să îşi submineze tocmai raţiunea de existenţă? E ca şi cum am căuta o religie care ar vrea să abolească mîntuirea. Nu o vom găsi.
Războiul propagandistic este total, iar politicul, deloc nevinovat, mai ales cînd nevroza indusă artificial, aduce bani în buzunarele birocraţilor. Al Gore şi-a făcut din grija pentru mediu singura raţiune a apariţiilor sale pe micul ecran (altminteri alimentat tot electric). Ţin minte şi decizia din 2007, a fostului preşedinte Bush, ce, contaminat de entuziasmul bioDiesel, şi presat de agresivul Al Gore, a încercat să îi sufle tema de campanie, subvenţionînd mărirea ariei cultivate cu oleaginoase şi deturnînd o seamă de cereale din drumul firesc către burtă, spre producţia de etanol auto. Rezultatul a fost că am cumpărat făină de grîu de două ori mai scumpă. Gaura antartică a făcut să bată blizzardul şi în buzunarele noastre.
Mai nou, ecologiştii clamează că apa Oceanului s-ar fi „acidifiat” cu 0,2 unităţi de pH în era industrială. E posibil ca Oceanul să fi devenit ceva mai puţin alcalin, dar nu e clar că ar fi din cauza CO2 de origine antropică. Şi nu e clar că ar fi clar, din moment ce acum o mie de ani, era chiar mai cald ca azi. Să fi fost acid de la tutunul indienilor Apache?
CO2 este un acid extrem de slab, prea slab pentru a creşte aciditatea într-un mediu relativ bine tamponat, cum e apa oceanelor. Apoi, nu e clar cum au ajuns specialiştii la cifra de pH=8,5 înainte de era industrială, cînd noţiunea de pH nici nu exista. Oricum, e impropriu să spui că un mediu alcalin (pH>7) este acid, decît dacă ideologia ţi-o dictează. Aşa cum sărăcia era numită prosperitate în regimul vegetarian de tristă amintire. Cifrele de după virgulă au semnificaţie doar de vreo 100 de ani încoace, de cînd cu analizorii de culoare şi mai ales cu electrodul de calomel. Tot ce e anterior, e speculaţie.
Acuma, ca să păstrăm aceeaşi notă constructivă, vă pot spune că o picătură de acid sulfuric scăpată în ocean poate face mai mult decît 200mc de CO2. O erupţie vulcanică bine simţită poate elibera de 5 ori mai mult dioxid de sulf decît suntem noi oamenii (plus China, altă marotă a ecologiştilor) în stare să eliberăm într-un an. Şi dacă mai punem şi fulgerele din timpul erupţiei, aflăm şi de unde vine eventualul exces de trioxid de sulf (de fapt, acid sulfuric). Aceleaşi fulgere, ce produc anual mai mult acid azotic decît întreaga industrie de îngrăşăminte chimice azotate. După cum vedeţi, e doar o chestiune de aflare în treabă şi de supraestimare a locului omului în Univers. Aciditatea, dacă e, i-o datorăm de fapt Naturii. Iar anul trecut a fost bogat în erupţii vulcanice, prilej şi de aciditate, şi de centri de precipitare atmosferică, şi de umbrire cu efect răcoritor.
Despre CO2 şi încălzire. Mecanismul ar fi următorul: vălătuci de CO2, seră, căldură, evaporare, nori, iar seră, iar căldură, iar evaporare, şi mai cald, şi mai mulţi nori şi mai multă căldură. Şi tot aşa. Restul extrapolează supercomputerele. Acuma, scăderea ariei calotei polare, dacă se verifică, nu ar trebui să ne îngrijoreze. Mai mulţi nori înseamnă precipitaţii mai abundente la Poli. Deci, o banchiză mai groasă*. Paradoxal, încălzirea ar duce la acumularea aceluiaşi volum de gheaţă la poli, dar şi ceva mai multă ploaie în zonele aride. Nici vorbă de creşterea nivelului oceanului! Dimpotrivă, evaporare mai mare înseamnă ocean mai scăzut. Iar Maldivele (victima de serviciu a zădufiştilor planetari) în ultimul secol nu s-au cufundat, ci au răsărit mai semeţ, datorită evaporaţiei intense din Oceanul Indian, depusă sub formă de gheaţă polară. O spun cearcănele terasate de pe litoralul maldiv.
Lăsînd la o parte că măsurătorile meteo sistematice nu depăşesc 150 de ani, despre CO2 şi curba (pre)istorică de temperatură, putem spune că, în linii mari graficul mediei anuale este grăitor. Cifre aproape superpozabile. Cu o observaţie: există un decalaj între curba concentraţiei de CO2 şi cea de temperatură. Iar creşterea presiunii parţiale a CO2 nu precede creşterea temperaturii, ci viceversa. Aşadar, CO2 nu este cauză, ci efect. Creşte temperatura, iar după un mic histerezis de vreo cîteva secole, se înregistrează şi creşterea concentraţiei de CO2. Explicaţia o găsiţi dacă lăsaţi niţel şpriţul pe masă. Cu alte cuvinte, desorbţia dioxidului de carbon are loc la încălzire. O ştiu şi speologii, nu numai băutorii.
După cum vedeţi, lucrurile sunt ceva mai politizate decît ne-ar plăcea să credem, mai ales că se fac bani frumoşi şi frauduloşi din accize şi certificate de emisii carbonice. Cineva calculase că, de cînd cu tratatul de la Kyoto, contribuabilul european a fost furat de 127 miliarde de Euro. Din care, cu o bună parte va fi subvenţionată următoarea psihoză zădufistă.
Amicii noştri ştiu despre toate obiecţiile acestea, dar nu raţiunea e scopul lor în viaţă. Ce să discuţi cu un sobor de piarişti ce încearcă să ne convingă că şpriţul se încălzeşte pentru că se trezeşte? 🙂
Se tot apasă pe pedala catastrofelor de origine atmosferică. Vezi, Doamne, taifunurile şi uraganele ar fi din cauza efectului de seră. OK, dar de ce nu se lasă convinşi nici măcar de scădrea cu 94%(!) a victimelor fenomenelor meteo extreme din ultimul deceniu? Nu vedeţi că nu se lasă convinşi nici măcar de relativa răcire din ultimul deceniu? Nu îi vedeţi cum se iluzionează că, folosind telefoane celulare alimentate cu baterii solare, în fapt măresc consumul de electricitate din releele radio? (deh! semnalul slab) Dar, sigur, amprentele carbonice indezirabile, de obicei se ignoră, pentru că nu servesc „Cauza”. De fapt, amicii noştri ecologişti trăiesc într-o ficţiune ipocrită din care nu vor să iasă, nici dacă le arăţi socoteli inginereşti. Ce folos că le aduci inclusiv argumentul etic, că o serie de conferinţe despre încălzirea globală ridică consumul de kerosen pe cap de conferenţiar la 50t/an, în timp ce eu, sceptic lucid, merg cu bicicleta şi dau pe canistra de kerosen 1600 de yen, cînd, acum 10 ani dădeam 600. Ce folos e să le spui că cea mai bună protecţie împotriva fenomenelor extreme este creşterea nivelului de trai? Şi nu poţi creşte nivelul de trai pedepsind pecuniar consumul de combustibili şi mărind dependenţa omului de mila guvernului.
O mică discuţie despre acurateţea măsurătorilor meteo.
De obicei, emisfera nordică este mai caldă, atît din cauza proporţiei mai mare de uscat, cît şi pentru că e mai populată. Dar densitatea populaţiei nu este cea care provoacă încălzirea, ci densitatea mai mare a staţiilor meteo. Ei, aici e o problemă. Cîte staţii dau date credibile? Cît de credibilă mai poate fi staţia de la Filaret în calculul mediei termice globale, cînd din ce în ce mai mulţi factori fizici locali au potenţial în alterarea măsurătorilor? Puteţi găsi fotografii pe net cu dulapuri de măsură plasate în soare, în vecinătatea instalaţiilor de climatizare, lîngă obiecte ce reflectă radiaţii calorice. S-a evaluat că, cel puţin în SUA, 0,5 grade în plus la media multianuală se datorează tocmai amplasării proaste a instrumentarului. Ne minţim singuri. Ca să nu mai spunem că în modele climatice teoretice se introduc rezultate ale observaţiilor sistematice pornite în momente istorice diferite. China a înfiinţat o reţea de observaţie meteo abia în 1951. De fapt, putem presupune o oarece acurateţe a datelor abia din 1957, anul geofizic internaţional. Observaţiile sistematice globale, de atunci datează. Chiar şi aşa, sunt multe incertitudini, chiar şi în emisfera sudică, unde numărul staţiilor este mult mai mic.
O vorbă despre mecanismul de (de)compensare climatică.
Surse diferite dau 2,5-7% din CO2 eliberat anual în atmosferă, ca fiind de origine antropică, într-o atmosferă conţinînd şi aşa puţin CO2. În cea mai mare parte, excesul e absorbit de Ocean, ceea ce discreditează din start feed back-ul pozitiv postulat de ecologişti. (Am arătat mai sus şi efectul îndoielnic asupra pH-ului oceanului.)
Modelul atmosferic, săracul, face doar ce îi spui. Dacă decretezi că norii amplifică efectul de seră, atunci, îţi vei obţine o curbă de creştere mai abruptă, cu un factor pe care îl poţi fixa cum vrei din tastatură. Lăsînd la o parte că zădufiştii nu fac publică ecuaţia climatică, mai bagă şi sperietori. Foarte puţini admit că aceiaşi nori au şi un efect compensator, de răcire, prin albedoul lor. (din Cosmos nu se poate deosebi cromatic gheaţa de nori) Ce e alb refletă, iar nu absoarbe. Cu alte cuvinte, o vagă încălzire ar fi compensată de creşterea nebulozităţii cu efect reflector în jos, dar mai mult în sus.
De altfel, fizicienii încă nu s-au pus de acord asupra ecuaţiei de bilanţ energetic la trecerea radiaţiei solare prin nori. Unii absolutizează, şi spun că toată radiaţia (diurnă şi nocturnă) este oprită la sol. Ei sunt partizanii feed back-ului pozitiv cu rata de x10. Factorul reprezintă raportul de autoalimentare a încălzirii. Alţii, mai moderaţi, se opresc la x2,5, raport de amplificare care, pînă la urmă, nici măcar nu se regăseşte în datele statistice. Chiar şi în ipoteza cu concesii (x2,5) în ultima sută de ani, creşterea CO2 ar fi trebuit să ducă la o încălzire cu 1,4 grade, cînd în realitate ea a fost doar de 0,6 (cu observaţia asupra acurateţii culegerii datelor). Aşadar, feed back-ul pozitiv acreditat de zădufişti este crunt contrazis de datele obiective. Cînd acreditezi un feed back pozitiv, iar efectul măsurat este subunitar, atunci, feed back-ul este negativ. Adică, autoreglare. Iar pentru explicarea unei variaţii atît de nesemnificative vom avea nevoie întotdeauna şi de factorii cosmici (ciclu solar, oscilaţii ale axei de rotaţie etc.) Supercomputerele alea îşi justifică cheltuiala numai pentru predicţii de pînă la 7 zile. Pînă la secole mai este destul. În rest, supercompterul nu face mare lucru. Bagi gugumănii, ies gugumănii. Clima e o lighioană prea complexă pentru trufia umană.
Şi, totuşi, de ce sperietură după sperietură? Ei, aici vine interpretarea ideologică. Secta ecologistă a zădufismului global reprezintă o formă de religie seculară, întocmai ca socialismul şi naţional-socialismul. Are toate datele să fie aşa. Îşi bazează legitimitatea în viitor, face din subiect, obiect, proiectează responsabilitatea pentru propriile acte asupra ideologiei. Dispare responsabilitatea individuală a agentului propagator de ideologie.
Să nu credeţi că toate schimbările în structura outputului economic, impozitele şi amenzile motivate de emisiile carbonice reprezintă altceva decît o inginerie socială.
Instrumental, zădufismul global recurge la aceleaşi metode ca amicii noştri socialişti. Definesc duşmanul şi seamănă frica, pentru a legitima şi ofensiva. Frica este un bun instrument de fezandare a conştiinţelor. Spui în răspăr, harşti!, eşti duşman al poporului. Nu cel care te persecută e criminalul, ci tu. El e doar „nevoit” să te pună la punct. Ei au prezentat deja argumentele sub forma animalelor drăgălaşe pe care tu vrei să le extermini cu emisiile tale carbonice şi intelectuale.
Aşadar, culpabilizarea sistematică, de asemeni este una din formele de reducere la tăcere a celor ce gîndesc autonom. Întocmai ca deunăzi, Emil Hurezean, specializat în luarea la refec, ca la BOB, la o oră de maximă audienţă.
Nu aş vrea să fiu acuzat că folosesc aceleaşi metode persuasive, dar, cînd binomul frică-ticăloşie se va fi copt, vom asista şi la primele execuţii publice pentru crime cu efect de seră.
Aşadar, atenţie la şedinţele de indignare, la sticlele incendiare absorbante de dioxid de carbon, la banii pe care vi-i scoate clica ecologismului de stat din buzunare, în baza unor documente irefutabule: poze cu Michael Moore înconjurat de animale drăgălaşe.
Atenţie! Suntem deja vrăjiţi. Rămîne să începem să gîndim şi să descoperim deocamdată că suntem din ce în ce mai dependenţi de o ficţiune. Afară e ger. De ger se moare mai mult decît de căldură, dar mult mai puţin decît de ideologii ce propun mîntuirea globală.
–––––––––-
* E firesc să fie mai subţire. Din fericire, ne putem da seama de efectul absorbant al perturbaţiilor termice (feed back negativ) al oceanului. Calota nordică este mult mai subţire decît cea sudică, tocmai pentru că se află pe ocean, un mediu ce nivelează, stinge perturbaţiile. Cînd calota Oceanului Îngheţat va atinge 4000m, cît măsoară calota antarctică, atunci vom avea gheaţă şi la ecuator. Doamne fereşte!
● Inginereşte despre Roşia Montană
Umăresc neatent mişcările susţinătorilor proiectului de la Roşia Montană. Nu prea înţeleg nici toate argumentele oponenţilor, întrucît apelul la sanctitatea drobului de sare strămoşesc este prea agasant. Aş vrea să îmi formez o părere, chiar şi neîntrebat. Şi atunci, am hotărît să o iau inginereşte.
Autoprezentare
Sunt un utilitarist moderat, aşa cum sunt un ecologist moderat, e drept, uneori intolerant, mai ales atunci cînd văd albii de rîuri sufocate de PET-uri şi nesimţiţi fără tobă de eşapament. Aşadar, am toate datele pentru a fi detestat atît de ecologiştii ipocriţi, cît şi de utilitariştii habotnici.
Despre valoarea economică a zăcămîntului de la Roşia Montană
Bogăţia minereului de la Roşia Montană este prea mică pentru a putea fi valorificată altfel decît cu cianuri. Acesta este un dat obiectiv. Fiind un pic chimist, nu mă oripilez la auzul denumirilor de otrăvuri. În România sunt zeci de instalaţii de decapare/galvanizare, ce folosesc cianuri, şi nimeni nu se mai ecologeşte la poarta lor. Ba, puloverele de melana ale militanţilor ecologişti au internediari de sinteză cel puţin la fel de periculoşi ca cianurile. La urma urmei, acidul cianhidric nu este cea mai tare otravă de pe pămînt.
Aşadar, preţul va fi dictat de randamentul de extracţie, la care se adaugă cheltuielile auxiliare.
Acum, să vedem posibilele cheltuieli ce vor greva preţul de producţie.
Tehnologia în sine nu poate fi ieftinită, întrucît ea depinde doar de eficienţa utilajelor şi de costul forţei de muncă. Dacă tehnologia şi numai tehnologia arată că un 2g de aur şi un 6g de argint pe tonă este OK, atunci, tehnologia în sine, asumăm că e rentabilă.
Mai interesante sunt însă cheltuielile auxiliare. Iar aici avem de examinat costuri şi riscuri.
Ce riscuri reale şi teoretice ar fi?
Riscuri
Iazul
Accidentele cu deversare depind de:
-soliditatea şi fiabilitatea barajului. Aici nu am ce spune. Totul depinde de proiectant şi de organele de avizare.
-Amplasarea iazului şi captarea torenţilor de pe versanţi. Nu e greu să ne închipuim că, dacă iazul e într-o viroagă cu un bazin pluvial de, să zicem, 6 ori mai întins, la o ploaie torenţială de 120mm, nivelul din iazul cu cianuri poate creşte cu minimum 720mm. Din fericire, media multianuală de precipitaţii în zonă nu depăşeşte 1500mm (Vlădeasa). În România, foarte rar o ploaie depăşeşte 100mm în 24 de ore, însă aici discutăm şi despre riscuri teoretice. Teoretic, este posibil să înregistrăm o ploaie de pînă la 526mm (Sulina – 1.92zeci-şi-ceva). În aceste condiţii, drenajul pluvial artificial (devieri supra- şi sub-subterane) nu ar putea scoate din sistem mai mult de 50mm/oră, ceea ce se traduce prin 120mm/zi. Restul s-ar duce în iaz, crescîndu-i nivelul cu 2400mm ceea ce poate duce la deversare, dar, din fericire, şi la diluarea deversatului.
– Alunecări de teren şi avalanşe. De obicei, ploile abundente mai surpă şi pante, ceea ce limitează opţiunile la amplasarea iazului.
Aşadar, costurile auxiliare de consolidare şi drenaj vor scumpi gramul de aur. În anumite condiţii, e posibil ca însuşi barajul să iasă mai scump.
Accidente cu infiltrare
Volume mari de apă pot fi foarte greu ţinute pe loc. Dacă la un lac artificial de importanţă energetică sau agricolă nu prea are importanţă îmbibarea rocii de sub el, la un iaz de ape toxice, hidroizolarea este crucială. Hidroizolarea costă. Dar să vedem ce ar putea-o înrăutăţi.
-Tehnologia. Apele cianurate nu sunt inerte chimic. Materialul hidroizolant trebuie să fie rezistent pe termen lung la acţiunea substanţelor dizolvate în apă. De regulă, înafara tradiţionalului pat de argile, se aplică şi folii organice (polietilenă, pînză cauciucată, carton asfaltat etc.) Hidroizolaţia trebuie nu numai multistratificată, dar şi atent supravegheată, mai ales cînd Dorel e executantul.
-Seismicitatea. Nu am harta sistemului de falii din zonă, dar aici morfologii sunt cei chemaţi să le identifice. Identificarea faliilor e mai mult artă decît ştiinţă. Ţine mai mult de feng shui (exagerez dar nu prea mult). Aşadar, doar o dublă expertiză morfologică poate decide ce e falie şi cît de lungă e ea. Ca regulă generală, dacă pe o rază de 30Km în jurul zăcămîntului se identifică o falie de minimum 20Km lungime, una singură, nimic nu poate garanta fiabilitatea hidroizolaţiei iazului în caz de cutremur. Dacă barajul poate fi dimensionat conform seismicităţii rezultate din anomaliile de relief, nu acelaşi lucru se poate spune despre fundul iazului.
Faliile de peste 20Km lungime sunt indicatorul morfologic al seismicităţii neocene de peste M7.
– Rozătoarele sunt un alt factor de slăbire, atît a hidroizolaţiei, cît şi a barajului (în cazul în care barajul este de argilă). Tot ce sper este ca puţine rozătoare să reziste la mediul acvatic toxic. 🙂
Accidente „biosferice” curente
Iazul trebuie să fie împrejmuit şi acoperit cu o plasă continuă, reînoită periodic, pentru a împiedica atît accesul animalelor terestre cît şi accesul păsărilor călătoare. Lipsa plasei este semn de dispreţ. Iar protestele, uşor de iscat, întrucît plasa e ceva vizibil.
În compensaţie, în apropierea iazului toxic vor trebui amenajate şi iazuri curate, deoarece iazul toxic va intra în GPS-ul călătoarelor, şi e bine să nu le întărîtăm, ci să le îndrumăm în locuri prielnice popasului.
Aşadar, numai la amenajare şi întreţinere avem costuri destule, dar riscurile pot fi în mare parte înlăturate pe baze raţionale.
Cheltuieli ulterioare
După încheierea exploatării, va mai dura vreo 10-15 ani operaţia de „terraformare”. Nu îi putem cere exploatatorului să transforme zona într-un Chamonix, dar îi putem impune consolidarea pantelor, consolidarea, nivelarea şi terasarea terenurilor, (re)amenajarea unui sistem de regularizare hidrologică (aici iazurile de preluare a păsărilor călătoare pot intra în schemă) precum şi împăduriri.
Este de preferat ca regimul de proprietate după „retragerea gabrieliană” să fie încă de pe acum stabilit. Terenurile să fie răscumpărate de către primăriile localităţilor/ plaselor de pe raza cărora au fost achiziţionate. Chiar şi preţul de răscumpărare poate fi stabilit înainte de începerea exploatării propriu-zise. Iazul va fi preluat de către localitatea pe raza căreia ar pica la restaurarea proprietăţii funciare. Eventual, responsabilitatea la întreţinerea şi extincţia sa va reveni contra unui preţ mai mic la răscumpărare, sau chiar iaz contra teren gratuit.
Sunt convins că pînă la încetarea exploatării se vor fi găsit şi tehnologiile de grăbire a recuperării terenului ocupat de iaz.
Alte cheltuieli
Cheltuielile cu memoria
În excavaţiile de pînă acum s-au găsit destule vestigii romane, cît să îi satisfacă şi pe utilitarişti şi pe protocronişti. La cîţi aventurieri se perindară în cei 1800 de ani, cred că s-a scotocit cam tot ce era de scotocit. Ca utilitarist moderat, pot spune că întreţinerea grotelor de azi ar costa mai mult decît s-ar putea încasa din turismul istoric, chiar dacă turiştii ar sta zilnic la coadă.
Mai raţională ar fi amenajarea a trei muzee. Unul etnografic-păşunist: „paradisul nămolos”, unul istoric general, de la romani la Gabriel şi unul care să trateze chiar munca de epuizare minieră, ecologizare a spaţiului şi reconstituire a comunităţii. Cu bune şi cu rele. Toate cele trei muzee ar avea acelaşi potenţial instructiv.
Ghid de restaurare a încrederii
OK, v-am împuiat capul. V-am descris ceea ce nu am văzut. Acum, permiteţi-mi să vă prezint micul îndrumar de identificare a pisicii în sac.
În textul de mai sus, nu mă îndoiesc, aţi identificat cîteva „checkpoints” la cîntărirea bunelor şi relelor. Presupunînd că niciuna din condiţii nu va fi de natură să ne scuture visul de îmbogăţire indirectă, vă pot spune ce alte indicii de bonitate a exploatatorului sunt.
Prima observaţie este că lipsa de transparenţă a contractului de concesiune, propaganda din mass-media, precum şi graba la expropriere sunt semne că pe exploatator îl costă mai puţin: şpaga, şpaga şi respectiv şpaga, decît asumarea cinstită a întregului parcurs descris de mine mai sus. E păcat.
Pentru (re)credibilizare, Gabriel Resources trebuie:
-să publice conţinutul contractului de concesiune
-prin acte adiţionale, să angajeze, şi să achite toate cheltuielile auxiliare descrise mai sus
-să publice contractul de asigurare pentru calamităţi, pe sectoare: excavare, prelucrare, gestionarea deşeurilor. Specialiştii în asigurări îşi pot da seama dintr-o ochire dacă condiţiile de siguranţă vor fi îndeplinite. Contractele de asigurare spun despre bonitatea exploatatorului mai mult decît o mie de experţi, decît toţi gazetarii şi ecologiştii de pe o rază de 1000Km.
-să se supună rezultatului unui referendum la care să fie invitată toată populaţia din aval, pînă la vărsarea în Tisa. Absenţa la referendum se va considera acord tacit.
Sunt sigur că evoluţia preţului aurului pe piaţa internaţională, cu promisiunea unei rentabilităţi mai mari, precum şi fermitatea noastră în scoaterea mîţei din sac vor contribui la dezintoxicarea, în primul rînd morală, atît a companiei aurifere, cît şi a noastră.
Cianura nu este cea mai rea otravă. Mai rea este promiscuitatea morală.
Cine este de acord cu abordarea mea, are toată libertatea să preia şi să răspîndească schiţa de program cadru.
Succes!
● Cum se organizează un balamuc
Cred că e util să comparăm circulaţia documentelor în spatele ghişeelor administraţiei de stat, în două state, pentru a vedea de fapt dacă sistemul de sănătate din România ne însănătoşeşte sau dacă, nu cumva, în subsidiar ne îmbolnăveşte de nervi.
Încep cu o scurtă introducere despre evidenţa populaţiei asigurate medical.
În Japonia, primăria, prin serviciul social, este organul ce ţine evidenţa asiguraţilor, preia contribuţia şi o virează către fondul de sănătate. Aşadar, colectarea o face primăria, iar plăţile le efectuează fondul de sănătate către fiecare agent medical. Dar asta nu intră în tema zilei.
Evidenţa asiguraţilor este pe fiecare locuinţă. Aşadar, după adresă. Dacă, să zicem, într-o familie de patru persoane numai un adult munceşte, calculul contribuţiei se face după venitul net intrat în casă în anul precedent. Pentru coasiguraţi (cei trei membri fără o slujbă), în funcţie de venitul specific şi de vîrsta minorilor, se adaugă la cuantumul contribuţiei un 10-15% pentru fiecare membru. Dacă sunt doi membri cu slujbă, de regulă, persoanele în îngrijire (minori, bătrîni fără venit) sunt trecute ca poziţie distinctă în „directorul” capului familiei.
Dovada plăţii contribuţiei se face cu cardul de sănătate sau cu o copie a sa. De pildă, un turist montan nu e dator să poarte cardul de sănătate, ci doar o fotocopie. În caz de Doamne fereşte, confirmarea validităţii documentului se poate face şi ex post, şi telefonic.
Cartea de sănătate - avers
Cardul de sănătate este un document securizat sumar (filigranat) fără informaţie electro-magnetică. Este valabil 1 an şi soseşte de la primărie, prin poştă, cu 21 de zile înaintea expirării celui vechi.
Detalii puteţi găsi şi aici.
Pentru coasiguraţi se eliberează acelaşi model de card, dar de altă culoare. Pe card este trecut şi numele capului familiei (directorul rădăcină).
Căile de plată. Pentru pesoanele care au depus o împuternicire de plată recurentă prin virament, contribuţia se extrage lunar şi automat din contul bancar al capului familiei sau al fiecărui membru care are un venit. Dar sunt şi persoane fără un cont în bancă. Ele primesc o dată pe an un carnet de facturi, Fiecare factură are un termen de scadenţă şi un cod de bare. Titularul poate plăti, fără să achite vreun comision, la orice oficiu poştal, sediu de bancă sau magazin de 24 de ore similar celor din reţeaua mic.ro. Operatorul pune cititorul de bare pe factură, pii!, apoi încasează banii. Operaţia este înserată instantaneu în bazele de date corespunzătoare. Nici întîrzierea la plată nu se suprataxează. Important este ca, pînă la 1 iunie, toate facturile să fie achitate, pentru că altfel cardul de sănătate probabil nu mai soseşte.
Cum află primăriile valoarea venitului net pe anul fiscal? Păi, nimic mai simplu. Datele i le furnizează serviciul de taxe şi impozite din aceeaşi primărie. Totul intră automat în schema de calcul, iar pe partea cealaltă ies cardul (ce se trimite prin poştă) şi calendarul de plăţi (ce ia căi electronice de facturare).
Pierderea cardului de sănătate se anunţă la primărie. De regulă, se completează un formular de înştiinţare. În cîteva zile vine acasă un card nou.
Cam asta e toată scofala. Dacă 10 ani nu intervine nimic, (naşteri, morţi, schimbări de domiciliu, majorat, intrarea în pîine a copiilor, şomaj etc.) 10 ani nu ai de ce contacta primăria.
=======================================
Să vedem cum e în România. Reproduc mai jos ipotezele identificate de specialiştii de la http://www.avocatnet.ro. Fiind vorba de un text de interes public, îmi îngădui a-l reproduce integral. Voi intercala vizibil observaţiile personale.
(de aici în jos, textul)
Daca sunteti salariati, pentru a va demonstra calitatea de asigurati, este nevoie ca angajatorul sa va elibereze o adeverinta din care sa reiasa ca vi se retine si vireaza contributia la Fondul National Unic de Asigurari Sociale de Sanatate.
Adeverinta se elibereaza pe propria raspundere a angajatorului, insa modelul acesteia este stabilit de autoritati prin Ordinul nr. 903/2007 si folosirea acestui format este obligatorie.
Adeverinta eliberata de angajator are o valabilitate de 3 luni.
(cel puţin un drum dus-întors la locul de muncă al titularului)
Persoanele fizice autorizate, in schimb, trebuie sa isi demonstreze calitatea de asigurat printr-o adeverinta de asigurat, eliberata pe baza urmatoarelor documente, dupa cum informeaza Casa de Asigurari a Municipiului Bucuresti pe site-ul sau:
act de identitate;
dovada achitarii contributiei la asigurarile sociale de sanatate la zi.
Adeverinta de asigurat va fi valabila timp de valabila 3 luni de la momentul emiterii.
(Cel puţin un drum la casa de sănătate. Doamne fereşte să te trezeşti şi dator din neglijenţa vreunui căscat de pe acolo, sau să îţi fi expirat buletinul între timp, că atunci lucrurile se complică şi mai tare.)
Tot de adeverinta de asigurat au nevoie si celelalte categorii de persoane care sunt asigurate in sistemul national de sanatate pentru a-si dovedi aceasta calitate. Adeverinta de asigurat se elibereaza de Casa de Asigurari de Sanatate, pe baza anumitor documente, reglementate de Ordinul nr. 617/2007. Documentele solicitate difera in functie de categoria din care fac parte persoanele respective (sunt someri, pensionari, elevi, etc.). Concret, iata care sunt aceste documente.
Pensionarii au nevoie de:
actul de identitate,
cuponul mandatului postal de achitare a drepturilor sau a talonului de plata prin cont curent personal deschis la o unitate bancara, din luna anterioara.
In cazul pierderii acestor documente sau pana la dobandirea lor, calitatea de pensionar poate fi dovedita cu o adeverinta eliberata de institutia platitoare a pensiei. Adeverinta de asigurat eliberata pentru pensionari are valabilitate 2 ani.
(cel puţin un drum la casa de pensii)
Somerii trebuie sa pregateasca:
actul de identitate;
carnetul si/sau adeverinta de somaj.
In cazul somerilor, adeverinta de asigurat eliberata este valabila 6 luni.
Copiii in varsta de pana la 18 ani au nevoie de actul de identitate sau certificatul de nastere, dupa caz. Adeverinta de asigurat le va fi valabila pana cand implinesc 18 ani.
Adeverinta pentru elevii sau studentii cu varsta cuprinsa intre 18 si 26 de ani se elibereaza pe baza urmatoarelor documente:
act de identitate;
document eliberat de organele fiscale teritoriale din care sa rezulte ca nu realizeaza venituri din munca, un document din care sa rezulte ca au calitatea de elev sau student;
declaratie pe propria raspundere din care sa rezulte ca nu realizeaza venituri din munca.
(în Japonia, toată frecţia asta o preia primăria)
Adeverinta de asigurat eliberata pentru acestia este valabila pe durata anului scolar/universitar.
Parintii aflati in concediu pentru cresterea copilului au nevoie de:
actul de identitate
decizia emisa de directiile judetene de munca, familie si egalitate de sanse, respectiv de Directia de Munca, Familie si Egalitate de Sanse a Municipiului Bucuresti;
(încă cel puţin un drum cu copilul în cîrcă, la ispectoratul teritorial de muncă)
In acest caz, adeverinta de asigurat va avea o valabilitate de 2 ani, calculati de la data emiterii.
Femeile insarcinate sau lauze care solicita eliberarea adeverintei de asigurat trebuie sa prezinte:
actul de identitate;
adeverinta medicala;
certificatul de nastere a copilului – pentru lauze;
un document eliberat de unitatile fiscale teritoriale din care sa rezulte ca nu realizeaza venituri impozabile
o declaratie pe propria raspundere din care sa rezulte ca nu realizeaza venituri sau documente justificative din care sa rezulte ca realizeaza venituri lunare sub salariul de baza minim brut pe tara;
Adeverinta de asigurat eliberata va fi valabila valabila 1 an de la data emiterii.
(cel puţin un drum la fisc, unde, se ştie, niciodată nu poţi fi sigur că ai toate documentele)
Dosarul persoanelor cu handicap trebuie sa cuprinda:
actul de identitate;
certificatul de incadrare intr-un grad de handicap;
un document eliberat de organele fiscale teritoriale din care sa rezulte ca nu realizeaza venituri impozabile,
declaratie pe propria raspundere din care sa rezulte ca nu realizeaza alte venituri in afara celor prevazute de legea prin care li s-a stabilit aceasta calitate.
(deja am obosit)
Adeverinta de asigurat va fi valabila 1 an.
Pentru un coasigurat aflat in intretinerea unui asigurat, documentele necesare la eliberarea adeverintei de asigurat sunt:
actul de identitate;
documente care sa ateste relatia de rudenie sau casatoria cu persoana asigurata;
documente eliberate de organele fiscale teritoriale din care sa rezulte ca nu realizeaza venituri impozabile;
declaratie pe propria raspundere din care sa rezulte ca nu realizeaza venituri proprii;
declaratie pe propria raspundere a persoanei asigurate prin care aceasta declara ca are in intretinere persoana respectiva.
(tot bulşitul de mai sus este deja înregistrat în primăriile japoneze, iar cardul îl are fiecare coasigurat)
Adeverinta de asigurat, in acest caz, va fi valabila 3 luni de la data emiterii.
(Ei, poftim! după ce te pune pe drumuri, ţi-o face doar pe 3 luni. Asta înseamnă de patru ori pe an la coasigurare „cronică”.)
Tinerii cu varsta de pana la 26 de ani care provin din sistemul de protectie a copilului au nevoie de:
act de identitate;
document care sa ateste ca au fost inclusi itr-un sistem de protectie a copilului;
document eliberat de organele fiscale teritoriale din care sa rezulte ca nu realizeaza venituri din munca, un document eliberat de primaria din localitatea de domiciliu prin care sa ateste ca nu beneficiaza de ajutor social;
declaratie pe propria raspundere din care sa rezulte ca nu realizeaza venituri din munca.
Adeverinta de asigurat eliberata acestor tineri are o valabilitate de 1 an.
Pentru eliberarea adeverintei de asigurat in cazul bolnavilor cu afectiuni incluse in programele nationale de sanatate sunt necesare:
actul de identitate;
o adeverinta medicala eliberata de medicul curant sau de medicul coordonator al programului de sanatate;
un document eliberat de organele fiscale teritoriale din care sa rezulte ca nu realizeaza venituri impozabile;
o declaratie pe propria raspundere din care sa rezulte ca nu realizeaza venituri din munca, pensie sau alte surse.
Adeverinta de asigurat pentru aceste persoane are valabilitate 1 an.
Persoanele care fac parte dintr-o familie care are dreptul la ajutor social, potrivit legii nr.416/2001, trebuie sa prezinte:
actul de identitate;
adeverinta eliberata de catre primaria localitatii de domiciliu, din care sa rezulte ca acestea se incadreaza in categoria persoanelor care au dreptul la ajutor social;
(În Japonia, persoanele asistate social sunt înregistrate EXACT în compartimentul social din care pleacă şi cardurile de sănătate.)
Adeverinta are valabilitate 1 an.
Beneficiarii de legi speciale (veterani de razboi , vaduve de razboi, persoane persecutate pe criterii politice, etnice sau rasiale, revolutionari) pot obtine adeverinta de asigurat daca prezinta:
actul de identitate,
documentele doveditoare ca se incadreaza In una dintre categoriile de beneficiari ai acestor legi;
documentul eliberat de organele fiscale teritoriale din care sa rezulte ca nu realizeaza venituri impozabile, altele decat cele din pensii;
declaratie pe propria raspundere din care sa rezulte ca nu realizeaza alte venituri decat cele prevazute de legile speciale sau pensii.
In cazul acestora, adeverinta are valabilitate 1 an.
Citeste mai mult: http://www.avocatnet.ro/content/articles/id_27561/Cum-demonstrezi-la-medic-ca-esti-asigurat-in-sistemul-national-de-sanatate.html#ixzz1klt3kcOT
=========================================
Nu pot adăuga decît că un asigurat nu are de ce să arate vreun buletin, nicăieri, ci numai cardul de sănătate. Şi chiar dacă i s-ar cere la primărie dovada că el e el, angajatul de la social nu are decît să intre în baza de date a serviciului de evidenţă a populaţiei din aceeaşi primărie, să se asigure că titularul e el însuşi. Dar nu e nevoie, pentru că uzurparea se poate stopa la livrarea prin poştă a cardului. Cardul se înmînează numai titularului de drept.
Aşadar, domnilor parlamentari, luaţi legile de organizare administrativă pentru partea ce îi revine „reformei” în sănătate periaţi-o pînă rămîne la fel de suplă. De acum nu mai aveţi nicio scuză.
Comunitatea Politeia a luat act de comunicatul Biroului de Presă al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a României din data de 23 ianuarie 2012 cu privire la amânarea pronunţării deciziei în dosarul Trofeul Calităţii până pe data de 30 ianuarie 2012.
Amânarea pronunţării unei decizii într-un dosar care are un puternic impact mediatic şi politic este de natură a aduce atingere atât imaginii Justiţiei în ansamblul ei cât şi încrederii cetăţenilor în capacitatea sistemului judiciar de a răspunde nevoii stringente de reformă reală.
Practica amânării deciziilor în dosare vizând oameni politici este cu atât mai regretabilă cu cât ea vine în contradicţie cu legea 202/2010 privind unele masuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, care a permis judecarea în regim de celeritate a dosarului Trofeul Calităţii.
Comunitatea Politeia critică practica amânărilor în dosarele care sunt dosare-test privind capacitatea sistemului judiciar de a implementa măsurile cuprinse în Mecanismul de Cooperare si…
Vezi articolul original 145 de cuvinte mai mult
● Ghid de privatizare a bătrîneţii
Bunicul meu nu a fost pensionar. A muncit toată viaţa. De la 13 ani, la 67. Ucenic, calfă, apoi, croitor autoangajat.
În 1964, cînd a murit bunicul, bunica a rămas fără niciun venit. Nici vorbă de pensie de urmaş. De altfel, societatea socialistă (ulterior multitentacular dezvoltată) nu avea pic de milă de autoangajaţi şi de urmaşii lor, întrucît ei nu slujiseră sfînta proprietate socialistă. La urma urmei, nici nu era un caz disperat. Toţi cei patru fii ai bunicii erau salariaţi, iar fiecare îşi plătea contribuţia la asigurările de bătrîneţe. Ba, mint. Doi au fost din categoria celor „mai egali”, în reaua tradiţie a echităţii socialiste, continuată altminteri pînă în zilele noastre, şi nu au contribuit niciodată explicit la fondul de pensii. Cum ziceam, toţi cei patru fii s-au înţeles să contribuie lunar cu cîte o sută de lei la portofelul gol al bunicii. Şi aşa au făcut, fără vreo ajustare cu inflaţia. Pînă în 1988, cînd bunica şi-a dat, cu evlavie, obştescul sfîrşit.
Azi, părinţii mei sunt pensionari. Cu pensie modestă, dar niciodată nu s-au plîns, deşi, adesea se împrumută de la o pensie la alta, aşa cum se împrumutau de la un salariu la altul cînd eram noi copii.
Înainte de orice discuţie, doresc să precizez direcţia în timp a asigurărilor publice de bătrîneţe. Mulţi au impresia că banii opriţi pentru asigurările sociale sedimentează undeva, eventual sporesc, special pentru cînd ei vor fi bătrîni. Este exact invers. Banii plătiţi azi de cel activ, se duc în buzunarul celui pensionat ieri. Cu alte cuvinte, contribuţia la pensie oferă o speranţă pentru viitor, dar se duce în trecut. E ca la rugby: pasezi numai în spate.
Sigur, totul poate fi raţionalizat, în sensul ajustării pensiei, eventual a contribuţiei, în funcţie de cîţi pensionari sunt în urmă. Nu intru în proiecţii şi simulări, pentru că nu mă pricep. Semnalez doar cîteva aspecte calitative, iar mai pe la coadă, voi propune o soluţie.
Cînd numărul pensionarilor este egal cu numărul celor activi, şi mai vine şi cîte o lege populistă, care zice că cuantumul trebuie să fie 85% din ultimul salariu, şi mai vine şi şeful să îi dubleze pensionabilului venitul pe ultima lună cu o primă babană, şi se mai găsesc o grămadă de nemernici care să se pensioneze fraudulos înainte de termen, şi mai pică şi niscai decizii sofiste ale Curţii Constituţionale, menite să le apere privilegiul pecuniar celor „mai egali”, nu e de mirare că bilanţul iese invariabil negativ. Iese negativ din cauza unei capcane de percepţie: unde pui şi nu se vede, nici cînd furi nu se cunoaşte. Şi fură copios: asigurator şi asigurat. Căile de furt le cunoaşteţi. Ştrangularea lor e însă mai interesantă din punct de vedere practic.
Am descris situaţia curentă. Să vedem unde se poate interveni în sensul echităţii fiabile, iar nu al echităţii socialiste.
Să spunem două cuvinte despre argumentele complicatei funcţii matematice.
1. Natalitatea Nu e niciun secret, este, de decenii, pe o pantă descendentă. Putem produce mîine 5 copii pe cap de pensionar, iar într-o lună, cei cinci să şi înceapă a contribui la pensia pensionarului? Desigur, nu. Natalitatea, chiar dacă ar creşte satisfăcător, rezultatele s-ar vedea numai peste 25 de ani. Natalitatea nu poate fi sporită altfel decît prin reducerea egotismului celor chitiţi „să îşi trăiască viaţa”. Ceea ce amînă eventuala ameliorare a intrărilor la fondul public de pensii cu încă două generaţii. Nu există nicio politică publică de reducere a egotismului. Ar fi şi groaznic să existe.
2. Durata de activitate Lungirea ei te ajută să trăieşti teoretic mai bine şi mai scurt la pensie. Rămîne valabilă observaţia că nu ieşi mai tîrziun la pensie pentru tine, ci pentru cel deja pensionat. Nimeni nu îţi va garanta că atunci cînd tu vei ieşi la pensie, datele problemei vor fi mai bune.
3. Populaţia activă Se poate ameliora situaţia şi mărind gradul de ocupare. Guvernele de pretutindeni obişnuiesc să trîmbiţeze atunci cînd cîte o politică publică scade şomajul de la 10 la 9,9%, dar pentru care a folosit 1% din bugetul consolidat. Un intervenţionism scump, cu rezultate îndoielnice.
4. Imigraţia Hai, gata cu sărăcia! Fiecare pensionar să scrie cinci scrisori de invitaţie la emigrare şi să le trimită în Nigeria. Dar să arate şi ce îi va aştepta pe eventualii imigranţi. Pentru că, altfel, soluţia nu va fi mai puţin ţepară decît scrisorile nigeriene.
Totuşi, înteţirea imigraţiei e ca scărpinatul: ajută pe moment. „Frecarea civilizaţiilor” are costuri mari pe termen lung, cu, sau fără, un robinet de reglaj fin al armoniei comunităţilor, chit că, la început, pensionarii şi antreprenorii ar fi mai bucuroşi. Însă organizaţiile economice, interesate în imigraţie, nu sunt entităţi prea scrupuloase moral. Fug mereu de acolo de unde se împute treaba, lăsînd comunităţile baltă, să îşi care bolovanul prin mîl.
5. Sporirea contribuţiei Actualmente ea se ridică la 30%, achitată fifti-fifti de angajator şi de angajat. O putem ridica? O putem, dar asta ar însemna să ruinăm şi bruma de iniţiativă privată ce a mai rămas. Pentru că problema nu este cine achită CAS, ci la cît se ridică procentual CAS. Procentual iese prost, atît pentru contributor, cît şi pentru pensionar.
6. Economiile Singurul fel de a-ţi orienta asigurarea de bătrîneţe către viitor (iar nu spre trecut) sunt economiile; tezaurizarea. Economiile sunt consum amînat. Chiar fiscalitatea de ar dispărea cu totul, din păcate, puţini ar fi în stare să pună un ban de o parte atît cît să nu tremure nici de frig, nici de frică. Cei mulţi însă, nevoiţi uneori să îşi tamponeze prin mijloace propri, inerentele perioade de criză economică, vor considera economiile doar o soluţie de avarie, şi doar pe termen scurt. Orice cronicizare a unei crize (economice sau de invaliditate) are potenţial ruinător. Eu însumi, sunt nevoit ca, de trei ani încoace, să acopăr paguba provocată de criză, inclusiv din economii. Adesea spun că, de trei ani şi jumătate trăim în submarin. Pentru a fi cît de cît asigurătoare, economiile trebuie să aibă cel puţin două decenii de acumulare cu rata de cel puţin 30% din venitul net. Lucru deloc la îndemînă într-un „stat social”. Cu cît mai social, cu atît mai priceput la pauperizarea oamenilor şi la semănarea zîzaniei.
După cum vedem, resursele de îmbunătăţire a situaţiei pensionarilor sunt limitate, iar supraexploatarea unora ar duce mai degrabă la înrăutăţirea situaţiei. Singura resursă ce poate fi supraexploatată cu consecinţe pozitive este gradul de ocupare. Dar gradul de ocupare nu poate fi mărit într-un mediu economic suprareglementat. Mult mai utilă ar fi dereglementarea. Oamenii şi-ar găsi singuri obiectul muncii, şi în consecinţă şi locul de muncă. S-ar micşora şi cheltuielile publice (pentru stimulare, administrare, urmărire, penalizare etc.) şi cheltuielile private (pentru acreditare, avizare, şpagă etc.)
De asemeni, lungirea perioadei active, o oarece valoare practică ar avea. Rămîne să îi convingeţi şi pe schizofrenicii partizani ai statului social, că, simultan, şi pensionar tînăr şi pensie mare sunt o imposibilitate. Pentru că tocmai ei vociferează faţă de amînarea vîrstei de pensionare. Eu însumi, la o vîrstă la care aş putea ţine un răboj cu AMR-ul pînă la vîrsta de pensionare, m-am resemnat cu gîndul că va trebui să muncesc toată viaţa. Iar cei tineri nici măcar nu mai au de ce se resemna. Ei sunt siguri. Dacă munca l-a creat pe om, în viitor, pensia şi doar pensia îl va băga rapid în mormînt. Nu credeţi? Hm! Vă dă mîna? 🙂
Vă propun întîi să revenim la introducerea din textul de faţă.
Avem o bunică întreţinută de patru fii, din care doi plătesc şi asigurări sociale, iar doi fac parte din aparatul represiv, deci nu plătesc CAS. Observăm că doi fii plătesc de fapt de două ori pentru aceeaşi „greşeală”, aceea de a se fi născut într-un stat social(ist).
Credeţi că e corect ca tatăl meu şi sora sa să plătească atît pensia lui Ştefan Voitec şi Chivu Stoica, cît şi contribuţia directă destinată bunicii? Nu credeţi că avem în faţă un exemplu concludent ce revelă, fără putinţă de tăgadă, că întotdeauna, socialiştii iau de la sărac şi dau la bogat? Nu era mult mai simplu şi mai ieftin ca cei patru fii să plătească numai contribuţia informală către bunica? Ar fi fost mai simplu dacă statul nu ar fi naţionalizat bătrîneţea. Statul social(ist) de fapt a furat din banii pe care bunica mea ar fi putu să îi primească de la fiii săi. Aşadar, statul invadează brutal subsidiaritatea familială.
În Japonia, de pildă, contribuţia la pensie nu este obligatorie. Nu există numai un fond public de pensii, ci trei, fără canale de comunicare între ele. Angajaţii statului au un fond separat. Angajaţii privaţi altul, iar autoangajaţii, cu totul altul. Fiecare fond e organizat după propriile reguli. Cu toate astea, deşi nu e talmeş-balmeşul românesc, două din fonduri sunt permanent în deficit. Din nefericire, schemele de colectare şi plată sunt la fel de proaste, ceea ce se traduce prin acoperirea deficitului de la buget, în proporţie de 50%(!). Nu e nicio surpriză ca, în condiţiile date, cînd copiii baby boom-ului din 1947-50 ies masiv la pensie, datoria suverană a Japoniei să se ridice la peste 100.000 USD/locuitor (200% din PIB. nu este o eroare).
După cum v-aţi dat seama, statul social este o iluzie. O iluzie costisitoare, mai ales că tot el stabileşte şi criteriile după care acordă pensia. Şi mai şi risipeşte banii.
Dacă urmărim traseul banilor din pensii, ne putem da seama uşor că statul ia bani de la tineri, îi lasă săraci, şi în acelaşi timp, întreţine pensionari care îşi ajută copiii sărăciţi de acelaşi stat. Cu alte cuvinte, statul ia bani privaţi din buzunare private, şi îi toarnă tot în buzunare private. Nu întotdeauna aceleaşi, din moment ce şi pensionarii aparatului represiv trebuie să trăiască. Iar totul e grevat de birocraţi, de hîrţoage, de spaţii de stocare a hîrţoagelor, de nervi, de erori, de aroganţe. Costurile de administrare în regim public sunt de circa 40%. Cu alte cuvinte, 40% din banii dv. nici măcar nu ajung la părinţii voştri.
Acuma, nu e mai simplu ca tinerii să îşi întreţină părinţii fără toată nebunia asta? Ba da. Dar de ce simplu, cînd socialiştii urăsc familia şi strivesc individul? În numele cărei valori? Desigur, pentru a duce întreaga societate pe cele mai înalte culmi ale civilizaţiei şi ale datoriei suverane.
Şi atunci, am imaginat un mecanism de resorbţie a cancerului moral provocat de sistemul public de asigurări sociale. Pe scurt, un mecanism de privatizare a bătrîneţii în paşi mărunţi.
Din examinarea datelor demografice de interes, putem uşor să concludem că ar fi legitimă declarara stării de urgenţă demografică pe minimum 25 de ani.
În tot acest interval se cer măsuri urgente, de start, dar şi măsuri de reglaj fin.
Măsurile urgente sunt uşor de aplicat: ridicarea vîrstei de pensionare, liberalizarea totală a iniţiativei economice şi stîrpirea organizaţiilor criminale în care includem şi reţelele de interese din sectorul de stat, cu nesfîrşitele liste de organe de control.
Oricine poate muncii în oricare din domeniile ce nu cer acreditări speciale (medic, judecător şamd.). Legislaţia administrativă va scoate din texte orice referire la acte legalizate şi la alte tîmpenii birocratice. Avocatura se va liberaliza complet. Notarii vor dispărea, urmînd ca ei să devină reprezentanţi legali ai oricui ar apela la ei, sau să se apuce de o muncă cinstită în alt domeniu. (Este nevoie de tinichigii.)
Nu voi detalia mai mult. Priviţi niţel către Hong Kong pentru a înţelege ce este aceea libertate economică.
Să revenim. Avem aşadar o resursă limitată, din ce în ce mai mică: banii. Cînd o resursă este limitată, împărţirea ei are două trei criterii mari şi late de distribuire: licitaţia, tragerea la sorţi şi raţionalizarea. În cazul pensiilor, licitaţia este un nonsens, iar tragerea la sorţi este imorală. Rămîne doar raţionalizarea. Egalitarismul absolut, cerut de falimentul demografic.
Nu vă e frică de faliment! Întotdeauna, falimentul este o soluţie de salvare. La faliment au prioritatea cea mai mare creditorii cei mici. În cazul falimentului sistemului de pensii, pensionarii săraci. Iar dacă mai rămîne ceva pentru pensionarii bogaţi, bine. Dacă nu, să se mulţumească cu cît le rămîne.
Sigur, se vor găsi dintre cei care vor obiecta că ar fi o măsură socialistă. Aş dori doar să privească stările de război din istorie. În Londra anului 1941, cam toate resursele de hrană, îmbrăcăminte, combustibil, erau pe cartelă. Distribuţia (egalitaristă) pe cartelă a continuat şi după încheierea războilui, indiferent de orînduirea socială.
Acum, contribuţiile strînse în fondul de pensii trebuie urgent cartelat. De la vlădică pînă la opincă, aceeaşi pensie, pînă la moarte. Pensie ajustată anual, în funcţie de volumul colectat. Dar riguros egală, atît pentru fostul strungar, cît şi pentru fostul magistrat sau deputat. Pînă la resorbţia completă, pe cale biologică, a cancerului socialist.
În subsidiar, ne vom respecta din nou bătrînii. Nu pentru că ne dau bani din pensia lor, ci pentru că aşa e firesc. Vom deveni mai puţin egotişti, şi s-ar putea să naştem şi mai mulţi copii. Vom deveni ceva mai cuminţi şi mai cu sinţul dreptăţii. În orice caz, mai demni.
Cine nu e de acord, nu are decît să plătească în continuare pensia babană a celor doi mei unchi din aparatul represiv, sau să propună o altă cale.
▲ S-a pogorît sfîntul Aviz
După accidentul nuclear din martie trecut, rînd pe rînd, reactoarele nucleare au fost oprite. Fie pentru că le venise sorocul la revizia generală, fie pentru că nu mai corespundeau tehnic noilor (şi mai severelor) restricţii legale, iar în consecinţă au primit ordin de oprire forţată. Astfel, la sfîrşitul anului trecut, mai bine de 90% din cele 54 de reactoare din Japonia, nu mai produceau nici un KWh şi nici un yen. Dimpotrivă, consumau. Iar costurile de reprimare, stabilizare şi revizie, depăşesc adesea echivalentul a 2ml.USD/zi şi reactor.
Prin lege a fost limitată durata de exploatare a reactoarelor nucleare, la 40 de ani. Pînă la noua prevedere legală, nu existase vreo limitare, alta decît cea normată de către proiectant (de regulă, 60 de ani, cît durează betonul).
Tot prin lege au fost impuse teste de stres, la instalaţiile energetice de toate categoriile, pentru scenarii catastrofale mai severe decît cele antecalculate la proiectare. Numai pentru grupurile electrogene de avarie situate mai jos de 7m, şi tot se impunea ridicarea altitudinii lor de amplasare. Başca alte vicii structurale, funcţionale sau de întreţinere, constatate la control. Autorităţile centrale (comisia energetică) de regulă se codesc cînd vine vorba de reacreditarea siguranţei în exploatare.
Astăzi însă a fost eliberată prima autorizaţie nucleară de după cataclism. Două reactoare nucleare ale centralei de la Ooi (reg.Kansai) au primit, într-un cadru simplu dar înălţător, autorizaţia de funcţionare. Centrala fusese oprită complet în octombrie. Timpul scurt luat de testele de stres, şi reautorizarea rapidă sunt semnul că nu erau probleme majore.
Nu aceeaşi soartă o au centralele din jumătatea estică, unde codeala este psihologic mai îndreptăţită. Se pare, deficitul de putere în reţea va persista. Indiferent de anotimp. Preţul unitar al energiei va sălta cu circa 20%, ceea ce va face problematică rentabilitatea unor ramuri întregi. Nu mai departe, în Kamaishi (jud, Iwate) nota lunară de plată la electricitate, pentru un siloz frigorific, se ridică la echivalentul a circa 20.000 USD. Clienţilor, pescari sărăciţi deja de ravagiile naturale, atît asupra flotei cît şi a fondului locativ, le va fi din ce în ce mai greu să acopere sporul de tarif la stocarea produselor marine.
Acreditarea de azi pentru centrala Ooi, nu a fost lipsită de incidente. Un grup de ecologari protestau zgomotos, gîlceavă ce a întîrziat cu circa 3 ore punerea avizului în execuţie.
● Ghid de restaurare a statului de drept după meci
Oricine a văzut felul în care mass media a preluat imagini şi comentarii despre recentele fapte antisociale petrecute în pieţe urbane, poate identifica efectul catalitic al declaraţiilor liderilor politici parlamentari, aflaţi în opoziţie parlamentară, asupra virajului spre violenţa stradală. Rămîne să luăm atitudine.
Ţinînd seama că liderii politici nu sunt şefi de galerie, ci lideri ai partidelor parlamentare, atitudinea lor nu mai ţine de libertatea de exprimare, ci reprezintă fapte antistatale, îndreptate împotriva ordinii constituţionale. Nu greşim atunci cînd asimilăm recentele dezordini sociale provocate, cu mineriadele. Ceva mai mititele, dar, în principiu, cam aceleaşi metode de intimidare.
Acuma, ce vreau de la dumneavoastră este să vă clamaţi exercitarea liberă a drepturilor constituţionale. Fiecare, în nume propriu, poate depune o plîgere la Avocatul Poporului.
Violenţa a fost augmentată de factorul politic PARLAMENTAR. Este o realitate. Partidele parlamentare sunt parte a statului român. Dar să analizăm spusele liderilor lor. Victor Ponta, mai hîrşit prin chichiţe gramaticale, salută protestele, dar respinge violenţa. Ponta nu vede însă că a saluta ceva ce nu mai are obiect, din moment ce proiectul de lege cu bucluc a fost retras. Ceea ce acreditează ideea că protestele fuseseră premeditate. Aşadar, intenţionalitatea nu poate fi omisă.
Antonescu însă e mai tranşant şi expune PNL la sancţiuni cel puţin pecuniare:
PNL este solidar cu cei care au ieşit în stradă, dar nu este implicat în organizarea protestelor
(14 Ian 2012 de agerpres.ro)
Preşedintele Partidului Naţional Liberal, Crin Antonescu, a declarat sâmbătă într-o conferinţă de presă că PNL este solidar cu cei care au ieşit în stradă pentru a-şi manifesta atât susţinerea pentru doctorul Raed Arafat, cât şi protestul faţă de modul în care un proiect de lege „s-a încercat a fi impus neconstituţional”.
Observăm că PNL se solidarizează, dar nu organizează. A te solidariza nu este numai o vorbă în vînt, ci, ţinînd seama de responsabilitatea ce îţi revine ca parte a statului, nu poţi face apologia violenţei fără să fii pedepsit. Nu te poţ opune, altfel decît prlamentar, intervenţiei celeilalte părţi a statului, pentru că altfel se numeşte tentativă de lovitură de stat. Nu ar fi prima. Dar trebuie să fie ultima.
Răul s-a făcut. Are un cost pe care societatea îl va suporta împotriva voinţei ei, dacă dumneavoastră nu vă reclamaţi drepturile, în aşa fel, încît, vinovatul să plătească. Sunt sute de metri pătraţi de caldarîm distrus, bunuri de utilitate publică distruse (coşuri de gunoi etc.) bunuri private distruse. Au fost provocate răni ce se vor lăsa cu sute de zile de spitalizare, ce vor însuma milioane de lei risipiţi pe apa sîmbetei (şi a duminicii). Cineva trebuie să plătească. PNL pică la zar. Care ar fi baza legală? Citez:
Art. 365 Instigarea publică
(1) Fapta de a îndemna publicul, verbal, în scris sau prin orice alte mijloace, să săvârşească infracţiuni, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă, fără a se putea depăşi pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea la săvârşirea căreia s-a instigat.
(2) Dacă fapta prevăzută în alin. (1) este comisă de un funcţionar, pedeapsa este închisoarea de la unu la 5 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi, fără a se putea depăşi pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea la săvârşirea căreia s-a instigat.
(3) Dacă instigarea publică a avut ca urmare comiterea infracţiunii la care s-a instigat, pedeapsa este cea prevăzută de lege pentru acea infracţiune.Art. 369 Tulburarea ordinii publice prin adunări neautorizate
(1) Participarea la o adunare publică neautorizată, în cadrul căreia se comit acte de violenţă împotriva persoanelor sau bunurilor, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă.
(2) Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează refuzul de a se supune somaţiei efectuate, potrivit legii, de către organele de ordine, pentru dispersarea unei adunări publice neautorizate prin care s-a blocat traficul pe un drum naţional ori pe calea ferată.Art. 366 Incitarea la ură sau discriminare
Incitarea publicului, prin orice mijloace, la ură sau discriminare împotriva unei categorii de persoane se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.
Aşadar, sunt fapte cu urmări penale şi pecuniare. Nu e treaba noastră să le evaluăm. Treaba noastră este să reclamăm că ni s-au lezat drepturi constituţionale legitime, că ni s-a limitat libera circulaţie, că ni se pune sănătatea şi viaţa în pericol prin acte huliganice augmentate de factori politici, că, partidele ce s-au solidarizat cu derbedeii, au încetat să mai fie persoane juridice de drept public, şi că, susţinînd activităţi private neautorizate, violente, în spaţiul public, au devenit de facto persoane juridice de drept privat, în coliziune flagrantă cu Codul Penal. Atîta timp cît, un cetăţean paşnic este forţat, sub ameninţarea cu violenţa, ba, chiar prin aplicarea violenţei, să strige Jos, (cutare)!, aceasta reprezintă o violare flagrantă a demnităţii umane, violare augmentată de partidele din opoziţia parlamentară. Nu poţi preamări (extraparlamentar) violenţa, fără să fii pedepsit.
Cam astea ar fi valorile şi principiile batjocorite de partidele parlamentare în zilele acestea. Aveţi tot dreptul la siguranţa fizică şi la pacea minţii, pe care Constituţia vi le garantează.
Întocmai ca la fotbal, vandalismul galeriei duce la penalizarea clubului. Clubul se numeşte PNL. Este responsabilitatea dumneavoastră să cereţi răspicat ca, în următoarele etape, PNL să joace numai „indoor”, fără mediatizare. Ca la fotbal.
Adresa de mail este: avp(la)avp.ro. Fiecare dintre dumneavoastră să trimită pe adresa indicată cîte o petiţie, în nume personal, ataşînd în clar adresa domiciliului stabil. Îngropaţi Avocatul Poporului în petiţii!
Nu vă aşteptaţi la minuni. Cereţi-i doar să sesizeze Parchetul în legătură cu faptul că factori politici au instigat la punerea în pericol a vieţii, demnităţii şi avutului cetăţenilor. Dar pentru asta trebuie ca dumneavoastră înşivă să îi dovediţi AvP – altfel decît cu buletinul – că sunteţi cetăţeni.
Ţineţi minte! Atitudinea mioritică nu rezolvă, ci agravează.
2011 in review
The WordPress.com stats helper monkeys prepared a 2011 annual report for this blog.
Here’s an excerpt:
The Louvre Museum has 8.5 million visitors per year. This blog was viewed about 130,000 times in 2011. If it were an exhibit at the Louvre Museum, it would take about 6 days for that many people to see it.
▲ Anul dragonului în Coreea
Coreenii obişnuiesc să urmeze „profeţiile” anonime din ciclul chinezesc Eto. Se pregătesc din timp pentru anii faşti.
Spre deosebire de alţi colocatari ai calendarului, dragonul este pentru coreeni, în acelaşi timp, (Dumne)zeu. Peste ciclul Eto, anul acesta se suprapune cularea negru din alt ciclu cosmic, codificat cromatic (cam ca rezistenţele şi condensatoarele în industria electronică).
Concret, pruncii născuţi în anul dragonului, se spune că sunt puternici şi norocoşi în viaţă. Ce garanţii mai mari doriţi? Perechi de tineri se bulucesc să încheie căsătorii, acum cît mai e timp ca pruncul (care va primi obligatoriu un nume cu silaba ryu, sau cum s-o pronunţa dragon pe coreeană) cum ziceam, ca pruncul să prindă raţia de noroc.
Ciclul Eto deliniarizează natalitatea, dar în schimb, le permite celor ce văd în efectele demografice şi de stare civilă oportunităţi de afaceri. Ei îşi pot dimensiona corect stocurile. Aşa de pildă, 2007 (anul mistreţului* de o culoare favorabilă) a fost un an în care natalitatea a crescut cu 10% şi corespunzător consumul de pamperşi.
Dacă Ceauşescu nu s-ar fi cramponat de obscurantismul socialist de inspiraţie nord-coreeană, ar fi putut reduce mortalitatea la gravidele demisionare, exploatînd obscurantismul sud-coreean.
–––––-
* despre cei născuţi în anul mistreţului se spune că au noroc de bani.
=====================================
În altă ordine de idei, fugarul de alaltăieri a fost prins azi la ora 16:30, la circa 2Km distanţă de puşcăria din care evadase. Nu apucase să treacă mai mult de două poduri. A fost oprit pe stradă, în vecinătatea uneia din cele 87 de şcoli primare şi secundare aflate în stare de alarmă. Purta mască de tifon, o pufoaică şutită dintr-o casă (fără să fie descoperit) un cuţit de tăiat fructe cu lama de 10cm, şi 10yen în buzunar. Cele două nopţi petrecute în frigul ce tocmai se instalase alaltăieri, precum şi foamea, i-au slăbit voinţa de evaziune.
Chinezul Li face parte dintr-un grup cu comportament antisocial, format preponderent din chinezi din Kanagawa şi Tokio, aflaţi la a doua şi a treia generaţie. Grupul este intitulat Chinese Dragon şi număra într-un timp 200 de persoane. Majoritatea bikeri (bousouzoku – trib de alergări impetuoase) şi foşti bikeri. Nu de puţine ori, membri ai grupului se remarcau prin violenţe, furturi, tîlhării, unele comandate de yakuza.
● Caron cu curu-n două luntrii
Cînd vine vorba de soluţia extremă de scoatere a maidanezilor liberi din peisajul urban, cititorii sunt probabil oripilaţi de faptul că folosesc adesea termenul a ucide iar nu a eutanasia. Eutanasie apare în textele mele numai în contexte ironice/sarcastice.
Trebuie să spunem lucrurilor pe nume. Eutanasia este ceva subiectiv. Pentru a fi subiectiv, trebuie să fii subiect. Cîinele, porcul, calul, nu sunt subiecţi, pentru că nu au conştiinţă şi nu sunt în stare să facă judecăţi morale. Judecata morală o are numai omul. Aşadar, eutanasia nu există decît în minţile noastre.
Dar poate nu ştie toată lumea ce înseamnă prefixul eu-. Într-un sens foarte general, înseamnă bine, armonios, frumos. Depinde mult de rădăcina pe care o însoţeşte. Opusul său este caco- (ca în cacofonie).
Vai, ce mort frumos!
Poate fi moartea frumoasă? Moartea nu e nici frumoasă nici urîtă. Eutanasie este un nonsens. Poate fi frumoasă agonia. Adică, moartea dinaintea morţii. Putem spune că moartea se instalează subiectiv în momentul în care simţurile dispar. Dar şi aceea, tot moarte este. Nu degeaba se foloseşte în medicină termenul moarte cerebrală. Aşa cum zicem: fungicid, bactericid, erbicid, rodenticid, pruncucid etc., nu putem zice eutanasie cerebrală, aşa cum nu putem afirma că cei 6 milioane de evrei ucişi în WWII au fost eutanasiaţi, ci ucişi.
Revenind la cîini, la ţară, puii de cîine supranumerari, în ultimă instanţă erau (şi mai sunt) înecaţi. Iar bunicii noştri continuau să rămînă creştini buni. Poate char mai buni decît membrii tuturor organizaţiilor de „protecţie” a animalelor luate împreună. În orice caz, bunicii noştri erau mai cu picioarele pe pămînt decît mulţi militanţi promaidanezi.
Acuma, cînd vine vorba de a ucide un cîine, că e eutanasie sau cacotanasie, este o chestiune extrinsecă animalului. Ea ţine de privitor. El apreciază dacă agonia a fost frumoasă sau nu. Dar a înfrumuseţa o agonie a animalului este doar o formă de trufie. Moralmente, o autosuficienţă sinucigaşă, aş zice.
A înfrumuseţa ceva este un act cultural. Şi nu greşim atunci cînd spunem că animalele de companie sunt produse culturale. În zilele noastre, peste jumătate din cîinii de pe planetă sunt produse culturale, iar restul, utilitare. Trecerea de la utilitar la cultural, şi viceversa, este adesea întîlnită.
Ce sunt maidanezii? Maidanezii sunt produse culturale, rezultate din părăginrea produselor utilitare, sau a altor produse culturale. Am putea spune subproduse culturale, din moment ce nimeni nu şi le asumă demn.
Ce paragină frumoasă!
Să vedem ce regim au produsele culturale părăginite. Am căutat ceva similar. Cel mai aproape de maidanezi sunt clădirile istorice. Multe, aflate în paragină. Şi ele pot deveni periculoase dacă te nimereşti în dreptul unui tavan ce stă să se năruie. În mod normal, clădirile istorice se demolează sau se restaurează. Paragina nu este o soluţie. Aşa cum paragina cîinelui nu poate produce decît sălbăticirea lui sau moartea. Ne mai mirăm în condiţiile astea că în celula lui Coposu plouă şi ninge? Ne mai mirăm de ruina mînăstirii de la Giuleşti-Sîrbi?
M-am aplecat asupra existenţei castelelor din Japonia şi am aflat că cele expuse azi sunt o infimă parte din cîte erau odinioară. Numai în Kumano, un tîrg de 20.000 suflete azi, erau două. Iar proprietarii lor, în relaţie de adversitate. Niciunul nu mai este în picioare. Nu mai este în picioare pentru că potenţialul turistic este prea mic pentru a justifica cheltuiala cu restaurarea. În schimb, în Hiroşima este un castel bine conservat. Reclădit în 1970 pe fundaţia celui vechi, distrus de explozia nucleară. Însă nu a fost reclădit în toatlitate. De pildă, corpul în care la un moment dat a dormit Împăratul Meiji, a rămas numai tmelia. Temeliile nu sunt periculoase.
Iniţial, clădirile istorice au avut scop utilitar, ca şi cîinele de altfel. Nu v-aş crede dacă mi-aţi spune că acum 5000 de ani omul (între)ţinea cîinii cu alt scop decît cel utilitar.
Cum ziceam, o mică parte din castele au fost restaurate. La restul, aproape că nici ruina nu mai poate fi deosebită în jungla instalată. Iar ruinele din spaţiul urban au fost rase complet. Pînă şi temelia. Aşadar, ceva utilitar, la un moment dat, devine: fie sălbăticie, fie ruină căldicică, cu oarecari atribuţii lacrimogene, fie produs cultural cu statut clar.
Românii aleg calea căldicică în toate cele. Lasă să se ruineze Piaţa Matache şi protestează la demolarea ei, aşa cum ar protesta şi atunci cînd aceeaşi ruină s-ar prăbuşi pe cineva. Românii lasă să se inunde galeriile de la Roşia Montană şi protestează faţă de exploatarea zăcămîntului, invocînd dreptul galeriei de a se surpa nestingherit. Eventual peste vizitatori.
Românul are impresia că timpul este ceva neutru în raport cu ruina. Nu! Timpul întotdeauna ruinează pînă dincolo de limita reversibilului. A te erija în cavaler al molozului, în speranţa că vei avea cîndva bani pentru a restaura clădirea, este ca şi cum ai spera că din grămezile de păr de la Auschwitz ai putea reînvia deţinuţii „eutanasiaţi” acolo.
Pentru paragini nu există decît scoaterea din peisaj, conservarea inocuă sau restaurarea. Depinde de cîţi bani avem. Şi nu prea avem. Dar avem vocabular eufemic.
După cum vă daţi seama, maidanezii reprezintă doar unul din elementele ce vădesc decadenţa noastră morală. Ei sunt un subprodus cultural, prizat EXACT în aceleaşi condiţii precum maneaua contemporană. Maidanezul şi maneaua au în comun autoînduioşarea bălos-lăcrămoasă indusă în consumator. Cineva care hrăneşte maidanezi fără să îi restaureze ca produse culturale/utilitare, are o problemă de stimă de sine în primul rînd, şi de respect pentru comunitate, în al doilea.
A continua să vorbim despre eutanasierea cîinilor, iar nu despre uciderea cîinilor, este anesteziere morală. Am stabilit mai sus că anihilarea simţului este moartea subiectivă ce precede moartea obiectivă. Suflete moarte. Auto-caco-tanasiate. Moarte ca cele ale judecătorilor de la Curtea Constituţională, ce au hotărît că paragina e bună.
● S-a deschis sezonul de vînătoare la maidanezi
Stimaţi cetăţeni,
Curtea Constituţională, aşa cum ne-am obişnuit deja, este o instituţie hotărîtă a distruge bruma de civilizaţie urbană, construită în scurtele perioade istorice de normalitate.
Proclamaţia de azi conţine un singur îndemn: UCIDEŢI CÎINII FĂRĂ STĂPÎN!
Soluţia tehnică rămîne la latitudinea fiecăruia.
Nu vă fie teamă de consecinţele legale. Contestaţi ORICE penalitate ce s-ar abate asupra voastră. Chiar şi mustrarea scrisă.
La confruntare, cereţi să vi se arate următoarele:
-actul de apartenenţă a cîinelui ucis de voi. Mai clar, actul de proprietate.
-dovada că maidanezul este rasă a uneia din speciile din lista animalelor protejate de lege.
-dovada că locul în care aţi ucis maidanezul este o rezervaţie naturală.
-dovada că maidanezul fusese edentat şi că muşcătura lui nu leza integritatea fizică a omului.
-dovada că maidanezul a fost educat să nu latre în orele legale de odihnă.
-avizul epidemiologic, nu mai vechi de 15 zile calendaristice.
Acţionaţi în judecată pretinsul proprietar (în lipsa lui, primăria) arătînd că, intenţionat, a supus şi a expus maidanezul la tratamente crude şi inumane. Argumentaţia, aici.
Folosiţi documentele oficiale pe care le-am strîns de-a lungul timpului.
Inclusiv sesizarea către Avocatul Poporului, pentru a arăta nesimţirea, imbecilitatea, făţărnicia, răutatea şi dispreţul autorităţilor române.
Doamne ajută!
▲ Alarmă matinală
Mă trezii cînd se îngîna prînzul cu el însuşi. O luai repede către prăvălie. De-a lungul celor 3-4Km de drum, văzui în vreo trei locuri cîte un poliţist. Păreau fără treabă, dar îşi roteau ochii ceva mau zglobiu decît de obicei. Mi-am zis că o fi vreun exerciţiu. Cînd ajunsei la prăvălie şi ascultai ştirile, aflai şi motivul. Din închisoarea Hiroşima, pe la ora zece, un deţinut periculos a evadat.
Din descrierea crainicului, lucrurile au decurs cam aşa: vreo 50 de deţinuţi jucau ceva pe terenul de sport al închisorii. Unul dintre ei a luat-o pe şest către o clădire cu un etaj, a urcat pe acoperiş, a sărit pe o schelă instalată pentru reparaţia zidului (de 4,5m înălţine) după care a sărit peste zidul dinspre răsărit. Conform descrierii unui martor dintr-un bloc apropiat, aterizarea nu a fost chiar lină. Martorul nu a văzut momentul saltului, ci l-a remarcat pe fugar cît era încă la orizontală, după buşitură. Deţinutul, îmbrăcat sumar în ceva ce părea lenjerie, s-a sculat şi a luat-o printre alte două blocuri. Paznicii nu au observat dispariţia sa decît la apelul de prînz. Senzorul de prezenţă nu era în funcţiune, tocmai din cauza şantierului de reparaţii. Saltul peste zid a fost însă înregistrat de o cameră video. Se pare, evadatul nu a avut complici înafara zidului, ceea ce ridică nivelul de alarmă. Fugarul ar putea recurge la violenţă pentru a-şi procura cele necesare (hrană, îmbrăcăminte, transport etc.)
Acum, tot oraşul este alarmat. Părinţii au fost sfătuiţi să meargă să îşi însoţească copiii pe drumul de întoarcere de la şcoală. Potere poliţieneşti şi mixte (cetăţeneşti) patrulează prin tot oraşul. Cetăţenilor li se recomandă statul acasă şi semnalarea oricărei mişcări suspecte în raza vizuală şi auditivă.
Date despre fugar: 40ani, 1,73m, 66Kg, ras în cap, haine subţiri, deschise la culoare. Răspunde la numele Li (chinez). Cu ani în urmă, condamnat pentru atac cu armă de foc, asupra unui poliţist, undeva prin Okayama. A avut prima tentativă de evadare chiar la arestarea din Okayama. Rănit, a fost dus iniţial la spital, unde i s-au scos temporar cătuşele. Înainte de a intra în clădire, s-a urcat la volanul maşinii, a buşit maşina de escortă şi a fugit spre Kurashiki, 4Km mai încolo. În închisoarea de la Hiroşima şi ispăşea cei 23 de ani de puşcărie fixaţi pentru cele 10 capete de condamnare.
Acuma, ce vreau de la cititorul român, e să îmi spună dacă fugarul Li apare cumva pe holurile Parlamentului, în vreo comisie ministerială sau în holul vreunui partid politic. Nu de alta, dar aş vrea să fie prins înainte de a dobîndi imunitate parlamentară.
● Manual de subdezvoltare
V-aţi întrebat vreodată cine şi cum stabileşte preţul demnităţii umane? Veţi zice, poate, că demnitatea umană este o valoare morală nepreţuită. Aşa şi este. Însă ceea ce nu poate fi măsurat, nu poate fi nici administrat. Aşadar, discuţia principială nu ne poate servi decît cel mult ca bază axiologică. Nu şi practică.
În viaţa reală, demnitatea umană are nevoie de un sistem de unităţi de măsură. Iar sistemul de unităţi de măsură trebuie să se muleze pe fiecare drept fundamental izvorît din demnitatea umană.
De pildă, dreptul la viaţă: pe vremea regimului comunist, un urs putea fi ucis numai dacă producea pagube de minimum 80.000 de lei, sau dacă ucidea doi oameni. Printr-o socoteală simplă, deducem că viaţa unui om valora 40.000 lei. Era un calcul cinic, dar care îi atribuia o unitate de măsură vieţii omului.
Aţi auzit desigur şi de răspunderea civilă pentru daune morale. Şi aceea se măsoară tot în lei. Descoperim că fiecare drept derivat din demnitatea umană are o unitate de măsură: leul.
Justiţia transpune adesea drepturi şi libertăţi, în unităţi monetare. Dar dacă extindem noţiunea de Justiţie la fiecare aspect al vieţii noastre, descoperim că cei competenţi să facă dreptate sunt mult mai mulţi decît judecătorii. Practic, un părinte care le împarte o pîine copiilor, împarte totodată şi dreptate. Un angajator care plăteşte un salariu, o companie care împarte dividende, face tot Justiţie. Toată lumea face, într-un fel sau altul, Justiţie.
Acestea fiind spuse, să ne concentrăm asupra unui aspect particular al dreptului la muncă. Dreptul la compensarea echitabilă timpului cheltuit de salariat cu munca prestată. Unitatea de măsură este lei/unitatea de timp. Lei/oră să zicem. Dar există şi o limită, sub care, compensarea lezează demnitatea angajatului. Numim graniţa dintre munca just plătită şi munca în regim de sclavie salariul orar minim (SOM).
Cum stabilim limita sclaviei fără să limităm dreptul la liberă iniţiativă economică?
Una din căi este cea sindicală. Ea poate fi urmată, dar numai în domenii precis delimitate, şi, de obicei, salariul negociat este undeva mai sus decît limita unui ipotetic SOM, plătit unui amărît de zilier nesindicalizat din cu totul alt domeniu. Aşadar calea sindicală nu ne interesează. Trebuie să căutăm altă cale de aflare a unui SOM just.
Piaţa? Hm! Piaţa, dacă e complet liberă, nu poate naturalmente exclude munca în regim forţat, ca o consecinţă a unui contract oneros, încheiat la strîmtoare, contract al cărui rezultat practic ar fi înrobirea debitorului pe o plantaţie a cămătarului. Nici aici nu găsim un răspuns mulţumitor, vorba latinului: homo homini lupus.
Altă cale este cea legislativ-arbitrară. Un guvern populist ar fi tentat să ridice SOM la valori neverosimile. Însă asta ar limita, dacă nu dreptul la liberă iniţiativă, cel puţin opţiunile unui angajator. Mai bine zis, un agent economic care s-ar lovi de un SOM prea mare, ar migra în altă parte. Nu e bine. Efectul unui SOM ales arbitrar ar fi unul pervers. În loc să aducă prosperitate, ar aduce subdezvoltare.
Cum poate fi aflat şi îmbunătăţit SOM?
SOM poate fi stabilit statistic, ca o fracţie din salariul orar mediu. În ţări anglosaxone, SOM nu trece de 0,6 din salariul mediu. Pot fi şi variaţii regionale, dar în limita a ±0,12 din SOM mediu pe ţară. Pe scurt, SOM se învîrte la 0,6±0,072 din salariul orar mediu statistic.
Pentru a îmbunătăţi SOM, trebuie să îmbunătăţim salariul orar mediu statistic pe economie. Cum?
Trebuie să privim lucrurile din perspectiva agentului economic. Ce factori îl pot determina pe un investitor să aleagă un anume amplasament pentru unitatea economică? Enumăr doar cîţiva: proximitatea resursei naturale (zăcăminte, resurse agricole, piscicole şi silvice etc.) infrastructura de transport, utilităţile, infrastructura de telecomunicaţii, infrastructura imobiliară, fiscalitatea, SOM etc.
Vedem că investitorul are cheltuieli cu carul, unele inerente şi fixe, altele mai uşor de ajustat. Dacă, de pildă, infrastructura de transport este sigură şi rapidă, asta ieftineşte din cheltuielile materiale. Veţi observa desigur că de fiabilitatea bunurilor de utilitate publică (utilităţile, infrastructura de transport şi telecomunicaţii etc.), precum şi de nivelul fiscalităţii depinde foarte mult cît de mare poate fi SOM. Cînd apa condiţionată este ieftină şi abundentă, cînd energia electrică este de calitate bună, cînd siguranţa clădirilor închiriate de agentul economic este mare iar chiriile mici, profitabilitatea agenţilor economici creşte, ceea ce îndreptăţeşte şi creşterea pe cale administrativă a SOM.
Aşadar, SOM depinde foarte mult de cît de bine îşi fac treaba executanţii contractelor cu statul, fie că vorbim de proiecte locale fie de proiecte regionale de amenajare a teritoriului.
Ce constatăm?
În România, deşi se cheltuiesc bani publici cu lopata, infrastructura stă destul de prost, iar „băieţii deştepţi” din energie, din transporturi, din distribuţia de gaz etc., sunt tocmai cei care lucrează scump, lent şi prost. Sunt practic singurii care prosperă (parazitar) alături de primitorii de şpagă. Cu alte cuvinte, banii publici sunt drenaţi în buzunare private. În schimbul lor, amenajarea mediului propice dezvoltării economice trenează sau lipseşte, iar regiuni întregi rămîn în subdezvoltare, tocmai din cauza precarităţii bunurilor de utilitate publică. Investitorii rătăciţi pe acolo sunt astfel nevoiţi să cheltuiască mai mult cu aparatele de purificare a apei, cu instalaţiile de regularizare a energiei electrice, cu paza clădirilor, cu şpăgile către famiglia mafiotă de partid şi de stat, cu impozite peste impozite, iar ce mai rămîne pentru salarii este praful de pe tobă. În aceste condiţii, SOM nu poate fi decît mic.
După cum v-aţi dat seama, corupţia ne păgubeşte nu numai la output, dar şi la input. Un SOM just trebuie aşadar să ţină seama de toţi factorii pomeniţi.
Cum putem mări SOM?
Pentru ca SOM să poată fi mărit, trebuie ca înşişi cetăţenii să îşi ridice nivelul demnităţii în propriii ochi. Nu prin greve şi demonstraţii, nici prin referendumuri, ci prin monitorizarea atentă a execuţiei bugetare, prin denunţarea răspicată a tuturor scurgerilor de bani publici în buzunarele private ale băieţilor deştepţi. Pe măsură ce cetăţenii activi, prin milioane de petiţii şi denunţuri, vor obliga zilnic autorităţile să cheltuiască banii publici cu chibzuinţă, fără nepotisme, fără licitaţii trucate, fără şpăgi, abia atunci vom putea spune că ridicarea SOM va fi una realistă, justă, iar sclavia abolită de facto. Atîta timp cît ne va poseda conformismul tîmp, subdezvoltarea este şi va fi o realitate.
Priviţi-vă în oglindă. Aveţi mîini, aveţi picioare, aveţi minte. Aveţi demnitate. Acţionaţi! Cum? Păi, nu vă zisei? Aveţi minte. Stoarceţi-o şi nu mai daţi vina pe alţii. Demnitatea este o resursă nelimitată. Luaţi-vă cît vă ţin băierile inimii. Cîtă puteţi duce, atîta veţi avea.
Alin Fumurescu
Fără buletin 
3 comments