★ Sănătate şi responsabilitate (VIII) – Ziua Z
(continuare din numărul trecut)
Duminică, 14 august îmi luai traista-n băţ şi intrai pe uşa lăturalnică a spitalului Takanobashi. De ce lăturalnică? Pentru că spitalul nu este deschis duminica decît pentru vizite, dar face internări planificate. La ora 21, toate uşile de la intrare (frontale şi lăturalnice) se încuie.
Urc la etajul 5 (pe româneşte 4), unde sunt întîmpinat de asistenta responsabilă de etaj; un tînăr uşor încurcat, deoarece salonul în care urma să fiu plasat nu avea patul gata. Am fost introdus într-o rezervă unde mi s-a făcut instructajul de tragere a ciorapilor compresori ce urma să îi port după operaţii. Manevră deloc uşoară, întrucît ciorapii sunt dintr-un material supraelastic aderent. Presiunea este gradată descendent pe verticală. Dacă la gleznă presiunea este de 40hPa, pe gambă, ea scade la 30hPa. Orice imperfecţiune în aplicarea ciorapilor provoacă suferinţă fizică. Am ajuns relativ repede la performanţa de a trage ciorapii medicinali în 10 minute.
Mi s-a înmînat apoi un pliant cu alte instrucţiuni.
Pe la prînz am fost invitat în salon. Salonul fusese proiectat pentru 6 paturi, însă ulterior compartimentat (cu draperii) pentru 4 paturi. Norma de spaţiu este de circa 8㎡/pacient. În alte spitale, norma este de circa 5,4㎡. Spaţiu în care intră patul şi o noptieră pe care stă un televizor cu căşti şi cartelă preplătită. Cum, de la ceaţa de la 19 ianuarie 1990, din Piaţa Victoriei, nu mai sunt enoriaş TV, mi-am scos aparatul de radio, l-am agăţat de cîrligul de perfuzii, şi cu un rapel la casca din ureche m-am conectat.
A sosit şi prînzul.
Pe tavă un mesaj din partea echipei de nutriţie:
Traducere parţial liberă: Aţi ales meniul standard. În spitalul nostru, starea dumneavoastră de nutriţie este planificată şi monitorizată pe parcursul perioadei de internare. Pe verso aveţi formularul cu care puteţi solicita schimbarea meniului. Semnează: Compartimentul de nutriţie al spitalului Takanobashi.
Bine echilibrată, hrana din spital nu depăşeşte 1500Kcal/zi. Nici nu e nevoie de mai mult. Cît am stat internat, nu am simţit nevoia vreunui supliment. Iar masa corporală de la intrare se regăseşte la ieşire. Regim metabolic staţionar.
Ca tot burghezul, trăsei apoi un somn. Pentru că nu aveam ce face, mă plimbai în linişte prin clădire.
Scurtă prezentare a spitalului
Spitalul este organizat ca fundaţie nonprofit cu personalitate juridică. Autorizaţia sa de funcţionare se înoieşte o dată pe cincinal. Iată baza sa legală de funcţionare:
Secţiile şi dispunerea lor în spaţiu:
Nivelul 1 (parter)
Recepţie contabilă (literal ghişeu general)
Recepţie medicală (literal ambulatoriu de specialitate)
Urologie (tratament litiază)
Chirurgie plastică şi externe chirurgie generală (era un kanji ascuns după diedru)
Nivelul 2 (et.1)
Enteroscopie, Tomografie computerizată, radiologie
Dermatologie, cabinet de investigaţii metabolice,
臨床検査室 cabinet de prognostic(?) – (nu am prins sensul termenului rinshou… gata) e asimilabil lui laborator de analize chimice şi biochimice.
Nivelul 3 (et.2)
Cameră de operaţii
Cameră de reabilitare
Pevilionul nou. Nivelul 4 (et.3)Saloane (413-438)
Nivelul 4 (et.3) Saloane 401-412 şi nurse station.
Notă: Clădirea în care se află spitalul pare a fi populată de mai multe entităţi medicale. La parter este şi o farmacie de spital, alta decît cea de la nivelul 4, şi o clinică de oftalmologie.
Acuma, ori spitalul şi-a extins aria în corpul nou, ori a avut la un moment dat un corp nou pe care l-a închiriat altor clinici.
Farmacie
Nivelul 5 (et.4) Saloane şi nurse station
Nivelul 6 (et.5) Saloane şi nurse station
Nivelul 7 (et.6) Vorbitor şi administraţie (vestiare, camera personalului de serviciu etc.)
Nivelul 8 (et.7) Birouri (contabilitate)
Vedere de afară
Holul pentru vorbitor (de la nivelul 7) are vreo 150㎡ şi vitraj pe două feţe şi jumătate. Dincolo de pereţii de sticlă se poate vedea o îngustă terasă acoperită şi o grădiniţă nu prea sofisticată. Ceva mai încolo se vede spitalul Crucii Roşii.
Mi-am dat seama că perimetrul este bine populat de spitale. Chiar şi spitalul Onabe e tot pe acolo. Am căutat o explicaţie. Cu un zoom-in am găsit-o:
Clădirea cu ceas este unul din fostele corpuri ale Universităţii din Hiroşima. Universitatea s-a mutat acum vreo două decenii în alt oraş (Higashi Hiroshima) însă pînă acum cîţiva ani, în vechiul amplasament a continuat să funcţioneze facultatea de medicină. Actualmente, clădirile construite pe la începutul erei Showa, supravieţuitoare ale bombardamentului atomic, sunt prea şubrede. Îşi aşteaptă demolarea.
(va urma)
★★ Reputatului profesor Corneliu Bîrsan, judecător la CEDO
Domnule profesor Corneliu Bîrsan, judecător la Curtea Europeană a Drepturilor Omului,
Este prima scrisoare pe care îndrăznesc să v-o remit. Este o scrisoare gata deschisă, pentru că ştiu că nicio autoritate din România nu deschide vreo scrisoare cu scopul de a-i analiza conţinutul din perspectiva Drepturilor Omului. Nici măcar Avocatul Poporului. (parol! am un teanc de rezoluţii, toate fofilactice)
Dumneavoastră sunteţi la CEDO pentru a face dreptate, şi de a face vizibil actul dreptăţii, aşa cum şi studenta dumneavoastră, judecător la CCR, doamna Iulia Motoc mottografiază englezeşte: Not only must Justice be done; it must also be seen to be done.
Am aflat despre necazul dumneavoastră şi vă sunt alături. E lumea rea.
Ce nu prea înţelg este de ce vă opuneţi prin proteste la Consiliul Europei si CEDO, pentru o chestiune de rutină, cum ar fi, nu-i aşa, o percheziţie? Aflu din presă că faceţi presiuni şi asupra CSM, să revoce ordinele de percheziţie. Cînd vă mai liniştiţi, v-aş fi recunoscător dacă mi-aţi spune şi mie cum aţi făcut, şi care sunt zonele erogene ale CSM, ca să încerc şi eu măcar un pic de presopunctură pe el/ea. Am atîtea de dezmierdat*!…
Domnule profesor Corneliu Bîrsan, noi, cetăţenii de gradul patru (spre cinci) suntem zilnic percheziţionaţi corporal de miliţia capitalistă, pentru simplul fapt că nu avem buletinul la noi atunci cînd mergem la cumpărături. (Oare nu a aflat poliţia că raţia de zahăr şi ulei nu se mai dă pe buletin?) Dacă credeţi că percheziţia la domiciliul dv. conjugal vă lezează demnitatea, sunteţi omul meu. Aşa este, domnule judecător. E ceva necurat acolo, iar procurorii vor să vă facă curăţenie. De ce nu îi lăsaţi?
Apropo de demnitate, scuzaţi-mi îndrăzneala, pe 7 iunie 2009 am făcut un experiment simplu: am mers la secţia de votare cea mai apropiată (900Km dus şi 900Km întors) unde am prezentat paşaportul expirat. Credeţi că am fost lăsat să votez? Nici vorbă! De ce?
Permiteţi-mi să vă prezint concluziile mele proprii şi personale, din perspectiva Drepturilor Omului:
1) paşaportul reprezintă un document de atestare a cetăţeniei (L21/1991 republicată). Refuzul de a permite exercitarea dreptului de vot în baza unui acte de identitate expirat duce în mod necesar la concluzia că actul de identitate este un contract de cetăţenie pe durată limitată, ceea ce acreditează ideea că cetăţenia este un drept pozitiv, discontinuu, prescriptibil, ceea ce, mai departe, contravine art. 15 (1) şi (2) din DUDO.
2) lipsa unei decizii judecătoreşti care să motiveze refuzul de a permite exercitarea dreptului de vot reprezintă o dovadă certă că omul nu este recunoscut ca subiect de drept, ceea ce contravine art.6 DUDO şi spiritului Preambulului DUDO.
3) prin condiţia valabilităţii actului de identitate în ziua de vot, OUG 97/2008 (care normează procedural procesul electoral) face inoperante inclusiv art.1(3) şi art. 22(1) din legea 21/1991 republicată, întrucît legea 21/1991 republicată nu face nicio referire la termene de valabilitate pentru actele de identitate la dovada cetăţeniei. Cum dreptul la cetăţenie este un drept negativ, în spiritul art. 15 din DUDO, sarcina probei contrare i-ar reveni de drept comisiei de votare sau organului de supraveghere poliţienească a procesului de votare.
4) nicio autoritate a statului român nu este în stare să deosebească un act expirat de unul nul. Actul expirat devine nul numai şi numai în relaţia cu drepturile pozitive şi cu privilegiile. În toate celelalte cazuri, actul expirat este valabil pentru atestarea continuităţii drepturilor negative. Sunteţi de acord, nu? La nevoie vă pot documenta cu două precedente.
Domnule profesor Corneliu Bîrsan, judecător la CEDO, avînd în vedere autosesizarea pe care aţi făcut-o în legătură cu percheziţia la domiciliul conjugal, vă rog, dacă mai aveţi drum la CEDO, puneţi o vorbă şi un protest şi pentru mine. Ne înţelegem noi cumva. Atît dumneavoastră, soţia dumneavoastră cît şi eu suntem trei oameni lezaţi profund în demnitate.
Vă rog să mă iertaţi că îndrăznesc să vă contactez pe căi informale, dar am văzut că merge şmecheria. (Sincer, nu am ştiut că se poate merge direct la CEDO, fără a mai trece prin pivniţele, strungile şi mulgătorile Justiţiei.) Desigur, o fac în numele dreptăţii, pentru că nici dumneavoastră văd că nu prea le aveţi cu legalitatea şi cu procedura. Nu-i nimic. Ne privatizăm împreună. Eu am făcut-o deja. Am fondat propria mea republică, intitulată Republica Marius Mistreţu-Balc. Balc de la Balcani. Teritoriu cu statut de protectorat japonez. (La rîndul meu, am notificat MAE cu privire la noul meu statut de drept internaţional public. Şmecheria procedurală la convertirea din subiect de drept internaţional privat în entitate de drept public o găsiţi aici).
Cu speranţa unei reforme radicale a sistemului de pile relaţii şi cumetrii în Justiţia pe ramură, vă doresc succes în activitatea profesională şi didactică.
Al dumneavoastră,
Marius Mistreţu – cîrciumar
Hiroşima
EDIT:
În atenţia CSM
Domnilor, vă previn că dacă veţi fi sensibili la proteste profesorului Bîrsan, şi veţi încerca să stînjeniţi în vreun fel, libera circulaţie a acestei scrisori, vă previn încă de pe acum, că orice tentativă de intimidare exercitată asupra mea se va solda cu multiplicarea blogului de faţă. Am distribit deja baza de date. Ea va putea fi reconstituită în 10 minute în 10 alte locuri. Sunteţi perspicace şi puteţi extrapola. Vă rog, pe la y=100x să vă opriţi pentru a nu vă face de rîs la y=1000x.
Nu puteţi intimida cît putem noi multiplica.
😀
––––––
* a dezmierda vine de la îndepărtarea prin giugiulire, cu sau fără ţesală, a balegii de pe crupa şi ţîţele vitei. De la (lat.vulg.) mierdo (căcat).
★ Sănătate şi responsabilitate (VII) – Comunicarea cu pacientul
(continuare din numărul trecut) Pe 26 iulie mă prezint la spital pentru investigaţii în vederea internării. Pontez cu cardul de pacient în maşina de check-in. Aleg din meniu secţia de interes (chirurgie). Iau bonul eliberat de maşinărie şi îl înmînez la recepţia medicală. (în hol sunt două puncte de recepţie: unul contabil şi altul medical). O asistentă mă ia şi mă plimbă pe la diverse aparate de radiologie, sîngerare, pipi etc. Pe unul din formularele de radiologie cu circuit intern am zărit şi doza primită. (100eV timp de 0,2secunde.) Însă pe hîrtiile de informare cu care am plecat acasă nu am văzut să fie consemnată doza. Pe semne, proba se arhivează undeva pentru cazul în care mi-ar lua Dumnezeu minţile şi aş da în procesomanie. =================================== Hopa! Nimeni nu mi-a cerut cardul de sănătate. Şi nici buletinul. E normal. Cardul de sănătate mi-ar fi fost solicitat doar dacă, între două vizite aş fi încălecat termenul său de valabilitate (înregistrat deja în baza de date). Termenul de valabilitate al cardului de sănătate este de 1 an. Cu trei săptămîni înainte de expirare, dacă titularul este cu plata asigurărilor de sănătate la zi, cardul nou îi soseşte automat prin poştă. =================================== De aici în jos, cele mai multe informaţii nu le voi traduce, ci le voi posta aşa cum sunt, pentru eventualii manageri de unităţi sanitare. Ca să ştie şi dumnealor cam ce omit să comunice, şi de unde vin frustrările pacientului român. Comparaţia este un bun prilej de evaluare şi autoevaluare a propriei tale vocaţii. Sunt convins că, ţinînd seama de propensiunea pentru plagiat în ramură, cei interesaţi nu vor ezita să plătească un traducător profesionist. Domnule Beuran? 
Documentul de mai sus reprezintă, pe lîngă calendarul operaţiilor chirurgicale, instrucţiuni cu valenţe notariale.
Întrucît înainte de operaţie va avea loc o informare însoţită de semnarea unor documente, este absolut necesar ca un membru al familiei să participe.
Comentariu: Oricît de veterinară ar fi viziunea medicului asupra pacientului, deoarece în orice procedură medicală există riscuri, iar unele pot duce chiar şi la transformări de stare civilă (naştere, moarte) e necesar ca un solidar legal cu pacientul să fie de faţă.
Întrucît pacienţii cu afecţiuni grave au prioritate, iar numărul rezervelor este limitat, nu garantăm eliberarea lor în cazul în care vă exprimaţi opţiunea pentru salon cu un pat.
Comentariu: Spitalul are trei ranguri de „confort”. Salon comun (4 paturi) şi două clase superioare. Preţul unitar este însă diferit (+4000yen/zi la prima treaptă şi +10.000yen/zi la a doua) faţă de standard, deoarece şi încărcarea personalului de îngrijire este alta. Am ales rangul de bază. Motivele sunt mai multe, însă unul dintre ele este că voiam să văd care e standardul. Analiza contabilă o vom face în altă parte.
Dacă aveţi nelămuriri, vă rugăm contactaţi ambulatoriul de chirurgie vasculară.
Următorul document este despre echipamentul cu care vine pacientul de acasă. Sunt marcate efectele personale necesare. Mie mi s-au recomandat două prosoape şi una, două, centuri în forma literei T, cam ca de sumo (în loc de chiloţi, pentru montarea-demontarea uşoară în sala de operaţie şi în postoperatorul imediat). Ciorapii compresori mi i-a furnizat personalul spitalului, contracost, în ziua internării, după ce mi-a măsurat gambele şi gleznele. După cum vom vedea mai încolo, ei se vor regăsi pe chitanţă la externare.
Echipament la internare (foaie format A3, partea stîngă)
După instructajul preliminar, am primit foaia cu rezultatele analizelor. O pun aici numai cu titlu informativ, pentru specialişti. Ei îşi pot da seama dacă ce fac ei se pupă cu ceea ce fac japonezii, şi care dintre cele două părţi face risipă. 
Comentariile despre valorile discrete ale parametrilor fiziologici nu sunt binevenite. Vă propun să trecem la contabilitate. Prelevarea probelor a durat cam 45 de minute, cu tot cu timpii de aşteptare şi cu un mic incident la sîngerare. Am vene prea subţiri la mînă, lucru ce le cam bagă în panică pe toate asistentele. Doar la donare de sînge (şi în România şi în Japonia) am avut parte de „vampire” pricepute. Mă rog. Instructajul propriu-zis a durat cam 10 minute. Ies cu hîrtiile şi le depun pe tejgheaua recepţiei contabile. Obţin în schimb cuplul de documente cu care ne-am obişnuit deja. 
=============================== Hopa! Pentru cazul în care v-aţi întrebat de ce informaţia contabilă este înscrisă separat de cea medicală corespunzătoare, cred că am un răspuns. Chitanţele pot fi parţial decontate la fisc. Fiscul le opreşte pentru a motiva la centru deducerile din venitul global. (Vom ajunge şi acolo.) Însă fiscul nu are datoria de a şti cîte perfuzii, cîte plombe şi cîte copci am eu în corp. Aşadar, separarea informaţiei contabile de informaţia medicală (chiar vag exprimată) are rolul de a proteja pacientul de răspîndirea în natură a informaţiilor cu caracter personal. =============================== Acuma să vedem conţinutul. Pe chitanţă avem următoarele categorii de servicii (cele efectuate): Observăm acelaşi 690yen, încasaţi pentru reexaminare, ca şi la spitalul Onabe. Cuantumul de 2700yen ca taxă de primă înmatriculare, precum şi cel de 690yen la „recidivă”, acelaşi, şi colo şi colo validează ipoteza normativului de decontare la casa de sănătate. Urmează: Investigaţii (medicale) în sumă globală de 10.420yen. Diagnostic fotografic (radiologic): 2870yen. Total: 13.980yen, din care am plătit 30%, adică 4190yen (mai exact 4194). Observăm că se rotunjeşte în jos. Să vedem articolele de calculaţie în detaliu (partea medicală): Stabilirea grupei sanguine: 21p (210yen. 1p=10yen) Antigenul Rh: 21p Reacţia Wasserman (sifilis): 15p Examenul pentru Treponema pallidum (malarie): 32p Hepatită B serică (imunochimic): 29p Virusul hepatic C (imunochimic): 120p Examen hematologic: 123p Din setul de 7 articole, doar 3 sunt de interes particular. Cuantumul total este de 3610yen, din care jumătate au fost cheltuiţi pe medicina preventivă de interes general. Aşadar, cearşaful cu analize de sînge (şi urină) prezentat mai sus, costă cam cît testul imunochimic pentru virusul hepatic C luat separat. ===================================== Hopa! Stabilirea grupei sanguine…Dacă am fi fost în România lui Pelticle, am fi încasat amenzi peste amenzi dacă nu aveam grupa sanguină înscrisă în buletin. (eu însumi am fost amendat o dată). Cred că nemernicia merită o mică discuţie. De ce nemernicie? Pentru că înscrierea grupei sanguine era inutilă, dar lipsa ei expunea cetăţeanul abuzurilor miliţiei. De ce inutilă? Pentru că orice protocol de transfuzie de sînge cuprinde obligatoriu identificarea extemporanee a grupei de sînge a primitorului. Nimeni, dar absolut nimeni în lumea asta nu face o transfuzie pînă nu e sigur că nu produce brînzirea sîngelui pacientului cu propria-i mînă. Mai mult, grupa de sînge este informaţie cu caracter personal. Miliţienii ne obligau să umblăm cu ea la vedere, ca să ştie şi vînzătoarea de la alimentara dacă eram temperamental compatibili* atunci cînd „se dădea” raţia de ulei şi zahăr. ====================================== Mai departe sunt teste indicatoare de infecţii recente (CRP etc.) timp de sîngerare, tromboplasină, chestii… Merită semnalat costul deciziei după examenele: hematologic (125p) biochimic (144p) şi cel al deciziei după examenul imunochimic (144p). Costul examenului radiologic cuprinde o radiografie simplă şi una digitală (ambele pulmonare) şi o suprataxă pentru administrare (probabil arhivare). Global: 287p (va urma) –––––– * Este plină lumea de „lucrări” de hematomanţie (ghicitul în grupa de sînge). Culmea, sunt milioane de creduli, de unde şi succesul editorial.
★ Sănătate şi responsabilitate (VI) – Contabilitate comparată
Suntem în 6 iulie.
Stabilim data primei operaţii chirurgicale: 15 august. Şi numărătoarea inversă începe:
Internare: 14 august (duminică)
Analize preliminare şi instructaj: 26 iulie.
După stabilirea calendarului de internare, îmi refac ţinuta vestimentară, mi se înmînează cîteva hîrtii apoi ies la recepţia contabilă. Las hîrtiile pe tejghea şi mă aşez pe fotoliu. După 3 minute sunt invitat „la bară”. Mi se înmînează cardul de pacient al spitalului, o chitanţă pe care o plătesc pe loc şi tradiţionala motivaţie scrisă pentru totalul de pe chitanţă. Să examinăm împreună:
Taxa de primă înmatriculare (denumită în altă parte diagnostic în premieră): 2700yen
La partea strict medicală, am plătit 5500yen, însă în motivaţia scrisă nu apare testul APG, ci numai investigaţia cu: ultrasunete pulsative şi analiza efectului Doppler. Acuma, ori a uitat cineva să consemneze testul cu pricina, ori cele două investigaţii sunt contopite contabiliceşte. (vom vedea mai încolo)
Total 8200yen, din care coplata (30%) 2460yen. Atît am şi plătit.
Ce observăm? Obsevăm că la două unităţi medicale, ambele private, taxa de primă înmatriculare este de 2700yen. Dacă aş fi apelat la o a treia, sunt sigur că aş fi plătit tot atît. Dacă aş fi mers şi la o a patra în regim de urgenţă, taxa de urgenţă ar fi fost la fel ca la spitalul Onabe (2700+2300yen).
Cum e posibil? Nu e piaţă liberă? Veţi zice.
Conspiraţioniştii ar zice că e un cartel îndreptat împotriva pacientului.
Eu cred că e vorba despre un act normativ prin care, la serviciu identic se plăteşte taxă egală. Desigur, mă refer la serviciile medicale şi administrative acoperite de asigurările de sănătate.
Este bine să facem diferenţa dintre actul medical şi decontarea lui. Actul medical aparţine unui segment al medicinii, costul său însă, ţine de finanţe.
Casa de asigurări de sănătate este o instituţie financiară, nu medicală. Aşa cum BNR stabileşte cursuri de referinţă, dobîndă de referinţă etc., tot aşa, tarifele medicale acoperite din asigurări sunt normate. Diferenţa este că dobînda de referinţă a BNR are o valoare minimală (limitează în jos) în timp ce taxa de primă înmatriculare a pacientului este una maximală (limitează în sus).
(va urma)
★ Sănătate şi responsabilitate (V) – Diagnostic: vene varicoase
După un „appo” telefonic, cad de acord cu data şi ora la care să mă prezint la spitalul Takanobashi. Mă înfăţişez la recepţia contabilă cu trimiterea în plic. Spun doar la ce medic merg. Arăt cardul de sănătate, mi se întocmeşte registrul, capăt cardul înapoi şi sunt îndrumat cu un bon la recepţia/ dispeceratul medical(ă) din acelaşi hol. Dau bonul şi mă aşez pe una din banchete, cu ochii în televizor (foarte rar am ocazia). După vreo 30 de minute sunt invitat înăuntru. Sunt pus să îmi scot cîteva piese vestimentare, apoi sunt băgat într-o încăpere cu un pat şi cu o instalaţie computerizată.
Debitmetru integrator (v. mai jos explicaţiile)
Sunt întins pe pat. Mi se aşează sub una din gambe cubul acela negru din imagine. Mi se înfăşoară în jurul gambei un manşon gonflabil cu aspectul unuia de tensiometru, dar mai mare şi mai lax. Microcompresorul porneşte. Îmi umflă manşonul ce începe să mă strîngă fără să mă sugrume. Compresorul se opreşte. Dintr-o seringă mare de plastic, operatoarea calibrează aparatul. Sunt apoi pus să stau în picioare, răstimp în care, nu-i aşa, gravitaţia îşi trăgea dreptul. Picătură cu picătură. Rezultatul a ieşit sub forma unei curbe ascendente, semn că nu tot returul îmi mergea la inimă, ci se acumula şi mărea implicit presiunea din manşon. A urmat apoi manometria în dinamică. Sunt pus să încordez ritmic muşchii gambei*). A rezultat o curbă în zig-zag. Apoi operaţia s-a repetat la celălalt picior.
Rezultatul l-am primit în cabinetul medicului, într-o formă comprehensivă (exprimat în ml/s):
Desigur, nu era să îmi dea manograma, pentru că nu aş fi înţeles nimic din ea. Deşi intuiesc că curba netedă ascendentă indica acumularea hidrostatică de sînge, cea în zigzag, refluxul forţat din venele profunde, iar prin unirea maximelor de presiune dinamică, ar rezulta tot o curbă ascendentă ce ar indica, aproximativ, cît din curgerea profundă evadează către venele varicoase (superficiale)**). În orice caz, e vorba de măsurarea a două regimuri tranzitorii.
Din schiţa pe care am primit-o, rezulta că piciorul stîng era afectat cu gravitate medie (cca 6 ml/s) iar cel drept cu una mică spre medie (aproape 4 ml/s).
O mică descriere a aparatului. Se poate vedea, pare un 286 (din 1990) cu două unităţi de floppy, semn că aplicaţia de interpretare a probelor se încarcă de pe dischetă. Şi cred că legătura cu manometrul este una serială simplă. Iată că nu e nevoie de instalaţii puternice, cu care personalul să poată juca Warcraft în lungile zile de vară. De fapt, calculatorul asistă un manometru, suplineşte un cronometru şi un scrib (imprimanta).
După trebuşoara asta, sunt invitat în cabinetul medicului chirurg, unde sunt urcat pe un mic podium. Sensei îmi trage gmbele în poză cu aparatul de la gît, apoi asistenta mă unge cu gelul de ecograf. Sensei îşi plimbă sonda ecografului pe la inghinal, şi, la un moment dat, mă pune să încordez o dată muşchii pulpei. Pe ecran apare clar circulaţia parazită din safenă în safenă. Interesantă a fost interpretarea imagistică a programului informatic. Cum mi-am încordat piciorul, bypass-ul sanguin (parazit) s-a colorat în roşu. Imediat m-am uitat la pulpă să văd dacă nu cumva sîngele din poză mi-a ieşit şi din corp. Pe o imagine alb-negru să vezi dintrodată o culoare, este surprnzător. La piciorul celălalt însă, sîngele s-a colorat în verde***). Neştiindu-mă moluscă, nu m-am mai impacientat.
Se pare, zig-zag-ul manometric a fost confirmat ecografic. Simt mirosul de sînge…
Sensei îşi deschide laptopul şi îmi arată fotografii cu cazuri grave. Ulceraţii, gangrene pînă la os, amputaţii. Mă întreabă cum am ajuns la el. Îi povestesc că sunt niţel catehizat în ale igienei, că tratarea varicelor era un plan mai vechi de viaţă şi că am profitat de accidentul de la mînă pentru a intra „pe picioare” în normalitate.
Din păcate, la bărbaţi cel puţin, varicele sunt luate în uşor cam pe toate meridianele, deşi pagubele provocate de neglijarea lor sunt imense. Înafara tratamentelor tardive, invalidante, riscul cel mare este cel al sindromului Economy Class****) adesea fatal. Statistic, deşi mai expuse la varice (sarcină, ortostatism prelungit în gospodărie sau la slujbă) femeile sunt mai responsabile. E drept, au norocul ca, ţinînd seama de propensiunea pentru conservarea Frumosului anatomic, să ajungă la medic în stadii mai uşoare.
Diagnostic: vene varicoase.
Tratament: chirurgical
(va urma)
–––––-
*) Muşchii gambei sunt fiziologiceşte consideraţi a doua inimă. De aceea, reologia sanguină a picioarelor are importanţă în calitatea vieţii.
**) Aşa cred că s-ar explica de ce mersul pe jos, deşi ar trebui să dinamizeze întregul subsistem, are eficienţă limitată sau nulă în combaterea varicelor.
***) Pe semne, curgerea parazită era cantitativ codificată cromatic.
****) Sindromul a fost descoperit pe cale satatistică, în urmă cu numai vreo două decenii, la pasagerii companiilor aviatice. După zboruri lungi, la 20-45 de minute de la aterizare, unii pasageri păţeau un infarct (pulmonar, cerebral, de cord). S-a observat că nu prea se îmbucau grupele de vîrstă cu datele nepasagerilor, şi nici cu cele ale pasagerilor de la clasa Business. Cauza sindromului este staza sanguină prelungită. Se formează cheaguri care, odată puse în mişcare, pot înfunda cu rezultate fatale vasele unui organ vital. De atunci încoace, stewardesele nu se mai încruntă cînd pasagerii se plimbă prin avion, şi niciodată nu întîrzie să aducă paharul cu apă cerut de pasager. Uscăciunea din avion este de asemeni un factor favorizant. La sete, sîngele se îngroaşă şi coagulează mai uşor. Ulterior s-au găsit şi în medicina muncii aplicaţii ale igienei circulatorii. Un operator la calculator este dator să se mişte cel puţin 5 minute pe oră, şi fără ca şeful să îi zică ceva.
● Gramatică, aritmetică şi Constituţie
Toată lumea e de acord că Parlamentul este bicameral. Am arătat într-un articol ce reproduce o sesizare trimisă Avocatului Poporului, că structura Parlamentului suferă de un bruiaj, numit monocameralism, şi tot acolo am arătat că nici reprezentativitatea nu este respectată în plenul camerelor reunite.
Am mai arătat şi că 1=2 cînd e vorba de numărul camerelor şi că 1=3 (mai precis 2,3) cînd vine vorba de reprezentativitatea relativă.
Am greşit atunci cînd am spus că Parlamentul este şi bicameral şi monocameral. Este de fapt tricameral. Pe scurt: 2=3.
Puteţi să nu mă credeţi pe cuvînt. Număraţi numai regulamentele în vigoare în Parlament: Regulamentul Camerei Deputaţilor, Regulamentul Senatului şi Regulamentul sedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului. Sunt trei? Sunt. Mai mult, sunt trei birouri permanente, iar pentru fiecare domeniu sunt cîte trei comisii. Deci, parlament tricameral.
Acuma, să vedem cît de constituţionale sunt şedintele camerelor reunite. Să vedem şi cum se numesc membrii adunării. Aflăm tot din regulament: deputaţi şi senatori. Întrucît regulamentul cu pricina îi tratează fără discriminare, numindu-i la grămadă deputaţi şi senatori (daţi un search pe textul ragulamentului) rezultă că deputaţii sunt egali cu senatorii, deci, împreună, se numesc deputaţi-şi-senatori (cu singularul deputat-şi-senator) categorie distinctă de cea de deputat sau de cea de senator. Avem aşadar, cum ar veni: locotenenţi, colonei, şi locotenenţi-colonei.
Va să zică, avem două categorii de delegaţi ai poporului, ce la un moment dat nu se mai deosebesc unii de alţii atunci cînd sunt în şedinţă comună. (mi-a spus-o chiar Avocatul Poporului).
Ce ne facem?
Art.71 zice:
(1)Nimeni nu poate fi, în acelaşi timp, deputat şi senator.
Iar Regulamentul şedinţelor comune ale Camerei şi Senatului se referă tocmai la (literal:) [virgulă] deputaţi şi senatori. Asta înseamnă că, din moment ce ambele categorii de delegaţi se reunesc sub un statut comun şi au votul neponderat, (votul unui senator este egal cu cel al unui deputat ) înseamnă: fie deputaţii sunt în acelaşi timp şi senatori (şi viceversa), fie nici deputaţii, nici senatorii nu au dreptul de a participa la şedinţele comune ale celor două camere întrucît devin cu toţii deputaţi-şi-senatori. În ambele cazuri sunt sunt incompatibili, articolul 71, făcînd referire tocmai la deputaţi şi senatori (ca şi regulamentul Camerelor reunite de altfel) iar nu la: ŞI deputaţi ŞI senatori, cum ar fi normal şi gramatical. În mod pervers, indiferent de felul în care citim art. 71(1), şedinţele camerelor reunite sunt TOATE neconstituţionale, întrucît, prin interdicţia de la art. 71(1), Constituţia defineşte reuniunea camerelor ca mulţime vidă. Aşadar, o inovaţie matematică: A ∪ B = ０ Asta înseamnă în mod necesar că, şi A, şi B, sunt mulţimi vide. Pe româneşte, două mulţimi găunoase.
În oricare din versiuni însă, omogenizarea impusă în plenul camerelor reunite îi transformă pe deputaţi şi pe senatori într-o a treia categorie de delegaţi. Categorie ce nu are nici măcar o denumire clară.
Clară este însă legătura dintre relaţia 2=3 şi buimăcia axiologică a normelor legale secretate de instituţiile statului.
–––––––
-Profesia?
-Medic primar.
-Ori medic, ori primar? Dar, ia, stai! Ai făcut facultatea?
-Da.
-Păi, atunci eşti medic.
★ Sănătate şi responsabilitate (IV) – Cine plăteşte chiuretajul la cerere?
(continuare din numărul trecut)
Am văzut ieri că naşterea, fiind o stare fiziologică, nu este acoperită de asigurările medicale. În schimb, proximitatea comunitară preia achitarea integrală a costurilor, în baza cutumei comunitare instituţionalizate.
Consecinţa nexă este: dacă sistemul public al asigurărilor de sănătate nu preia nimic din costurile naşterii, nu este dator să acopere nici chiuretajul la cerere. Întrucît rezultatul chiuretajului nu are efecte pozitive în plan demografic, ci nule (sau negative, depinde din ce loc priveşti) nici comunitatea nu este moralmente datoare a-l compensa în vreun fel.
Cu alte cuvinte, chiuretajul la cerere rămîne a fi acoperit pecuniar, 100%, de către responsabilul legal, recte, de către unul sau ambii conceptori.
Mai mult, unităţile sanitare subvenţionate din bani publici nu am auzit să preia vreo „comandă” de chiuretaj la cerere. Ceea ce, trebuie să recunoaştem, ar reprezenta o dovadă de coerenţă morală.
Aşadar, hăituirea gravidei demisionare o poate duce numai în clinici private, unde, un chiuretaj la cerere (cu o zi de internare) costă puţin peste jumătate din totalul unei operaţii cezariene (care presupune în medie 12 zile de internare).
Dacă avortul provocat are loc înafara sistemului medical, şi intervin complicaţii, atunci, gravida demisionară poate activa serviciul public de ocrotire a sănătăţii, însă costurile intervenţiei medicale (nu paramedicale) de urgenţă*, şi eventuala spitalizare, rezultatele invalidante etc. pot provoca o pagubă mai mare decît chiuretajul într-o unitate medicală privată.
Desigur, alta e situaţia în care întreruperea sarcinii are loc din motive medicale fortuite sau iminente (traumatisme, boli ce pun în pericol viaţa fătului sau a gravidei etc.). Intervenţiile motivate de stări patologice sunt acoperite de asigurările de sănătate în proporţia înscrisă pe cardul de sănătate, cu disjuncţia descrisă în articolul de ieri.
Dacă însă rezultatul stărilor patologice din perioada gravidităţii este un prunc prematur viabil, atunci, intervine cutuma comunitară.
Dacă rezultatul este moartea fătului, atunci, casa de asigurări de sănătate devine debitoare solidară cu pacienta.
Iată cum, mecanismul de plăţi pronataliste de interes local protejează morala publică, echitatea, responsabilizează atît părintele cît şi comunitatea şi descurajează practica întreruperii de sarcină ca metodă antinatală. Per ansamblu, subsecvent, scăderea frecvenţei chiuretajelor scade implicit apăsarea ulterioară pe sistemul public de asigurări de sănătate, prin scăderea morbidităţii date de sequela.
––––––
* am văzut în altă parte care sunt costurile suplimentare la urgenţe.
★ Sănătate şi responsabilitate (III)- Dacă Sfînta Fecioară ar naşte la Giuleşti…
(digresiune după numărul trecut)
…Iosif ar trebui să achite integral cheltuielile de spitalizare.
Desigur, vorbesc despre o maternitate Giuleşti întemeiată pe raţiune şi pe tradiţia comunitară populară, iar nu pe delăsare.
Crud, ca rugul colectiv de la Giuleşti, nu? Ei bine, nu e chiar aşa.
Permiteţi-mi să întrerup din nou firul narativ început în altă parte şi continuat în articolul precedent (urmaţi steaua din titlu, sau căutaţi pe blog: „★ S”), pentru a vedea împreună ce valori serveşte sistemul de sănătate japonez.
Am pomenit echitatea, circumscrisă Binelui.
Chiar dacă nu am spus-o explicit, prin prezentarea chitanţelor şi a preţurilor unitare ale procedurilor medicale şi administrative, deducem că a doua valoare este transparenţa, circumscrisă Adevărului.
Nu am pomenit nimic de Frumos. El este prezent, dar în relaţiile cu pacientul şi în relaţiile dintre pacienţi. Politicos, prevenitor, pentru că aşa e frumos. Din punctul de vedere al sănătăţii însă, Frumosul este administrat cu restricţii, cele mai multe obiective.
Ce valori NU serveşte sistemul japonez de sănătate?
Nu serveşte Maibinele, Maiadevăratul şi nici Maifrumosul. Să le luăm pe rînd:
Maibinele
Sistemul de sănătate suportă doar recuperarea anatomică şi funcţională, în limita datelor obiective, dar nu îmbunătăţeşte funcţional organe şi ţesuturi dincolo de limitele naturale, puse de Dumnezeu pacientului. Tot ceea ce reprezintă o depăşire a limitelor naturale iese din jurisdicţia sistemului de asigurări de sănătate. De pildă, dacă vrei o lungire de penis, sau reducerea debitului de sudoare „la sursă”, plăteşti integral.
În general, sistemul nu acoperă stările fiziologice (naturale* sau supranaturale), ci numai stările patologice. Dacă, de pildă, unei femei îi vine ciclul menstrual în spital, nimeni nu e obligat să îi tamponeze scurgerea, decît dacă femeia se află în imposibilitatea de a se îngriji singură. Însă costul materialului absorbant şi-l acoperă singură.
Maiadevăratul
Transparenţa vine să instaleze încrederea generală (între pacient şi sistem şi între sistem şi terţi). Excesul de transparenţă însă, ar atinge pudoarea, ar viola dreptul la intimitate, ar lăsa descoperite date cu caracter personal.
Maifrumosul
Maifrumosul nu este o valoare perenă. El se limitează la moda vremii. Sistemul asigurărilor de sănătate nu plăteşte burduşirea sînilor, tatuarea şi dez-tatuarea, scoaterea aluniţelor din motive estetice.
Cromatic, procedurile medicale suportate de asigurări se limitează la ochiometru. Un dinte fals acoperit de asigurare poate avea culoarea uşor diferită, dacă e în faţă, sau total diferită dacă e măsea. Alinierea cromatică însă, (cu analizor de culoare pe 16biţi) se achită integral de către pacient, şi numai la cerere. La fel, alinierea geometrică a dinţilor.
O cicatrice acoperită de asigurări poate rămîne niţel mai vineţie. Însă uniformizarea cromatică şi geometrică a cicatricei este o procedură separată şi cade în totalitate în sarcina pecuniară a pacientului. Deşi, istoric, chirurgia s-a născut în frizerie, asigurările de sănătate nu acoperă vopsirea părului, manichiura şi nici albirea dinţilor.
Aşadar, am văzut limitele de competenţă ale sistemului de asigurări medicale. Acum să vedem de ce naşterea în spital nu este acoperită de asigurările de sănătate:
În toate tratatele de obstetrică, naşterea este definită ca stare fiziologică. Este adevărat, naşterea poate fi uşoară, grea, invalidantă sau mortală pentru mamă, pentru făt sau pentru ambii. Însă actul naşterii nu este recunoscut ca patologic, chiar dacă naşterea are loc prin „harakiri”**, din mai multe motive:
Stările fiziologice pot fi teoretic depăşite şi acasă.
Naşterea cuprinde o transformare de stare civilă. Are mai multe în comun cu demografia, cu comunitatea, decît cu medicina. Aşa cum sistemul de sănătate nu este dator să achite cheltuielile de mormîntare, tot aşa, naşterea este pe cheltuiala titularului (familiei). Odată născuţi, cu o moarte toţi suntem datori. Dacă statul nu ne plăteşte moartea, de ce ne-ar plăti naşterea?
Un locuitor al oraşului Fukushima nu este dator ca, prin intermediul sistemului de asigurări de sănătate să achite (indirect) naşterea unui prunc la Hiroşima. Ar fi inechitabil ca locuitorii unei zone în curs de depopulare să achite costurile naşterilor din zonele prolifice.
Acuma, după ce am văzut partea „crudă” a naşterii, să vedem partea ei omenoasă.
Am spus că actul naşterii este considerat o stare fiziologică. Însă îngrijirea medicală a gravidei pînă la termen este acoperită de asigurări, exact în condiţiile puse de medicina preventivă şi de cea curativă (în cazul complicaţiilor sarcinii). Aşadar, sistemul de sănătate îşi ia răspunderea pentru sarcinile însoţite de patologie, dar nu pentru naştere.
Bine, veţi zice, dar cum e posibil să laşi o mamă să plătească cei 250.000yen (în cazul operaţiei cezariene) şi să îi pui în faţă principii? Iată cum:
La cîteva zile de la naştere, pruncul devine membru oficial al comunităţii. De aceea, reprezentantul comunităţii, mai precis: primăria, prin serviciul social, achită integral toate costurile aferente naşterii, mai puţin costurile materialelor şi obiectelor aduse de mamă de acasă, sau cumpărate de la punctul comercial din spital (burtieră, materiale absorbante, scutece etc.)
Practica cu pricina are mai multe motivaţii, toate solide.
Administrativ, este vorba despre un „şantaj” bun. Ţi se restituie cheltuiala prilejuită de naştere DUPĂ ce ai înregistrat pruncul. În acest fel, se încurajează intrarea în legalitate a cetăţenilor.
Comunitar însă, practica nu face decît să instituţionalizeze un obicei (cutumă?) specific societăţilor rurale.
Am spus-o în mai multe rînduri, japonezii nu sunt un popor de samurai, ci, ca şi românii, un popor de ţărani. Amintiţi-vă de servituţile voluntare de la ţară. De ajutorul comunităţii la construirea unei case, de darul de la nuntă, de la botez etc. Aşa e şi în Japonia, cu excepţia mormîntărilor, care sunt tot cu dar (niciodată strigat, dar consemnat cu grijă în registrele familiei decedatului, pentru întoarcerea lui atunci cînd familia contributoare va fi în aceeaşi situaţie).
În acest fel, iată, prin grija comunităţii, o naştere costă cu mult mai puţin decît ar fi fost în stare să acopere sistemul asigurărilor de sănătate. Este o subsidiaritate în spiritul oricărei viziuni de dreapta, o subsidiaritate ce nu pune presiune pe serviciul asigurărilor de sănătate. O subsidiaritate care coagulează comunitatea, în loc să o dezbine. Pentru că recunoştinţa uneşte numai atunci cînd motivele de recunoştinţă sunt reciproce. Simultan, sau prin rotaţie. Iar dacă vreun membru al comunităţii ar protesta împotriva practicii pomenite, oprobriul s-ar abate asupra lui, iar nu asupra beneficiarului ajutorului.
Socialiştii, invocînd politica pronatalistă, ar supralicita cu Maibine. Nu numai costul aferent naşterii să fie acoperit integral de către asigurări (deşi am stabilit că nu există naştere patologică, ci eventual doar sarcină însoţită de oarece patologie), dar şi ajutorul de la primărie să fie livrat.
Este o atitudine populistă, ce ar otrăvi climatul prin acreditarea ideii că naşterea ar fi prilej de pricopseală. Ar fi un umanism ipocrit, care ar sfida tocmai munca, valoare, culmea!, clamată de către socialişti. Ar genera în acet fel cultul nemuncii, pervertind moravurile noului născut încă din faşă.
În Japonia, pînă şi socialiştii sunt de acord că, aşa cum nu există dublă impozitare şi nici dublă pedeapsă, nu există nici dublă recompensă.
Aşadar, dacă Sfînta Fecioară ar naşte în Hiroşima, ar fi asistată de oameni competenţi şi adevăraţi, iar nu de dobitoace. Nici în frig de grotă, nici în vipie de Giuleşti. Darurile magilor I-ar fi înmînate via serviciul social al primăriei, bineînţeles, după ce I se iau datele pentru recensămînt, iar Iosif prezintă chitanţele. (fără grijă, pentru că Irod e mort demult.) În acest fel, oricine prunc are liber la a fi întruparea lui Hristos. Iar magii sunt toţi membrii comunităţii.
Bună ziua, fătul meu! Să facem cunoştinţă:
–––––-
* Se cuvine o precizare. Asigurarea medicală poate acoperi numai stările fiziologice induse din raţiuni terapeutice. Nu însă pe cele naturale sau cu substrat religios. Însă expertiza conexă unora din stările fiziologice poate fi acoperită din asigurări. Ca, de pildă, diagnosticul de sarcină şi prescripţia dietei alimentare în spital sau în ambulatoriu.
** Literal (slang): tăierea burţii – operaţie cezariană (termenul academic este teiousekkai – calc lingvistic corespunzător)
★ Sănătate şi responsabilitate (II) – Cît mai costă decimetrul pătrat de plasture?
(continuare din numărul trecut)
A doua zi m-am reînfiinţat pe propriile-mi picioare, la spitalul Onabe, pentru pansament şi reglare de cont.
Sunt invitat să stau pe un fotoliu în faţa camerei de gardă. Îmi cad ochii pe niscai scrisori de recunoştinţă înrămate şi atîrnate pe pereţii holului. Una, proaspătă (30 noiembrie 2010) de la fostul primar Akiba, pentru cooperare (probabil în medicina de urgenţă subscripţia la construirea noului stadion de baseball):
…şi o scrisoare de acreditare şi mulţumiri, din martie 2008, primită de la directorul spitalului universitar. Este de notat prezenţa termenului ideal ca atribut pentru calitatea asistenţei medicale. Breasla îşi fixează întîi idealul, cum e firesc, şi apoi tinde către el. Fiecare unitate, şi toate împreună.
Se pare că unităţile private mijlocii au rolul să scadă presiunea din spitalele mari, preluînd urgenţele minore şi falsele urgenţe. E de notat că spitalele mijlocii nu asigură urgenţa în fiecare zi, ci, prin rotaţie, poate numai o zi pe săptămînă, sau chiar mai rar. În orice caz, un telefon la dispeceratul de urgenţă* îl poate lămuri repede pe cel în nevoie.
Diferenţa de preţ între spitale, practic este inexistentă, ceea ce asiguratului îi simplifică opţiunea dpdv pecuniar, şi în acelaşi timp le înlătură orice suspiciune de clientelism celor îngrijoraţi de cum sunt cheltuiţi banii de la casa de sănătate.
Dar, ca să nu ne mai lungim, să trecem în camera de gardă. Printre amabilităţi, îi sugerez asistentei, atătîndu-i gambele-mi nervuroase, de mai jos de şpilhozenii cu care obişnuiesc să umblu vara, că aş dori şi o investigaţie şi eventual un tratament chirurgical pentru varicele mele. Mi-a răspuns că la următorul pansament va fi şi medicul. Mulţumesc. Ies şi mă aşez pe un fotoliu în faţa ghişeului fişier. Operatoarea mă cheamă, îmi înmînează cardul de pacient (pentru spitalul Onabe), îi dau poliţa de gaj, îmi dă restul la bancnota lăsată de cu seară, două chitanţe şi două motivaţii detaliate pentru banii încasaţi.
Am ajuns şi la partea de contabilitate. Acum, vă rog, nu mă întrerupeţi, că lucrez cu cifre. 🙂
Traduc uşor mecanic:
[Extern] / Chitanţă pentru consumul de diagnostic şi tratament / data:–
Numărul pacientului
Numele pacientului / data facturării–
totalul acoperit de asigurare: 1.173puncte (1 punct = 10yen n.m.)
raport de coplată: 30%
coplată: 3.520yen
total la ghişeu: 3.520yen
(probabil, totalul de la ghişeu are un corespondent la interfaţa cu casa de sănătate, pentru diferenţă)
Acum să vedem pe ce dădui banii:
diagnostic în premieră: 270px1
suprataxă la diagnosticul în premieră înafara programului: 230px1
reparat mai puţin de 5cm de plagă superficială (literal: fără atingerea tendoanelor musculare şi a organelor interne): 658×1
xilocain 1% 5ml, ser fiziologic 100ml: 15×1
total: 1.173p
Sufixul numeric x1 pare să prevină falsificarea numerelor.
Va să zică, costul real a fost de 11.730yen (cca. 100 euro) din care am plătit 30%.
Trebuie să adaug că am refuzat pe răspunderea mea (fără să trebuiască să semnez ceva) antibioticul şi antidolorificul. Evoluţia ulterioară a plăgii mi-a validat refuzul.
Mai departe:
Cu scuze, am ales o chitanţă din a treia zi, dar care arată ca cea din a doua. Acelaşi tipic. Mai interesant este punctajul:
reexaminare: 69×1
pansarea plăgii (sub 100c㎡): 45×1
total: 114p
Acum, despre varice. Medicul mi-a spus că spitalul Onabe nu are secţie de chirurgie vasculară, dar îmi dă o trimitere la spitalul Takanobashi-Chuo. Şi îmi înmînează scrisoarea de recomandare. Plicul era pregătit dinainte. Acum să vedem cît costă o trimitere, şi cine plăteşte:
Observăm că articolul de calculaţie cu pricina iese din domeniul practicii medicale propriu-zise şi intră la capitolul: administraţie medicală, subspecia: oferirea de informaţii de interes medical, dar este suportat în aceeaşi proporţie de casa de asigurări de sănătate.
================================================
(Linia de mai sus se va regăsi probabil şi în următoarele postări. Ea indică graniţa dintre poveste şi judecăţile strict etice.)
Să recapitulăm: mă tai la mînă, o clientă îmi cheamă salvarea, mă răsfăţ pe bancheta dubei, medicul mă repară la spital, apoi, pentru că tot m-am mobilizat, solicit şi alte reparaţii.
Sunt trei servicii de care am beneficiat: un serviciu public gratuit (de transport şi prim ajutor), unul medical cu coplată, şi încă unul, administrativ, tot cu coplată.
Dacă facem socoteala că trei oameni au cheltuit rotund 2 ore-om, un litru de benzină şi cîteva minute de contabilitate internă, doar pentru ca eu să îmi scurtez vacanţa fortuită cu o oră, rezultă o pagubă considerabilă pentru societate. După uşurinţa cu care a fost apelat, seviciul gratuit este mai susceptibil la abuz, ceea ce face mai greu de optimizat şi, paradoxal, mai scump, un serviciu gratuit decît unul cu coplată. Asta, una la mînă.
A doua la mînă: sunt două drepturi fundamentale puse în joc. Dreptul la viaţă şi dreptul la sănătate. Ambulanţa asigură doar primul ajutor. Adică restaurează viaţa. Misiunea sa, odată îndeplinită, se intră pe terenul dreptului la sănătate. Dreptul la viaţă este unul negativ, şi de aceea readucerea la viaţă este gratuită. În schimb, dreptul la sănătate este unul pozitiv. Drepturile pozitive sunt mai slabe decît cele negative. Sunt mai aproape de privilegii. Privilegii fără şmotru nu există. Ar fi imoral ca bolnavii închipuiţi să abuzeze de dreptul la sănătate în dauna celor veritabili doar pentru că statul e cumsecade şi risipeşte banii gratis. Cînd coplata se interpune la exercitarea dreptului la sănătate, atunci, ipohondrul se gîndeşte de două ori înainte de a clama dreptul cu pricina. S-a observat efectul benefic al coplăţii în restaurarea echităţii, în Germania, unde, tariful de bază (taxa de reexaminare, cea de 69 de puncte din exemplele mele) a crescut de la zero, cît era înaintea reformei, la 5 sau 10 euro. Măsura a spart cluburile gospodinelor, formate ad-hoc în antecamerele medicilor.
Opoziţia la coplată nu ar trebui să fie atît de mare, atîta timp ea se practică demult. Dau exempul Justiţiei. Jusitiţia se protejează de abuzul de drept, de procesomanie, prin nenumăratele taxe de timbru, de plic, de pap şi Dumnezeu le mai ştie. Ba, în Sănătate exista coplată şi înaintea oficializării ei. Atît că se numeşte şpagă şi este mai nocivă moral chiar decît imoralitatea dată de gratuitatea serviciilor medicale, întrucît are mai degrabă proprietăţi de taxă interlopă de protecţie. Mai corect ar fi: supraplată. Dacă socialiştii chiar îşi doresc echitate, păi, coerent (i)moral ar fi: fie să militeze şi pentru Justiţie gratuită necondiţionat, fie pentru coplata în toate instituţiile conexe drepturilor pozitive.
Ca o concluzie generală, gratuitatea infantilizează şi are mare potenţial în dezbinare, în timp ce coplata responsabilizează şi armonizează.
Mai sunt şi alte beneficii ale coplăţii. Le voi dezvălui la momentul potrivit.
(va urma)
––––––––––
* Acum cîţiva ani, fiul meu a căzut de la etaj, circa 3m, ocazie cu care am aflat că nici măcar spitalele mari (de pildă spitalul Funairi, cu o secţie mare de pediatrie) nu au totdeauna serviciu de urgenţă. Atunci am fost îndrumaţi la unul privat, dar care a fost capabil să facă chiar şi scanarea tomografică.
▲ O nouă ordonanţă de excluziune socială a grupurilor de criminalitate organizată
Pe lîngă legislaţia penală japoneză, cea civilă cuprinde o serie de prevederi explicite privind raporturile dintre bandele criminale şi terţi.
Viziunea este una de hăituire în nevoile primare, atît a membrilor bandelor criminale cît şi a eventualilor colaboratori sau complici. Astfel, nevoia (primară) de adăpost este condiţionată de lipsa unei legături cu grupurile de criminalitate organizată. Orice contract de închiriere a unei locuinţe cuprinde clauze comune, şi clauze particulare. În clauzele comune tuturor contractelor sunt incluse condiţii de etică publică:
Chiriaşul nu are voie să consume substanţe interzise în locuinţă.
Chiriaşul nu are voie să facă parte sau să aibă legături cu vreun grup de criminalitate organizată.
Chiriaşul are obligaţia să folosească locuinţa fără să producă zgomote puternice.
Oricare din cele trei clauze, o dată, sau, după caz, în mod repetat, igonorată, duce la desfacerea contractului de închiriere şi la evacuarea chiriaşului.
Acum cîţiva ani s-a înregistrat şi o premieră cu valoare de normă juridică. Un tribunal din Hiroşima a decis evacuarea chiriaşului unei locuinţe sociale, întrucît a fost dovedit că subiectul făcea parte dintr-un grup de criminalitate organizată. Este o decizie îndrăzneaţă, mai ales în condiţiile în care, locuinţele sociale sunt ultima expresie şi redută a „cumsecădeniei” socialistoide, iar chiriaşul supraprotejat.
În urma repetatelor scandaluri ce au pătat obrazul actorilor de kabuki şi pe cel al luptătorilor de sumo*, legături interlope dovedite, făcute de cîţiva exponenţi ai celor două bresle, fapte ce au dus chiar şi la anularea turneului de sumo de la Nagoya, legiuitorul s-a simţit dator să intensifice lupta antimafie.
De azi** intră în vigoare ordonanţa de hăituire teritorială a mafioţilor. Noua normă cuprinde prevederi preventive şi punitive. Între cele preventive se numără interdicţia de a deschide un sediu de clan la mai puţin de 200m de o unitate de învăţămînt. De asemeni, cei aflaţi în raporturi comerciale cu mafioţii suportă sancţiuni pecuniare (penale sau contravenţionale) dacă raporturile comerciale sunt dovedite. Mafioţii îşi pot teoretic deschide sedii, dar niciun meşter nu va putea să le (re)facă zugrăveala, sau să le schimbe geamul fără să fie pedepsit. Mafiotul trebuie să înţeleagă că locul său este fie unul onorabil în comunitate, dar după ce renuţă la perniciosul nărav, fie unul nedemn, la periferia ei. Cale de mijloc nu există. Iar pentru aceasta, elementul cheie în aplicarea ordonanţei este cetăţeanul. Totul făcut în lumina subsidiarităţii***.
Pe lîngă tradiţionalele patrule mixte de cetăţeni şi poliţişti, hăituirea teritorială a mafioţilor se va manifesta pe domeniul public şi prin intensificarea demonstraţiilor de interes local, chiar şi la nivel de cartier, în aşa fel, încît mafioţii să înţeleagă că nu sunt bineveniţi. Rînd pe rînd, aşezările se vor declara zone libere de mafioţi. Blocadă pas cu pas.
Cu titlu experimental, repelenta ordonanţă a fost aplicată într-un cartier din Tokio şi într-un oraş din Okinawa. Rezultatele au încurajat legiuitorul să o extindă pe întregul teritoriu.
După cum v-aţi dat seama, japonezii nu atacă heirupist-buldozereşte, ci prin împresurare, pas cu pas.
––––––-
* atît kabuki cît şi sumo sunt activităţi culturale subvenţionate din bani publici. Compar cu inculpatul interlop senator Cătălin Voicu, şi el mafiot prin complicitate, (dacă nu staroste) plătit tot din bani publici, dar care şi-a reluat fotoliul de parlamentar imediat ce a ieşit din arest. Etică? Cine dă doi bani pe ea, cînd mafioţii sunt Legislativul, iar Legislativul, mafia?
** Tot azi, în România, intră în vigoare noile coduri, iar judecătorii încă se izmenesc la ele. Şi la noi. 😦
*** Subsidiaritate cuvînt uitat de Emil Boc.
●▲ Subsidiaritate laică – Ce se poate afla în spatele unei ştiri banale
Ieri, din buletinul de ştiri NHK de la ora 18, aflai că sfatul comunal al oraşului Hatsukaichi a dat un firman prin care limitează dimensiunile clădirilor din oraş. Astfel, ţinînd seama că insula Miyajima, ce conţine un templu shinto vechi de o mie de ani, edificiu din patrimoniul UNESCO, necesită un peisaj înconjurător pe măsură, consiliul a hotărît că orice clădire mai înaltă de 13m sau mai întinsă de 1000mp, are nevoie de aprobare specială pentru a putea fi construită.
Motivaţia este raţională. Frumosul face parte din valorile transcendente şi trebuie cultivat, mai ales cînd aduce bani la bugetul local.
În acelaşi timp, decizia are şi implicaţii mai adînci. Pe teritoriul oraşului, pe o coastă montană, acum vreo 15 ani a fost ridicată o clădire imensă. Faţada ei, supradimensionată în raport cu cubajul, poate fi văzută de pe Miyajima. Cine se fotografiază cu torii în fundal, în planul îndepărtat, nu scapă de funerara faţadă a clădirii cu pricina.
Totul ar rămîne în registrul laic, dacă clădirea ce parazitează peisajul nu ar fi o casă de rugăciune a unei secte (am aflat de curînd) budiste la bază, dar uşor eretică şi rău văzută. (Broasca mică cască gura mare.)
De obicei evit să prind clădirea în compoziţie…
Clădirea parazit se întrevede în spatele crengilor din dreapta-sus.
…dar o dată am fotografiat-o ceva mai în detaliu:
Prezenţa clădirii chiar în prelungirea axei dintre scena de noh (nefigurată aici) şi torii este în mod evident un act de concurenţă neloială între religii. Însă consiliul nu s-a putut băga în gîlceava subterană, ţinînd seama de neutralitatea sa în raport cu religiile. A invocat numai raţiunea peisagistic-turistică, eventual siguranţa în construcţii.
Compar cu referendumul elveţian pe tema moscheilor. Elveţienii lovesc frontal*), identitar, legislativ, riscant, în timp ce japonezii, pieziş şi echitabil, pe baza principiului subsidiarităţii, respectînd neutralitatea autorităţilor în raport cu religia. Subsidiaritatea rezolvă mai bine şi mai puţin turbulent conflictele (altminteri reale, dar) în care legislativul central nu are ce căuta. Decizia nu poate fi atacată pe temeiul discriminării abuzive, întrucît nu se referă la clădiri de cult, ci la clădiri în general.
Presimt că clădirii sectei budiste i se va găsi curînd şi un viciu de construcţie, cu implicaţii în siguranţa: seismică/ eoliană/ de pază contra incendiilor/ de prevenire a alunecărilor de teren etc. Cel puţin faţada cred că va fi micşorată, dacă nu va fi demolată direct clădirea.
–––––––
*) Interdicţii explicite privitoare la dimensiunile clădirilor de cult au fost şi în paşalîcurile Imperiului Otoman. Astfel, în Bulgaria, bisericile nu aveau voie să fie mai înalte decît moscheile. Bulgarii, au sfidat totuşi interdicţia, adîncind cota podelei. O soluţie destul de igrasioasă, dar o tiflă antiotomană şi o formă de „rezistenţă prin cult(ură)”.
★ Sănătate şi responsabilitate (I) – Un dop înţepenit
Salut aderarea grupului Theophyle (din care fac parte) la proiectul de reformă constituţională, intitulat Noua republică (.PDF).
Pentru noua republică consider că drepturile cetăţeneşti listate în prezent în Constituţie sunt suficiente. Însă pentru înoirea autentică am propus ridicarea gradului de responsabilitate a cetăţeanului. Nu prin şedinţe de îndoctrinare, ci prin mijloace legislative. Bine, veţi zice, dar la baza legilor, fie ea şi Constituţia, stau principiile, viziunile. Iar principiile şi viziunile sunt rezultatul reflecţiei. Ei, bine, tocmai despre felul în care viziunea se traduce în normă, în instrument, în practică curentă şi, de ce nu, în bani, în (ne)fericire, vreau să vorbesc. Şi o fac prin împărtăşirea şi interpretarea experienţelor personale simple. Din ele sper să se ridice spiritul viitoarelor norme juridice, iar în subsidiar, să se înţeleagă şi că – pentru o viaţă bună – nu e necesar un popor bun, ci un popor liber. Liber, adică responsabil.
Un dop înţepenit
– „Nu pot deschide sticla asta”, îmi zice nevastă-mea.
– „Dă-o-ncoa’!”
Mă opintesc, şi mă opintesc… şi mă opintesc… Nimic. Strîng de tirbuşon şi trag cu toată puterea, afişînd un zîmbet culturist de scenă (deh! eram în faţa muierii). Deodată, la limita luxaţiei de umăr, reuşesc să scot dopul. Cu tot cu o parte din gîtul sticlei. În mîna stîngă strîng din reflex restul de gît încă solidar cu sticla. Mă trezesc cu o tăietură adîncă chiar în podul palmei. „Am învaginat-o!”, îmi zic. N-o să mai pot modela pîinea, spăla vase, ţine tigaia. Tetsu se uită speriat, ca la katsuo no tataki*. Nevastă-mea intră în panică. Sare la pupitru şi încearcă să caute pe net un spital cu serviciu de urgenţă. Apăs imediat rana cu degetul mare şi mă întind pe o bancă din restaurant, aşteptînd să se coaguleze sîngele. Cele două cliente din acel moment se lămuresc repede despre ce e vorba. Pînă să afle nevastă-mea spitalul proxim, una dintre ele sună pompierii. Zice apoi: -„Chiar dacă mergeţi la urgenţă, spitalul are urgenţe şi urgenţe. Cu salvarea aveţi prioritate.”
În 7 minute se aude sirena. Cobor. Soţia mă însoţeşte. Îl lăsăm pe Tetsu gazdă. Îi spun brancardierului să bage targa înapoi (tocmai o descărca) şi urc în habitaclu. Paramedicul află din două vorbe în ce constă accidentul şi ne întreabă dacă vrem chirurgie simplă sau reparatorie. (în cazul meu, diferenţa ar fi fost cam de o radiografie). „Simplă, că nu prea am timp”, zic. Caută el pe listă şi ne duce la vreo 800 de metri mai încolo, la spitalul Onabe. Între timp, aparatele îmi înregistrau tensiunea şi pulsul. Pe drum mă simt obligat să mă scuz pentru deranj. Totuşi, pentru a nu se simţi chiar inutili, le spun paramedicilor că, cu 25 de ani în urmă, mă tăiasem în acelaşi loc, şi îmi amintesc că atunci mi-am pierdut cunoştinţa**. Cînd ajungem la spital, omul scoate din aparat fişa cu parametrii (mei) circulatori înregistraţi în cei 800m. Celălalt paramedic deschide protector drumul indicînd treptele cu degetul, nu cumva să mă împiedic. Intrăm în camera de gardă. Apăru repede şi medicul de gardă. Semnă foaia de drum apoi se ocupă de mine. După o anamneză sumară, îmi anestezie locul, îl igieniză şi apoi îmi cusu rana. La fiecare împunsătură mă punea să mişc degetele, ca să îşi dea seama dacă îmi coase, sau nu, vreun ligament, de tegument.
Rana după tratamentul chirurgical şi gîtul sticlei. Se întrevede şi cicatricea veche.
În Japonia, serviciul de salvare-pompieri este gratuit. Urgenţa medicală, însă, nu. Este cu coplată. Scot cardul de sănătate. Asistenta îmi ia datele şi mi-l înapoiază. Medicul îmi spune să las o hîrtie de 5000 sau de 10.000 de yeni în gaj. Primesc în schimb o poliţă. Urma regularizarea, a doua zi, la schimbarea pansamentului. (Spitalele nu au serviciu de contabilitate noaptea. Ar fi lipsit de eficienţă.)
După această trebuşoară „ne externăm” şi o luăm agale către restaurant.
– „Cred că sunt 14 ani de cînd n-am mai umblat pe Jizo-dori la ora asta.”
Soţia mă luă de braţ.
– „Ce porcărie! De unde ai cumpărat sticla aia? Ar trebui să faci reclamaţie.”
– „Hm! De la Yamaya. Dar crezi că voi primi compasiune dacă sun la companie? Sediul este în Sendai***…”
-(amar) … Ha, ha, ha!
Ajunşi la restaurant, găsim clientele vesele, consumînd vinul din sticla cu bucluc:
– „Ar fi fost păcat să fie aruncat.”
Cercetez fundul paharelor. OK. Iau apoi sticla şi o răstorn rapid cu 180 de grade într-un al treilea pahar (conic). Las să cadă ciobuleţele, apoi le-o restitui:
– „Din partea casei.”
(va urma)
Cu permisiunea dv., în episodul următor, după o mică prezentare a statutului spitalului Onabe, vom analiza împreună felul în care se întocmesc actele contabile.
–––––––
* katsuo no tataki este un (semi)preparat de fileu crud de ton (dintr-o specie de talie mijlocie) sumar perpelit pe jăratec. Tăietura transversală are cam aceleaşi culori ca una din podul palmei. Cafeniu deschis la periferie şi roşu intens la interior.
** Nu era o minciună. Cu 25 de ani în urmă încercînd să cuplez un furtun la o ţeavă de sticlă, m-am trezit cu ţeava plesnindu-mi în palmă. Atunci mi-am secţionat şi un nerv. Din fericire, doar senzitiv. Dar de asta mi-am dat seama mult după ce m-am trezit din leşin. Evenimentul a fost muşamalizat, iar încadrarea a fost schimbată în accident simplu, deşi se petrecuse în timpul lucrului şi fusesem internat două zile la chirurgie reparatorie. Aşa e cînd relaţiile de muncă sunt socialiste. 🙂
*** Pentru cei a căror viaţă conştientă a început după 11 martie 2011, este vorba despre oraşul Sendai din prefectura Miyagi, unul din oraşele afectate de un ţunami ucigaş.
◎ Higanbana
Higanbana este o plantă din flora spontană de hat. Irumpe într-o singură noapte, răstimp în care planta îşi dezvoltă tulpina, iar dimineaţă poate fi găsită gata înflorită. Pînă la înflorire, doar un ochi experimentat o poate identifica în iarba ce bordează orezăriile.
Inflorescenţele de higanbana jalonează vegetal, cu o precizie surprinzătoare, echinocţiul de toamnă*. Higanbana este poate cea mai punctuală plantă la întîlnirea cu astronomia.
–––––––
* Cel mai devreme am descoperit floarea cu pricina pe 18 septembrie. De unde se vede că matematica astrelor este aproximată vegetal cu eroarea de maximum plus-minus o săptămînă.
Am nutrit mai demult o plantă de ghiveci şi mai punctuală. Dar nu calendaristic, ci orar. Timp de cinci zile la rînd, fix la ora 17 (18, ora de vară) înflorea cîte o floare. Încerc să caut fotografia (alb-negru) pentru ilustrare.
EDIT: Am găsit-o:
◎ Am instalat Photoshop
De cînd cu Web 2.0 îmi cam creşte barba pînă se încarcă o pagină de net. Exasperat, am hotărît să îmi upgradez atît hardware cît şi sistemul de operare. Am trecut, în sfîrşt, la Windows XP, ocazie cu care am aflat că, de mai bine de un an, Windows 2000 nu mai are suport de la microsoftul său producător. Cum ar veni, eram de un an de zile în aerul rarefiat al licenţelor expirate, şi încă mai respiram. Fie vorba-ntre noi, trăiesc bine-mersi şi fără antiviruşi şi fără update la antiviruşi. Mă rog, zis şi făcut.
Doborîi la licitaţie un Dell Precision 650, fabricat probabil prin 2004, cu două Xeoane la cîte 3 GHz (totul la 5000yen). Mai doborîi cu 2500, un CD de instalare a sistemului de operare, din acela care însoţeşte de obicei un calculator nou (bineînţeles Dell, ca să nu mai stau să bag la instalare codul de activare) şi gata. Pot spune că am ajuns în rîndul lumii retardate, iubitoare a obiectelor de antepenultimul răcnet. Cel puţin pînă în iulie 2014 pot conta pe WXP:
Dacă tot am maşinărie nouă, ce mi-am zis?: „ia!, să încerc digitizarea negativelor foto, cu două scanere simultan.” Am ales un Minolta Dimage Scan Multi II (probabil din 2001) şi un Nikon LS-20 (Coolscan II) fabricat în 1996. Ambele conectate prin interfaţă SCSI. Le-am pus pe acelaşi banc de probe.
Iată-le configurate:
Nu vă luaţi după semnul întrebării din dreptul scanerului Nikon. Driverul este pentru Windows 95 (versiunea pe 16 biţi) (!) iar WXP se izmeneşte la el, însă cu ajutorul driverului ASPI, de unificare a comenzilor pe SCSI, totul se mişcă normal.
Le-am dat scanerelor ID-uri diferite şi le-am pus la treabă, dar nu într-un program-cadru, ci doar pe interfaţa grafică a Twain-ului* fiecăruia.
Iniţial le-am pus pe aceeaşi magistrală SCSI, însă se cam invitau unul pe celălalt, iar timpul de scanare a două cadre simultan, practic se dubla. Nu făceam nicio scofală. (Deh!, magistralele SCSI înguste, de 8 biţi.) Aşa că am mai instalat un controler SCSI. În device manager sunt figurate trei. Cel de 160Mbps este pentru HDD.
Instalaţia este gata. Acum, să vedem ce programe-cadru folosm. Cu Paint Shop Pro (PSP) mă descurc binişor, dar îmi mai trebuia unul. Mi-am amintit că am un Photoshop 4.0 (PSD), căpătat de la un client acum vreo 12 ani. L-am instalat, apoi i-am dat să importe Twain-ul scanerului Nikon. Cînd i-am zis să îl scoale, surpriză!, mi-a sculat Twain-ul scanerului Minolta. Însă PSP, deja sculat, mapase tot Twain-ul scanerului Minolta. Conflict major! M-am trezit cu un BSOD** de toată frumuseţea. Na, belea!
Preventiv alocasem fiecărui program-cadru cîte un procesor, pentru a le izola total. Degeaba. Sau poate tocmai disjucţia a fost cauza. Necunoscute sunt căile sistemelor de operare!
Am reluat operaţia în sens invers. Am zis că dacă PSD vrea Minolta, îi dau Minolta. Pe semne, PSD (datat 1997) nu ştie decît Twain pe 32 biţi (driverul LS-20 e pe 16 biţi, de pe vremea lui 486). În schimb, PSP, deşi e mai nou (2001) ştie să citească şi periferice conduse pe 16 biţi. şi nu are nicio greaţă în a le manevra.
Acum, la lucru!
Dau comenzile „acquire” ambelor aparate. Totul merge la viteza prescrisă de producător. Asta e!
––––––-
* Twain este denumirea generică a unui standard de unificare a driverelor pentru aparatele de captare a imaginilor. Fără el, programele de prelucrare a imaginilor nu pot înţelege ce gînguresc dispozitivele (fizice) cu pricina.
** BSOD – blue screen of death. Ecran ce apare atunci cînd există o incompatibilitate severă de hardware.
● Model sigur de autentificare la distanţă
Zilele trecute, după mai multe luni de absenţă, am licitat pe e-Bay. Am primit, ca de obicei mailul de validare a licitaţiei, apoi, după cîteva ore, ajuns acasă, deschisei din nou pagina cu pricina. Încurajat de cota scăzută a dolarului, am licitat într-o doară şi pentru un al doilea obiect, scos de acelaşi vînzător la licitaţie. După două ore m-am trezit cu un al treilea mail cum că mi-a fost blocat contul, întrucît a fost descoperită o „activitate suspectă”. Mi s-a recomandat în prealabil schimbarea parolei de mail.
Pentru reactivarea contului de e-Bay am procedat aşa:
1) pe ecranul de login, sub căsuţa pentru parolă, am apăsat pe forgot password, după care
2) mi s-a cerut numărul de telefon, iar ca hint, primele şi ultimele două cifre. Mi-am dat seama că era numărul de telefon cu care mă înregistrasem cu ani în urmă la e-Bay. L-am introdus, am apăsat next şi imediat
3) am fost sunat de o voce sintetică. Mi s-a cerut să confirm, prin apăsarea tastei 8, că eu sunt cel în cauză. În secunda următoare, vocea sintetică mi-a dictat de cîteva ori la rînd
4) un PIN de 4 cifre, pe care le-am tastat online în căsuţa de confirmare a resetării parolei. Am apăsat din nou next, şi mi s-a afişat scriptul de înregistrare a unei noi parole, prin care mi-am reactivat contul.
Simplu şi sigur.
Discuţie
În Outlook Express, am în permanenţă activată opţiunea de a păstra mesajele, pentru 5 zile, pe serverul de mail (după ce le-am descărcat o dată). În acest fel, pot descărca aceleaşi mesaje în două (sau mai multe) locuri. Duplicarea este o cale simplă de backup. Numai că setarea mea a fost interpretată ca „activitate suspectă” de cerberii electronici ai e-Bay. O măsură simplă de protecţie a clientului. Însă e-Bay mi-a pus la dispoziţie şi o cale la fel de simplă şi de sigură de restaurare a identităţii.
Dacă eu n-aş fi fost eu, nu aş fi ştiut care e numărul de telefon. Şi, oricum, răspunzînd la un număr pentru care erau ataşate şi alte date de identificare (nume, adresă etc.) şi deja înregistrat în scriptele e-Bay, era imposibil ca o terţă persoană să îmi uzurpe identitatea. (Poate numai dacă ar fi intrat prin efracţie în lipsa mea.) Este de notat că nu au fost vehiculate date sensibile prin mail, nici măcar prin poştă, ci numai prin interfaţa asigurată.
Acum ne putem uşor da seama că opozanţii votului online au cel puţin un argument în minus, din moment ce eu, de la 12.000 Km distanţă de serverul e-Bay, am reuşit să dovedesc că eu sunt eu.
Concluzie
Prin succesiunea de operaţii de validare a identităţii, prezentată mai sus, grefată într-o platformă de vot online se pot evita atît votul fictiv cît şi votul multiplu. Şi, mai ales, este o metodă care ÎNTOTDEAUNA lasă urme uşor de prelevat ca probe într-un eventual proces penal. Ceea ce descurajează tentativa de fraudă.
Ce ar fi dacă o procedură asemănătoare, folosind cupluri de două-trei date personale (CNP, nr de telefon, data naşterii, adresa din ţara de rezidenţă, ultima adresă din ţară, numele părinţilor etc.) să se prevină frauda electorală?
◎ Westpoint
Încep cu dezlegarea problemei din numărul trecut.
Se dădea punctul de insurgenţă a traiectoriei Lunii: 273°, acreditat ca fiind în colţul din dreapta-jos al pozei. Se ştiu unghiurile de cîmp: 15°orizontal şi 22° 30’vertical. Se cere precizarea Vestului, ştiind că latura orizontală a pozei are 871 pixeli.
Deşi problema pare una de trigonometrie*, este de fapt una de aritmetică. Unghiurile de cîmp pe verticală şi pe diagonală nu sunt relevante în calcul. Numai unghiul din planul orizontal.
Acuma, tot ce trebuia să aducă „de acasă” cei 151 de vizitatori unici de pînă acum, era că Vestul se află la 270°. Printr-o relaţie de trei-simplă, rezultă numărul de ordine al pixelului indicator al Vestului. 871[15-(273-270)/15]=871(4/5)=696.8. Aşadar, Vestul se află în dreptul pixelului #697 şi corespunde unui punct de pe tulpina copăcelului stîlpul vertical din jumătatea dreaptă a pozei.
Îtrucît prezentarea pozei a iscat un „conflict religios” :D, îi invit pe enoriaşii Photoshop-ului să execute ceea ce au susţinut că e floare la ureche, anume: prin suprapunerea în Photoshop a cadrelor, rezultă o fotografie similară. Le-am pregătit o serie de 10 fotografii luate cu aparatul digital, în paralel cu poza (pe care eu o consider ratată). Cadrele au tot 871pixeli pe latura mică şi 1301 pe cea mare (cu 1 în plus).
Îi invit să le suprapună şi le-aş fi recunoscător dacă mi-ar trimite rezultatul la: bucataria_mea(la)yahoo.com. Cele mai frumoase şi mai adevărate fuziuni de cadre vor fi prezentate aici, bineînţeles, dacă autorii sunt de acord.
––––––––
* Partea de trigonometrie am rezolvat-o cu formula: φ=2arctg(d/2f).
În care: φ este deschiderea unghiulară pe orizontală, d latura clişeului (24mm) iar f, distanţa focală a obiectivului (90mm). Rezultatul este 15°. Mai exact 15° 11′ şi vreo 20″, dar l-am rotunjit pentru a valorifica intuiţia celui ce eventual şi-ar fi bătut capul.
Formula nu este valabilă la macrofotografie, deoarece focala obiectivului se abate semnificativ de la valoarea nominală în funcţie de raportul de mărire. În plus, distanţele dintre obiect şi obiectiv, şi respectiv obiectiv şi peliculă devin comparabile, ceea ce complică socoteala. Pentru macro se folosesc alte formule.
Soluţia lui Zalex
● Ponta lăsat din nou în ofsaid
Se pare că procurorul-comentator Victor Ponta, persoană publică de talia titanului mediatic, vedeta Mugur Ciuvică, a mai comis o gafă demnă de Chitty, chitty, bang, bang! în curba de la Monaco. Iată ce debita Făt-Furiosul politicăriei de lighean, pe 13 septembrie:
„Este insa foarte rau ca Traian Basescu se duce pe furis, nestiind cu cine se intalneste, cu cine discuta. Imi doresc ca presedintele Romaniei, indiferent cine este, sa fie primit oficial, pe usa din fata, nu pe usa din dos, pe la servitori sau pe unde intra personalul administrativ”.
Contrar bobilor din dotarea lui Ponta, Preşedintele a fost primit pe uşa din faţă. S-a întîlnit cu toţi „servitorii* SUA”. Cu cei mai importanţi.
Nici ficusul lui Ponta – liberalul Crin Astenescu – nu a prea dormit. Bolborosea deunăzi la adresa persoanei Preşedintelui, aceleaşi fraze detractoare cu care ne-a obişnuit.
Dacă Ponta persistă în nemernicia sa, s-ar putea ca în cel mai scurt timp, socialiştii români să devină irelevanţi, precum liberalii, pentru politica României. Nu că mi-ar părea rău.
–––––––-
* servitor în sens etimologic: minister.
◎ Şapte luni într-o oră
Atît mi-a luat să fac fotografia de mai sus. O oră. Am făcut-o azi dimineaţă, pe film Kodak de ISO400 (27゜DIN), între orele 04:40 şi 05:40, cu un aparat foto vechi de 20 19 de ani. Un Minolta α-5xi. Am programat IC-card-ul (Multiexposure) să suprapună 7 imagini*, la intervale de cîte 10 minute. Expunerea am ales-o manual: 7xS-1/15s, A-f/5,6. Obiectivul a avut focală fixă: 90mm.
Unghiurile de cîmp sunt: 15゜ pe orizontală şi 22゜30′ pe verticală. Pentru 2011-09-13, azimutul de insurgenţă al Lunii a fost de 273゜.
Întrebare: ştiind că poza are 871×1300 pixeli, care este coordonata (x) a Vestului (în pixeli)? Sau, mai simplu, la al cîtelea pixel se află Vestul?
Simplificări: Se consideră linia orizontului latura de jos a pozei, iar traiectoria Lunii o dreaptă ce duce chiar în colţul din dreapta jos. Se face abstracţie de efectul de perspectivă (altminteri redus) al obiectivului.
––––––––
* Programasem aparatul să facă 9 expuneri (lucru bun la 9 luni), însă am tras ultimele două expuneri în orb, deoarece, între timp, zorii deveniseră prea luminoşi şi riscam o surpaexpunere.
Să nu credeţi că mi-a ieşit din prima. În intervalul 03:30 şi 04:30 am mai tras o poză, expusă la 7xS-1/4s, însă alesesem prost şi întunericul şi orientarea aparatului. Deşi eram conştient că prăjesc pelicula la 1/4s (lumina directă a Lunii cere cam 1/200s), am încercat să scot cerul albastru de noapte prin supraexpunere. Nici asta nu prea mi-a reuşit. Iată, e negru ca tăciunele:
EDIT: Am corectat link-ul către fişa aparatului foto. Din grabă legasem fişa modelului α-3xi (ce nu poate fi programat cu IC-card). Alte modele programabile sunt: α-7xi (1991), α-707si (1997), α-7700i (1988) şi α-5000 (1986). Or mai fi şi altele, dar nu le am eu în colecţie.
● Cromatograma lui Funeriu
Ministrul Funeriu a făcut publică ierarhia valorică a universităţilor. Este de notat că mecanismul de separaţie valorică a universităţilor a părăsit stiloul emulgator al ministrului învăţămîntului. În urma auditului independent, adevărul iese la iveală. Iar adevărul este că, prin acţiunea de dezburuienare, fabricile de doctori au cam încurcat-o. Restrîngerea, falimentul, fuziunea şi absorbţia, pe scurt: darwinismul academic le mănîncă.
Desigur vor urma contestări şi proteste că, vezi, Doamne!, ministerul se bagă prea mult în cifrele de şcolarizare, în contingentarea producţiei de doctori la hectar, că-că, că-că… Vă spun eu: nu se bagă, ci doar încetează să mai finanţeze orice orice adunătură de ţuţeri ce se reproduc la infinit. Ceea ce pare o ingerinţă în autonomia universităţilor este de fapt un mod cît se poate de corect şi exterior de comparare a performanţelor din reclama comercială la o universitate, cu calitatea outuput-ul real. Abia de acum încolo, într-un mediu concurenţial, fără mercuriale arbitrare, fără aranjamente extracuriculare, universităţile vor putea arăta cum ştiu să îşi valorifice autonomnia.
De acum încolo, ceea ce scrie pe o diplomă de absolvire va conta.
Să nu credeţi că acţiunea ministrului Funeriu este ceva original. Este o procedură curentă în lumea civilizată. Pentru a vă da o idee despre „nedreptăţile” din Japonia, vă pot spune că, la finanţare, 50% din fonduri merg la Universitatea Tokio, 25% la Universitatea Kyoto, iar restul se împarte celor peste 60 de universităţi de stat. Aşadar, aparenta nedreptate (rezultată din cromatogramă) este în sfîrşit un act de echitate. Îi dai celui ce merită, atît cît merită. Elita universitară nu poate fi evidenţiată prin egalitarisme.
Îi urez lui Daniel Funeriu succes în continuare.
● Cristian Preda – Lecţia de mnemologie politică. Elev Victor Ponta
Politicienii români mizează pe mintea memoria scurtă a românului. Pleznesc cîte un atac la persoană, apoi, cînd persoana se dovedeşte a fi fost vizionară, iar atacul abuziv, tac ca porcul în păpuşoi, aşteptînd evaporarea memoriei, în loc să îşi ceară scuze pentru eroare. Din păcate, presarii români sunt la fel de uituci ca buimacul elector român. Degeaba stau cu curul pe munţi de baze de date, dacă nu ştiu să le exploateze în interesul adevărului.
Iată că, ceea ce ar fi trebuit să facă Presa, face Cristian Preda. Este lăudabil că i se aduce aminte lui Victor Ponta că intră prea adesea în bălării, dar, la cît se contrazic politicienii români (uneori de la un minut la altul) fiecare partid ar fi necesar să aibă cîte un departament de mnemologie, pentru a arăta disonanţele cognitive ale adversarului în timp. Eventual prin grafice, în care fracturile de logică, minciunile, dările după cireş etc., s-ar evidenţia mai bine.
Exemplul de azi îl pune pe Ponta în dificultate, dar îi dă şi şansa de a dovedi că nu trăieşte doar pentru băşcălie. Dacă Victor Ponta îşi va retrage cuvintele ofensatoare la adresa Preşedintelui, şi va accepta să discute pe tema constituţionalizării limitelor deficitelor bugetare, atunci, Ponta are viitor. Dacă, nu, vom avea dovada limpede că USL este alianţa dintre Tenie, Astenie şi Şiretenie. (am enumerat cele trei partide în ordinea descrescătoare a susţinerii electorale). Iar într-un tîrziu, electoratul îşi va aminti care sunt forţele retrograde. Şi le va taxa la urne.
#12
Taifunul #12 zace peste arhipelag încă de la 30 august. Este un taifun de talie mare, cu depresiune mijlocie (nu a avut mai puţin de 960hPa în zilele bune), dar cu mare debit pluvial, din cauza vitezei extrem de mici de avans. Deşi depresiunea nu este chiar adîncă, nivelul mareelor a este cu pînă la 70cm mai înalt*, ceea ce face periculoasă apropierea omului de ţărm.
S-au înregistrat noi recorduri de volum pluvial cumulat. Chiar şi înaintea taifunului #12, 65 de staţii meteo anunţau recorduri absolute de precipitaţii. Nu mai departe, într-un sat din prefectura Nara, în intervalul 30 august – 4 septembrie, incredibila sumă de 1800mm arată practic dimensiunea potopului. Spunea cineva că la Nara a plouat torenţial 24 de ore continuu. Cam toate prefecturile din vecinătate (Mie, Wakayama, Aichi etc.) raportează precipitaţii de peste 1000mm. Dublu faţă de media anuală pentru Sulina**, de pildă.
Pantele o iau la vale şi înghit case, drumuri, bunuri şi oameni. Rîurile se revarsă. Oamenii se refugiază în locuri mai sigure. Chiar şi în prefectura vecină Hiroşimei, Okayama, 310.000 31.000 de oameni şi-au părăsit casele ameninţate să fie luate într-un fel sau altul de ape.
Buletinul de ştiri de la miezul nopţii spune şi cîte victime au fost înregistrate pînă acum. 20 de morţi (majoritatea înghiţiţi de maluri de pămînt sau furaţi de rîuri) şi 55 de dispăruţi. Chiar şi în pref. Hiroşima, mai puţin afectată, o persoană este dată dispărută.
Mai spre răsărit se vede şi taifunul #13. Ceva mai mic, dar care ameninţă să fuzioneze cu #12.
Anul acesta este mai sărac în taifunuri. În 1991 şi 2004, pe vremea aceasta, treceau peste Japonia două taifunuri devastatoare ce purtau numerele #19. Particularitatea anului 2011 este precocitatea taifunurilor. De obicei, debutul japonez al taifunurilor era cel mai devreme prin luna iulie. Anul acesta, încă din luna mai ne „bucurăm” de vizite.
–––––––––
* Urmînd legea lui Pascal, sub discul depresionar al unui taifun se formează în ocean un cucui de apă ce se deplasează simultan cu depresiunea atmosferică. Cînd taifunul atinge ţărmul, cucuiul face ca mareea să crească mai mult decît de obicei.
** Deşi este cea mai puţin plouată staţie meteo din ţară (cca 400mm/an), ironic, în anii 20 ai secolului trecut, la Sulina s-a înregistrat cea mai violentă ploaie de cînd se fac măsurători meteo în România: 524mm. Evenimentul a fost analizat de geograful francez Em. de Martonne, în special efectele ruperii de nori de deasupra bazinului Jiului.
Viola da ginocchio
Ciudat, titlu, nu? Toată lumea ştie că există viola da braccio, viola da gamba, dar nu şi viola da ginocchio. Ea există, dar poartă numele de morin khuur. Pe englezeşte: horse fiddle. Nu ştiu ce înseamnă în mongolă, dar este instrumentul de acompaniament cel mai frecvent al cîntăreţului de khoomii. Aşadar, înaintea seriei renascentiste standard, de viori, viole, violoncele, basuri şi octobasuri, a existat prototipul. Prototipul este morin khuur. Un instrument de coarde frecate, cu cutia de rezonanţă ţinută între genunchi.
Cînd zicem mongol zicem cal. Morin khuur are ca ornament un cap de cal. Arcuşul are coarda din păr de cal, întocmai ca vioara modernă. Printr-un staccato bine simţit se poate reproduce galopul calului, iar printr-un scherzo potrivit, chiar şi nechezatul. Aşadar, calul, vioara şi modul de viaţă mongol au multe în comun.
Cu excepţia, poate, a buhaiului (principial diferit) instrumentele cu coarde frecate sunt atestate în Europa încă din secolul al IX-lea. Purtau diverse nume şi aveau două, trei, patru sau chiar şapte coarde (din cele şapte, două cu sunet constant, precum başii cimpoiului). Este de notat că termenul de liră era folosit adesea. Chiar şi pentru ceva ce arăta similar lirei, dar nu era cu coarde ciupite. De altfel, în engleză, fiddle denumeşte un gen (lira) iar nu o specie. Vom vedea mai jos că lucrurile se leagă, iar unul din strămoşii vioarei se numea chiar liră bizantină. Se presupune că lira bizantină a intrat pe filieră persană. Plauzibil. Nu mai departe, în imaginea de mai jos, instrumentul din stînga-sus are ca ornament un cap de taur, ce pare scoborît de pe un capitel de la Persepolis.
Mari specialişti în istrumente cu coarde, persanii i-au adus şi alte inovaţii „tehnologice” prototipului. I-au pus un mecanism de tensionare după modelul lăutelor şi ghitărilor, sau i-au îngustat local cutia de rezonanţă, după forma rubabului.
O altă inovaţie a fost adusă în lumea est şi sud-est asiatică, unde cutia de rezonanţă (iniţial pătrăţoasă şi deschisă prin cele două fante frontale) a fost închisă cu o piele de capră/ şarpe/ oaie/ pisică etc., după modelul shamisen-ului. (un fel de banjo cu trei coarde) sau al chinezului erhu.
În secolul al XVI-lea, în plină fervoare renascentistă, familia Medici le-a înmînat lutierilor „caietul de sarcini” pentru un instrument cu coarde, uşor de manipulat în stradă, instrument ce urma să egaleze popularitatea alăutei, iar prin versatilitate, să revoluţioneze muzica, cu două sute de ani înaintea pianului.
Acum ştim de ce meşterii de viori se numesc lutieri: erau de fapt artizani de lăute, reprofilaţi.
Întrebarea este de unde s-au inspirat meşterii atunci cînd au inventat vioara?
Din felul în care arată vioara modernă, cred că au mers pe filiera persană, deoarece le era mai la îndemînă să îngusteze porţiunea în care operează arcuşul, după modelul rubab-ului.
A doua întrebare este: de ce nu au păstrat mecanismul de tensionare după moda persană şi au recurs cam la acelaşi unghi de frîngere prezent la morin khuur? Mai mult, în capul instrumentului, dubla spirală aduce mai degrabă cu capul unui cal strunit din scurt, decît cu un cap frînt de lăută.
Cred că lutierii italieni aveau la colecţia de modele şi un instrument mai aproape de prototip. Venit poate pe altă filieră. Poate chiar chineză, pe mare, odată cu expediţiile portugheze, sau poate chiar direct de la mongolii lui Kublai han, de pe vremea veneţianului Marco Polo.
Cred că cheia se află în cele două fante de forma: ∫. Le interpretez ca fiind orbitele ochilor unui craniu de cal. Un al doilea element este limba de inserţie a coardelor. Atît la morin khuur cît şi la vioara modernă, limba de inserţie s-ar mula mai bine pe botul unui craniu de cal, decît cea de pe corpul unei lire bizantine.
Riscant, nu? 😀
Iată pe ce mă bazez: în primul rînd, lirele bizantine de diverse producţii est-europene (sau anatoliene) intrate pe filieră persană, în parte, păstrează găurile dispuse simetric. Unele în forma literei C, altele în D. Este cumva neobişnuit, ştiindu-se că (generic) lirele persane puteau avea o gaură, precum chitara, sau chiar trei, dispuse asimetric, precum la unele varietăţi de rubab. Foarte puţine instrumente cu coarde şi gît aveau două găuri simetrice.
Acuma, în lumea chineză s-a păstrat şi morin khuur, sub numele batoukin* (馬頭琴） instrument folosit şi azi, în special în provincia Mongolia Interioară. Cele trei ideograme reprezintă: calul, capul şi koto. Koto este un fel de liră orizontală, larg răspîndită în Asia sub diverse nume şi „sorto-tipo-dimensiuni”. (Lira grecească se numeşte în japoneză tategoto – koto erect).
În Europa, prin mecanizare, koto a devenit clavecin, iar ţambalul (un fel de koto ciocănit) a devenit pian.
Dar, să revenim. Batoukin, fiind un nume compus, e limpede că nu e un instrument inventat în China, ci în ariile locuite de mongoli. Dacă ar fi avut origine chineză veche, numele instrumentului ar fi fost scris doar cu o singură ideogramă, precum koto (琴）.
Batoukin s-a răspîndit în regiunile locuite de etnia han (majoritară azi în China) probabil odată cu invazia mongolă din secolul al XIII-lea şi instalarea dinastiei omonime.
După cum vedeţi, lucrurile încep să se lege: cal, cap, liră.
Bine, veţi spune – dar calul e deja prezent în ornamentul capilar. Da, dar am găsit dovada că şi cutia de rezonanţă era tot un cap de cal. Cum ar veni, precursorul morin khuur-ului era confecţionat din „materiale locale”. Cu un craniu de cal, un lemn, niscai maţe şi păr din coada calului viu, puteai întocmi o „viola da ginocchio” chiar la gura yurtei.
Dacă veţi avea răbdarea să urmăriţi clipul de mai jos, veţi găsi dovada „vie” a originii celor două fante de pe cutia de rezonanţă a instrumentelor moderne cu coarde scîrţîite.
––––––-
* numele este transpus din japoneză. În chineză pronunţia cred că e apropiată.
Chirgilchin
Nu mă întrebaţi ce înseamnă cuvîntul ce constituie titlul. S-ar putea să fie un nume propriu. În orice caz, e vorba despre khoomii (khoomei), o tehnică interpretativă vocală veche şi sofisticată.
Se pare că vocea umană cavernoasă ne atinge resorturi pe care nu le conştientizăm. Voci baritonale sunt întîlnite în mai toate liturghiile şi sfeştaniile religioase de toate culorile. Departe de a fi un analist al mecanismelor psihologice de inducere a trăirilor religioase, nu încetez să mă minunez de cît de complexe sunt sunetele vocale ale cîntăreţilor mongoli (laici :)).
Ascultîndu-le, deosebesc două trei strate sonore venind din aceeaşi sursă. (Specialiştii identifică patru). Cert este că parcă toţi interpreţii ar cînta la osciloscop, călare pe joagăr, după ce fiecare a înghiţit cîte o drîmbă. Sunt sunete metalice, neobişnuite, aproape digitale, dar partituri familiare, cu deosebirea că sunetele nu sunt produse din fluier (ca în folclorul românesc) ci din gît. Să mai zică cineva că nu suntem şi un pic cumani. 😀
În clipul de mai jos puteţi asculta o scrută prezentare a registrelor sonore.
În cel de al doilea, o piesă muzicală cu sunetul bine redat, şi care trece prin tot spectrul sonor.
În cel de-al treilea cadru veţi putea asculta o întreagă listă de cîntece mongole în diverse interpretări. Ceea ce le uneşte este vocea umană descrisă mai sus în neputincioase slove. Tot ce ştiu este că ucenicia în domeniu durează ani lungi.
Audiţie plăcută!
Pe interpret îl cheamă Bordo Erdene (sper să nu fi greşit spelu, că era scris în katakana) şi este cîştigătorul unui concurs de khoomii.
UPDATE
Pentru rezidenţii în SUA, aplic aici calendarul turneului american al formaţiei Chirgilchin:
http://www.chirgilchin.com/calendar/2011-10
Turneul continuă şi în noiembrie. Preţurile sunt modice. 20 de dolari (pentru studenţi 10)
Suicidul ferat
Am aflat adineaori despre sinuciderea relatată de Bleen din gara Sinaia. Stilul în care a făcut-o nu mi se pare deloc deplasat, ţinînd seama că autorul a fost pus în faţa unei agresiuni prin surprindere. Bleen îşi exprima neputinţa şi revolta în faţa lipsei de pudoare a sinucigaşului. Nu am avut timp să urmăresc cotcodăcelile „organizaţiilor ciuvice”, dar presupun că evenimentul nu a scăpat nepolitizat de jegurile din presă. Doresc să îl asigur pe Bleen şi pe alţi martori la sinucideri impudice că există căi de descurajare a milosteniei tîmpe şi a răsfăţului sinucigaşului.
Cred că e timpul să clarificăm cîteva implicaţii ale sinuciderii prin expunerea voită la impactul cu un vehicol. Doresc să le dau „factorilor în drept” o idee despre riscurile la care se expune un sinucigaş feroviar în Japonia.
În momentul în care tentativa îi reuşeşte, averea sinucigaşului creşte cu circa minus 100.000 de dolari. Mai bine zis, cam la atît se ridică costul perturbaţiei provocate de sinucigaş în transportul feroviar. Cum averile se moştenesc, (inclusiv debitele) sarcina achitării datoriei contractate tacit de sinucigaş îi revine familiei. Uneori se merge pînă la executarea silită a bunurilor familiei sinucigaşului.
Viaţa biologică nu e totuna cu starea civilă. Starea civilă presupune responsabilităţi şi după moarte. A şterge răspunderea patrimonială după moarte, echivalează cu exproprierea postmortem, ceea ce este anticonstituţional. Şi datoriile sunt avere. Iar orice întîmpinare la o eventuală exonerare a sinucigaşului în instanţă, pe ideea exproprierii abuzive trebuie fondată. O avere grevată de datorii nu poate fi transferată în mîinile moştenitorilor înainte de achitarea debitelor. Dacă averea reziduală iese cu semnul minus*, moştenitorii sunt în situaţia de a munci pentru compensarea nesăbuinţei mortului. În rate lunare. Coliva intră cu prioritatea a II-a. Aşadar, nu merge cu şmecherii.
Anual, mai bine de 30.000 de japonezi se sinucid. Densitatea de căi ferate (Km/K㎡) este de patru ori mai mare decît în România. Aţi zice că soluţia feroviară e la îndemîna oricărui sinucigaş. Cu toate acestea, datorită aplicării postmortem a codului civil, a dreptului succesoral, la sînge, fără excepţie şi fără sofisme, proporţia de sinucigaşi feroviari este practic zero.
CFR ar putea să creeze un precedent prin solicitarea de daune familiei sinucigaşului din Sinaia. Este timpul să facem ordine. Sinuciderea pe calea ferată este o agresiune ce provoacă daune private măsurabile în termeni de bani şi timp, daune pe care cineva trebuie să le plătească. Am arătat mai sus cine este drept să suporte costurile. În orice caz, nu societatea, ci făptaşul şi familia sa.
–––––-
* în dreptul succesoral japonez există şi o cale de fugă. Moştenitorii pot face socoteli, iar dacă rezultatul le iese cu minus, sau efortul de a păstra moştenirea nu se justifică subiectiv, atunci, au 30 de zile la dispoziţie să emită un act prin care îşi exprimă dezinteresul pentru averea mortului. Dacă toţi moştenitorii calificaţi fac la fel, averea mortului rămîne a nimănui, deci nimeni nu va putea prelua sarcina compensării pagubei provocate de sinucigaş.
◎ Desculţ în iarbă (III)
(continuare din numărul trecut)
Ajunşi la cort, lichidarăm scurt stocul de alimente. Pentru a completa spaţiul rămas liber, făcurăm şi o supă lungă de wakame. Ne răsfăţam nasul cu fumul subţirel de grătar pe jumătate părăsit în ghiftuiala vecinilor. Seara se lăsă de-a binelea.
Vecinii de camping sunară adunarea pentru artificii. Tetsu se apropie şovăielnic. Fu adoptat imediat şi căpătă drepturi egale la focuri bengale.
A doua zi ne trezirăm scuturaţi de vînt cu tot cu cort (nu îl ancorasem). Excitaţi de vîntul puternic şi de răcoare, făcurăm bagajul repede, pe inima goală. Un taifun (#7 sau #8) mătura deja Okinawa, turna în Kagoshima şi trimitea buzduganul eolian spre noi. Norii alergau nebuneşte. Dădurăm o fugă pînă la recepţia campingului în căutare de alimente. Aleserăm nişte senbei (pesmeţi spongioşi de orez) şi niscai căpşuni deshidratate. Înfulecarăm scurt din ele, băurăm o cacao cu lapte (singurul aliment din bagaj), lăsarăm bagajul în şopronul-spălător şi o tulirăm pe munte. Ne aştepta un scurt urcuş pe o potecă înierbată.
Ikoi no mura se află la circa 800m altitudine. Muntele proxim, Shin-nyuu-zan (1153m) este unul din puţinii munţi pleşuvi din zonă. În fapt, toată faţa sudică a muntelui este în mod deliberat menţinută cheală. Întreţinerea ei constă în incendierea o dată pe an a vegetaţiei. Explicaţia e următoarea:
Suntem într-o climă foarte umedă. 3000mm pe an este media precipitaţiilor. Dublu decît pe Vlădeasa. În aceste condiţii, demineralizarea solului e garantată. Pentru a menţine calitatea peisagistică, e necesară revitalizarea rapidă a vegetaţiei ierboase (graminee şi sasa – bambus ierbos) şi îndepărtarea eventualilor puieţi. Reluarea naturală a ciclului vegetal s-ar lovi de lentoarea cu care vegetaţia (uscată) din anul precedent eliberează mineralele. De aceea, vegetaţia este incendiată. Tot aşa se procedează şi pe un mic podiş carstic din Yamaguchi. Acolo are loc şi un festival în ultima duminică din martie. Peisajul are ceva apocaliptic prin contrastul dintre iarba neagră şi lapiezurile albe.
Către vîrf se poate urca pe trei poteci de lungimi diferite. Cea dinspre vest este şi cea mai domoală. Ocoleşte larg şi o ia niţel şi prin pădure. Mai este una la est, ce trece pe lîngă ruginita instalaţie de teleschi. Pornim pe cărarea mediană. Cea mai abruptă. Abia acum se simte utilitatea strîmţilor noştri bocanci. Urcăm fluierînd. În mai puţin de o oră suntem în vîrf. Ne odihnim niţel la orizontală, sărmăluiţi în foaia de cort. Vîntul nu pare a şti de glumă. Aşa cum nu ştia nici la sfîrşitul lui martie cu un an în urmă. Atunci ne-a prins şi un viscol.
Tetsu, neînvăţat cu ace lovindu-i obrazul, a avut un şoc. E drept, nu a fost primul. Cu aproape trei luni înainte ne mai prinsese un viscol tot la Ikoi no mura.
Ne-am făcut bivuacul şi lecţiile sub şopronul-spălător.
Ne cam cădea zăpada în mîncare, dar am supravieţuit
Dar, să revenim la anotimpul curent.
Pe stînga se vede drumul dinspre vest.
Cin' se ia cu mine bine îi dau haina de pe mine. La 22 de grade lui Tetsu i se făcuse frig. În fundal se poate vedea Seiko (Lacul Sfînt. De acumulare.
La coborîre am întîlnit şi un grup de pelerini ce aveau să tragă pe culme şi o cîntare cu goarnele lor confecţionate din cochilii marine de mari dimensiuni
Ne apropiem de camping
Tetsu şi-a făcut somnul de prînz înfăşurat în aceeaşi foaie de cort.
Strîngem bagajul şi coborîm către staţia de autobuz. Ajungem în Hiroşima. Profităm de jumătatea demolată a stadionului de basebal de la epicentru, pentru a lua o ultimă poză cu cealaltă jumătate în timp ce autobuzul urca spre autogara de la etajul trei al magazinului universal de alături.
Sfîrşit
Alin Fumurescu
Fără buletin 
3 comments