Idioţii defensivi – sau: cînd funcţionarii publici dau Cezarului ce-i al lui Dumnezeu
Doamnelor şi domnilor,
Azi vă propun să reflectăm la alt adevăr juridic ucigător de fals. Ucigător la propriu. Anume, lipsa de tot a unui act de identitate, ce atrage inexistenţa juridică a persoanei. Din cele trei exemple de mai jos veţi desprinde un şir nesfîrşit de nemernicii de stat, legate de inexistenţa unui act de identitate. Luaţi de citiţi, apoi, dacă mai rezistaţi, discutăm:
1) Aliona
2) Mihaela
3) Epidemiologie
Discuţie
Să vedem mai întîi, în Constituţie, care sunt valorile pe care se sprijină Statul Român (numit mai jos statul). Ca să ştim ce-i putem cere:
Art1 (3) România este stat de drept, democratic şi social, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme, în spiritul tradiţiilor democratice ale poporului român şi idealurilor Revoluţiei din decembrie 1989, şi sunt garantate.
Garantate? Ha! Îmi vine să rîd. Demnitate umană? Care demnitate? Cum i se respectă Mihaelei demnitatea? Dar „socialul” din Constituţie, cînd vine vorba despre drepturile copilului său? Sunt întrebări legitime, dar la care cupizii şi ţîfnoşii noştri funcţionari din adminsitraţia de stat ridică indiferent din umeri. Nu ei au făcut legea.
Pentru stat, art. 1(3) din Constituţie se respectă numai dacă omului i se ia demnitatea din suflet şi i se bagă în buletin. Ai pierdut buletinul? Canci, demnitate! Nu au avut părinţii tăi buletin? Eşti maidanez, fără nicio şansă de încetăţenire.
De ce eşti maidanez? Pentru că funcţionarii de la primărie dau Cezarului ce-i al lui Dumnezeu. Ei sunt în stare să lase un om să moară pentru că nu are buletin, ei sunt gata să ucidă un copil, precum cel al Mihaelei, sau al Alionei, numai pentru că mama lui a fost bătută de soartă. Pentru funcţionarul de la evidenţa populaţiei, de la starea civilă sau de la serviciul social, voi, bătuţii de soartă, sunteţi nişte fantome soioase. Dacă nu aveţi buletin, funcţionarul vă şterge chipul – primul pas înainte de a vă lua viaţa. Statul Român o pune pe Mihaela să meargă 400Km pentru un buletin. Mihaela nu are bani. În lipsa buletinului nu se poate nici angaja pentru a face banii de drum. Singura cale de a cîştiga bani este să fure sau să se prostitueze. Aşadar, statul de drept obligă oximoronic, o femeie, să comită o ilegalitate, pentru a-i da un drept al său, dreptul la demnitate, şi acela, pliat între coperţi de buletin. Cu alte cuvinte, statul devine proxenet. Cum prostituţia şi furtul nu sunt valori înscrise în Constituţie, ba, dimpotrivă, acte îndreptate împotriva moralei publice, statul român devine anticonstituţional. Prin refuzul de a elibera cel puţin alocaţia pentru copil, statul devine şi persecutor de copii. Condiţionînd eliberarea buletinului de un şmotru umilitor, statul nu e cu mult mai bun decît paznicul unui lagăr de concentrare.
Burtoşii noştri legiuitori şi administratori ridică glacial din umeri: „nu avem text de lege”. Şi-şi văd de ciubucurile lor. Totuşi, problema e următoarea: există oameni în carne şi oase, ce se prezintă la ghişee. Cum poţi să-i spui unui om în faţă, că el nu există? Ce ofensă mai mare credeţi că poate aduce un funcţionar, celui pe care e chemat să-l servească? Cum poate un funcţionar însărcinat cu „libera dezvoltare a personalităţii umane” să NU ajute un copil? Ce fel de ontică e asta? Cît de ticălos poţi fi, să continui să iei salariu de la stat, după ce ai refuzat să acorzi alocaţia unui copil sărman?
După cum vedeţi, pilonii pe care se sprijină statul nu sunt nişte valori, ci doar nişte suluri din hîrtie. Toată axiologia de la art. 1(3) s-a evaporat şi a desublimat în coperţile buletinului. Oamenii nu există. Dorin Tudoran scria deunăzi: Un stat ce își bate joc de oameni, își bate joc de instituții. Un stat ce îşi bate joc de instituţii, îşi bate joc de oameni. Cît de adevărat este!
Ce e de făcut?
Dacă, prin aplicarea fără excepţie a dispoziţiilor legale, nu se poate (re)constitui un drept fundamental, cu puţină imaginaţie, dreptul penal o poate face. Cum? Păi, în cercetarea penală, prima operaţie este identificarea făptaşului. Să ne imaginăm că o persoană fără acte comite o crimă. Este prinsă. Nu are buletin. Ce facem? Dacă ar fi după obtuzitatea funcţionarilor, ar trebui s-o eliberăm imediat. Din moment ce nu are acte, nu există. Totuşi, în practică nu se face aşa. Cum se face identificarea? Cu martori. În felul acesta (pînă atunci) „maidanezul uman” devine om. I se poate da şi un buletin de identitate la ieşirea din puşcărie. Cu alte cuvinte, trebuie să faci un act nedemn ca să-ţi capeţi demnitatea. Cum se leagă de alocaţia pentru copii? Să vedem: Am stabilit că cercetarea penală atrage automat şi identificarea făptaşului de către organele de cercetare. Păi, dacă în registrul penal se poate, de ce nu se poate în cel civil/ administrativ? Pentru că statul nu ştie de fapt ce apără. Cînd o mamă fără buletin se duce să ceară alocaţie, şi nu i se primeşte nici măcar cererea, de fapt, statul nu apără copilul, ci se apără pe sine. Este un stat autosuficient şi mizantrop.
Ar putea fi multe căi rapide de rezolvare, fără să mai aşteptăm ca legiuitorul să-şi mute tîrtiţa. O soluţie la îndemînă ar fi următoarea: funcţionarul ar putea trece uşor peste lipsa buletinului mamei. Rostul lui e să protejeze social copilul, iar nu să ignore oameni. Funcţionarul ar primi cererea, ar înregistra-o, ar pune-o pe mamă să dea o declaraţie pe propria răspundere că ea e ea, (unde şi cînd s-a născut, sub ce porecle e cunoscută în locul natal etc.) apoi, neavînd o probă certă, pentru prevenirea falsului în declaraţii (chestie penală) ar trimite declaraţia la Procuratură. Procuratura pune poliţia să caute martorii, şi tot poliţia poate comanda la primărie un certificat de naştere, cu care îi poate face mamei buletinul. Şi astfel, odată cu buletinul şi NUP-ul nex, aporia se ridică. În felul acesta, toate, dar absolut toate valorile pe care se sprijină statul vor fi respectate. Simplu, nu?
De ce să facă statul toate astea? Pentru că e în interesul lui. Principiul este arhicunoscut: obligatoriu, deci, gratuit. Dacă statul o va ţine langa cu obligativitatea buletinului, înainte de abolirea lui definitivă*, primul pas va fi ca oamenii să militeze cel puţin pentru gratuitatea şi eliberarea lui lesnicioasă. Nu ne-a întrebat nimeni dacă vrem, sau nu, să purtăm talangă de identitate.
Nu mă îndoiesc, dacă în milionul de funcţionari de stat, altminteri, evlavioşi, şi de-semnul-crucii-făcători, se vor găsi cîţiva care să-i dea lui Dumneazeu ce-i al lui Dumnezeu, adică, să vadă în orice năpăstuit, cu, sau fără, buletin, chipul lui Dumnezeu, şi să îl ajute, că de-aia e acolo, aerul din România va deveni niţel mai respirabil. Dacă tot susţinem că românul s-a născut ortodox, atunci, trebuie să renunţăm la viziunea zootehnică asupra persoanei. Alminteri, ne înfundăm tot mai adînc în fariseism şi ipocrizie.
La muncă, tovarăşi!
–––––––
* despre abolirea buletinului, într-un text viitor.
Casa cu buletină roşie
Căutînd argumente în sprijinul relaxării procedurilor la identificarea persoanei, am dat de textul unei interpelări din care se poate uşor înţelege cum un act de identitate prost făcut duce la violarea flagrantă a dreptului de proprietate.
(Plenul Camerei Deputatilor – 5 octombrie 2009 – interpelare)
Domnul Sorin Ştefan Zamfirescu:
Doamnă preşedinte,
Interpelarea este adresată domnului secretar de stat şef al Corpului de Control al primului-ministru.
Domnule secretar de stat, am onoarea de a mă adresa cu o problemă gravă, o problemă de eludare a drepturilor persoanei, situaţie în care se află M E, domiciliată în Călimăneşti, Calea lui Traian nr. XXX, judeţul Vâlcea.
În urma pierderii actelor de identitate, i s-a eliberat un certificat de naştere cu o dată de naştere greşită.
Datorită acestei erori, astăzi, se află în situaţia – o femeie în vârstă, născută în 1941 – se află în situaţia de a pierde şi casa în care mai locuieşte; este contestată, sunt nişte succesiuni în care nu este recunoscută datorită pierderii acestor acte de identitate şi eliberării unor acte de identitate cu date greşite de naştere.
Persistenţa în această eroare a instituţiilor abilitate (s-au făcut o groază de verificări) ne duce cu gândul că această atitudine este voită sau stimulată de rudele care vor să îndepărteze pe reclamantă de succesiunile şi partajările care sunt pe rol în acest moment. Fac şi menţiunea că şi autorităţile locale sunt cumva, cred eu, implicate, fiindcă acest lucru se putea rezolva, de altfel, foarte uşor.
În concluzie, vă rog să efectuaţi, în limita competenţelor de care dispuneţi prin lege, verificările necesare pentru a se constata dacă păgubitei i-au fost încălcate drepturile sale cetăţeneşti.
Solicit răspuns scris şi verbal.
Vă mulţumesc.
–––––––––––––––––––-
I-am scris domnului deputat Sorin Zamfirescu:
–– Original Message ––
From: Marius
To: sorin.zamfirescu(la)cdep.ro
Sent: Thursday, October 08, 2009 11:30 AM
Subject: Ref: Interpelarea din 5 oct.2009 (E M)
Stimate domnule Sorin Ştefan Zamfirescu – deputat în Parlamentul României
Este pentru prima oară cînd vă scriu. Sunt un cetăţean român trăitor în Hiroşima – Japonia. Am ascultat interpelarea dumneavoastră din 5 octombrie 2009, în care aţi expus cazul E M, de încălcare flagrantă a drepturilor persoanei. S-ar putea să nu vă daţi seama acum, dar, cazul este expresia unui atavism moştenit din regimul comunist. Eu însumi sunt într-o situaţie similară, dar nu de gravitatea celei semnalate de dumneavoastră.
Am străbătut 900Km pînă la Tokio, să votez, cu ocazia alegerilor pentru Parlamentul European. În baza unui paşaport expirat şi a certificatului de naştere. Nu mi s-a permis să votez. Pus în faţa negării mele ca persoană, am reflectat adînc, şi am ajuns la concluzia că nu eu sunt în neregulă, ci sistemul poliţienesc de administrare a evidenţei persoanei. Am privilegiul de a observa cum se administrează un popor, fără obligaţia ca cetăţenii să poarte documente de identitate. Se poate. Şi încă la standarde ce nu pun problema violării demnităţii umane.
Interesant este că, extrapolînd consecinţele monstruoase pe care le are preeminenţa hîrţoagei în dauna persoanei, într-una din sesizările către Avocatului Poporului, am enumerat şi un caz ipotetic, în esenţă, identic celui descris de dumneavoastră.
Aşa este, domnule deputat! În viziunea autorităţilor, noi suntem potenţiali infractori. Iar ceea ce este strigător la cer, nu suntem luaţi în seamă, în pofida evidenţei, a prezenţei în carne şi oase în faţa unei autorităţi a statului.
Stimate domnule deputat, vă rog să observaţi că, ceea ce, la data de 5 octombrie părea un caz de excepţie, este de fapt o anomalie sistemică. Desigur, demersul dumneavoastră este menit să clarifice partea civilă/penală a cazului. Dar speranţa mea este să nu vă opriţi la Corpul de control al Primului Ministru. Cu toate puterile mele vă voi sprijini să continuaţi. Aş fi fericit să reuşim extirparea reminiscenţelor de gîndire poliţienească legate de supralegalismul ce ne ucide cu buletinul în mînă.
Ţinînd seama de cele de mai sus, îndrăznesc să vă sugerez să luaţi legătura cu domnul deputat Sever Voinescu în această chestiune. Dumnealui este în temă şi are şi cunoştinţele necesare de Drept.
(…)Stimate domnule deputat, Sorin Zamfirescu
Aveţi din partea mea acceptul în folosirea oricărei referinţe la documente oficiale şi neoficiale, emise şi primite de mine. Puteţi folosi orice pasaj pe care îl găsiţi util în expunerea de motive, orice idee ce se înscrie în spiritul Constituţiei şi al DUDO. Permisiunea se întinde numai asupra demersurilor legate de procesul legislativ şi numai în mod excepţional, asupra rezolvării cazului Elena Matei, precum şi a altor eventuale cazuri concrete similare, pînă cînd viziunea „umanizată” asupra procedurilor de identificare a persoanei va deveni lege. Vă mulţumesc pentru înţelegere.
Vă doresc să aveţi puterea de a izbîndi.
Cu stimă,
Marius Mistreţu
Hiroşima
Domnul deputat Zamfirescu, ca de altfel mulţi alţi deputaţi, miniştri şi secretari de stat, nu mi-a răspuns. Tare ocupaţi şi prost crescuţi trebuie să fie aleşii şi numiţii noştri, de nu-şi permit nici măcar gesturi minimale de politeţe!
A îngheţat încălzirea globală
E 27 martie, 34 grade latitudine nordică, (minus) -3 metri altitudine. Temperatura nocturnă la 2 m deasupra solului: (minus) -0,3 grade Celsius. Aparent nimic neobişnuit, dacă am ignora suta de ani de măsurători meteo cu eroare de plus/minus 0,1 grad. Pînă azi, la Hiroşima, ultima zi de posibil îngheţ la sol era 15 martie. De azi încolo, 27 martie.
Pentru conformitate, aplic poza. Termometrul celălalt indică temperatura din cameră. 😀 În fotografie, temperatura din cameră arată niţel mai mare, din cauza genunchiului meu aflat în vecinătatea sondei. În realitate, e 5,5. Iar acum, afară, -0,5.
Zădufiştii ar da vina pe termometru. Ştiu, domnilor, termometrul meu nu are autorizaţie de funcţionare, nici de la ISCIR, nici certificat de metrologie, nu e autentificat la notariat, şi, în general, opiniile mele nu au avizul organelor de naţionalizare a spiritului critic. Mai contează că ele nu se înscriu în ideologia oficială? Nu.
Actualizare:
Ora 3:40 – minus -0,6 stabil.
Ora 4:30 – minus -0,8 stabil
…şi o previziune de îngheţ la sol pentru mîine (sursa: Yahoo Weather):
(Hiroşima se află în vîrful superior al băţului negru.)
● 17 iulie 2009- Un plic de la Avocatul Poporului
În articolul Despre identificarea activă a persoanei am făcut o mică dizertaţie, în care am propus şi căile alternative de stabilire a identităţii persoanei, în spiritul Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului. Am trimis textul către Avocatul Poporului. AvP e dominat încă de conformismul valah, după cum veţi constata şi din fibrosul răspuns afişat mai jos. (Pagina 1 şi jumătatea superioară a paginii 2). Răspunsul a venit de fapt şi la altă sesizare în care puneam problema constituţionalităţii procedurale a legilor votate în plenul camerelor reunite, şi care face obiectul unui articol din secţiunea Pagini. Deoarece răspunsurile nesatisfăcătoare ale autorităţilor îmi dau mîncărime în buricele degetelor, aplic mai jos răspunsul la răspuns, în care atrag atenţia şi asupra posibilităţii violării altor drepturi fundamentale, prin simplul fapt că buletinul e expirat. Dacă vrei să faci o nelegiuire legală, aştepţi ca virtuala victimă să rămînă fără buletin, apoi faci ce vrei cu ea. Vă îndoiţi? Aştepaţi numai niţel, şi veţi căpăta chiar argumente factuale, în două posturi ce deocamdată se află în ciornă.
–– Original Message ––
From: Marius
To: avp(la)avp.ro
Sent: Wednesday, July 15, 2009 5:00 PM
Subject: Raspuns ref.5888/2009
Stimată doamnă Erzsébet RÜCZ – Adjunct al Avocatului Poporului
Vă mulţumesc pentru răspunsul rapid la solicitările înregistrate cu numerele 5888 şi 5893/2009. În cele ce urmează mă voi referi doar la 5888 (identificarea persoanei).
Sunt de acord cu punctul dumneavoastră de vedere că cetăţeanul are şi obligaţii, nu numai drepturi, iar în multe situaţii, în relaţia stat-cetăţean, ceea ce constituie drept de o parte, este obligaţie de cealaltă, şi viceversa. Totuşi, dacă veţi privi cu atenţie, ceea ce susţineţi dumneavoastră este prioritatea obligaţiilor cetăţeneşti în dauna drepturilor cetăţeneşti. Mai devreme sau mai tîrziu, va trebui să admiteţi, acest fapt este incompatibil cu statul de drept.
O obligaţie poate decurge dintr-un drept, dar niciodată obligaţia neîndeplinită nu are puterea de a anula, nici măcar temporar, dreptul din care ea izvorăşte. De ce? Să luăm un caz ipotetic: în situaţia în care, cuiva îi expiră buletinul de identitate, ne putem prevala de neîndeplinirea obligaţiei de reînoire a actului de identitate, pentru a-i expropria locuinţa, chiar dacă titularul are intabulată proprietatea. Deschidem astfel o cutie a Pandorei. I-am putea lua viaţa cuiva pentru că nu are buletin de identitate. Îi putem refuza asistenţa medicală de urgenţă. Sunt de acord, o obligaţie poate condiţiona un privilegiu, în sensul împiedicării exercitării privilegiului, dar obligaţia nu poate tulbura sub nicio formă un drept, decît în condiţiile stipulate în Constituţie. Iar dreptul de vot prevalează în dauna obligaţiei, şi chiar trebuie să prevaleze, din moment ce este un drept fundamental. Altminteri, intrăm într-un iad, dacă nu cumva suntem încă acolo. Pentru a vă ajuta să vă faceţi o imagine mai clară, vă împărtăşesc sentimentul de similitudine cu lagărul de concentrare, unde, nu-i aşa, primează obligaţiile, în dauna drepturilor. În lagăr, ca să capeţi un blid de arpacaş, trebuie să-ţi îndeplineşti norma la tăiat de stuf.
Stimată doamnă RÜCZ Erzsébet, situaţia nu este disperată, dar trebuie lărgită semnificaţia sintagmei act de identitate valabil, în sensul abolirii gîndirii binare la evaluarea valabilităţii. Valabilitate vine de la valoare. Raţional, valoarea a ceva nu poate fi doar cea nominală, iar în secunda următoare expirării termenului de valabilitate, ea să devină nulă. Între cele două extreme sunt o mulţime de valabilităţi intermediare. De cîte ori nu aţi mîncat ceva cu termenul de valabilitate expirat? Mie mi s-a întîmplat de multe ori. Nu a fost grozav de gustos, însă mi-a ajutat să mă pot mişca şi gîndi. Cel puţin temporar. Ceea ce voi încerca să vă explic mai jos, se înscrie bine tocmai în ceea ce UE lasă la latitudinea examinatorului identităţii cetăţeanului.
Numele, data naşterii şi CNP nu-şi pierd valabilitatea decît odată cu decesul persoanei. Fotografia nu-şi poate pierde valabilitatea decît după minimum 10 ani de la emiterea actului. Paşaportul are valabilitatea de 5 ani pentru că e de aşteptat ca el să se umple de vize chiar înainte de termen, iar nu din motive neapărat „biometrice”. El poate fi folosit alţi 5 ani pentru identificarea statică a persoanei. Şi-apoi, dacă, să zicem, expirarea unui act de identitate echivalează cu evadarea din lagăr, datoria gardianului este să tragă întîi un foc de avertisment, înainte de a ochi picioarele fugarului. Aceasta se traduce în practică, prin înştiinţarea prealabilă a cetăţeanului, chiar de către autoritatea statului însărcinată cu eliberarea actului cu pricina, înştiinţare în care anunţă că actul de identitate al titularului este aproape de expirare. Ca o paranteză, eu însumi, cînd se apropie termenul de înoire a cărţii de identitate japoneze, primesc cu 21 de zile înainte, o carte poştală cu instrucţiunile necesare. O singură dată am întîrziat, şi totul s-a rezolvat printr-o scurtă notă explicativă, la a cărei întocmire a participat chiar funcţionarul primăriei. Dumnealui a observat că, în intervalul de înoire, nu mă aflam în Japonia. În Japonia, din motive de tehnologia securizării actelor, eliberarea unui CI durează 14 zile. În acest interval, cardul vechi se reţine la primărie, iar, în schimb, titularul primeşte un act temporar, o hîrtie format A4, fără fotografie, valabil pînă la eliberarea noului CI. Observaţi, vă rog, garanţia continuităţii. Mai mult, dacă în CI se strecoară o greşeală, aceasta nu atrage repetarea procedurii, ci, pe spatele cardului, toate corecţiile şi actualizările sunt consemnate. Aşa de pildă, cineva, nefamiliarizat cu limba, cînd a făcut cererea de eliberare a CI, a bifat căsuţa nepotrivită. Funcţionarul nu a observat eroarea, iar eroarea s-a perpetuat pe aversul CI, unde scria că titularul nu are viză de şedere*). N-a fost nicio problemă. Pe revers, eroarea a fost reparată chiar de către funcţionarul primăriei. Fără vreo penalitate. După cum vedeţi conceptul de toleranţă, specific societăţilor deschise, se extinde pînă în cele mai mici amănunte. Cuprinde inclusiv toleranţa la eroare. Totul, raţional, eficient şi fără frustrări de vreo parte sau de cealaltă.
Aşadar, eliminînd gîndirea binară şi reaua voinţă (ambele, extrem de costisitoare), şi punînd în loc raţiunea şi bunăvoinţa (care sunt gratis) deschidem exact intervalul de manifestare neîngrădită a drepturilor fundamentale. Ceea ce am susţinut în mica mea pledoarie este rodul experienţei mele de 16 ani de locuire într-un stat de drept. Vă rog, nu-mi ignoraţi experienţa, invocînd chiar legile şi atitudinea ce au făcut posibilă nedreptatea, pentru că, procedînd astfel, nu faceţi decît să alimentaţi nedreptatea.
Vă mulţumesc.
Cu stimă,
Marius Mistreţu
Hiroşima–––––––––––––
*) În Japonia, expirarea unei vize de şedere nu reprezintă o piedică la eliberarea unui act de identitate. Nici măcar poliţia nu are dreptul de a reţine o persoană, doar pentru că are viza expirată. Alt organ este responsabil de rezolvarea ilegalităţii, dar nu poliţia.
AvP, conştiincios, mi-a înregistrat şi textul de mai sus, apoi mi-a răspuns:
● Japonia – Reforma administrativă în cifre
Odată cu intrarea în era Heisei, s-a pus problema reformei administrative. Deocamdată de mică adîncime, dar de mare anvergură. Economia-băşică s-a spart cu pagube imense, iar deflaţia cronică ce i-a urmat a făcut ca administraţia de stat să caute soluţii de raţionalizare a cheltuielilor publice.
Japonia este împărţită în 47 de prefecturi cu aria medie de aproximativ 1,4 ori mai mare decît a unui judeţ din România. Există şi unităţi teritoriale supraprefecturale – 8 la număr – însă, ca şi în România, ele nu sunt formalizate instituţional. Pînă în prezent, reforma teritorială (numită Heisei no daigappei – Marea fuziune a erei Heisei), nu a mutat în mod semnificativ graniţele prefecturilor, dar nu e exclus ca în viitor aceasta să se petreacă, şi să asistăm la reforma de rang superior.
Cantitativ
În 1990, Japonia avea un total de 3242 de localităţi, din care: 655 municipii, 1999 oraşe şi 588 de comune. Unităţile administrative intermediare au fost: municipiul (-shi -市) şi plasa (-gun -郡) . Ultima, azi aproape desfiinţată, reunea deopotrivă comune* (-son -村) şi oraşe (-chou -町). O particularitate o are capitala (Tokio), ce este formată din 23 de sectoare (dar are un singur primar). Structura administrativă a Capitalei nu a suferit modificări.
La 23 martie 2010, situaţia stă aşa: 786 de municipii (+131), 764 oraşe (-1235) şi 185 comune (-403), în total 1735 de localităţi (-1507). [1]
Dacă ar fi să actualizăm, la dimensiunile României, asta ar însemna 280 de primari – raportat la populaţie – sau 1083 – dacă raportăm la teritoriu. Probabil, pentru România, numărul optim de primari este undeva între cele două limite determinate prin analogie.
Cum?
Guvernul central nu a întocmit decît cadrul legal al coalescenţei. Restul s-a hotărît la nivel local, prin negocieri şi referendumuri. S-a hotărît la nivel local inclusiv denumirea **) localităţii rezultate prin fuziune, atunci cînd ea s-a petrecut în condiţii de egalitate de rang. Bineînţeles, acolo unde unirea s-a făcut prin absorbţie, nimeni nu a cerut schimbarea denumirii localităţii-nucleu. Singura condiţie a fost contiguitatea teritoriului. În această ecuaţie, dacă două entităţi ce vor să se unească sunt separate de oglindă de apă, ele se consideră în relaţie de contiguitate, iar oglinda de apă face parte integrantă din entitatea nou formată. Astfel, multele insuliţe au putut participa fără restricţii la proces.
De la lume adunate
Raţiunile locale în deciziile de aderare – sau nu – au fost diverse, însă forţa motrice principală este adjudecarea de calupuri mai mari de subvenţii venite de la guvernul central. De pildă, municipiul Hiroşima a avut ca obiectiv să treacă de 1 milion de locuitori. Pentru bani mai mulţi. A curtat oraşul Fuchu (cel mai apropiat geografic), pe atunci membru în Aki-gun, însă locuitorii micului oraş au respins oferta. În Fuchu se află sediul companiei Mazda, şi o mare parte din spaţiile de producţie (plus portul Mazda). Compania este un important contributor la bugetul local***. Locuitorii nu au vrut ca prin absorbţie să li se diminueze alocaţia pentru copii. Oraşul Kaita, deşi s-ar fi înscris bine în lungul DN-2, a respins oferta din alt motiv. Municipiul Hiroşima este prea îndatorat. Locuitorii au refuzat ca, prin absorbţie, să suporte datoriile făcute de socialistul şi eternul primar Akiba. În schimb, Fuchu a devenit el însuşi germen de aglutinare pentru localităţile fostei plase Aki, cu care are în comun puzderia de companii ce participă la construcţia de automobile. Fuchu a fost ridicat astfel la rangul de municipiu. A absorbit chiar şi cîrcotaşul tîrg Kaita. Pînă la urmă, Hiroşima a trebuit să se orienteze către nord, pe văi în sus, în căutarea sateliţilor defavorizaţi de poziţie, dispuşi să întregească milionul de locuitori, contra unui trai ceva mai bun. Localităţile montane au căzut uşor în plasa oraşelor-port. Astfel, Kure, ce înainte de 2003 avea vreo 50.000 de locuitori, a absorbit cel puţin 8 localităţi din văile şi depresiunile înconjurătoare, depăşind actualmente 245.000. Municipiul Onomichi şi-a căutat extinderea teritoriului pe insulele din apropiere. Absorbţia a fost favorizată de numărul mare de şantiere navale. Comunitatea ocupaţională îşi găseşte mai uşor un limbaj comun. Onomichi este el însuşi un brand regional, ca de altfel şi Kure, (locul din care s-a construit nava amiral a flotei japoneze, crucişătorul Yamato). Presiunea culturală a contribuit la rotunjirea municipiilor. Miyajima, o insulă cu circa 300 de locuitori, situată în golful Hiroşima, gazdă a unui templu din patrimoniul UNESCO, a avut de ales între municipiul Hiroşima şi ceea ce urma să devină Hatsukaichi-shi. A ales Hatsukaichi. În 2002, prefectura Hiroşima mai avea 6 comune. Azi, zero.
Cazuri particulare
O arie montană vastă din prefectura Gifu a constituit un oraş mai întins chiar decît suma celor 23 de sectoare din Tokio. Desigur, doar populaţia de copaci poate fi comparată cu cea umană a metropolei.
O mică presiune a apărut în 2005, în prefectura Nagano, într-o comună a plasei Kiso, de la graniţa cu prefectura Gifu. Locuitorii din Yamaguchi-mura au considerat că le e mai comod ca localitata lor să fie absorbită de un oraş din prefectura vecină. Condiţia de contiguitate era satisfăcută. Iar autorităţile centrale au fost puse în faţa faptului împlinit. Poşta a trebuit să aloce alte coduri poştale, iar companiile telefonice, prefixe de Gifu.
Încurajate de precedentul absorbţiei micii comune din Nagano, de către altă prefectură, în 2007, două municipii: Kita-Kyushu (pref. Fukuoka) şi Shimonoseki (pref. Yamaguchi) au luat în studiu posibilitatea fuziunii transprefecturale. Rezultatul ar fi gestionarea unitară a traficului prin strîmtoarea Kanmon, precum şi a căilor uscate (tunelul şi podul). Se pare însî că guvernul central nu este pregătit încă să devină un partener de dialog care să susţină sau să combată pe baze raţionale un astfel de proiect.
Ogasawara, un mic arhipelag vulcanic din Pacific, situat la vreo 1500 Km în larg, cu o populaţie ce nu depăşeşte 3000 de locuitori, a hotărît să devină parte a capitalei Tokio. Oricum, o dată la două decenii trebuie să părăsească cu toţii una din insule, întrucît vulcanul este activ, şi nimeni nu vrea să moară asfixiat. Cel puţin pe durata refugiului, locuitorii îşi pot face clienţi pentru bruma de turism ce, alături de pescuit, constituie activitatea de bază în perioadele de linişte.
Un alt caz particular este prefectura Ehime, în care, paradoxal, numărul de municipii a scăzut de la 12 la 11. Cauza este contopirea sau absorbţia a două sau mai multe municipii. (Să nu credeţi că ar exista şi un proces invers.)
Pînă acum, cea mai accentuată coalescenţă se poate observa în prefecturile Nagasaki şi Hiroşima (pură întîmplare), unde numărul de localităţi a scăzut la sub 30%. (mai exact 29,1 şi 26,7%)
Ritmul
Reforma este în curs, deşi grosul a fost între 2003 şi 2006. Odată cu anul 2010, criza economică şi schimbarea de regim, se observă o creştere uşoară a numărului de evenimente. Chiar ieri (23 martie) 9 noi entităţi s-au oficializat de facto.
Ritmul este ilustrat în graficul de mai jos:
–––––––––––––
Am preluat date din diverse surse, însă cea mai importantă poate fi găsită aici. Am introdus cifrele una cîte una într-o foaie de calcul şi am făcut totalul.
* -son e sufixul pentru sat. Însă, satele japoneze sunt cam de talia unei comune din România. De aceea am preferat termenul: comună.
**) În Japonia, nu Parlamentul sau Guvernul botează localităţile. Dacă locuitorii unui cartier consideră că denumirea trebuie schimbată, depun o notificare la primărie. Motivul poate fi unul raţional, sau chiar numai o superstiţie. De pildă, cvartalul în care am locuit timp de 6 ani, în era Meiji se numea Kaya-cho, datorită multelor prăvălii ce vindeau stuf pentru acoperişuri. Incendiile frecvente au determinat localnicii să ceară schimbarea denumirii în Kin’ya-cho. A fost înlocuit stuful cu aurul (generic metal) care, se ştie, nu e un material inflamabil.
*** Pînă în anul 1999, în Fuchu şi-a mai avut sediul un alt gigant industrial: compania Kirin. Odată cu dezafectarea vechii fabrici de bere din Fuchu, şi construirea uneia noi în prefectura vecină Okayama, unul din marii plătitori de impozite şi-a pierdut din pondere. Actualmente, în vechea fabrică se menţine o singură instalaţie, ce produce „berea casei” pentru reţele locale de restaurante.
[1] La verificarea datelor am descoperit două erori de consemnare. Cu această ocazie am reinterpretat cifrele referitoare la municipii. Cele 23 de sectoare din aria metropolitană erau trecute separat în materialul primar şi mi s-au strecurat în total. Pe harta electorală, cele 23 de sectoare nu au semnificaţie. De aceea, am considerat metropola ca solid administrativ, egal cu unitatea, şi am ajustat cifrele în consecinţă.
Vizibilitate: 3Km
Sîmbătă noapte, cînd mă întorceam de la muncă, felinarele aveau un halou ciudat. Era pîclă, însă nările îmi comunicau că nu e umezeală. Cerul nu se vedea. Ce-o fi?, mi-am zis. În lipsa unui buletin meteo la îndemînă, mi-am amintit că primăvara se intensifică transportul de praf din Asia Centrală. Kosa (literal: nisip galben). Un praf gălbui ce se depune peste tot. Anul acesta, valul e de-a dreptul flagrant („săritor în ochi”). Clipesc mai des decît de obicei. În perioadele de kosa, rufele se murdăresc la loc, automobilele îşi pierd luciul. Se încercănează cu dîre alb-gălbui. Oamenii oftează exasperaţi, de parcă totul ar fi din vina mongolilor, a uigurilor şi a chinezilor. Încerc să-i consolez, spunîndu-le că dacă praful acela nu ar fi, în Kyushu nu ar creşte decît cîteva specii de arbuşti cu frunze cerate, rezistente la presiunea osmotică indusă de contactul prelungit cu ploaia. Oamenii ar munci pe plantaţii de arbori de cauciuc, pentru că altceva nu ar rodi. Praful venit din Asia remineralizează solul arhipelagului, făcînd posibilă agricultura. Ceeace pare o calamitate este în fond o mană cerească şi se cuvine să ne arătăm recunoştinţa. Le spun că şi Europa e tributară deşerturilor africane. Dacă Sahara nu ar exista, arii vaste din Europa de vest ar fi sterile. Cernoziomul cărat de crivăţ şi zăpada roz sau gălbuie, precipitată din fronturile mediteraneene, sunt combinaţia ideală pentru fertilizarea a solului. Prin aportul de fosfaţi, potasiu, fier etc., Africa este cel mai mare contributor la bugetul agriculturii europene.
Oare europenii mai ştiu ce e aceea recunoştinţă? După cum arată legile internaţionale ce reglementează transportul eolian de substanţă, se pare că nu. Legile sunt pline de mecanisme de alarmare pentru emisiile de substanţe toxice. Sunt prevăzute responsabilităţi, daune, tot tacîmul, dar nicio prevedere nu acoperă generozitatea deşerturilor. O redevenţă cît de mică pentru eliberarea în atmosferă a mii şi mii de tone de îngrăşămînt, provenit din Mali, Maroc sau Sudan. Nu mai zic că, praful ridicat în atmosferă, prin albedoul său, reflectă o bună parte din radiaţia solară, prevenind astfel încălzirea Planetei*). Alături de cenuşile vulcanice, şi de fumul avioanelor, praful deşerturilor reprezintă armele „iniţiativei de apărare strategică” a Planetei. Interceptează radiaţiile solare la altitudini asigurătoare.
Europenii vor să mănînce sănătos. Nimic mai legitim. Dar de aici şi pînă la a interzice cultivarea şi importul de plante modificate genetic e cale lungă. Nu s-a murit, şi nimeni nu s-a îmbolnăvit din cauza consumului de plante modificate genetic. Este o realitate, pe care protecţionista Europă nu o recunoaşte. De ce? Pentru că-i e mai comod să primească subvenţii de la Comisia Europeană, să cultive soia „sănătoasă”, pentru care se folosesc 7 feluri de pesticide per ciclu. De ce să importe soia modificată genetic din Kenya? Fermierul kenyan, oricum aplică doar două pesticide, pentru că de mai mult nu are nevoie. Restul protecţiei culturii îl face genetica. În schimb, Kenyei i se propune să cultive flori, pentru că de asta are nevoie europeanul. Cu alte cuvinte, Europa îşi otrăveşte terenul agricol ca să cultive în mod protecţionist soia „sănătoasă”, şi în acelaşi timp îndeamnă fermierul kenyan să-şi otrăvească pămîntul, să devină mai sărac, pentru alimentarea mişcărilor „flower power” (precursoare ale ecologismului habotnic). Îi doresc Europei o foamete severă. Poate aşa se lecuieşte de izmeneli ecologiste şi învaţă ce-i aceea recunoştinţa.
–––––––––
*) dacă mai era nevoie: nu sunt un „zădufist”.
Sarin – 15 ani. Bilanţ încă parţial
S-au împlinit 15 ani de la mişelescul atac cu gaze de luptă din metrou. Mi-amintesc, în ziua atacului eram în Tokio. Ora 9 diminiteaţa. Coborîsem din Yamate sen la staţia Ebisu, şi urma să schimb cu Hibiya sen, cînd, am văzut agitaţie mare şi accesul oprit. L-am întîlnit pe Yuri, un peruan cu care lucram, şi care mi-a spus, din ce a înţeles şi el, că cineva ar fi spart o sticlă de tiner, şi de aceea nu era voie în staţie. A trebuit să o luăm pe jos pînă în Roppongi, unde aveam locul de muncă. Abia spre seară am aflat ce grozăvie s-a petrecut, şi cît de aproape am fost.
13 morţi şi 6252 de supravieţuitori cu sechele. Raportul mare de răniţi se datorează concentraţiei relativ scăzute a neurotoxicului. Însă sechelele nu sunt mai puţin invalidante. Sunt oameni rămaşi paralizaţi pentru toată viaţa, oameni cu pareze, parestezii, cu spasme şi convulsii, cu coşmaruri, cu deviaţii comportamentale.
Procesul judiciar este în curs. Nici Justiţia japoneză nu străluceşte prin viteză. Dar pînă azi, 10 din capii fostei mişcării Aum shinrikyo au fost deja condamnaţi la moarte, după epuizarea tuturor căilor de atac. Mai sunt cel puţin patru fugari, ale căror chipuri sunt încă prezente pe avizierele de pe lîngă cabinele de poliţie. După dizolvarea judiciară, mişcarea s-a recostituit în două ramuri intitulate: Aleph şi respectiv Calea luminii. Fostul purtător de cuvînt al sectei Aum, un tip cu un tupeu rar, condamnat la închisoare, şi între timp eliberat, conduce una din ramuri. Văduva unei victime se arăta indignată de continuitatea sectei.
Înainte de atacul cu sarin de la metrou, secta mai comisese două crime de mai mică anvergură. În 1990 sau 1991 a răpit şi asasinat un avocat din Yokohama. Al doilea incident a fost cu sarin, şi s-a petrecut într-o noapte din vara anului 1993, sau 1994, într-o arie locuită din Matsumoto. În presă e cunoscut sub numele de incidentul cu sarin din Matsumoto. Au murit atunci două sau trei persoane şi alte cîteva zeci rănite din cauză că dormeau cu ferestrele deschise. Televiziunile au transmis atunci că unul din locatari se jucase de-a chimistul şi preparase insecticide organofosforice. De ce o versiune atît de năstruşnică? Pentru că suspectul identificat de poliţie a fost un paşnic locatar al unei căsuţe modeste, dar care, ghinionul lui, în trecut deţinuse o farmacie, iar autorizaţia de manipulare a substanţelor periculoase era încă validă. Deşi propria sa soţie a rămas paralizată permanent, omul a fost pentru cîţiva ani ţinta oprobriului vecinilor, cu toate că, în urma cercetărilor, fusese achitat din lipsă de probe.
● Neamurile proaste legiferează
În urma incidentului Tokio am cerut de la statul român garantarea drepturilor mele fundamentale, sub forma scuzelor publice din partea unuia din primii doi oameni în Stat. Căutînd o ieşire onorabilă din scenă, pentru cazul în care niciunul din cei doi vizaţi nu-mi va fi satisfăcut revendicarea, am prospectat eventualitatea renunţării definitive la cetăţenia română. Nu mică mi-a fost mirarea cînd am descoperit că statul român nu mă lasă să renunţ la cetăţenie pînă nu mă umileşte cu o taxă exagerat de mare, în raport cu aceeaşi taxă de sens contrar. Am hotărît să lupt, cel puţin acum, în al 12-lea ceas, pentru instaurarea unei minime echităţi. De aceea, am atacat via Avocatul Poporului prevederea legală prin care, arbitrar în opinia mea, s-a fixat cuantumul taxei consulare cu pricina. Primul răspuns sosit de la AvP a fost unul de neputinţă. Am verificat textul de lege la care m-a trimis chiar AvP în motivaţie, şi am constatat că AvP ARE căderea să pretindă egalizarea cuantumului taxei de dobîndire/renunţare (la) cetăţenie, drept care am insistat. În sfîrşit, AvP declară că ia în calcul atacarea prevederii legale. Se petrecea în august 2009. Termenul acordat statului român pentru garanţii de natură morală a expirat pe 7 ianuarie 2010. Suntem în martie 2010, iar cuantumul taxei consulare rămîne neclintit. Aplic mai jos corespondenţa mea cu Avocatul Poporului în această chestiune. Probabil curînd voi scrie un nou memoriu, de data aceasta, noului ministru de externe, Excelenţa-sa dl. Baconschi.
–– Original Message ––
From: Marius
To: avp(la)avp.ro
Sent: Tuesday, July 07, 2009 6:13 PM
Subject: Despre suprataxe
Rog, redirecţionaţi mesajul către departamentul PROPRIETATE, MUNCĂ, PROTECŢIE SOCIALĂ, IMPOZITE ŞI TAXE
Stimate domnule Ionel OPREA – Adjunct al Avocatului Poporului
Anomalia pe care o semnalez de data aceasta, se află în lista taxelor consulare, afişată la http://www.mae.ro/index.php?unde=doc&id=37952&idlnk=4&cat=5
La capitolul Servicii diverse, sunt listate (în Euro):
1) Inregistrarea cererii pentru redobandirea cetateniei romane 60
2) Inregistrarea cererii privind renuntarea la cetatenia romana 600Observaţi desigur, raportul de 10 la 1.
Întrebări: De ce este mai scumpă renunţarea la cetăţenie, decît (re)dobîndirea ei? Care poate fi raţiunea înzecirii unei taxe?
Unul din motivele raţionale ar putea fi costul operaţiilor. Totuşi, ambele operaţii angajează riguros, aceleaşi costuri, chiar dacă sensurile sunt opuse. Chiar şi costurile de publicitate sunt aceleaşi. Un nume pe o listă din MO. Aşadar, nu este o problemă de diferenţă de costuri.
Dacă ar fi să analizăm modul de dobîndire a cetăţeniei, el poate fi: prin naştere (teritorial), prin filiaţie (familial), sau prin (re)naturalizare. Din cele trei situaţii, doar cea de-a treia este rezultatul indubitabil al voinţei titularului. Naturalizarea persoanei majore. Renunţarea la cetăţenie, prin natura ei, este un act unilateral de voinţă. În lumina principiului echităţii, ar fi de bun simţ ca tariful la renunţarea la cetăţenie, la rîndul ei un act de voinţă, să fie egal cu cel perceput la (re)dobîndirea ei.
Se poate susţine că suprataxarea prilejuită de renunţarea la cetăţenie are rol preventiv, de descurajare a jocului: „uite cetăţenia nu-i cetăţenia”. Hm! Prevenţia se poate face mult mai raţional prin suprataxarea REnaturalizării. Cu alte cuvinte, într-o atare situaţie, inversarea raportului, în sensul suprataxării REnaturalizării ar fi raţională. Voi arăta mai jos şi de ce.
Suprataxarea renunţării la cetăţenie poate fi considerată ca un act punitiv. O contravenţie. Este contravenţie exercitarea unui drept fundamental, ce prin definiţie nu poate fi îngrădit decît în condiţiile Art. 53 (CR)? Nu. Aşadar, o atare interpretare face neconstituţională îngrădirea exercitării dreptului prin suprataxarea lui.
Cetăţenia poate fi considerată obligaţie cetăţenească? Nu. Calitatea de cetăţean atrage ŞI obligaţii cetăţeneşti, dar dreptul la cetăţenie este un drept fundamental, ce-i conferă titularului inclusiv dreptul de a renunţa la acel drept. De ce să condiţionăm pecuniar renunţarea la un drept, mai aspru decît dobîndirea aceluiaşi drept? Putem însă sancţiona demersul în sensul REdobîndirii dreptului, ceea ce se leagă bine de principiul prin care, în registrul penal, de pildă, se măreşte pedeapsa la recidivă. Din acest punct de vedere, nu aş avea nicio obiecţie dacă s-ar suprataxa renaturalizarea.
Renunţarea la cetăţenie poate fi tratată ca un act de trădare. Dar trădarea nu se pedepseşte decît penal, şi numai în urma unui proces penal. Aşadar, cade şi interpretarea extremă.
Stimate domnule Ionel OPREA, ţinînd seama de interpretările expuse mai sus, am ajuns la concluzia că suprataxarea renunţării la cetăţenie este rodul unui proces iraţional. Legiuitorul pare să fi întocmit normele de aplicare în mod arbitrar, ca rezultat al unui afect, iar nu al raţiunii, ceea ce contravine principiilor statului de drept. Prin suprataxarea renunţării la cetăţenia română, legiuitorul vădeşte un comportament de neam prost, din categoria celor care, cînd sunt părăsiţi de muiere, se răcoresc trăgîndu-i şi două zmetii.
În consecinţă, vă rog să iniţiaţi demersurile necesare pentru ca legiuitorul să-şi spele obrazul, aducînd corecţia necesară. Sunt conştient că NU am dreptul constituţional de a cere modificarea valorii unei taxe, dar pot atrage atenţia asupra încălcării unui drept prin dimensionarea exagerată a taxei, în relaţie cu aceeaşi taxă, dar de sens contrar. Vă rog să observaţi că nu aduc nicio obiecţie în legătură cu valoarea absolută a taxei. Ea poate fi menţinută la valoarea actuală, poate fi scăzută, nu are importanţă pînă la ce limită. Poate chiar (de ce nu?) crescută. Nu aceasta este problema mea. Ceea ce doresc este ca taxa, în ambele sensuri, să fie riguros egală cu ea însăşi, şi să reflecte principiul echităţii ce guvernează legile unui stat ce se consideră de drept.
Vă mulţumesc.
Cu stimă,
Marius Mistreţu
Hiroşima
Replica la 6508 AvP
–– Original Message ––
From: Marius
To: avp(la)avp.ro
Sent: Tuesday, July 14, 2009 11:48 AM
Subject: Re: raspuns cerere 6508/2009
Stimate domnule Ionel OPREA – Adjunct al Avocatului Poporului
Vă mulţumesc pentru răspunsul prompt la sesizarea înregistrată cu numărul 6508/2009.
Totuşi, vă rog să observaţi că, la art.13 din legea 198/2008, invocată de dumneavoastră, (citez):„Cuantumul taxelor consulare prevazute in anexa poate fi revizuit prin ordin comun al ministrului afacerilor externe si al ministrului economiei si finantelor. ”
(am încheiat citatul). Aşadar, ajustarea cuantumului nu ţine decît indirect de Legislativ. Ca să o spun mai clar, iniţierea modificării propriu-zise a cuantumului taxei ţine de Executiv. Ajustarea poate fi ulterior aprobată de Legislativ.
Cu riscul de a vă răni, afirm următoarele: dacă instituţia pe care, cu onoare o reprezentaţi, nu poate interveni nici măcar la nivel de ministru, pentru îndreptarea nedreptăţilor, încep să cred că ea nu reprezintă poporul în raport cu Statul, ci viceversa. Vă rog, şi, m-aş bucura să mă puteţi contrazice.
Vă mulţumesc.Cu stimă,
Plop cu pere şi cod… de bare
Ca tot ţiganu-ce-şi-laudă-ciocanu, vă semnalez un articol cu poze, întocmit pentru The Chronicle. Încerc să atăt acolo cum, prin exploatarea egoismului, este respectat şi sprijinit dreptul cetăţeanului de proprietate asupra propriului său capital de timp.
Ce-i aia o arhivă?
Ca blogger ceva mai bătrîn, mi-e greu să sar de la una la alta. De aceea rămîn la tema săptămînii trecute şi întreb:
Ce sunt arhivele? Simplu şi general spus, arhivele sunt o resursă de memorie. Aşa cum teritoriul unei ţări este o resursă de spaţiu. A avea teritoriu nu uşurează mişcarea în spaţiu, atîta timp cît pe teritoriu nu sunt drumuri. Aşadar, avem un bun public, teritoriul, ce nu poate fi exploatat decît dacă construim pe el bunuri de utilitate publică. Ăsta-i rolul de bază al statului în gestionarea resurselor. Nimic mai mult.
Digitizarea arhivelor ar echivala cu construirea de drumuri pe teritoriul arhivelor. Aşa văd eu lucrurile. Nu-i cer statului să-mi greseze şi maşina, ci doar să-mi dea voie, necondiţionat, să umblu şi eu cu bicicleta mea pe acolo. Nu pe carosabil, ci pe pista de biciclete.
A!, că pe drumurile publice pot circula şi maşini ale CNSAS? E OK. Dar, prin înfiinţarea unui CNSAS, şi a unuia sau mai multor institute de cercetare a trecutului recent, statul îşi arogă dreptul exclusiv de a exploata resursa de memorie, prin delegaţi. Mi se dă cîtă memorie găseşte de cuviinţă, sau poate restitui un mănunchi de cercetători, pe care nu eu i-am trimis acolo, şi fără să am la dispoziţie mijloace de a-i contrazice.
Dorin Tudoran cere ca acei cercetători să fie supervizaţi de reprezentanţi ai societăţii civile. Nimic mai onorabil! Cu alte cuvinte, mie, ca reprezentant al unei organizaţii a societăţii civile formată dintr-un membru, mi se cere din nou să beau şampanie prin delegaţi pe care nu eu i-am trimis la sindrofie.
Asta e diferenţa fundamentală între ceea ce propune domnul Tudoran şi ceea ce propun eu.
Odată digitizată arhiva, pentru mine e mai puţin important cine scotoceşte în ea şi cu ce rezultate. Nu au decît să apară 500 de institute, toate întreţinute din bugetul statului, supervizate de tot atîtea consilii de onoare. Nu au decît să-şi frece istoricii cîte orgolii vor. Important e ca oricine să poată interpreta, aşa cum îl taie capul, resursa (arhivele), via bunul de utilitate publică (arhivele digitizate). Nu mi-e teamă de revirimentul unor ideologii criminale, atîta timp cît accesul la memorie va fi neîngrădit. La urma urmei, istoria poate legitima orice ideologie. Este curva perfectă.
● Bube, mucigaiuri şi noroi… Cum le exploatăm istoric?
Tocmai am scris un comentariu (transpus mai jos, şi revizuit pe alocuri) la o propunere venită pe cale blogomilă de la dl. Dorin Tudoran, ce susţine înfiinţarea unui consiliu de onoare pe lîngă nou-înfiinţatul I.I.C.C.M.E.R. sub diumviratul Tismăneanu-Stanomir. Cum onoarea este mai degrabă ceva individual, destul de greu de încredinţat unui consiliu, consider că formula este una goală, menită, mai degrabă neintenţionat, să frîneze cercetarea în domeniu, acum cînd eficienţa este vitală în recuperarea, conservarea şi interpretarea memoriei. Am luat de bună aserţiunea domnului Tismăneanu, cum că nimeni nu poate monopoliza cercetarea trecutului comunist, şi propun o soluţie diferită de toate celelalte, o soluţie radicală, prin care se poate democratiza, în cel mai liberal spirit, accesul la izvoarele arhivistice. Soluţia propusă de mine este una strict tehnică, dar cu implicaţii profunde în reconfigurarea peisajului academic al cercetării istoriei recente. Şi, mai ales, e o cale nepreţuită de stimulare a creativităţii în metoda de cercetare, fie ea istorică, socială, imagologică etc., pluri-, trans-, sau interdisciplinară.
Domnii mei!, încercînd să vă arheologaţi în istoria recentă cu parole goale de conţinut, certîndu-vă pe scheme de personal, organigrame, bugete, şi consilii de onoare, pierdeţi esenţialul.
Care e esenţialul? Esenţialul e că adevărul trebuie cunoscut de toţi, iar voi vreţi să scormoniţi, numai voi, cu instrumente de secol XIX, într-un maldăr de hîrţoage împînzite deja de mucegaiuri, acarieni şi limacşi, apoi să vă învinuiţi unii pe alţii de lipsă de eficienţă. Nu vă pasă de degradarea rapidă a hîrtiei (inevitabil acide) ce, într-un viitor previzibil va fi fărîme provocatoare de strănut şi anafilaxie.
De ce atîta zavistie? Pentru că pretindeţi un monopol. E drept, azi, într-o nouă prezentare, un monopol supervizat de societatea civilă (uneori în civil) dar tot un monopol. Mersi! Era monopolului corporatist a apus demult. Ea continuă eficient doar în China, Iran şi Coreea de Nord.
Ce cer eu? Liberalizarea accesului la arhive.
Cum? Sunt sute de mii de virtuali voluntari, ce vă pot face viaţa uşoară prin simpla digitizare a documentelor de acolo, dar îi ignoraţi sistematic.
Insitutul pe care vă certaţi azi ar fi putut să nici nu existe. Cu ce ar putea fi înlocuit?
Cu un mic atelier, format din scanere de file şi de microfilme, cu servere şi reţele de comunicaţii. Tehnica de digitizare de mare productivitate datează încă dinaintea Institutului Gauck. O refuzaţi sistematic. Vă sunt mai dragi xeroxul, ştampila, ghişeul, şedinţa şi sinecura.
Dar, destul v-am smotocit. Vă prezint pe scurt viziunea mea despre cum se pot exploata arhivele. Iată cum:
Paginile şi microfilmele se scanează şi se transformă în fişiere-imagine. Veţi constata că programele OCR sunt aproape inutile în transpunerea corectă a literelor dactilografiate, sau a scrisului de mînă, în biţi. Însă situaţia nu e disperată. Platforma informatică poate sparge fiecare pagină în fragmente. Voluntarii ce vor participa la digitizarea manuală vor putea lucra de acasă la conversia literelor-imagine în litere-ASCII. Fiecare fragment de pagină este trimis aleator pe monitorul unui voluntar. Volunarul nu ştie din ce dosar a fost scos fragmentul. El nu are decît să copieze toate literele din imagine şi să-i returneze platformei textul corespunzător în ASCII. Puzzle-ul va fi apoi reintegrat în platformă.
De ce fragmente de pagină şi nu pagina întreagă? Pentru că nu toate informaţiile sunt inocue. Închidem astfel gura pudibonzilor.
Cum ne dăm seama de reaua voinţă a voluntarului sau de erorile la digitizare? E simplu. Acelaşi fragment va trece de trei ori prin mîna a trei voluntari diferiţi. Probabilitatea ca acelaşi fragment să încapă de două ori pe mîna aceluiaşi sabotor/ căscălău e infimă.
La sfîrşitul ciclului de digitizare se va obţine o imensă bază de date, cu fotocopii şi texte. Pentru arhiva CNSAS, am socotit cam 40-200TB. Să recunoaştem că nu e mare scofală în ziua de azi.
Baza de date nu va fi doar monopolul istoricilor, ci poate fi consultată, fără risc de boli respiratorii şi dermatite, nu numai de către istorici, dar şi de: sociologi, psihologi, medici ş.a. Va putea fi consultată şi de cercetători autsaideri, aflaţi la mii de kilometri distanţă.
Odată digitizate fondurile arhivistice, toţi profesioniştii în ale cercetării, interesaţi de trecut, vor intra în competiţie fără handicapuri. Măiestria lor va fi dată de cît de geniali sunt în întocmirea aparatului maieutic (citeşte interogaţii în baze de date) iar nu de sistemul de relaţii, apartenenţele politice, sforăria şi peşcheşul.
S-ar putea ca, aliniaţi în felul acesta, Marius Oprea şi Vladimir Tismăneanu să nu mai fie atît de geniali pe cît îi credem acum (de ne fac să ne certăm între noi). S-ar putea ca, dimpotrivă, ei să devină şi mai proeminenţi decît acum. Mai mult, orice relativizare abuzivă a rezultatelor cuiva, punerea la îndoială a unei epistemologii altminteri fără cusur, pot fi descurajate prin simpla probare a reproductibilităţii rezultatelor cercetării. Marius Oprea însuşi, se va fi simţit mai în siguranţă, din moment ce nu numai dumnealui va putea arăta legătura dintre Securitate şi moştenitorii Securităţii.
Aşadar, domnilor, dacă nu vreţi suspiciuni, personalizări, controale ale societăţii civile şi consilii de onoare, risipă şi birocrăcire ştampilară, urmaţi-mă! Vă trebuie niţel curaj şi sinceritate cu voi înşivă.
Summit-ul româno-mistreţ nu va avea loc – (comunicat de presă)
Am primit zilele trecute un mail prin care sunt invitat la un forum economic româno-japonez, ce va avea loc la Hotelul Imperial din Tokio. Companie selectă. Număr limitat de participanţi. 80. Excelenţa-Sa Preşedintele României – Traian Băsescu – va ţine o cuvîntare.
Mă simt onorat, dar, ca preşedinte al Republicii Marius Mistreţu-Balc (Balc de la Balcani) voi fi foarte ocupat. În ziua summit-ului am deja pe agendă primirea unor numeroase delegaţii nippone, şi va trebui să fiu o gazdă bună la recepţiile ce vor avea loc cu acel prilej în sala de protocol a palatului prezidenţial din Hiroşima.
Pe de altă parte, aş fi vrut să clarific statutul republicii mele, din 7 iunie 2009, aflată în conflict diplomatic cu România. Ţinînd seama că România a iscat conflictul, în urma căruia, eu, împreună cu ceilalţi doi locuitori ce constituie populaţia ţinutului meu, am declarat independenţa statală, găsesc că firesc ar fi ca un mesager diplomatic român să facă primul pas în negocierea reîntregirii ţării. Dacă Preşedintele Băsescu are de gînd să-mi adreseze scuzele publice pentru nerecunoaşterea identităţii mele de către statul român, bine. Dacă nu, eu nu am probleme de statalitate. Rămîn sub protectorat japonez şi mă bucur de o largă autonomie.
Din motive sepepiste am publicat acest comunicat mai tîrziu. Rog Presa să nu mă acuze de lipsă de transparenţă în gestionarea chestiunilor de stat.
Lecţia de indiferenţă social-democrată – Diaconescu
Cristian Diaconescu e la răscruce. E în dificultate. NU va avea compasiunea mea decît pentru prostia sa funciară. Obiectiv, omul este suma actelor sale. Cît a fost ministru de externe, l-am rugat pe Diaconescu să emită două acte administrative de: raţionalizare a circulaţiei documentelor la misiunile consulare în folosul cetăţenilor români cu domiciliul în străinătate, şi respectiv, restaurarea echităţii în cuantumul taxelor consulare. Ultima temă face şi obiectul unei sesizări la Avocatul Poporului. O voi publica într-un viitor apropiat. Pînă atunci, vă urez lectură plăcută:
–– Original Message ––
From: Marius
Cc: ministru(la)mae.ro ; traianbasescu(la)presidency.ro ;
Sent: Saturday, July 25, 2009 3:41 AM
Subject: Pasaport CRDS – solutie posibila
Stimate domnule Cristian Diaconescu – Ministru al Afacerilor Externe
Vă mulţumesc pentru răspunsul tipizat, la memoriul din 14 iulie. Sper că subalternii dumneavoastră de la Direcţia Consulară sunt înafara oricărui pericol, şi beneficiază de o binemeritată odihnă după ce mi-au trimis un copy-paste, extras din legea prin care mi se îngrădeşte, procedural şi cu generozitate, dreptul de a călători. Ţinînd seama că situaţia nu s-a schimbat între timp, vă reconfirm hotărîrea mea de a nu mai păşi pe teritoriul românesc, pînă la îndeplinirea condiţiilor puse de mine, ca urmare a incidentului Tokio. Înafara celor cunoscute, vă anunţ că mai am şi motive de conştiinţă, ce ţin şi de recomandarea din legea 248/2005, de a respecta legile statului de reşedinţă. […] Conform articolului 27 al Constituţiei Japoniei, oamenii au dreptul şi datoria de a munci. Ultimul articol vă sună familiar. Era enunţat, într-o formă apropiată, şi în Constituţia României, cea din 1965. Eu însumi am luat în serios art.27, şi muncesc 300 de zile pe an. Am muncit şi 8 ani consecutivi, fără concediu. Zilele mele libere nu coincid niciodată cu zielele în care consulatul este deschis.
Vă amintesc, domnule ministru, că deja am comis sacrilegiul de a închide restaurantul pe 8 iunie a.c., pentru chestiuni administrative în relaţie cu statul român. Trăiesc în capitalism, am cel puţin 1000 de concurenţi în jur şi nu-mi permit, tocmai în perioadă de criză economică, să las baltă prăvălia, pentru a fi la cheremul unei birocraţii, oricare ar fi ea. Trăiesc în cultul muncii. La urma urmei, nu e nimic blamabil în a avea cultul muncii. Ţine de libertatea de conştiinţă ce nu lezează drepturile altuia. A doua mea prezenţă, în carne şi oase, cerută insistent de autorităţile române prin invocarea unei legi de-a dreptul risipitoare cu capitalul de timp al cetăţeanului, este nedreaptă. V-am cerut derogarea tocmai pentru a arăta împreună nedreptatea prevederii legale. Nu m-aţi sprijinit, deşi, acum, aţi avea chiar trei sau patru motive solide să faceţi o excepţie de la lege.Domnule ministru, mi-a venit o idee prin care sper să rezolvăm impasul. Se apropie ziua comemorării victimelor exploziei atomice de la Hiroşima. Se împlinesc 65 de ani. Logic, pe 6 august, (zi de lucru) la ora 8 dimineaţă, un reprezentant diplomatic din partea României, va fi prezent la ceremonie. Cel puţin de complezenţă. Aş fi foarte bucuros ca acel reprezentant să se abată puţin (cca 800m) pînă la prăvălia mea, să aducă chitanţierul şi ştampila, să-mi primească cererea de eliberare a paşaportului, să-mi ia banii, apoi să-mi facă serviciul de curierat, urmînd ca, ulterior paşaportul să-mi parvină prin poştă. Sunt convins că şi conştiinţa celor siliţi de legea strîmbă să-mi fi irosit două zile din viaţă, va fi mai împăcată, dacă mi s-ar face acest mic serviciu (public).
Ţinînd seama de dubla subordonare a personalului diplomatic, îndrăznesc să adresez acest memoriu, indirect, şi Preşedintelui României. Simultan, trimit un duplicat şi la consulat. Pentru fairplay. După cum observaţi, mă ţin de promisiune şi nu vă mai cer nimic. De veţi considera util să emiteţi vreo derogare în sensul propus de mine, aş fi bucuros, dar nu v-o cer în mod expres. Sper ca alternativa pomenită mai sus să fie fezabilă, chiar dacă, nu mă îndoiesc, se vor mai ridica împotrivă şi cîţiva legalişti ortodocşi.
Vă mulţumesc.
Cu stimă,
Marius Mistreţu
Hiroşima
Iată şi răspunsul:
From: DRCO – Directia Relatii Consulare
To: Marius
Cc: relatii_cu_publicul
Sent: Tuesday, July 28, 2009 4:44 PM
Subject: H3/P/Co/1006/1507.2009 Marius Mistretu/Japonia
Stimate domnule Mistretu,
În legătură cu mesajul dvs. din 22 iulie* a.c., vă comunicăm următoarele:
1. Conform Legii nr. 248/2005 privind regimul liberei circulaţii a cetăţenilor români în străinătate, art. 15, alin. 2, “cererile pentru eliberarea paşapoartelor simple se depun personal de către solicitanţi, în ţară, la serviciile publice comunitare pentru evidenţa persoanelor ori la serviciile publice comunitare pentru eliberarea şi evidenţa paşapoartelor simple, în a căror rază de competenţă au domiciliul sau, după caz, reşedinţa, iar în străinătate, la misiunile diplomatice şi oficiile consulare ale României”.
2. Ministrul afacerilor externe nu are competenta de a face derogari de la litera legii.
2. Dacă viitoarea dumneavoastră corespondenţă vizează aceeaşi problemă ne rezervăm dreptul, conform art.10 din OG nr. 27/30.01.2002, privind reglementarea activităţii de soluţionare a petiţiilor, să o clasăm.
Direcţia Relaţii Consulare
––––––
* – este vorba despre replica mea la un copy-paste idiot primit de la direcţia consulară la 22 iulie 2009. O reproduc mai jos:
To: relatii_cu_publicul
Sent: Wednesday, July 22, 2009 11:43 PM
Subject: Replica la: Raspunsul la Memoriul_#2 (UTF-8) – Marius Mistretu – DRCo – relatia Japonia
Stimată Direcţie Relaţii Consulare,
Tocmai am deschis fişierul intitulat „Raspuns pasaport CRDS Ro la misiune Marius Mistretu.doc” ataşat ca răspuns la solicitarea mea.
Din păcate, răspunsul nu este deloc rezonabil. Nu am cerut informaţiile pe care, cu eroism, mi le-aţi furnizat. Aceleaşi informaţii le găsesc la orice oră, pe pagina MAE. Ceea ce am cerut este o DEROGARE din partea domnului ministru. Derogarea se doreşte ca soluţie firească a impasului creat de imposibilitatea temporară de a mă deplasa la consulatul din Tokio. Motivele le veţi identifica la o lectură ATENTĂ a memoriului din 14 iulie, adresat Ministrului Afacerilor Externe, personal.
Iertaţi-mă, dar dacă dumneavoastră, sau domnul ministru, consideraţi aplicarea mecanică a legii, ca soluţie a CAZULUI PARTICULAR prezentat de mine, şi daţi copy-paste după textul legii, poate ar fi mai nimerită, direct, automatizarea răspunsurilor tipizate, printr-un program informatic. Un informatician mediocru ar putea scrie o atare aplicaţie în 10 minute, ceea ce ar scuti, pe vecie, plata a 4 oameni de la Direcţia Relaţii Consulare. Bani cu care s-ar putea zugrăvi interiorul clădirii Ambasadei din Tokio.
Ţinînd seama de cele de mai sus, aveţi două soluţii:
a) (fără raţiune) să ignoraţi roboticeşte mesajul de faţă.
b) (cu raţiune) să reconsideraţi cele scrise de mine, atît în memoriul din 18 iunie, cît şi în cel din 14 iulie.Şi într-un caz, şi în celălalt, aveţi toate asigurările mele că nu vă voi purta ranchiună. Cum aş putea fi eu ranchiunos pe o unealtă? Dacă alegeţi b), aveţi 9 zile să-mi răspundeţi, pentru că, la 2 august a.c. intenţionez să trimit un al treilea memoriu, tot cu titlu personal, domnului ministru. Voi continua, timp de 7 ani să fac, din timp în timp, acelaşi lucru, indiferent cine va fi ministru. Voi putea înceta chiar mai curînd, deîndată ce voi considera că statul român este irecuperabil pentru lumea civilizată. Atunci voi renunţa şi la onoarea de a fi cetăţean român. Pînă una, alta, eu nu am neapărată nevoie de statul român, ci viceversa. De ce? V-aş explica, dar nu sunt convins că mă adresez unor fiinţe raţionale, ci doar unor mecanisme bielă-manivelă, mai bine, sau mai prost gresate. Îmi pare rău, dar aşa se vede de aici.
Vă mulţumesc.
Cu stimă,
Marius Mistreţu
Hiroşima
Lecţia de arivism – Ponta
Aplic aici un text postat în 2005 în altă parte. Se pare că încă de atunci am mirosit corect arivismul tînărului Ponta.
1998
(Biroul ministrului justiţiei)
Ministrul justiţiei: (către sfatul procurorilor) – Domnilor, e groasă cu corupţia. Avem nevoie de procurori tineri, nepătaţi, pe care să-i băgăm la înaintare. Nu se mai poate aşa! Domnul preşedinte Tinescu a pornit campania anticorupţie. Campania ne-a prins cu fundul gol. Şi pe noi, şi pe el. Faceţi propuneri.
Un procuror baban din sfat: – Păi, uitaţi, ne acordă italienii asistenţă nău-hau. Sunt gata să primească la specializare procurori tineri pentru lupta antimafia.
Un alt procuror baban din sfat: – Am io un băiat bun. Lucrează de vreo trei ani la judecătoria sect 1. Vă daţi seama că ştie toate mişcările din Primăverii. Ăsta ar fi bun să-i pună cu botul pe labe. Dar pentru asta trebuie detaşat la ICCJ. Că altfel, o să cedeze tentaţiei. Ştiţi cum e… Dacă nu-i plăteşti, nu găseşti la ei patriotism. Că noi o făceam din convingere şi pe vremea ailaltă. Da’ cu ăştia tineri e altfel.
Ministrul justiţiei: – Bine. Aşa facem. Dă-ncoace ordinul de detaşare să-l semnez.
(…)
2000
(Biroul ministrului justiţiei)
Ministrul justiţiei: (către sfatul procurorilor). – Ce facem, domnilor? Am pus oameni tineri, i-am trimis la specializare tocmai în Catania, dar rezultate, ioc!
Un procuror baban: – Păi, staţi, că nu-i aşa simplu. Ştiţi că metodele de lucru ale Caracatiţei sunt din ce în ce mai rafinate. Avem noi oameni tineri, dar ştiţi cum e. Experienţa le e cam subţire. Iar Monta, băiatul de-l trimeserăm la specializare în Italia, face el săracul multe. L-am pus să coordoneze şi Biroul de prevenire a spălării banilor. Însă îi trebuie dovezi concrete. Păi cine să i le dea, dacă toţi specialiştii sunt concentraţi asupra afacerii Narghileaua II? Pe de altă parte, nici Narghileaua II nu e de colea, că vine raportul de ţară şi n-am încheiat decît 8 capitole. Or, dacă se vede că ne zbatem, o să-nchidă şi Europa ochii.
(…)
2001
(biroul primului ministru. Premierul sună secretara)
Premierul: – Da, să intre.
Monta: – ‘Trăiţi dom’profesor! Ce mai faceţi? Oo, aer condiţionat! Oho! Ce tablouri frumoase! Cred că costă o grămadă de bani! Le aveţi pe inventar?
Premierul: – Nu te-am chemat să-mi admiri tablourile. Avem de discutat chestii mai importante.
Monta: – Da, sigur! Care-i problema?
Premierul: -Ştii că eu te-am propus acum trei ani pentru specializarea aia contra mafiei. Cum îi zice… Mă rog, eu i-am zis procurorului baban să te propună. Ştii că aveam noi un diil mai vechi, cam de cînd urla o anumită parte a presei „Manase-Patru-Case”.
Monta: -Ah, da! Mi-aduc aminte. Păi, suntem chit, nu?
Premierul: – Ei, nu chiar. Am aflat că la Biroul de prevenire a spălării banilor e o adresă venită de la o bancă hapsburgică, cum că mi-au intrat nişte bani în contul ăla secret. Şi, dacă-i secret, aş vrea să rămînă secret.
Monta: – Da ce?, v-a pomenit careva ceva?
Premierul: – Deh!, lumea rea. E unu la spălarea banilor care n-are mamă, n-are tată. Îl cheamă Moşmondel. Nu că mi-ar fi frică de el, dar n-ar da deloc bine. Ne-am zbătut atîta să cîştigăm alegerile… Să mă-mpiedic eu de atîta lucru, eu, care am făcut atîtea lucruri bune pentru ţară? Cum mi-ar sta? Se compromite stînga în ţara asta, şi vin iar legionarii la putere!
Monta: – Gata, gata, dom’ profesor! S-a terminat demult campania electorală. Deci, cine v-a pus să vă atingeţi de moştenire înainte ca baba să fi murit?… Dar ca să nu ziceţi să sunt băiat rău… Deci, să fim pragmatici. Ce oferiţi?
Premierul: – Păi, ca de obicei, zece procente din valoarea tranzacţiei.
Monta: – Glumiţi! Scrie pe fruntea mea „prost”? Scrie pe siviul meu „filantrop”? Dom’ profesor! Eu, să fiu sincer, am cam obosit să tot umblu după borfaşi. Am nevoie de o mică refacere. Mai am de dat şi doctoratul… Apropo, n-aveţi un băiat să-mi scrie şi mie teza de doctorat? Că sunt cam surmenat de atîta anticorupţie. Apoi, m-am gîndit că poate aveţi ceva, un post de secretar de stat. Poate vreţi să vă întăriţi poziţia în PDSR, să vă scoateţi investiţia… Nu ştiu. V-aş putea ajuta la mulgerea mai lină a baronimii. Cred că cu pregătirea mea de jurist aş inspira destulă teamă ca să puteţi strînge zeciuiala fără probleme. Puneţi-mă şef de control pe lîngă primul ministru şi gata. Îl dau afară şi pe Moşmondel. Nu vă pot garanta însă că scrisoara hapsbugică se va putea evapora cu totul. Dar, nu-i aşa, între timp, lucrurile se mai şi prescriu…
Premierul: (cu chipul relaxat subit) – Bine mă. (rîzînd) Dă-ncoace hîrtiile. (semnează)
(…)
2002
(Biroul primului ministru)
Monta: – ‘Trăiţi! Am adus raportul despre Crapul. Ce facem? Că văd că s-a privatizat. I s-a urcat şefia la cap. Cere mult mai mult decît înmînează partidului. Îi înfigem un flagrant?
Premierul: – Mi-e frică c-o să răsune prea tare. C-o să se descopere toată schema.
Monta: – Nicio problemă! Oricum, presa îşi va pune doar întrebările permise. Cine să facă investigaţiile? Că mardeiaşii noştri au răspîndit deja mesajul. Ăla de la Ino Ardelean. Dacă va apărea ceva, aia va fi numai de la Cei trei „analişti” tenori. Cristieras, Cristomingo şi Stănerotti. Păi ăştia mănîncă cel mai mult buget de publicitate. De ce să nu-i folosim? Că doar sunt banii ţării.
Premierul: – Ai dreptate. Că altfel, renegociem contractele de publicitate. Şi dacă-l înfundăm pe Păvăcrap, scăpăm şi de Iaban Mităilescu. Că-s mînă-n-mînă. I-am mirosit c-o pun de-un puci. Auzi? Încă n-a terminat Opisan subordonarea presei din judeţ? Hai, măi, ce-o fi aşa greu să-i mătrăşească pe gălăgioşii ăia? Oricum, mulţumesc pentru raport. Ţi-am pregătit o surpriză de ziua ta. Te fac preşedintele tineretului social-democrat.
Monta: – Merge şi-aşa. Nu e chiar cum ne-am învoit, dar, ţinînd cont că nu mai e mult pînă la prescrierea deranjului hapsburgic…
Premierul: – Păi mai ai şi tu răbdare, că nu te pot face vicepreşedinte aşa dintr-un foc. Sunt proceduri, stagii, statutul partidului. Bate şi la ochi… Fă cum zic io, şi-o să ajungi şi vicepreşedinte.
(…)
2003
(Biroul primului ministru)
Monta: – Dom’ profesor, aparatul e prea încărcat cu babalîci. (flutură ultimul sondaj de opinie făcut de institutul Salin Termodorescu) Tinerii sunt deja nerăbdători să intre în Europa cu galoanele pe ei. Trebuie să mai scoatem din babalîci.
Premierul: – Bună idee! Ar da bine la imagine. Ne presează şi partidul socialist european. (chicotind) Era să zic internaţionala comunistă. Ce criterii propui?
Monta: – Deci, la cursul de medicină legală, la noţiuni de antropometrie, am învăţat să deosebim indivizii între ei ca cadavre. Deci, io zic să băgăm ca criteriu, circumferinţa guşii. Că nu dă bine cu social-democraţia. Cu cît mai guşat, cu atît mai puşcăriabil. Harşti! Cadavru politic. Mai zic că şi suprafaţa locativă ar fi un criteriu. Dar mai bine facem un punctaj, şi lăsăm organizaţiile de bază să decidă. Ca să fie democratic. Uite, Tichie ar cădea la ambele examene.
(…)
2004
(Biroul premierului. Monta, vicepreşedintele partidului, dă buzna)
Monta: – E groasă. Tinerii din partid se răscoală. Să fiu sincer, cu pregătirea mea de jurist, nu ştiu cum să le canalizez energiile creatoare. Le-am dat tricouri cu Che Guevarra, dar mi-e să nu se radicalizeze. Şi acum nu mai sunt nici şeful tineretului.
Premierul: – Promite-le şi tu că or să fie mai bine reprezentaţi în parlament. Dar să arate că merită.
Monta: – Io le-am propus să lăsăm calculatoarele să decidă la alegerile interne. Apropo, io ce circumscripţie să-mi trag? Că după cîte am făcut io pentru ţara asta, cred că merit şi io.
Premierul: – Păi, Gorjul e bine? A rămas liber după ce l-am schimbat pe Tichie.
Monta: – E bun şi-ăla. Mie mi-ar fi fost mai pe potrivă Bucureştiu’, ca să nu rîdă Traciana de mine, dar acum, pot să zic nu? La pregătirea mea de jurist… Apropo, mai trăieşte băbătia? (pleacă fredonînd: Mărioară de la Gorji/ [size=9]Ia la neica fo doi zloţi[/size]/ [size=7]Şi nu te iubi cu toţi…[/size]
Premierul: (în gînd) – Şi totuşi mi-e simpatic băiatul ăsta cu profil de Tituleţ. Oare cît mai am pînă la prescripţia aia?
În atenţia personalului consular – tînăr şi bătrîn – al MAE
Am fost adesea victima conformismului conţopesc al funcţionarilor de diverse extracţii. Vin cu tot felul de piedici legale, dar nu prea ştiu să explice care e originea lor. Răspund invariabil: „aşa scrie la lege”. Am hotărît să îndemn pe oricine să-şi arate nemulţumirea faţă de refrenul: „aşa scrie la lege”.
Reproduc mai jos textul unei scrisori adresate consulatului din Tokio.
Stimată doamnă S
Vă mulţumesc pentru operativitatea cu care aţi mediat eliberarea noului meu paşaport. Plicul mi-a parvenit în stare foarte bună.
Aş avea totuşi cîteva recomandări. Spre Binele dumneavoastră. Pe data de 22 noiembrie, cînd am depus actele, aţi avut un mare scrupul legat de starea mea civilă. Mi-aţi recomandat atunci să declar că sunt necăsătorit, întrucît, căsătoria mea nu este înregistrată în România, deci, juridic, nu există. Vă înţeleg scrupulul, însă se cuvine o mică discuţie pe tema aceasta. Ea pleacă de la întrebarea: de ce trebuie transcrisă o căsătorie?
Răspunsul conţopesc, este: aşa scrie în lege. Legea e rezultatul raţiunii. Nu este o lege bazată pe afect, nici pe iluminare. Nu e divină. De aceea, întrebarea trebuie să continue sub forma: de ce scrie aşa în lege? Aceasta este întrebarea ce cere un răspuns raţional. Iar răspunsul raţional „e două”.
1) Prima circumstanţă este ca statul de reşedinţă să permită dubla cetăţenie. Dacă ar fi numai aceasta, tot nu ar fi obliatorie transcrierea căsătoriei. Vom vedea mai jos de ce. A doua cauză pentru care trebuie transcrisă o căsătorie în România (conexă primeia) este eventualitatea schimbării numelui. Numai în acest caz, este posibil ca una şi aceeaşi persoană să deţină două paşapoarte pe două nume diferite. Legile internaţionale permit ca o persoană să deţină două paşapoarte, dar pe acelaşi nume. Aşadar, obligativitatea transcrierii căsătoriei trebuie dublu condiţionată: de schimbarea numelui, şi de permisivitatea statului de reşedinţă la dubla cetăţenie. Cînd numai una din condiţii este satisfăcută, nu este obligatorie transcrierea căsătoriei în statul de baştină. Nu sunt sigur asupra tăriei argumentului schimbării numelui. E posibil ca numai schimbarea numelui să atragă obligativitatea transcrierii căsătoriei.
2) A doua cauză posibilă, este apărarea moralei publice. O persoană căsătorită în străinătate, dacă declară că e celibatară, îşi deschide calea spre bigamie. Delict penal.
Am răspuns mai sus la întrebarea: de ce? . Să vedem, în cazul meu, care ar fi răspunderea ce ne-ar reveni (mie şi dumneavoastră) în legătură cu cele înscrise în cererea de paşaport. Vă rog să observaţi că niciuna din cele două condiţii de la punctul 1) nu e îndeplinită. Rămîne punctul 2) Şi acela respectat. Conscinţa e că, în virtutea declaraţiei pe propria răspundere, din 22 noiembrie 2009, în cazul în care Dumnezeu îmi ia minţile, şi vreau să mă căsătoresc şi în România, va trebui automat să dovedesc că nu sunt căsătorit în Japonia. Cu alte cuvinte, prin limitarea voluntară a opţiunilor matrimoniale, apăr şi morala publică. Dacă aş fi declarat că sunt necăsătorit (aşa cum mi-aţi sugerat) asta mi-ar fi oferit şi opţiunea bigamiei. Totodată, aş fi comis delictul de fals în declaraţii. Copia după cartea de identitate japoneză ar fi furnizat şi dovada falsului în declaraţie. Pentru că acolo scrie că sunt căsătorit, şi cu cine. Vina dumneavoastră ar fi fost instigare la fals în declaraţii. Aşadar, în cerere am declarat că sunt căsătorit, şi nu e necesar să o şi dovedesc printr-un act românesc. Procedînd astfel, am salvat şi morala publică, şi legalitatea, şi pe dumneavoastră de la un delict.
După cum vedeţi, doamnă S, depăşirea vîrstei lui de ce?, (4-7 ani) fără ca întrebarea să revină atunci cînd e necesar, atrage riscuri. Ceea ce v-am prezentat vine să arate că adevărul adevărat e mai important decît adevărul juridic.
Cu cele mai bune gînduri,
Marius Mistreţu
Hiroşima
Mama Tamara
Premierul Hatoyama are o mare problemă. Timp de 5 ani a primit de la mama sa mai bine de 1.200.000.000 yen (cca 13 mil.$) despre care spune că nu a ştiut. Sigur, nu-i nimic rău, deşi protagonistul nu a ezitat ca, din cînd în cînd, să mai şi scoată bani gheaţă din contul cu pricina. Problema e că legea prevede ca banii din donaţii să intre în declaraţia de venit, ca venit. Lucru pe care Hatoyama l-a omis. De altfel, pînă în 2001, Hatoyama nu a plătit niciun fel de impozit. Impozitul restant este de aproape 6 milioane de dolari. El zice că va plăti eşalonat, în 7 ani. Nu ar fi nimic imoral dacă, paradoxal, asta nu l-ar scoate mai ieftin cu peste 500.000$.
Ascult la radio dezbaterile în Dietă pe marginea bugetului. Miniştrii Partidului Democrat sunt incompetenţi. Cel puţin cel al apărării e varză. La întrebări concrete răspunde vag. Se pare că populismul şi prostia sunt mînă în mînă. Poporul s-a trezit repede după eroarea din vară. Actualmente, susţinerea populară a guvernului Hatoyama a scăzut la 30%, după ce, la alegerile generale, PD obţinuse mai bine de 2/3 din locurile din camera inferioară. Se apropie alegerile parţiale pentru Senat*. PLD speră să-şi menţină majoritatea, însă şi el are o problemă. De altă natură. Gerontocraţia. În PLD, un schimb de generaţii va fi inevitabil, atîta timp cît, procentele pierdute de PD nu se regăsesc în susţinerea PLD.
––––––––––––
* Pentru Senat nu sunt decît alegeri parţiale. Mandatul de senator este de 6 ani, iar la fiecare 3 ani, jumătate din senatori îşi termină mandatul. Senatul nu se dizolvă niciodată.
28 iunie 2009 – Votul prin corespondenţă
Am scris la MAI
Stimate domnule Secretar de Stat pentru Reforma Administratiei Publice Marius-Tiberiu Martinescu
Doresc să vă aduc la cunoştinţă cîteva considerente ce nu pot fi ignorate în viitorul foarte apropiat, fără ca statul român să nu se pună în situaţia ingrată, de a da socoteală pentru încălcarea din cauze, numai şi numai administrative, a unor drepturi fundamentale garantate prin Constituţie. Concret, este vorba despre infrastructura şi procedura necesare exercitării, conform art. 17 din Constituţie, coroborat cu art. 25. în relaţie cu art.36, a dreptului de vot.
Domnule secretar de stat Martinescu, vă rog să constataţi următoarea realitate. Dreptul de vot, drept fundamental, garantat prin Constituţie, ce, la rîndul ei, internalizează DUDO, este, prin definiţie, un drept continuu, repartizat egal pentru fiecare şi pentru toţi. Distanţa dincolo de limita rezonabilului pînă la proxima urnă de vot, reprezintă o îngrădire obiectivă, de natură geografică. Însă, fiind vorba despre o îngrădire neinclusă în lista din art. 53 (CR), ea trebuie neapărat depăşită pe cale administrativă.
Există două soluţii: 1) Votul la distanţă, şi 2) (solutia actuala) prezenţa în carne şi oase la scrutin.
Prin condiţionarea exercitării votului de prezenţa în carne şi oase la secţia de votare, caracterul de vot universal se pierde, el devenind astfel, în mod formal, vot cenzitar, în sensul că, numai cine îşi permite cheltuiala de timp şi de bani, poate vota, lucru ce contravine caracterului de stat democratic atribuit prin Constituţie, României, şi reprezintă un act de proastă administrare. Vă reamintesc, proasta administrare pune România în situaţia de a fi sancţionată, conform tratatului de aderare la UE. În ipoteza 2), reconstituirea caracterului de vot universal nu se poate realiza decît prin decontarea de către stat, a cheltuielilor aferente exercitării dreptului de vot. Eu însumi vă anunţ de pe acum, la alegerile prezidenţiale din noiembrie, intenţionez să merg în carne şi oase pînă la proxima secţie de votare, situată la 902Km, dacă folosesc calea ferată, sau la 814Km dacă o folosesc pe cea rutieră. În cazul în care statul român nu îmi va deconta cheltuielie, dupa o formula de calcul pe care am intocmit-o tinind seama de toate costurile, îmi rezerv dreptul de a acţiona în judecată statul român, cu şanse reale de a cîştiga procesul, chiar de va fi să ajung la CEDO. Personal, aştept de 16 ani, cel puţin introducerea procedurii de vot prin corespondenţă, dacă nu se simte nicio autoritate a statului român în stare să pună în funcţiune cea mai ieftină soluţie tehnică, anume, votul online. Vă rog să-mi iertaţi tonul ultimativ, dar, vă anunţ pe această cale, că răbdarea mea a luat sfîrşit. În lipsa unui suport minimal din partea statului român, deja am început o campanie de convingere a cetăţenilor români aflaţi în străinătate, să procedeze ca mine. Prin presiunea creată, autorităţile române, mai devreme sau mai tîrziu, vor fi nevoite să pună la punct procedura de vot la distanţă. Cu cît mai repede, cu atît mai bine. Şi mai ieftin.Domnule secretar de stat Martinescu, ţinînd seama de cele expuse mai sus, vă rog să înaintaţi domnului Ministru, cît mai repede posibil, un proiect de adaptare a prevederilor legale ce se referă la exercitarea dreptului de vot, la condiţia de stat membru al UE, în tot ceea ce revine ca responsabilitate ministerului în care activaţi.
Profit de abilităţile domnului Ministru în ale tehnologiei informaţiei, consemnate generos în CV, pentru a sugera un mecanism simplu de întocmire a listelor de alegători din străinătate. Concret, este vorba despre o aplicaţie online, de înregistrare în lista de electori, mai exact, un script securizat, ce va trebui să cuprindă următoarele rubrici pentru identificarea persoanei:
Obligatoriu: numele, prenumele, CNP, (eventual şi data naşterii), adresa din străinătate.
Opţional: numărul de telefon, adresa de mail. Eventual, distanţa aproximativă pînă la cel mai apropat consulat.
Cheie de verificare: ultimul domiciliu stabil avut în ţară, exprimat minimal (judeţul+localitatea+strada, iar în mediul rural, judeţul+localitatea+numărul gospodăriei) sau, în cazul în care persoana în cauză nu-şi mai aminteşte ultimul domiciliu, se va recurge la cheia alternativă, prenumele părinţilor.Întrucît aplicaţia nu cere o infrastructură grozav de sofisticată, consider că, pînă la 15 septmbrie 2009, ea poate trece chiar şi testele de securitate necesare, astfel încît să fie gata de incastrare în pagina Autorităţii Electorale Centrale, urmînd ca AEC, eventual, împreună cu consulatele, să preia partea de secretariat în exploatarea bazei de date.
Domnule secretar de stat Martinescu, vă rog să observaţi că propunerea mea nu angajează costuri mari de personal, cetăţenii înşişi vor contribui la întocmirea şi actualizarea bazei de date. Avantajul este dublat de sporul de cunoaştere rezultat din gestionarea statistică a datelor personale. Se pot face astfel proiecţii privind repartiţia cetăţenilor români în străinătate, cu certă valoare în orientarea politicilor guvernamentale. Nu mă îndoiesc, veţi găsi şi alte părţi bune.
Vă urez succes!
Cu stimă,
● 15 iulie: i-am scris din nou ministrului Diaconescu
(Link scurt: http://wp.me/pKahb-1F)
Din nou, MAE
–– Original Message ––
From: Marius
To: ministru(la)mae.ro
Sent: Wednesday, July 15, 2009 2:38 AM
Subject: Memoriu_#2
Stimate domnule Cristian Diaconescu – Ministru al Afacerilor Externe
Îndrăznesc să revin cu un al doilea memoriu, cu speranţa că veţi întreprinde ceva în îndreptarea situaţiei mele, iar prin ricoşeu, şi a altor cetăţeni români aflaţi în situaţii similare. În memoriul din 18 iunie, trimis prin mail, vă făceam cunoscute consecinţele incidentului Tokio. Tot acolo vă rugam, domnule ministru, să trimiteţi la consulatul din Tokio, o derogare, pentru perfectarea prin poşta jurnalizată, a schimbului de documente, între mine şi consulat, în vederea obţinerii unui paşaport de cetăţean român cu domiciliul în străinătate, întrucît, am hotărît ca, în urma împiedicării de către autorităţile statului român, a exercitării dreptului meu constituţional de vot, să nu mai calc timp de 7 ani pe teritoriul românesc. Implicaţiile, domnule ministru, sunt lesne de înţeles.
Prin cererea de derogare v-am oferit, domnule ministru, ocazia să reparaţi o nedreptate. Au trecut mai bine de patru săptămîni de atunci, iar cu fiecare zi, domnule ministru, mi-aţi întărit bănuiala că aveţi cu totul alte priorităţi, şi că am avut dreptate să declar că nu mai calc pe teritoriul românesc, din moment ce mi s-a încălcat un drept.
Domnule ministru, prin tăcerea dumneavoastră de patru săptămîni, sunteţi în situaţia de a-mi fi încălcat deja un al doilea drept. Pe cel de a călători după voinţa mea. Personal, domnule ministru, în această privinţă, nu depind de bunăvoinţa dumneavoastră, decît în eventualitatea în care aş vrea să ies dincolo de graniţele Japoniei. Statutul meu de şedere în Japonia nu va fi în niciun fel tulburat de felul în care, domnule ministru, aţi găsit de cuvinţă să-mi ignoraţi cererea de derogare.
La o adică, pentru că, oricum, costurile pe care procedura actuală de eliberarea a unui nou paşaport le ridică la valori de-a dreptul neverosimile, vă anunţ, domnule ministru, că am sondat piaţa de acte false şi pot procura un paşaport fals la numai 1/3 din cît m-ar costa unul românesc.
Apoi, judecat din punct de vedere ecologic, exprimat inginereşte, la distanţa la care mă aflu eu însumi de consulat, cele trei drumuri dus-întors, parcurse cu automobilul, ridică emisiile carbonice specifice, la circa 27 tone CO2 per kilogramul de paşapoarte. Mai mult decît pentru obţinerea unui kilogram de aur rafinat!
Vă mărturisesc, domnule ministru, că, din dorinţa de a afla preţul real al unui paşaport expirat, pe care statul român nu dă nici doi bani, cît ar da pentru titularul lui, am scos paşaportul la licitaţie publică. Să aflu şi eu valoarea lui reală. Valoarea persoanei mele, conform viziunii statului, admit că este riguros egală cu doi bani, ca să nu ne mai contrazicem şi pe această temă. Găsiţi paşaportul listat la: http://page5.auctions.yahoo.co.jp/jp/auction/e94153149 .
După această lungă introducere, domnule ministru, vă aduc la cunoştinţă o a treia nedreptate. Ea se află chiar în anexa legii 198/2008, unde veţi descoperi că valoarea taxei consulare (600euro) la depunerea cererii de renunţare la cetăţenia română, este de 10 ori mai mare decît aceeaşi taxă la operaţia inversă. Am semnalat, domnule ministru, anomalia, la Avocatul Poporului, înregistrată cu numărul 6508/2009. AvP s-a lepădat, motivînd că „excedează” atribuţiile sale, întrucît Parlamentul ar fi, chipurile, în măsură să echilibreze valoarea taxei. Principiul invocat de mine este unul simplu, cel al echităţii. Vă anunţ, domnule ministru, că în argumentaţia adresată AvP, anexată mai jos, am epuizat posibilele argumente raţionale, şi am ajuns la concluzia că din cei 600 de euro, doar 60 reprezintă raţiune, iar restul, altceva. Cu alte cuvinte, taxa consulară la depunerea cererii de renunţare la cetăţenie este doar 10% raţională, iar 540 euro m-ar costa mitocănia legiuitorului. Nu ştiu cine este legiuitorul, dar ştiu că la art. 13, din legea 198/2008, este specificat clar, că ajustarea cuantumului taxelor consulare depinde de MAE şi MEF. Aşadar, spălarea ruşinii o puteţi face chiar dumneavoastră, domnule ministru. Am adus ulterior la cunoştinţa AvP şi acest lucru, cu speranţa că-l voi ajuta să-şi identifice mai uşor rolul atribuit prin Constituţie.
Domnule ministru, presimt că veţi fi contactat de AvP, şi, pentru că veţi avea de răspuns la cîteva întrebări, mă grăbesc să vă previn. Vă mai previn, domnule ministru, şi asupra a două tentaţii sofistice într-o eventuală susţinere a ceea ce am identificat ca nedreptate. Prima tentaţie este cea a argumentului suveranităţii statale. De acord. Totodată, vă rog să constataţi că suveranitatea nu este o valoare în sine, ci doar o condiţie necesară, dar nu suficientă, pentru ca statul să se ghideze după principii şi valori. Suveranitate are şi Coreea de Nord. A doua tentaţie ar fi să motivaţi nedreptatea din anexa legii, invocînd aceeaşi lege. Nu aţi face decît să spuneţi cu alte cuvinte, că soluţia unei nedreptăţi s-ar afla în cauza aceleiaşi nedreptăţii. Adică, aţi înlocui o nedreptate cu ea însăşi.
După cum aţi intuit, domnule ministru, soluţia trebuie să fie exterioară legii cu pricina, şi va trebui să ia forma unei ordonanţe (co)ministeriale în timpul cel mai scurt posibil, pentru că, dacă pînă la data alegerilor prezidenţiale, nu voi avea un paşaport valabil, voi merge la secţia de votare tot cu unul expirat. În plus, şi cu martori. Cu toţii „gură-spartă”. De aceea, vă rog, domnule ministru, să încredinţaţi compartimentului juridic, spre analiză, cele semnalate de mine.
Vă asigur, domnule ministru, că aceasta este ultima mea rugăminte să faceţi ceva în calitate de ministru. Următoarea rugăminte va fi să demisionaţi, sau, mai neplăcut, următoarea rugăminte va fi să nu mai faceţi nimic. O puteţi lua ca tentativă de şantaj, dar cu riscul de a vă face de rîs, deoarece, toate actele mele sunt publicate în „monitorul meu oficial”, deîndată ce le emit. Cum ar putea fi numit şantaj, ceva (cel puţin principial) atît de bine fundamentat şi de transparent?
Cu speranţa că nu v-am vexat, vă urez să aveţi înţelepciunea necesară gestionării unui minister, (nu mă îndoiesc, greu) în folosul cetăţenilor, iar nu paguba lor. Cu atît mai greu, cu cît, o parte a personalului din subordinea dumneavoastră are probleme acute de imagine publică. Aţi avut chiar şi prilejul să vedeţi ,la consulatul din Chişinău, adevărul… nud, ca-să-zic-aşa.
Cu stimă,
MM
Edit: În urma listării paşaportului expirat la licitaţie, începînd cu valoarea de 1yen, în preziua expirării termenului de licitaţie, valoarea ajusese la 120 de yeni. Întrucît setasem invizibil o sumă mai mare pentru luarea în consideraţie a ofertelor, paşaportul nu a fost adjudecat. Oricum, concluzia experimentului este că paşaportul este de 180 de ori mai valoros decît preţul pe care Statul i-l atribuie persoanei titularului.
● 23 iunie 2009 – Traian Băsescu
Am trimis scrisoarea de mai jos via e-mail. Confirmarea de primire a sosit codificată într-un discurs de-al Preşedintelui, la 27 iunie 2009.
Am revizuit textul, azi, 12 iunie 2011. Pentru toma-necredincioşi, la cerere, pot aplica hardcopy după e-mail. În text apare o referire la aşa-zisa Anexă. Celor ce nu sunt în temă, le recomand fie să ia în răspăr toate articolele anteriore celui de faţă, fie să intre direct aici pentru o scurtă recapitulare în 10.000 de semne.
(urmează textul propriu-zis)
Dragă Domnule Traian Băsescu – Preşedinte al României
Mă numesc Marius Mistreţu, cetăţean româno-internet, cîrciumar la http://www.lamarius.net, Hiroşima. Este a doua oară cînd vă scriu, dar prima, în calitate de Preşedinte. Bineînţeles, în calitatea dumneavoastră de Preşedinte. Acum circa 8 ani v-am mai scris un mesaj scurt, pe care îl puteţi identifica prin parola Zăroni.
Domnule Preşedinte, încep printr-o observaţie. Fiind un om scrupulos, înainte de a îndrăzni a vă scrie, am căutat titulatura dumneavoastră completă, în documentele oficiale ale celei de-a patra puteri în stat, pentru a nu face cumva vreo gafă. Nu am găsit ceva coerent, ci numai titluri de nobleţe, precum: mascul alfa, Zeus, dictatorul, piratul etc. Ultimul, ducîndu-mă cu gîndul la un stat eşuat, precum Somalia. Ştiind că România NU este un stat eşuat, am dedus că Presa reprezintă un alt stat. Un stat în stat, (nu mă îndoiesc, democratic, sprijinit pe cei trei stîlpi instituţionali, altminteri, onorabili, sau în curs de onorabilizare la tribunal: Voiculescu, Vîntu şi Patriciu) stat numit, se pare, tot România. De unde şi confuzia.
Prezentare generală
Domnule Preşedinte, permiteţi-mi, vă rog, să vă aduc la cunoştinţă faptele.
Duminică, 07 iunie 2009, am purces la exercitarea dreptului de vot pentru alegerile europene, ca cetăţean european ce mă consider. În lipsa tehnicii de vot la distanţă (pe care o aştept de 16 ani) am înghiţit eu distanţa (de 900 Km) ce mă despărţea de proxima urnă de vot. Vă mărturisesc, ştiam dinainte ce mă va aştepta, sprijinindu-mă pe cîteva fapte. O lege electorală restrictivă, un Parlament ce a restrîns şi mai mult opţiunile în procedura de identificare a persoanei, precum şi apeluri insistente la vigilenţă, rostite de preşedintele Senatului, atît în campania electorală, cît şi în ziua de vot, în apariţiile publice ale domniei sale. Apelurile domniei sale la vigilenţă mi-au rămas pînă azi, imprimate în memorie. De aceea, consider că preşedintele Senatului a agravat situaţia, ceea ce se reflectă în participarea slabă la scrutin, iar ca factor, atît politic, cît şi legislativ, precum şi uman, îl consider pe domnul Geoană responsabil, cel puţin moral, pentru cele petrecute ulterior. Este drept, nu unicul responsabil.
Aşadar, a rămas doar să dovedesc strîmbătatea. În consecinţă, am plecat înarmat cu o bocceluţă de acte eliberate de statul român, (cu excepţia certificatului de naştere, toate expirate) şi cu un MP3 player. Cel mai ieftin.
În secţia de vot de la Ambasadă, am fost împiedicat să îmi exercit dreptul de vot, refuz motivat de expirarea actelor mele de identitate. Dacă în trecut se mai închideau ochii pe la consulate, de data aceasta, apelul domnului Geoană la vigilenţă şi-a dovedit influenţa pernicioasă în (ne)exercitarea drepturilor cetăţeneşti.
M-am întrebat: care este semnificaţia refuzului? Răspunsul raţional pe care l-am găsit, este că buletinul de identitate (BI) reprezintă doar un contract de vasalitate, între cetăţean şi statul român, contract cu durată limitată. Odată cu expirarea buletinului/paşaportului, statul se pune în situaţia jenantă de a nu-i mai putea garanta cetăţeanului, nimic. BI, odată expirat, cetăţeanul este în aer. La rîndul meu, aruncat în aer de un paşaport expirat, vă mărturisesc, nu m-am simţit deloc confortabil, dar mi-am revenit repede, întrucît am început să gîndesc. Am luat-o încet, cu întrebări simple, precum: Cine sunt eu?, Ce reprezint eu?
Am realizat că, dacă un suzeran s-a debarasat de mine printr-o hîrţoagă, am devenit un om liber, tot atît de liber precum un ronin.
Pentru reconstituirea stării iniţiale, cea de cetăţean cu drepturi recunoscute, garantate de Constituţie, am sesizat absurditatea procedurală la Avocatul Poporului, fără să aduc acuzaţii. Însă corectarea anomaliei semnalată de mine pe cale legală este cronofagă, iar pînă la rezolvarea aspectului legal, eu rămîn fără garanţii de securitate din partea suzeranului, recte statul român.
Stare de provizorat
Ţinînd seama de cele expuse, am convocat toţi experţii în drept internaţional privat, pe o rază de 15cm (hm! poate mai puţin) i-am introdus repede în chestiune, apoi, amîndoi am decis că trebuie să-mi declar autonomia statală şi să promulg o Constituţie după modelul celei româneşti. (Să mai zică cineva că experţii nu ştie carte!) Cu alte cuvinte, eu sunt statul, iar statul sunt eu.
Am fondat o nouă formaţiune statală, numită: Republica Marius Mistreţu-Balc. (Balc, de la… Balcani.) Stat democratic, cu suprafaţa de 120mp, cu statut provizoriu de protectorat japonez. Populaţia: 3 locuitori, din care 2, minorităţi naţionale. Limba oficială: japoneza (minorităţile naţionale fiind majoritare). Parlament bicameral: Camera soţiei şi Senatul. Deciziile majore se iau unicameral, în şedinţă comună. Întocmai ca în Parlamentul României, nu există vot majoritar, ci numai unanimitate (cînd e vorba de împărţirea banilor) sau balotaj, balotajul fiind tranşat democratic şi gerontocratic. (Dacă soţia vrea să încline majoritatea în favoarea sa, nu are decît să îmbătrînească mai repede ca mine.) Spre deosebire de Parlamentul României, cvorumul se realizează uşor. Lipsa unui parlamentar se consideră şedinţă separată, iar cînd lipsesc ambii, se intră în vacanţă parlamentară şi se stinge lumina. Conflictele de natură constituţională se tranşează în curte, gravimetric, ca şi în România, în sensul că cel mai dolofan are dreptate. Fiind în acelaşi timp şi preşedintele Senatului, şi preşedintele Republicii, am rezolvat problema reprezentării în exterior, ceea ce îmi dă dreptul să mă adresez atît domnului Geoană, cît şi dumneavoastră personal, în calitatea de Preşedinte al României. Aşa, ca de la dictator la dictator. Prin acest artificiu procedural, am răspuns la întrebarea: ce sunt eu?.
Republica mea, neavînd un PIB asigurător, nu pot iniţia nicio acţiune la tribunalul internaţional de la Şpaga, pentru tranşarea platoului la Continental.
De aceea, am cerut garanţii morale de la domnul Geoană, sub forma scuzelor publice, pentru consecinţele incidentului Tokio, cănsiderînd un atare gest ca normal, şi asigurător pentru respectarea în viitor a drepturilor mele fundamentale.
I-am acordat domnului Geoană un termen de 15 zile pentru a lua legătura cu mine în această chestiune, urmînd ca, în caz contrar, să mă adresez Preşedintelui României. Condiţiile puse pot fi găsite în secţiunea Anexa. Întrucît termenul a expirat, şi, chiar în eventualitatea în care domnul Geoană ar fi luat legătura cu mine, sunt sigur că nu ar fi trecut de etapa procedurală simplă, de identificare a persoanei, i-am luat în mod unilateral şansa priorităţii. Doar pentru a-i dovedi absurditatea unor proceduri. Consider că domnul Geoană a pierdut ocazia de a-şi valorifica handicapul. (Ferească Sfîntul! Nu vă gîndiţi la altceva!) Dacă, pînă la data amorsării, cîmpul de bătaie se va modifica, vă rog să acceptaţi actualizarea.
Aşadar, rămîne în suspensie întrebarea: cine sunt eu? Răspunsul nu este atît de simplu pe cît pare. Sinteza etapelor în stabilirea integrală a identităţii mele este cuprinsă în următorul:
Opis
0) data: 11 iunie a.c.
Publicat Stenograma incidentului Tokio.
Calea: internet.
Caracterul: public, fără restricţii de afişare şi de acces la fişierele audio.
Termen: nelimitat.
1) data: 11 iunie a.c.
Cerere către Ministrul Turismului, în care îmi exprim unilateral voinţa, spre deconectarea paginii mele de internet de la saitul Biroului de Turism din Tokio, ca represaliu la nerecunoaşterea identităţii mele de către Statul Român.
Calea: internet.
Caracterul: public, cu revendicări, fără restricţii de afişare.
Termen: 31 iulie a.c.
2) data: 15 iunie a.c.
Sesizare la Avocatul Poporului, în care am arătat anomalia, precum şi sugestii de îndreptare.
Calea: e-mail.
Caracterul: public, cu restricţii de utilizare, fără revendicări.
Termen: cînd i-o înţelepţi Dumnezeu pe parlamentari.
3) data: 18 iunie a.c.
Memoriu trimis la MAE şi indirect, Preşedintelui Senatului.
Calea: e-mail.
Caracterul: public, cu revendicări, fără restricţii de utilizare.
Termen: 02 iulie a.c.
4) data: 18 iunie a.c.
Înştiinţare către MAE, în care anunţ că mă aflu sub protecţie.
Calea: e-mail.
Termen: nedivulgabil.
5) data: 02 iulie a.c.
Amorsarea prezentului memoriu către Preşedintele României.
Calea: e-mail.
Caracterul: confidenţial.
Termen: la latitudinea Preşedintelui României.
Motivaţie de interes general
Nu m-aş fi agitat atît, dacă nu aş fi convins că, prin demersurile mele, întăresc statul de drept. În această privinţă, domnul Geoană, cred că e de acord cu mine, întrucît sunt un român ce recunoaşte întîietatea convingerii, în dauna constrîngerii. Iată!, am reacţionat din convingere.
Nu mă îndoiesc, domnule Preşedinte, din cele scrise de mine, veţi desprinde o concluzie amară, dar în acelaşi timp, dătătoare de speranţă. Anume, pentru a dezvolta sentimentul de responsabilitate, de onoare, în conştiinţele cetăţenilor, trebuie început chiar cu cetăţenii. Cu alte cuvinte, în orice relaţie dintre cetăţean şi stat, sau între cetăţean şi cetăţean, acolo unde, raţional este posibil, să nu mai fie niciodată necesară autentificarea la notariat a oricărui rahat. Rahatul pute. Cea mai bună dovadă că e rahat, e că pute. La ce să-l mai şi guşti? La ce să-l mai şi ştapilezi? De ce să obligi cetăţeanul să mănînce ştapile? De ce procedurile îi bagă pe unii în mormînt iar pe alţii-n Parlament?
Dragă domnule Preşedinte, o afirm răspicat, de nu ne vom opri din nebunia (supra)legalismului, vom da direct în anarhie.
Ca să arăt efectele perverse ale supralegalismului paroxistic de azi, iau chiar acum, în timp ce scriu, la întîmplare, un ziar central. Răsfoiesc: „Poliţist de România: înjurat, bătut şi batjocorit”.
Iată! Ne-am fi aşteptat ca, cu atîţia notari şi notăriţe, cu atîţia oameni ai legii, lucrurile să fie în ordine. Ce descoperim? Oameni îndobitociţi de ştampile, fără minimul simţ al onoarei, ce bat poliţişti, la rîndul lor, cu un vag sentiment al onoarei. Sper ca, numai exemplul de faţă să arate clar că: supralegalism – egal – anomie. Iar acesta este numai începutul.
Demersul meu este unul paşnic, legitimat complex, şi sper ca el să fie şi bine înţeles.
Revendicare
Domnule Preşedinte, pe de o parte, în beneficiul meu personal, vă rog respectuos, iar de cealaltă, în beneficiul tuturor cetăţenilor, vă implor ca, în numele Statului Român, să îmi satisfaceţi revendicarea expusă în Anexa, şi sintetizată la poziţia 3) din opis.
Motivaţie de interes personal
Dragă domnule Preşedinte Traian Băsescu, mă simt dator să vă fac o ultimă confesiune. Acolo unde spuneam că demersul meu este unul legitimat complex, mă gîndeam şi la motivaţia intimă. Am fost recrutat de Securitate, ca turnător neplătit, în 1978, la vîrsta de 19 ani, pe cînd eram elev TR în UM 01634 Cîmpulung-Argeş. După satisfacerea stagiului militar, nu am mai fost contactat niciodată de „organe şi ţesuturi”. Pe semne, felul meu de a fi le-a legat mîna lungă. Prea eram gură-spartă. Pentru că nu am ascuns nici măcar acest lucru în cercul de prieteni. Cu ruşine, fac mărturisirea, atît întru mîntuirea mea, cît şi pentru a preveni orice atac din partea soţilor notăriţelor (se ştiu ei). Îi recomand domnului Geoană să nu mai scotocească prin hîrţoage, că nu se va alege decît cu strănutul. Mare lucru nu se află acolo. Doar un tînăr buimac, speriat, strivit moral de un sistem ticălos. Oricum, în populaţia româno-internetă, istoricul meu are oarecare notorietate, de mai bine de patru ani, de cînd susţin din toată inima, publicarea pe internet a arhivei.
Cînd spun ruşine nu mă refer numai la partea biografică, ci şi la cea genealogică. Am doi unchi pe linie paternă, foşti ofiţeri de Securitate. Ambii trăiesc. Nu ştiu ce au făcut. Tot ce ştiu, ştiu de la ofiţerul CI care m-a recrutat, anume, că unul dintre ei a fost şeful catedrei de tactică la unitatea de la Grădiştea-Giurgiu.
Domnule Preşedinte, aveţi căderea de a dispune căutarea dosarului meu la CNSAS. De veţi fi curios să-i aflaţi conţinutul, v-aş fi adînc recunoscător pentru favoarea de a-mi remite o copie după dosar, pentru a mă convinge, o dată în plus, de ce sunt liber. Aş putea cere eu dosarul, dar am jurat să nu mai bag niciun yen în buzunarul notarilor.
Mi-am mai jurat, ca, odată-şi-odată, să spăl onoarea numelui Mistreţu. Am încercat, pe 21 decembrie 1989, la Dales, cînd, cu mîinile mele am tras pe trotuar cadavrul unei femei scunde, sau scurtată de impactul cu camionul militar (ce trecu la nici un metru de mine). După primele rafale am fugit. Tentativă de spălare a numelui, eşuată. Nu eram pregătit să mor, deci, nu eram liber. A doua zi, am pus în geantă trei chifle Graham, cîteva nuci, prune uscate, cîteva lumînări, şi am purces gata să mor. Din fericire, a fost tîrziu. Am aprins lumînarile pe locul în care murise femeia aceea, şi am dat de pomană merindele, întru mîntuirea celor răpuşi, cărora le port adîncă recunoştinţă.
Nu mă consider revoluţionar, şi, de aceea, nici nu am un certificat (autentificat sau nu, la notariat) în acest sens. Dumnezeu m-a trecut în linia a II-a. Am luat calea bejeniei. Am ajuns în Japonia, la studii de Bucătărie şi Onoare. De mai bine de 12 ani locuiesc în Hiroşima, loc marcat pe vecie de planificatori militari înţelepţi, (din ambele tabere) planificatori ce, nu mă îndoiesc, au respectat toate procedurile.
Azi, sunt fericit că am apucat ziua în care Dumnezeu m-a trecut în linia I, după o zvîrcolire de cîteva săptămîni, zbucium ce precede orice metanoia autentică.
Domnule Preşedinte, nu vă ascund, au fost şi victime. Sunt cel puţin trei membri ai familiei mele din ţară, cărora le-am mutilat sufletul odată cu plecarea mea. Doresc din străfundul inimii ca, chiar de nu mă vor putea ierta niciodată, cel puţin să nu le fie ruşine că poartă, sau că au purtat cîndva, numele Mistreţu. Nu mă consider mucenicul Cauzei. Ei sunt mucenicii. Ceea ce v-am mărturisit, nu am îndrăznit să împărtăşesc nici măcar unui duhovnic, şi, aş îndrăzni să spun, nici măcar mie, pînă nu voi fi venit cu ceva onorabil, în folosul tuturor, şi cu un nume curat, e drept, ceva fără masă, fără volum, dar fără de care, viaţa oricui ar fi goală.
Vă rog să mă iertaţi pentru îndrăzneala de a vă pune în spinare o povară în plus.
Motivaţii suplimentare
Dragă domnule Preşedinte, vă rog să îmi permiteţi a vă anunţa că, indiferent de rezoluţia dumneavoastră, consider că, în sens larg, datoria mea de cetăţean nu a fost îndeplinită, atît timp cît sunt încă viu. În schimb, datoria faţă de membrii familiei mele lărgite, da. Mă maturizez greu. Deocamdată, abia înţeleg de unde îmi vine numele. Cine sunt.
Vă rog, domnule Preşedinte, arătaţi că un sistem ticăloşit poate fi umilit, (chiar dacă nu învins) doar cu un reportofon de 20 de dolari şi cu un paşaport expirat! Ceea ce ar urma întru Bine, nu va fi decît o chestiune de timp.
Aşa să ne ajute Dumnezeu!
Efecte
Pînă la data expedierii, scrisorii de faţă, s-au petrecut următoarele lucruri ce se leagă în mod probabil, sau logic, de demersurile listate în opis.
a) Duminică 21 iunie a.c., conform unei depeşe Agerpres, într-o coferinţă de presă, MAE declară public că, începînd cu 01 iulie, se simplifică procedurile după care consulatele vor lucra cu cetăţenii români din străinătate. MAE nu motivează decizia prin contribuţia presiunii aplicate de îngerii mei păzitori şi de mine, dar este bine şi aşa.
b) 22 iulie a.c., preşedintele Senatului pleacă în China pentru 3 zile. Scopul vizitei, obscur. Suspect! În consecinţă, dispozitivul meu de protecţie a fost reconfigurat.
c) (adăugat azi, 16 iunie 2011) Joi 19 noiembrie 2011 am fost sunat de la consulat să trimit două poze de paşaport, pentru întocmirea unui titlu de călătorie, ce, la data alegerilor prezidenţiale (22 noiembrie) mă aştepta pe masa comisiei de votare. A fost o soluţie în paradigma birocrat-conţopească despre lume şi viaţă, dar o soluţie. Deci, se poate.
Încheiere
Domnule comandant; gabier Marius Mistreţu, de pe nava România, raportez: Nava se află staţionată în Lacul Rusesc, la intrarea în Bosfor. De 20 de ani are probleme de pescaj şi de gabarit, ceea ce nu o face aptă să treacă dincolo, în Europa. Coca este năpădită de moluşte. Vă rog, faceţi ceva, chiar de ar fi ca, odată cu retezarea catargelor, să cad şi eu. Voi cădea… liber.
Cu adînc respect, şi aş îndrăzni să spun, cu iubire,
Marius Mistreţu
cîrciumar, Hiroşima
–––––––––––––––––––––––––
Bibliografie şi mulţumiri
Montesquieu – Spiritul legilor.
*** – Constituţia României
Le mulţumesc, pe această cale, domnilor Asterix şi Obelix pentru pilda celor 12 munci, pildă ce m-a ajutat mai mult decît 12 tratate de tinichigerie politică – pardon! – de filozofie politică, Vărului meu, Vinny, pentru isteţimea în lupta cu procedurile din Alabama, precum şi mătuşii Tamara (pură coincidenţă).
Îmi place să cred că persoanele ce au aflat de demersurile mele, cu cît mi-au răspuns mai laconic (sau de loc), cu atît cred că m-au sprijinit mai mult. Le mulţumesc din inimă.
● Paşaport şi paşaportare
Textul de mai jos a fost inclus iniţial în memoriul trimis ministrului de externe Diaconescu la 18 iunie. Întrucît problema, deşi pare rezultatul minor al unui incident banal, este în realitate una complexă, am căutat să separ lucrurile. Nu ştiu cît am reuşit. 🙂
Cerere de derogare
Ţinînd seama de gravele implicaţii legale şi morale, ridicate de incidentul Tokio, vă rog, domnule ministru, să vă autosesizaţi, şi să trimiteţi o derogare la Consulat, prin care să dispuneţi modificarea procedurii la eliberarea unui nou paşaport în cazul meu. Vă comunic că prezenţa mea în carne şi oase pentru identificare este un fapt, iar confirmarea identităţii, sosită de la MAI, se află în custodia Consulatului încă din 11 iunie 2009. În baza principiului lucrului judecat (sau similarul) a doua prezenţă a mea la ghişeu este redundantă şi contrară voinţei mele. Vă rog să mă consideraţi paralizat. Paralizat de frică. De aceea, vă rog să aveţi amabilitatea să specificaţi expres în derogare, că, pînă la epuizarea procedurii, schimbul de acte dintre mine şi Consulat, se va face prin Japan Post – serviciul poştal jurnalizat – pe teritoriul Japoniei, şi pe cheltuiala mea. În caz contrar, consider condiţionarea eliberării paşaportului de prezenţa mea în carne şi oase la Consulat, drept repatriere împotriva voinţei mele. Precedentul procedural creat prin derogare, va sta, în viitor, la fundamentarea modificării practicii curente la toate misiunile consulare din jurisdicţia MAE.
Stimate domnule ministru, vă ofer prilejul să uşuraţi situaţia administrativă a românilor din străinătate, în relaţie cu statul român. Vă conjur, nu pierdeţi prilejul!
Vă mulţumesc
● 18 iunie 2009 Am scris la MAE
–– Original Message ––
From: Marius
To: ministru(la)mae.ro
Sent: Thursday, June 18, 2009 1:09 PM
Subject: Memoriu (UTF-8)
Memoriu neoficial şi revendicare (numit mai jos Documentul)
Stimate domnule ministru
Marius Mistreţu, cetăţean român cu domiciliul în străinătate, declar următoarele: în ziua de 07 iunie 2009, cu prilejul scrutinului pentru PE, am fost pus în situaţia degradantă, de a mi se refuza exercitarea dreptului de vot, drept fundamental şi cetăţenesc, stipulat de Constituţia României. Din cauza procedurii de identificare a persoanei, formalizată în mod excesiv, absurd, în dispreţul total al cetăţeanului, situaţie agravată de unele discursuri publice, rostite de către persoane cu multă putere în stat, cu referire directă la Preşedintele Senatului, discursuri ce consider că au indus o stare de timorare în rîndul personalului comisiilor de votare şi constituie acte de imixtiune în bunul mers al scrutinului. Ca o consecinţă directă şi legitimă a incidentului (numit mai jos Incidentul Tokio), am hotărît ca, pînă la data de 07 iunie 2016 să nu mai calc pe teritoriul României, decît cu condiţia satisfacerii revendicării de mai jos.
Domnule Ministru, sunteţi un om ce a acţionat şi acţionează în numele legii, aveţi o carieră strălucită şi, nu mă îndoiesc, sunteţi capabil să raţionaţi logic. Vă rog să constataţi că formalizarea excesivă a procedurilor, mi-a zdruncinat încrederea în inocuitatea unor prevederi legale. O afirm răspicat, nu îmi este frică de legile României, dar mi-e frică de normele lor de aplicare. Vă rog să constataţi că împiedicarea exercitării dreptului de vot, din motive strict procedurale, ce, printr-un adevăr juridic fals, m-a aneantizat ca fiinţă umană în faţa legii, mi-a provocat formalizarea gîndirii logice, sper eu, reversibilă. Astfel, prin extensie, dacă mi s-a încălcat dreptul de vot, atunci, mă pot aştepta şi la violarea altui drept fundamental în ceea ce mă priveşte. Consider deja (dacă nu cumva e un fapt) că perimetrul Ambasadei României la Tokio este parte a teritoriul României.
Ţinînd seama de teritorialitatea legilor, printr-un nex simplu, şi un pic de autocenzură, consider că pătrunderea fără acte de identitate valabile pe teritoriul României (recte Ambasada) este un delict, şi sunt virtual punibil pentru trecere frauduloasă a frontierei de stat. Dacă, Doamne fereşte, mă loveşte vreo nulitate? Ştiu şi eu? Chiar Excelenţa Sa Ambasadorul României în Japonia şi Singapore, Domnul Aurelian Neagu, mi-a comunicat verbal, în mod explicit, că, fără un paşaport valabil, sunt vulnerabil. Îl cred pe Domnul Ambasador. Numai că, eu am demult documente valabile pe teritoriul Japoniei, unele eliberate în baza unui paşaport românesc (culmea!) expirat. Pe teritoriul Japoniei mă simt în siguranţă, deoarece procedurile nu te lovesc, nici pe la spate, nici în faţă, şi în general, nu lovesc, ci urmează un parcurs raţional, ce ia în seamă şi deţinătorul probei ca izvor de probe. Paradoxal, nu mă mai simt protejat de către Statul Român. Bineînţeles numai din motive procedurale. De unde deduc că excelenţa sa, domnul ambasador, se referea la Statul Român atunci cînd spunea că sunt vulnerabil.
Vă mărturisesc, îmi este frică să mai intru pe teritoriul României, pînă cînd nu voi avea suficiente garanţii de natură morală, din partea Statului Român.Revendicare
În termen de 90 de zile, de la data emiterii Documentului, Domnul Preşedinte al Senatului îmi va adresa oficial, pe cheltuiala oricărei entităţi, dar nu pe cheltuiala mea, pe trei posturi de televiziune, din care unul TVR, cu un total de audienţă ce însumează peste 18%, (luînd ca date primare pentru calcul, distribuţia audienţei înregistrată în luna precedentă), cum spuneam, Domnul Preşedinte al Senatului, va apărea, cu faţa vizibilă, într-un clip de 10-30 secunde, şi va rosti explicit numele meu, împreună cu scuzele domniei sale, adresate atît mie, personal, cît şi Poporului Român, pentru excesele retorice, ce au amplificat valul de supralegalitate procedurală, mai drastic ca niciodată, din cauza căruia eu, şi mulţi alţi cetăţeni, nu ne-am putut exercita un drept cetăţenesc. Clipul se va difuza pe durata a 24 de ore, o dată la fiecare 6 ore. Ţinînd sema de independenţa editorială, televiziunile angajate, sau terţe, vor avea libertatea de a difuza, sau nu, clipul şi în alte programe, terţele apariţii, fiind excluse de la numărătoare.
Argumentaţie
Se poate obiecta că revendicarea este supradimensionată. Argumentul meu contrar este că, oamenii politici şi înalţii funcţionari ai statului, cu cît se află mai sus pe scara ierarhică, cu atît efectele actelor lor influenţează mai mult viaţa şi (ne)fericirea oamenilor. De aceea, consider şi sunt convins că am dozat cu atenţie, atît întinderea, cît şi frecvenţa apariţiilor, ţinînd seama şi de factori obiectivi, anume, inerţia mare a auditoriului în receptarea unui mesaj, oricare ar fi el. Revendicarea mea nu este în măsură să ştirbească prestigiul, onoarea, sau imaginea de sine a cuiva, ci, dimpotrivă, să întărească, pe cale morală, în mod autonom, independent de legi şi proceduri, încrederea cetăţenilor români în Instituţiile Statului, în special în Parlament, singurul legiuitor al României.
Vă rog să-mi iertaţi insolenţa, însă, sprijinindu-mă pe faptul că dumneavoastră aveţi relaţii instituţionale, politice, şi nu în ultimul rînd, personale cu domnul Geoană, vă rog să-i înmînaţi un duplicat după acest Document, cu speranţa că-mi veţi înţelege tacit scrupulele. Am o rugăminte însă. Vă înţeleg o eventuală argumentaţie în exonerarea domnului Geoană de responsabilitatea morală, dar nu aş vrea să fiu pus în situaţia jenantă, de a demonta încă o dată refrenul:” Dumnealui a spus-o în calitate de…”, pentru că îi faceţi un rău. Sper că înţelegeţi, nu trebuie să vă amintesc că, Omul este o monadă gînditoare, înzestrată cu conştiinţă, prezumată ca fiind una singură, indivizibilă. În condiţii normale, nimeni nu poate afirma despre altcineva că are două sau mai multe conştiinţe, fără să aibă şi un certificat medical în mînă.Condiţii procedurale
Revendicarea, fiind ceva ce ţine de moravuri, vă rog să înţelegeţi că termenele legal-procedurale nu se aplică. De aceea, mă simt dator să vă înştiinţez că, sunt gata să aştept timp de 15 zile calendaristice, măsurate de la data expedierii, un eventual răspuns direct de la Domnul Preşedinte al Senatului, sau de la dumneavoastră, ca mediator ad hoc. Vă asigur că, revendicarea ridicată de mine nu a luat calea Justiţiei, şi nici nu o va lua, deoarece mi-e frică de proceduri. Dacă procedurile mă ignoră pe mine, ignor şi eu procedurile. De aceea, desfid orice eventuală acţiune în instanţă, iniţiată în numele meu, de către orice entitate, cu excepţia AvP, şi numai dacă AvP se autosesizează. Nu am făcut, şi nu voi face niciodată o sesizare, la AvP, din propria voinţă, în chestiunile ce ţin de moravuri.
De asemeni, în numele Celor Nevăzute, las la latitudinea Preşedintelui Senatului, şi recunosc libertatea domniei sale să urmeze, sau să nu urmeze procedura ad-hoc, propusă de mine, în sensul satisfacerii sau, nu, a Revendicării, rezultatul, oricare ar fi el, reprezentînd măsura moralităţii Preşedintelui Senatului. Aduc observaţia că, dacă în termenul indicat mai sus nu voi primi un răspuns, voi fi nevoit să mă adresez Preşedintelui României, tot cu titlu personal, să apelez la înţelegerea şi la prerogativele ce-i revin în calitate de garant al Constituţiei României, şi să-l rog să îmi satisfacă Revendicarea, exact în aceleaşi condiţii pe care i le-am propus mai sus Domnului Preşedinte al Senatului. Fiind un document public, dar situat înafara procedurilor curente, nu vă pot garanta că termenul de 15 zile va fi şi respectat. Dacă Documentul va primi mai repede răspuns de la Preşedintele României, decît de la Preşedintele Senatului, mă înclin în faţa preemineţei Dreptului Natural, cel al primului sosit. Instrumentul de acordare a priorităţii va fi orologiul serverului meu de mail. Dubla garantare, chiar în lipsa dreptului primului venit, este binevenită.
Lămuriri suplimentare
Documentul NU este o glumă. Sper ca Documentul să arate suficient de clar cum, o simplă procedură, (cum spunea cineva) o pietricică, pe care aproape nimeni n-o bagă în seamă, odată ce ţi-a intrat în bocanc, te obligă să gîndeşti. Demersurile mele sunt acţiuni solitare, ce sper să îndrepte lucrurile în numele Dreptăţii, Binelui, Adevărului şi Frumosului, singurele valori ce ne definesc ca oameni întregi. Din motive de pudoare, afirm că cele trei valori fundamentale sunt, deocamdată, patru.
Domnule Cristian Diaconescu – Ministru de Externe al României
Sunteţi de formaţie jurist, strălucitor prin moderaţie, calitate foarte preţioasă azi, cînd statul de drept are nevoie de (re)îndreptare. Aţi fost, şi poate mai sunteţi magistrat. Nu mă îndoiesc, conştientizaţi impasul în care se află Statul Român, în garantarea drepturilor fundamentale ale omului. Vă ofer, cu inima deschisă, prilejul să arătaţi că există dreptate, că există legi congruente cu legitimitatea, iar acolo unde nu o puteţi arăta, vă rog să-mi arătaţi rîvna dumneavoastră întru îndreptarea strîmbului.
Vă rog să nu o luaţi ca pe o formă de presiune, dar, în eventualitatea în care niciunul din cei doi reprezentanţi ai Poporului, la care fac referire mai sus, nu vor face vreun demers în sensul arătat în Revendicare, în termen de 90 de zile calendaristice, măsurate de la data de expirare a termenului de reparaţie morală, cu mîhnire, îmi rezerv dreptul exclusiv şi inalienabil, de a depune cerere oficială de renunţare la cetăţenia română.
Aşa să-mi ajute Dumnezeu!
Textul iniţial conţinea şi o cerere de derogare.
Despre pragul electoral
Dreptul de a fi ales este unul individual. Punînd condiţia unui prag electoral strict mai mare decît norma de reprezentare a unui deputat/senator, pui implicit condiţia ca numai un grup de oameni să reprezinte o doctrină politică. Niciodată un individ. De acord, dar în acest fel, condiţia pragului electoral face din dreptul individual – cel de a fi ales – un drept colectiv. Valorizezi grupul în dauna îndividului. Pragul electoral de 5% ar fi unul democratic numai dacă Parlamentul ar fi format din 20 de deputaţi/senatori. Nu zic că ar fi o idee rea, dar pînă una, alta, cifrele sunt cu totul altele.
Se poate obiecta că un singur reprezentant al unui partid nu-şi poate valorifica dreptul de asociere dacă intră în Parlament. OK. Asocierea începe de la 2. În cazul acesta, pragul electoral va trebui ajustat la echivalentul normei de reprezentare pentru 2 parlamentari. La un Parlament cu 300 de deputaţi, pragul electoral ar trebui să fie minimum 1/300=0,333%, şi maximum 2×0,333=0,666%. Legea electorală nu este singura de rang inferior ce face din Constituţie hîrtie de pus la closet. Am arătat cu alte ocazii şi alte norme legale ce lezează grav Drepturile Omului.
Un alt efect pervers al pragului electoral de 5% este că induce un comportament pragmatic în electorat. Cu alte cuvinte, nu votezi pe cine crezi că te-ar reprezenta mai bine, ci pe cel cotat cu şanse. Consecinţa a fost de-a lungul timpului ieşirea unor partide din Parlament, fără nicio şansă de a reintra pe cale electorală fără o cartelare mai mult sau mai puţin imorală. Cum ar veni, legea electorală perverteşte şi dreptul de a alege, şi dreptul de a fi ales.
E de notat că Parlamentul European are, pentru România, un prag de reprezentare de 2,94%. Cu alte cuvinte, deşi numai cu 1/10 din cît are Camera Deputaţilor, secţiunea română a PE e formată pe baze de 1,7 ori mai democratice decît Parlamentul României.
Despre identificarea activă a persoanei
Ceea ce am scris mai jos nu se adresează neapărat Avocatului Poporului, ci mai degrabă opiniei publice, şi nu obligă pe nimeni la lectură. Cele de mai jos reprezintă strict viziunea mea, a unui cetăţean român, de bună credinţă, în legătură cu modul posibil de raţionalizare a procedurii de identificare a persoanei.)
Întrebări:
- Într-un stat de drept, este lăsarea unui document să expire, un delict?
- Cum e posibil ca o simplă etapă procedurală, de identificare a persoanei, să împiedice exercitarea unui drept fundamental într-un stat de drept?
- De ce, într-un stat de drept, declaraţia unui cetăţean, sprijinită de documente de identitate, bine păstrate, deşi expirate, nu este prezumată ca reflectînd adevărul?
- De ce, din 5 înscrisuri ce oglindesc unul şi acelaşi lucru, anume, identitatea uneia şi aceleiaşi persoane, prezentate în vederea identificării persoanei, din care: 4 documente cu fotografie, trei expirate, două valabile, din care, unul emis de alt stat, nu este recunoscut niciunul ca refletînd o stare reală, în ciuda prezenţei fizice a titularului?
Dreptul fundamental
Dreptul fundamental este un drept repartizat egal pentru toţi, continuu, recunoscut apriori, dobîndit prin naştere, prin maturitatea legală, licit, sau prezumat ca fiind dobîndit licit, pînă la proba contrarie. Exercitarea dreptului fundamental depinde exclusiv de voinţa persoanei. Nimeni şi nimic nu poate tulbura, condiţiona sau forţa o persoană în exercitarea, sau în neexercitarea unui drept fundamental, cu excepţia unei sentinţe judecătoreşti cu sens contrar, sau atunci cînd dreptul fundamental este în acelaşi timp şi obligaţie.
Privilegiul
Privilegiul este un drept repartizat inegal, a cărui dobîndire, exercitare, întindere în timp sau extincţie, este întotdeauna condiţionată de ceva sau cineva.
Despre complementaritate
Dacă două sau mai multe documente ce conţin elemente de identificare (grafice şi/sau biometrice, conţin informaţii superpozabile parţial sau integral, iar informaţiile reunite, dau un tablou complet al identităţii persoanei, atunci, identificarea persoanei se poate considera desăvîrşită.
● 15 iunie 2009 – Avocatul Poporului
Textul mailului de mai jos a conţinut iniţial şi o secţiune de discuţii şi soluţii, pe care, din motive de cursivitate, am postat-o separat.
Clauze restrictive: Prin natura lui, documentul nu poate fi secretizat.
Clauze permisive: Documentul poate fi utilizat, fără acordul autorului, în scopul fundamentării de proiecte de legi, a iniţierii, ca urmare a unei sesizări, sau din oficiu, a procedurilor de atac, de contestare a constituţionalităţii oricărei prevederi legale în vigoare în legislaţia României, cu care conţinutul documentul are tangenţă, inclusiv a oricărui text constituţional, a omologării oricărui articol de jurisprudenţă, precum şi în oricare alte situaţii oficiale, în care utilizatorul consideră că Binele Public este servit de utilizarea parţială sau integrală a textului de faţă.
–––––––––––––––––-
Nu au drept de vot debilii sau alienaţii mintal, puşi sub interdicţie, şi nici persoanele condamnate, prin hotărâre judecătorească definitivă, la pierderea drepturilor electorale.
Exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav.
Din motive procedurale, şi numai din motive procedurale, am fost în situaţia de a nu-mi putea exercita dreptul de vot, de aceea, mă simt profund lezat în drepturile mele cetăţeneşti şi în demnitatea mea. Sunt în posesia tuturor dovezilor că mi s-au încălcat, unul sau mai multe, drepturi fundamentale. Nu aduc nicio învinuire nimănui, ci doresc doar ca spiritul ce guvernează legile Uniunii Europene să se regăsească nealterat, în spiritul legilor României, totul reflectat în litera legilor, în numele cărora statul de drept este administrat.
Hiroşima
Am împărţit sesizarea către AvP în două posturi distincte. Restul sesizării îl găsiţi aici.
–––––––
● Elena Udrea
(La 11 iunie 2009 i-am scris ministrului turismului într-un comentariu pe blogul său.)
Stimată doamnă ministru
Vă scriu cu credinţa că veţi înţelege legitimitatea demersului meu. Duminică fusei să votez la ambasada din Tokio. Aşa cum ştiţi, cetăţenii români sunt priviţi întotdeauna chiorîş de către autorităţile române, oricare ar fi ele, oriunde ar fi ele. A fost şi cazul meu. (…) Ţinînd seama de tratamentul mizerabil la care am fost supus de către autorităţile române, de toate categoriile, de-a lungul celor 50 de ani de cînd sunt pe planeta aceasta, am hotărît să nu mai permit asocierea numelui meu cu vreo agenţie românească, ai cărei angajaţi sunt plătiţi din banul public.
De aceea, vă cer următoarele: să dispuneţi ca directorul Biroului de Turism la Tokio, domnul Alexadru Şerban, prezentat la http://tokyo.mae.ro/index.php?lang=ro&id=15697, persoană ce gestionează saitul http://www.romaniatabi.jp/ ca, pînă la data de 31 iulie 2009, să şteargă link-ul către cîrciuma mea: http://www.lamarius.net/ de pe pagina: http://www.romaniatabi.jp/food/index.html Nu-l cunosc pe domnul Şerban, nu i-am cerut să-mi lege numele de cel al biroului pe care îl conduce, şi ceea ce e mai grav, nu mi s-a cerut niciodată permisiunea pentru conectarea celor două saituri. Sunt de acord cu contectarea la orice sait privat, onorabil, dar nu la unul oficial.
Ţinînd seama de caracterul sistemic al anomaliilor din administraţie, şi de faptul că fiecare birocrat dă întotdeauna vina pe altcineva, vă rog, doamnă ministru, să consideraţi gestul meu, ca represaliu faţă de TOATE autorităţile statului român, fără discriminare, în special faţă de cele ale MAI, MAE şi BEC, din partea unui cetăţean sătul să mai fie umilit de birocraţia românească.
Clauze conciliatorii:
Sunt dispus să iert statul român, pentru sutele de ore pierdute, şi pentru amintirile amare lăsate de mutrele acre şi dispreţuitoare ale aroganţilor funcţionari, sunt dispus să admit reabilitatea statului român în ochii mei, deîndată ce statul român va respecta următoarele viziuni de orientare a birocratului cu faţa către cetăţean:
1) Niciun cetăţean nu se va prezenta de mai mult de o singură dată la ghişeul vreunei autorităţi aparţinătoare administraţiei de stat, centrale sau locale, pentru rezolvarea unei probleme. Înscrisurile necesare, lipsă la ghişeu, vor fi trimise ulterior via serviciul poştal.
2) A doua chemare la ghişeu echivalează cu o pedeapsă corporală aplicată cetăţeanului, iar funcţionarul responsabil va fi pedepsit.
3) Legile şi normele de aplicare vor fi ajustate în acord cu viziunea de la punctul 1) coroborată cu 2)
4) Nicio problemă ce presupune mai mulţi paşi pentru rezolvare, şi la rezolvarea căreia concură două sau mai multe autorităţi, nu va fi disjunsă, ci se va considera monolit*), iar etapele de rezolvare, şi circuitul documentelor se vor internaliza de către autorităţile în atribuţiile cărora intră rezolvarea problemei.
5) Orice ambiţie, rivalitate, şicană, între două sau mai multe autorităţi ale statului se vor înăbuşi sever, în favoarea cetăţeanului, sub sancţiunea administrativă aplicată funcţionarilor responsabili de iscarea disfuncţiei.
Cu stimă,
Marius Mistreţu
Hiroşima
————————————————
*) De exemplu, actualmente, pentru a obţine un paşaport în baza unuia expirat, procedura are mai multe etape, ceea ce presupune prezenţa titularului la consulat, de trei ori pentru o singură problemă. Paşaportul. Prima etapă este depunerea cererii de identificare a persoanei în ţară, urmată de etapa a doua, depunerea cererii de eliberare a paşaportului, iar a treia etapă este prezenţa la ghişeu pentru primirea paşaportului. Atît cererea de identificare a persoanei (la serviciul de evidenţă a populaţiei) cît şi eliberarea paşaportului (la serviciul de paşapoarte) se fac de către MAI. Actualmente, legea nu permite simultaneitatea sau paralelismul etapelor. Ajustarea legii în sensul viziunii de la punctul 1) ar reduce numărul de prezenţe la ghişeu la două, iar dacă paşaportul va fi trimis prin poştă, la una. QED
–––––––––––––––––
În urma postului meu, în termenul cerut, saitul mi-a fost decuplat de la cel al agenţiei de turism din Tokio.
Alin Fumurescu
Fără buletin 
leave a comment