● Proclamaţia de la Hiroşima (text revizuit)
Cetăţeni!
Curtea Constituţională ne arată că dreptul de proprietate asupra pensiei este sfînt. Curtea Constituţională susţine că dreptul de proprietate asupra pensiei poate fi apărat şi la graniţa Somaliei cu Eritreea. Pentru a ne convinge, Curtea Constituţională a hotărît să transforme România într-o Somalie.
Întrucît suntem prizonierii unei oligarhii, nu ne rămîne decît să ne supunem.
Prin decizia nr. 873 din 25 iunie 2010, de sacralizare a pensiilor securiştilor, ale securiştilor-magistraţi şi ale magistraţilor-securişti, Curtea Constituţională ne-a făcut un bine nesperat. Curtea Constituţională a consfinţit statul mercantil.
În consecinţă, Curtea Constituţională ne-a lărgit, virtualmente nelimitat, dreptul la muncă, şi la liberă iniţiativă.
Cetăţeni!
① Autoangajaţi-vă la negru.
② De azi înainte, sunteţi liberi a întreprinde, după puteri, orice activitate lucrativă, fără autorizaţie, fără aprobări, fără avize, fără ştampile, fără şpagă. Sunteţi liberi să vă manifestaţi spiritul antreprenorial. Sunteţi liberi să cumpăraţi orice, să produceţi orice, să vindeţi orice, să închiriaţi orice. Aţi înţeles? Liberi!
③ De azi înainte, sunteţi liberi să consideraţi că organele de reglementare şi control nu există. Aţi înţeles? Liberi!
④ Plătiţi cu prioritate asigurările de sănătate şi de pensie.
⑤ Nu înregistraţi firmele pe care le înfiinţaţi. Păstraţi însă o contabilitate clară, iar la soroc, mergeţi cu actele la fisc. Fără ştampilă de la vreun contabil autorizat. Dacă vrea bani de la voi, statul mercantil va trebui să admită că spuneţi adevărul. Va trebui să vă înregistreze firmele.
⑥ Dacă vreo autoritate a statului vă pune vreo barieră birocratică, o puteţi acuza de hărţuire. Dacă vă amendează, vă arestează, vă percheziţionează sau vă execută silit, arătaţi că statul de rapt vă împiedică să faceţi bani pentru a plăti chiar salariile şi pensiile celor ce vă persecută. Aveţi toată legitimitatea din lume.
⑦ Organizaţi-vă. Constituiţi echipe de intervenţie mixte: antreprenori şi agenţi media. Interveniţi precum taximetriştii o fac: prompt, gălăgios, ameninţător şi în masă, acolo unde vreo autoritate de-a statului încearcă să forţeze aplicarea vreunei pîrdalnice de legi ce vă tulbură drepturile constituţionale.
⑧ Dacă sunteţi învinuiţi penal, nu vă angajaţi avocaţi! La proces, arătaţi că pozitivarea dreptului la pensie atrage obligatoriu negativarea dreptului la liberă iniţiativă. Arătaţi că legile ce reglementează şi reprimă munca şi libera iniţiativă au devenit caduce, din moment ce alimentarea fondului de pensii este raţiunea supremă de existenţă a statului.
Cetăţeni!
Oligarhii ne dispreţuiesc. Îi vom sufoca cu iubirea noastră. Le vom băga pensia pe gît, şi le-o vom scoate pe nas.
Nu vor avea curajul să ne condamne. Iar dacă ne condamnă, ei înşişi vor fi condamnaţi de propria lor conştiinţă. Se vor prăbuşi moral.
Nu mai suntem viermi! Vin vremuri eroice. Prin munca noastră, iar la nevoie, prin jertfa noastră, le vom arăta că suntem oameni vii. Îi vom obliga să ne iubească!
––––––––-
Notă. Am revizuit şi scurtat textul, azi, 30 iunie 2010, ora 04:07 (UTC+9). Dar va urma o nouă versiune, sper, finală.
Am revizuit şi lungit niţel textul, azi, 1 iulie 2010, ora 15:30 (UTC+9)
Mulţumiri: Îi mulţumesc lui Alin Fumurescu pentru sprijinul moral, îndrumarea, comentariile şi introducerea la text, precum şi pentru preluarea integrală a articolului, pe Voxpublica.
Articole din aceeaşi categorie:
https://delaepicentru.wordpress.com/2010/05/24/mic-indreptar-de-gherila-circiumar-cetateneasca/
https://delaepicentru.wordpress.com/2010/05/22/domnilor-blaga-si-voinescu-salutari-de-la-pro-wasserman/
● Statul de drept este controlat de mînuitorii de pulan
Un titlu cam tare, nu-i aşa? 😀 Dacă veţi face comparaţia cu alte state, veţi descoperi şi proporţia exactă dintre drept şi pulan.
Să luăm trei documente:
1) Viza de şedere (expusă în alt post) a fost eliberată în baza unui paşaport expirat de doi ani.
Observaţi ce autoritate a eliberat-o:
2) Un buletin de identitate pentru străini. Pe buletin e scris că titularul nu are viză de şedere.
Observaţi ce autoritate l-a eliberat:
Nu înţelegeţi ce înseamnă MOJ? Nu-i nimic. Aici se vede mai bine:
3) Să vedem acum ce autoritate eliberează paşapoartele
Nu se vede prea bine, dar paşapoartele sunt eliberate de o autoritate subordonată Ministerului de Externe, şi sunt tipărite la tipografia Ministerului de Finanţe. În imaginea cu codul numeric personal se poate observa, ca de altfel şi pe buletinul pentru străini, blazonul de tipul 5-7-5 cu florile de kiri , semn că Ministerul Justiţiei este implicat.
Aşadar, avem trei categorii de documente, eliberate de:
1) Viza: Biroul de Imigraţie din subordinea Ministerului Justiţiei.
2) Buletinul pentru străini: o ipotetică Autoritate de evidenţă a străinilor, dar în orice caz, ceva în subordinea Ministerului Justiţiei, chiar dacă interfaţa cu publicul este la primărie.
3) Paşaportul: Ministerul de Externe, foarte probabil asistat de Ministerul Justiţiei, şi cu tehnica Ministerului de Finanţe.
Căutaţi autorităţile româneşti responsabile de: statutul de şedere a străinului, evidenţa populaţiei, paşapoarte. Sau, mai bine, vă spun eu.
1) Oficiul de Imigraţie: MAI
2) Evidenţa populaţiei: MAI
3) Paşapoarte: MAI
Ce au în comun cele două seturi de acte? Primul set – Ministerul Justiţiei. Cel de-al doilea – Ministerul de Interne. Asta e diferenţa dintre un stat de drept şi unul poliţienesc.
Ce nu au în comun? Vă daţi seama şi singuri.
Cînd statul de reşedinţă e unul de drept, şi eşti străin, expirarea unui paşaport nu-ţi anulează dreptul de a prelungi o viză de şedere cît eşti acolo. Şi nici nu-ţi face probleme la schimbarea documentelor de identitate pe teritoriul statului de reşedinţă. Nu ştiu cum e acum, dar ca străin în România, mai acum vreo 10 ani, erai nevoit ca, pentru prelungirea vizei de şedere, să te întorci în ţara natală, să depui cererea la consulatul român şi să aştepţi viza, după care te puteai întoarce în România.
Documentele nu au în comun barierele procedurale ca cele de la eliberarea unui paşaport CRDS (simplificat): MAE-MAI-MAE.
Încă vă mai închipuiţi că drepturile voastre fundamentale sunt apărate de cei educaţi să se uite ÎNTOTDEAUNA chiorîş la voi? Veţi zice poate că e doar o chestiune de taxonomie administrativă. În parte e adevărat. Fiecare stat e liber să-şi facă propriile organigrame, arhive şi circuite de informaţii. Dar încercaţi să vă angajaţi ca magazioner undeva. Vi se va cere cazierul judiciar, pe care îl plătiţi şi-l aşteptaţi cu înfrigurare de la… aţi ghicit, o autoritate din M-A-I.
Adică tot de la mînuitorii de pulan. Cum se reflectă asta în calitatea aerului pe care îl respiraţi? În primul rînd, a cere cazierul judiciar virtualului angajat este o monstruozitate birocratică. O violare a demnităţii umane, dar o violare legal obligatorie.
Pentru că legiuitorul, cu mentalitatea-i securistă, vă priveşte permanent ca pe infractori. Vă violează dreptul la muncă prin cerinţa care se referă la cazierul judiciar.
Am zis judiciar? Păi, asta nu ţine de Ministerul Justiţiei? Da. Numai că gestionarea datelor o face concentratorul de informaţii şi pulan, numit curent MAI. De unde şi bătaia de joc pe care sunteţi nevoiţi să o suportaţi zilnic.
De ce nu de la evidenţa judiciară? De ce titularul să cheltuiască bani pentru a dovedi ceva prezumat prin Constituţie? Ia, mai căutaţi şi singuri răspunsuri! 🙂
Obligativitatea cazierului judiciar face ca cheltuielile de recrutare de personal să fie suportate în parte de angajat, ceea ce face din dreptul la muncă, altminteri un drept pozitiv, mai degrabă un privilegiu. Este imoral ca virtualul angajat să fie nevoit a-şi dovedi „curăţenia penală”. Este imoral ca el să cheltuiască bani şi timp pentru exercitarea unui drept pozitiv, pe care statul este chemat să i-l protejeze, iar nu să i-l violeze.
Cum se face în alte ţări?
Soluţiile într-un stat de drept sunt ceva mai subtile. Angajatorul nu-ţi cere niciun act doveditor al antecedentelor penale. Funcţionarul de la resurse umane se poate informa şi singur, direct de la sursă, din moment ce toate sentinţele judecătoreşti sunt documente publice. O eventuală întrebare adresată angajatului îi dă celui de la resurse umane un instrument în plus pentru verificarea calităţii umane a virtualului angajat. Cît de sincer e. La interviu, omul va fi mai înclinat să spună adevărul, ştiind că el însuşi nu poate controla informaţiile referitoare la pedepse anterioare. Dacă are antecedente penale, le va mărturisi şi singur. Dacă nu are, va mărturisi că nu are.
Cazierul obligatoriu face sluga hoaţă. Cînd singura cale legală de a arăta că eşti curat, este certificatul de cazier, cu o şpagă mică, el se poate cumpăra curat curăţel, de la poliţie. Sau se poate falsifica acasă. Ceea ce, în mod pervers, favorizează şi minciuna şi paranoia. Escaladează spirala violării drepturilor fundamentale prin prevederi din ce în ce mai aberante şi mai sever punitive.
● Necropsie pe legea electorală
Căutînd prevederi legale ce pun în pericol siguranţa cetăţeanului, m-am oprit la legea electorală. Acolo e prevăzută o procedură de strîngere de semnături similară cu cea de la art. 18-22 din legea partidelor. Dar nu de legea partidelor vreau să discutăm, ci despre legea elctorală, modificată de Parlament în martie 2008.
Să vedem întîi cîte praguri electorale există:
Aflăm (fără să cităm) la Capitolul XI Articolul 47 (2):
a) 5,000% pentru Camera Deputaţilor,
b) 5,000% pentru Senat,
c) condiţionat: 6 colegii cîştigate pentru Cameră (1,796%) şi 3 pentru Senat (2,189%).
Mă opresc aici, întrucît alianţele şi organizaţiile minorităţilor urmează regimuri, fie asemănătoare, fie prin discriminare pozitivă.
Pînă una alta, vedem că, numai în cazul partidelor, avem, nu unul, ci trei praguri electorale.
Nomenclatură:
Vom folosi: nominac (nominaci) pentru candidatul ce cîştigă uninominal colegiul, şi listac (listaci) pentru candidatul ce nu cîştigă colegiul, dar rămîne eligibil la zar.
Criterii de legitimitate
Am deosebit două criterii de legitimitate:
1) legitimitatea individuală, dată de majoritatea absolută într-un colegiu (cristalină) şi
2) legitimitatea colectivă (amorfă) dată de însumarea voturilor.
Legea prevede drept condiţie de legitimitate absolută pragul de 5% (cristalin plus amorf).
Limite
Pentru ca cele două criterii de legitimitate să fie riguros superpozabile, ar trebui: fie ca, pragul electoral să scadă la 1/334 (0,299%) pentru Cameră şi respectiv 1/137 (0,729%) pentru Senat, fie numărul de parlamentari să fie de cîte maximum 20 în fiecare Cameră. În orice alt caz, dacă suntem cu scaun la cap, vom fi în situaţia de a da prioritate doar unuia din cele două criterii.
Axiologie
Coexistenţa a două criterii de legitimitate duce inevitabil la conflict. La un moment dat, va trebui să valorizăm un criteriu în dauna celuilalt.
Din cele două, criteriul individual majoritar-absolut (cristalin) este expresia unui drept fundamental: dreptului de a fi ales. Dreptul de a fi ales este un drept individual.
Criteriul colectivist (amorf) însă are la bază compromisul pragmatic. Compromisul nu este o valoare, ci o virtute. Iar pragmatismul nu este nici măcar virtute, ci o trăsătură de caracter (adesea negativă).
Discuţie
Din perspectivă axiologică, să analizăm ipoteza în care un partid obţine 5 colegii. 5 nominaci, şi nimic mai mult. Cei 5 vor avea toată legitimitatea individuală din Lume, dar nu vor intra în Parlament. De ce? pentru că limita minimă legală este 6 nominaci (1,796%). (alt prag de legitimitate ales arbitrar .)
Aşadar, vom nedreptăţi 5 oameni şi nu vom şti cum să le motivăm negarea dreptului. Vă rog să observaţi că, odată cu negarea unui drept individual, cel de a fi ales, strivim şi voinţa a cîtorva zeci de mii de alegători. Cu alte cuvinte, paguba morală este de dimensiuni judeţene.
Nimeni nu va putea explica de ce un candidat independent poate pătrunde în Parlament dacă e nominac, dar de ce 5 nominaci ai unui partid nu pot căpăta mandate.
Este o situaţie clară de discriminare după apartenenţa politică. Mai grav: la un drept individual, o pedeapsă colectivă. Legea devine astfel schizoidă. Premiază partidele cu peste 5% în numele unui iluzoriu drept colectiv, rezultat din dreptul de asociere, dar, în numele aceluiaşi drept de asociere, pedepseşte alte partide ce nu îndeplinesc pragul electoral. Cum e posibil ca un partid cu 4,999% din care 5 nominaci să fie pedepsit colectiv cu lăsarea înafara Parlamentului, iar un partid cu 5,001% să beneficieze de un drept colectiv deşi poate promovează numai listaci? Ce fel de selecţie este aceasta?
Cum e posibil ca dreptul de asociere să fie pentru unii mumă iar pentru alţii ciumă?
Aşadar, legea nu poate acredita un ipotetic drept colectiv de a fi ales, superior dreptului individual de a fi ales, fără ca acest lucru să producă nedreptate. Iar în ţările normale la cap, toate sistemele electorale mixte fixează pragul electoral la limita 1/n, în care n este numărul total de membri ai unei camere a legislativului. Oricît am încerca să armonizăm cele două criterii, nu vom obţine decît rezultate paradoxale, nedrepte, şi multă, multă mînie populară.
Exemplu de sistem mixt: Japonia 31 august 2009. Alegeri generale pentru Dietă. Sunt puse în joc 480 de fotolii.
Listăm doar partidele cu sub 5% dar care au promovat. Mai sus de ele nu sunt decît două mari partide.
(unitatea de măsură este fotoliul de ～) :
Partidul Budist: 21 listaci
Partidul Comunist – 9 listaci
Partidul Social Democrat – 7 din care 4 listaci
Noul Partid Popular – 3 nominaci
Partidul Tuturor – 5, din care 3 listaci
Partidul Japoniei – 1 nominac
Partidul Lumii – 1 listac
Independenţi – 6 nominaci
După cum vă puteţi da seama, sunt permise toate combinaţiile posibile. Cu excepţia celor 6 independenţi, niciun partid din cele listate nu ar fi intrat în Dietă, dacă legea electorală japoneză ar fi fost la fel de dezlînată axiologic, precum cea românească.
Efecte perverse ale legii electorale româneşti
Pe lîngă aberaţiile prezentate mai sus, încerc să arăt şi efecte perverse la nivel psihologic-comportamental. Pragul electoral de 5% a fost fixat pragmatic. Legiuitorul aflat în conflict grav de interese, a considerat, în mod egoist, că partidele minore nu au dreptul de a promova în Parlament, consiliul legislativ a tăcut mîlc, Preşedintele a promulgat iar Curtea Constituţională îşi căuta ochelarii „de aproape” pe sub pupitru.
O serie de autori sunt de acord că pragul electoral induce pragmatismul şi la nivelul alegătorului, ceea ce amplifică fenomenul negativ de oligarhizare politică. Cu alte cuvinte, nu-l alegi pe cel care crezi că te reprezintă, ci pe cel cu şanse considerate la un moment dat reale. Nimeni nu ştie cît de mult este sufocat electorul de restrîngerea pragmatică a opţiunilor.
Pentru a aprecia gradul de lehamite, putem însă să comparăm gradul de cristalinitate la atribuirea mandatelor şi astfel afla comparativ, cam cu cîtă scîrbă merg electorii români la vot.
Am plecat de la ipoteza simplificatoare că e criză mondială, iar politicienii sunt la fel de nevrednici şi colo şi colo. Singura diferenţă este la afişajul electoral. În Japonia, toate afişele sunt de aceeaşi mărime (cca. A2)
În Dietă, cristalinitatea este de fix 62,500% (300/480). În Camera Deputaţilor 25,748% (86/334) . O diferenţă semnificativă. Nu ştiu cum s-o interpretez. Poate s-o găsi vreun sociolog, dar mie cel puţin, amorfismul de 75% îmi sună a lehamite din lipsă de opţiune liberă. Dacă socotim şi că plutonul maghiar (preponderent nominac) asigură circa 1/5 din cristalinitate, constatăm că de fapt, lehamitea reală este de aproape două ori şi jumătate mai mare în populaţia nemaghiară din România (80,2%), decît în populaţia nemaghiară din Japonia (37,5%). Se adaugă circa 10% lehamite măsurabilă obiectiv, dacă comparăm diferenţa indicelui de participare la scrutin în cele două state.
Să vedem gradul de reprezentare minoră (total):
în Dietă:11,041%
în Camera Deputaţilor: (teoretic) 00,000%.
Aşadar, ne putem aştepta ca abolirea pragului electoral să nu „scumpească” reprezentarea în mod semnificativ. Cu atît mai legitimă ar fi abolirea pragului electoral, cu cît, partidele parlamentare par a-şi fi epuizat potenţialul de decepţionare a electorilor. După abolirea pragului electoral, e de aşteptat ca, atît participarea cît şi reprezentarea electoratului să se îmbunătăţească cu cel puţin 20%, prin relansarea competiţiei electorale bazată pe egalitatea de şanse, ceea ce vine în sprijinul revigorării democraţiei.
Concluzia este că, deşi legea electorală românească s-a vrut de 6 ori „mai uninominală” decît cea japoneză, a ieşit de 3 ori „mai puţin uninominală”. Este un rezultat pervers, mai prost decît cel scontat. O lege făcută de gestionari de aprozar, ce vînd nucile condiţionat. În acelaşi timp, şi la bucată, şi la duzină, şi la kilogram, cu prioritate nucile seci sau rîncede. Nucile bune intră la scăzămînt, şi sunt folosite la coliva democraţiei. Se mai îndoieşte cineva de „justeţea” mercurialului în comerţul socialist? .
● Legea partidelor (14/2003) pe masa Avocatului Poporului
Una din căile de abolire a aberaţiilor legale este invocarea protecţiei datelor personale. Deschid o serie de articole prin care arăt cum pot fi exploatate prevederile referitoare la datele personale. Pentru început aplic o nouă sesizare la Avocatul Poporului. Sunteţi primii cititori. Răspunsul va sosi probabil în mai puţin de o lună.
–– Original Message ––
From: Marius
To: avp(la)avp.ro
Sent: Wednesday, June 16, 2010 4:58 AM
Subject: Legea 14/2003 – doua obiectii de neconstitutionalitate (UTF-8)
––––––––
Stimată doamnă Erzsébet DANE – Adjunct al Avocatului Poporului
Vă mulţumesc pentru răspunsul din 28 mai a.c. De data aceasta, cu scuzele de rigoare pentru frecvenţa cu care vă scriu, doresc să fac două observaţii prin care să arăt că unele prevederi din Legea 14/2003 a partidelor politice, încalcă:
1) norme legale privitoare la siguranţa cetăţeanului, mai precis, protecţia datelor personale, precum şi
2) dreptul de asociere.
În Legea 14/2003, la art.18(1)d) sunt stipulate drept condiţii necesare admiterii dosarului de înregistrare a formaţiunii politice la Tribunal: actul de constituire, impreuna cu lista semnaturilor de sustinere a membrilor fondatori; La art. Art. 22. se stipulează:
Partidul politic dobandeste personalitate juridica de la data ramanerii definitive si irevocabile a hotararii instantei privind admiterea cererii de inregistrare. Aşadar, după îndeplinirea condiţiilor legale putem vorbi despre un partid politic.
Discuţie
Vă propun întîi să vedem ce date personale sunt necesare. Aflăm la art. 19(1) : Lista semnaturilor de sustinere trebuie sa mentioneze obiectul sustinerii, data si locul intocmirii, iar pentru sustinatori trebuie sa contina numele si prenumele, data nasterii, adresa, felul actului de identitate, seria si numarul acestuia, codul numeric personal, precum si semnatura.
(sublinierile îmi aparţin).
Întrebări: Pînă în momentul în care devine persoană juridică de drept public, grupul de iniţiativă ce este? Este partid politic? Nu. Agent economic? Nu. Instituţie publică? Nu.
Dacă nu este nici partid politic, nici agent economic, nici instituţie publică, cine garantează pentru felul în care un grup – pînă una, alta – fără un statut legal, deci, fără o răspundere legal asumată, gestionează datele personale a minimum 25.000 de oameni? Cine răspunde în cazul în care un grup infracţional ar mima că intenţionează să devină partid politic, apoi „se răzgîndeşte” şi pleacă cu baza de datele personale a 25.000 de oameni? Cum poate apăra statul siguranţa a 25.000 de cetăţeni înşelaţi? Este drept, din cerinţele legale, lipsesc doar cheia de la casă şi parola cărţii de credit, dar nu este sigur că ele nu ar fi cerute ulterior de către mafioţii „de drept public”. Eventual, prin violenţă.
Desigur, nu sunt eu în măsură să dau soluţiile constituţionale, însă cred că prevedrea legală prin care siguranţa a cel puţin 25.000 de oameni este pusă în pericol, poate fi abolită dacă inversăm operaţiunile: Întîi se înscrie partidul politic, format din minimum 3 membri (cît pentru citarea la Tribunal) apoi, într-un termen dat, se depune rezultatul „recensămîntului” membrilor. În acest fel, atît siguranţa cetăţeanului cît şi dreptul de asociere sunt apărate.
Cred că sunteţi de acord, dreptul de asociere începe de la 2, iar nu de la 25.000. 3 este rezonabil.
Ca un fapt divers, în Japonia, 3 este numărul minim necesar de membri pentru a înregistra un partid politic.
Cu speranţa că raţiunea va triumfa, vă încredinţez prezenta sesizare. Vă mulţumesc.
Cu adînc respect,
Marius Mistreţu
Răspunsul AvP şi reacţia mea, aici.
● În Japonia sunt peste 3 milioane de judecători
Cifrele din titlu reprezintă numărul de bugetari din toată Japonia. Actualizate la dimensiunile României, ar însemna cam 507 mii de bugetari (în care includem şi profesorii din şcolile publice). Dar nu despre bugete vreau să discutăm, ci încerc să răspund la întrebarea: cum e posibil ca (respectînd proporţiile) atît de puţini funcţionari publici să rezolve, mult mai temeinic, mai raţional şi mai drept, probleme cel puţin la fel de multe şi de diverse ca în România?
Încep cu o discuţie marginală de un paragraf: Aşadar, (în Japonia sunt 42,2 bugetari la mia de locuitori (între timp, numărul lor a scăzut spre 24, atît prin privatizare, cît şi prin descentralizare). În Ameuropa, cifrele sunt mai mari: UK – 78,3; Franţa – 95,8; SUA – 73,9; Germania – 69,6; România – 63,6. Se poate spune că Japonia nu are militari. Fals! Are. Nu are atîtea organe de avizare, certificare şi control. În parte e adevărat, dar nu pentru că japonezii ar fi mai disciplinaţi, ci pentru că eficienţa controlului este continuu îmbunătăţită, nu neapărat pe cale legislativă, dar oricum, fără „secerişuri” de amenzi şi şpagă pe teren. Se poate spune că nu sunt atîţia medici în sistemul public. Şi asta e adevărat. (Despre sistemul de sănătate voi vorbi în altă parte.) Cifrele datează din 2004, cînd cei 360.000 de poştaşi încă mai erau consideraţi funcţionari publici. Între timp, Poşta s-a privatizat. Aşadar, nu neapărat structura ocupaţională a bugetarilor dă efectivul redus, ci altceva.
Ca de obicei, să luăm un exemplu: Era prin 1996. Vroiam să fac o călătorie în Japonia*). Lista de acte necesare, majoritatea provenite din Japonia, cuprindea drept condiţie pentru garantorul meu, declaraţia de impozit pe anul precedent. Garantorul meu nu declarase la fisc veniturile pe anul precedent (se mai întîmplă), iar pentru anul în curs, deşi între timp fusese luat în evidenţă la fisc, nu avea cu ce dovedi ceva. Şi atunci, angajatul ambasadei mi-a sugerat să ataşez la dosar declaraţia unuia din părinţii garantorului. Însă părinţii nu ar fi fost de acord.
În condiţii „româneşti”, funcţionarul ar fi contestat calitatea garantorului, şi ar fi sugerat cel mult căutarea altui garantor. Însă funcţionarul ambasadei Japoniei la Bucureşti nu a îndrăznit să ridice o obiecţie atît de jignitoare pentru garantor. A cerut dovada de la fisc a unei rude pe orizontală. Sora. Însă partea interesantă de acum încolo începe. Sora nu mai purta numele de fată, prin care să se poată reconstitui ereditatea comună. Cu toate acestea, adeverinţa furnizată de soră a fost admisă. De ce? Pentru că numărul de telefon de la care a fost trimis faxul făcea parte din datele de identificare ale expeditorului. O urmă ce poate contribui oricînd la reconstituirea adevărului adevărat. Cînd miza (viza) este atît de mică, iar picioarele eventualei minciuni atît de scurte, incertitudinile sunt tolerate. Numai legiuitorul român e atît de „perfecţionist” încît nu se lasă pînă nu paralizează procedural toată administraţia. Nu se lasă pînă nu ne face praf toate drepturile fundamentale prin norme procedurale. Nu se lasă pînă nu ne face pe toţi cretini, deopotrivă funcţionari şi cetăţeni. Ne-o spune sofistic, cu tupeu, drept în faţă: „Aşa scrie la lege.” Cu alte cuvinte: „Aşa vrea muşchii mei.”
Cum ziceam, în condiţii „româneşti” ar fi fost de neconceput o asemenea largheţe procedurală. Dacă, prin absurd, funcţionarul român ar fi admis asemenea „oroare”, ar fi fost necesar şi un certificat de căsătorie. Nu a fost cerut. A fost suficientă dovada de la fisc.
De ce? Pentru că funcţionarul japonez gîndeşte, şi are libertatea legală de a gîndi logic. Faptul că dovada de la fisc mi-a parvenit, validează ipoteza rudeniei de sînge. Am primit faxul în miez de noapte, iar a doua zi eram cu dosarul complet. După două zile am fost sunat să-mi ridic viza. O viză garantată modular, cu obrazul garantorului şi cu banii surorii. Pe scurt, două persoane fizice au constituit în mod complementar o persoană juridică. Ca poantă, viza fusese scrisă înainte ca eu să aduc ultimul document. 🙂
Să vă mai spun că în condiţii „româneşti”, nu numai că nu mi s-ar fi primit dosarul, dar aş fi fost pus să rescriu şi toate cererile, şi să le mai şi ataşez o granitură nouă de documente?
După cum puteţi constata şi singuri, legea japoneză dă numai direcţiile, fără să fie amănunţită la nivel procedural. La nivel procedural, funcţionarul este cel în măsură să preia şi să „debavureze” situaţiile atipice. În condiţii româneşti, situaţiile atipice se tranşează pe calea arbitrajului. Cu cît mai judecătoresc, cu atît mai bine. Nu însă în condiţii japoneze. Funcţionarul este în acelaşi timp şi „judecător”, în sensul respectării şi apărării drepturilor şi libertăţilor cetăţeanului.
Cînd v-aţi dus la ghişeu să vă clamaţi un drept, de cîte ori aţi fost refuzaţi de funcţionarii publici cu apocalipticul: „aşa e legea”? Sau mai resentimentarul: „Ce să-ţi fac dacă legea e proastă? Du-te la Iliescu/ Băsecu al tău să-ţi dea o lege ca lumea!”
„Aşa e legea” este cauza principală a imobilismului României de ieri şi de azi. Un stat poliţienesc, fără „aşa e legea” se prăbuşeşte repede. Pierde controlul pîrghiilor de dresaj şi jupuială. Spus pe limba juriştilor, un stat poliţienesc cu aparenţă de stat de drept, nu poate exista decît atunci cînd legea e unicul izvor de drept. De aceea, legea-ca-izvor-de-drept este cauza multor spasme politico-sociale, în care includem şi Revoluţia din decemrie 1989, şi chiar şi mineriadele.
Legea-ca-unic-izvor-de-drept este costisitoare. Produce incompetenţă, contraselecţie, monopoluri, corupţie, carteluri, parazitism bugetar, inechitate flagrantă, adevăruri juridice false, şi chiar şi morţi şi răniţi. Din înşiruire, recunoaşteţi portretul statul român?
În statele ce preţuiesc libertatea, izvorul de drept poate fi legea, dar legea e completată permanent prin jurisprudenţă, astfel încît, următoarea cohortă de funcţionari să devină din ce în ce mai eficientă, iar cetăţenii din ce în ce mai relaxaţi în relaţia cu statul.
În România de azi, nimic nu se mişcă fără Parlament, şi deci, fără nevrednicele partide politice. Iar cînd Parlamentul este prea lent, Executivul vine să legifereze. Însă nici Guvernul nu e mai breaz, întrucît, caută soluţii tot în paradigma legii-ca-izvor-unic-de-drept, paradigmă atît de dragă partitocraţiei.
Se spune adesea că 471 de oameni judecă mai bine ca unul singur. Aşa este. Însă cred că niciun parlamentar nu ar putea combate aserţiunea: 500.000 de oameni judecă mai bine ca 471. Cînd vom avea legi simple, cel puţin 500.000 de „judecători”, şi 18.000.000 de notari, atunci România va deveni un stat al libertăţii.
Sunt gata să demontez şi obiecţia cum că, dacă am lăsa detaliile procedurale la latitudinea funcţionarului, nu am mai avea proceduri coerente. Fals! O atare obiecţie nu e decît un clişeu menit să perpetueze oligarhia de ieri şi de azi. Orice precedent prin care se raţionalizează o procedură face obiectul: judecăţilor axiologice, comunicărilor, conferinţelor, circularelor şi ordinelor sectoriale. O astfel de comunicare am făcut recent chiar în articolul precedent, deşi ştiu că asta nu va duce la nicio îmbunătăţire, şi nici nu sunt funcţionar public. O astfel de iniţiativă cetăţenească ar provoca cel mult o amendă cotravenţională, dacă nu penală. Oligarhii nu sunt interesaţi să ne facă viaţa uşoară, ci doar să ne pedepsească. Altminteri, şi-ar pierde influenţa în colonia penitenciară România.
Să revenim la funcţionarii japonezi. Prin comunicarea, şi însuşirea inovaţiei, practica administrativă e continuu îmbunătăţită, ceea ce face ca, în cazul funcţionarilor, avansarea să se facă după merite măsurabile**). Cu cît funcţionarul e mai ascuţit la minte, şi o dovedeşte practic, cu atît mai repede avansează în ierarhie.
În chestiunile de practică administrativă, Parlamentul nu are niciun cuvînt. Dacă în vreun sector se pune la punct vreo procedură într-adevăr revoluţionară, abia atunci ea este inclusă în sistemul de legi, dar numai în măsura gradului de universalitate pe care inovaţia îl conţine o permite. Într-un atare caz, procesul de legiferare nu paralizează practica, ci doar o consfinţeşte. Cu alte cuvinte, practica o ia înaintea legiferării. De altfel, metoda de optimizare este demult cunoscută şi aplicată în industrie. Se numeşte metoda evop***).
(Textul de mai sus nu este textul promis lui Donkey Hot. El nu are decît rol strategic. Am considerat necesară scurta prezentare a situaţiei, pentru a înţelege mai uşor în ce va consta tactica de urmat în viitor. )
––––––––––
*) rog cititorii să nu ia exemplele ca pe ceva ce ei nu vor experimenta niciodată. Ei se întîlnesc cu situaţii similare, mult mai des decît îşi imaginează acum. Aşadar, sfatul meu este să nu expediaţi textele mele printr-un superficial: „nu e cazul meu”. Este cazul, dar nu vă pot da exemple identice.
**) Mai mult, povesteam într-un articol anterior, despre scribi şi rolul lor social. Şi organizaţiile profesionale ale scribilor şi avocaţilor ţin periodic conferinţe şi sesiuni de comunicări, prin care fiecare experienţa individuală este pusă în comun. Autorul comunicării obţine astfel o cotă mai mare de prestigiu în breaslă. Nu vă spun cît de fericit poate fi un scrib de imigraţie, ce reuşeşte să aducă dinafara Japoniei un aparţinător minor al clientului. (Dacă aparţinătorul este major, procedura legală de imigraţie e mai complicată.) „Recordul” este de minus 14 zile pînă la momentul critic (majoratul).
***) Evop de la operarea evolutivă. Metodă prin care, parametri sunt controlaţi în cadrul regulamentului de fabricaţie, dar în intervale mai apropiate de limitele tolerate de regulament. Dacă, să zicem, o substanţă sintetizată la temperaturi între 4 şi 8 grade iese cu un randament mai mare la 7 grade decît la 6, atunci, în şarjele următoare, se caută reglarea temperaturii în jurul valorii optime. Dacă, dimpotrivă, se cere puritate, iar puritatea e mai bună dacă reacţia are loc la 5 grade, atunci se alege ca valoare optimă ultima. După cum aţi sesizat, dacă înlocuim regulament de fabricaţie cu lege-cadru, înţelegem şi cum e posibil ca optimizarea procedurilor administrative să nu mai depindă de izmenelile parlamentarilor.
––––––––––––––
Edit: primul link din text a fost greşit. L-am corectat. 15 iunie 2010, ora 4 (locală)
● Cutăriko-chan şi Cutărel-kun
Hiroşima – Bulevardul Păcii. Un ax est-vest, lung de 1,5Km şi lat de 100m, bordat de două promenade îndumbrăvite şi patru trotuare late. E zi de festival. Spre deosebire de omologul său din Ceauşima Bucureştilor, locul este animat. Un milion de oameni petrec. Circulaţia automobilelor e întreruptă. Salba de parcuri e tixită de corturi întinse pentru a feri echipele de dansatori costumaţi, de mitraliera soarelui de mai. Pe trotuare stau rînduite tarabele de bîlci. Miroase a sepie friptă şi a floricele de porumb.
Doi tineri îşi lasă micul bagaj pe iarbă şi se învîrt pe lîngă tarabe. La întoarcere nu-l mai găsesc. Cutăriko se enervează niţel. Dă precipitată telefoane şi-şi anulează cardurile. Totul merge repede. Cutărel face la fel, dar de la telefonul ei. Pe al lui îl săltase „găsitorul”. Merg amîndoi la cea mai apropiată gheretă de poliţie să anunţe incidentul. Ea constată că odată cu geanta i-au dispărut permisul de conducere şi carnetul de asigurări medicale. Dacă permisul nu-i poate ridica alte probleme decît imposibilitatea de a conduce un automobil timp de cîteva zile, cu carnetul de sănătate e mai problematic. Teoretic, el poate fi folosit ca document de identitate pentru contractarea unui împrumut la cămătari. De unde şi precipitarea în a-l declara la poliţie, pierdut. După ziua, ora şi minutul la care s-a făcut notificarea, niciun cămătar nu mai poate fi apărat de lege, în cazul în care un uzurpator ar încerca să folosească documentul şi ar reuşi.
Cutărel, român timorat, îşi pierduse demult buletinul de Hiroşima, dar nu îndrăznise să-l declare, neştiind unde e Monitorul Oficial al Japoniei şi cît e amenda. Fără să ştie săracul, că în Japonia nu e ca în România. Prinde însă curaj şi o însoţeşte a treia zi pe prietena sa la primărie. Se opresc pe drum la un automat de fotografii de paşaport. În cinci minute au pozele. Ajunşi la primărie, se legitimează fiecare cu ce are. El, cu paşaportul românesc, ea, cu factura de electricitate. Amîndurora li se pune aceeaşi întrebare: penultimul domiciliu?. Răspund. Şi cu asta intrară în legalitate. Procedura de anulare a carnetului de sănătate durează cît două clicuri şi trei zile pînă cînd noul carnet soseşte prin poştă la domiciliu. Cea de eliberare a buletinului de Hiroşima pentru străini, vreo trei clicuri. Şi gata. Nimic spectaculos.
(Discuţia, într-o postare viitoare)
Povestea este reală şi recentă.
● Japonia are 104 milioane de notari şi tot atîţia virtuali traducători autorizaţi
(cifrele din titlu reprezintă populaţia în vîrstă de peste 20 de ani de la sfîrşitul lunii decembrie 2009)
Pomeneam zilele trecute de instituţia cetăţeanului. Rămăsese să vă arăt în ce constă ea. Pentru a face lucrurile mai uşor de înţeles, să luăm tot un exemplu din viaţa reală. Transcrierea căsătoriei încheiate în alt stat. Comparativ, procedura românească şi cea japoneză. Cea românească ridică părul în cap, îi supune pe protagonişti la umilinţe, le risipeşte banii şi timpul pe autentificări inutile şi abuzive. Nu mai departe, obligativitatea traducerii de către un traducător autorizat este un abuz flagrant. Instituie un monopol fraudulos.
De fapt, notarul român, şi niciun alt notar, nu autentifică fidelitatea traducerii, ci semnătura traducătorului. Asta înseamnă că, oricine traduce un document îşi poate pune semnătura, deoarece notarul nu face decît să certifice identitatea persoanei care a semnat traducerea. A contesta sau recunoaşte abilităţile lingvistice ale cuiva, nu intră în competenţa notarului.
Aşadar, totul este un bullshit conceput de nemernicimea parlamentară, o încrengătură de securişti „cu dreptul la bază”, pentru ca o întreagă clasă parazită să vă mulgă ca pe vite, atunci cînd nu vă ţin în jug.
Acum înţelegeţi de ce transcrierea în registrul japonez de stare civilă durează 15 minute, şi constă într-o notificare, însoţită de certificatul românesc în original, un act de identitate al soţului străin în original (sau o fotocopie) şi completarea cîtorva formulare. Nu trebuie legalizat niciun act din listă, nu e nevoie de nicio apostilă de la Haga. Nu e nevoie nici măcar de prezenţa soţului român. De curînd am aflat (*) că nici traducerea certificatului românesc (CC) nu mai e necesară. Chiar de ar fi necesară, soţul care face traducerea ţine loc şi de notar şi de traducător autorizat (**). Asta e diferenţa dintre un cetăţean român în România, şi un cetăţean nejaponez de origine română, în Japonia. Ultimul e recunoscut drept izvor de probe chiar şi în absenţa persoanei sale. De ce? Pentru că omul îşi este propriul notar şi propriul traducător autorizat. Este o instituţie. În cele mai multe situaţii, chiar şi cetăţeanul nejaponez îşi este propriul notar. Voi reveni în alt post cu un exemplu din 1994.
Ca orice instituţie, cetăţeanul deţine ştampilă. Să nu credeţi că e ceva cu regim supracontrolat şi dictat de stat. Nu. Ştampila poate fi comandată oricărui atelier de profil, fără formulare înseriate şi alte brizbrizuri de stat poliţienesc. E preferabil ca ştampila să fie confecţionată dintr-un material dur (cele mai comune sunt lemnul şi piatra) şi lucrată de mînă. Pentru a avea tărie probativă mai mare, ştampila trebuie înregistrată la primărie. Operaţia e simplă. O aplică funcţionarul de acolo pe o hîrtie, care, ulterior se scanează şi se introduce într-o bază de date. Se eliberează apoi un card ce i se trimite prin poştă titularului. Vom vedea în altă parte la ce foloseşte cardul de specimen. Deocamdată, cam atît despre ştampila oficială.
Titularul poate deţine şi nenumărate ştampile neoficiale. Fiecare poate fi folosită în scopuri pe care titularul le găseşte potrivite. Dacă vrea să-şi deschidă un cont la o bancă, şi nu vrea să folosească ştampila oficială, poate folosi una neoficială, dar care, strict în jurisdicţia băncii, devine oficială. Dacă titularul are un nume de familie comun, pentru operaţii de rutină, cum ar fi ştampilarea unei dovezi de livrare a unei expediţii poştale (colet, recomandată etc.) poate folosi şi o ştampilă de 100 de yeni (de serie mare, Made in China). Tot aşa, pentru actele contabile curente, cum ar fi o chitanţă eliberată altcuiva, nu e nevoie de ştampila oficială. Pe chitanţă e deja ştampila prăvăliei, la care se adaugă ştampila ordinară a persoanei care scrie chitanţa. Rolul ştmpilei este de a preveni falsificarea chitanţei. Cum? Orice tranzacţie de peste 30.000 yen cere aplicat un timbru fiscal de 200 yen peste care se petrece aceeaşi ştampilă ordinară. Dacă chitanţa e pentru o sumă mai mică, orice găinărie se poate face în limita a 30.000 de yeni, şi cu riscul de a fi descoperită la confruntarea cu emitentul chitanţei. În principiu, se poate face şi o expertiză, ţinînd seama că e greu să nimereşti acelaşi tuş atunci cînt falsifici o chitanţă, presupunînd că ai folosit tot o ştampilă de serie. Însă la găinării de mică anvergură te dă de gol numărul chitanţelor şi compoziţia tuşului cu care falsifici. Dacă pentru mize mici îţi diversifici şi numărul de tuşuri, şi numărul de ştampilele false, atunci nu garantează nimeni că vreuna din părţi acoperă cheltuiala. Cu atît mai puţin probabil, cu cît există un al doilea prag pecuniar, dincolo de care trebuie un alt fel de timbru. 🙂
Aşadar, în numele subsidiarităţii clamate altminteri şi de Dreapta română, cetăţeanul îşi este propriul notar. Acolo unde sunt necesare garanţii suplimentare, cum ar fi la un contract comercial, se angajează unul sau mai mulţi garantori. Garantorul poate fi o persoană fizică, la rîndul ei, o instituţie cu ştampilă, deci un al doilea notariat pe două picioare.
Veţi zice, unde sunt notarii? Sunt şi notari, dar ei au alte roluri. Pentru a ne face o idee, să vedem statistica.
În prefectura Hiroşima, cu un produs intern brut cam cît al României plus jumătate din cel al Bulgariei, sunt 7 birouri notariale publice (la 2 milioane de locuitori), din care unul singur în oraşul Hiroşima (unul la 1 milion de locuitori). În acelaşi oraş, alaltăieri, cînd am vizitat pagina breslei, erau 474 de notari privaţi (cca unul la 2000 de locuitori). Să-i numim scribi. Vă propun să lăsăm deocamdată notarii publici.
Cei 474 de scribi sunt împărţiţi pe circa 9 domenii de activitate (înfiinţări de companii, drept comercial, imigraţie, drept succesoral etc.) Aşadar, sunt scribi înalt specializaţi. Ei pot reprezenta clienţii în toate instanţele administrative, în faţa partenerilor de afaceri la încheierea contractelor, şi uneori chiar în medierea litigiilor). Cu alte cuvinte, scribii sunt în acelaşi timp şi notari, şi avocaţi, şi mediatori-negociatori. Ei nu stau toată ziua la birou. Umblă. Prestează servicii. Spre deosebire de notarii din România, meniţi a ne mînca timpul (în evidentă cîrdăşie cu legiuitorul) scribii sunt angajaţi pentru a face ceea ce altminteri poate face şi comanditarul, dar nu are timp. Cu alte cuvinte, de la scribi, ca de altfel de la regia autostrăzilor, se cumpără timp. Desigur, în Hiroşima există şi circa 300 de avocaţi-avocaţi. Ei au un rol diferit de cel al scribilor, dar unele competenţe se suprapun. De pildă, un faliment presupune reprezentarea în faţa unor instanţe administrative sau chiar judecătoreşti, iar numai starea de litigiu îi dă prioritate avocatului, ceva mai priceput în interpretarea legilor întru minimizarea pagubei clientului. În rest, ştampila avocatului este tot atît de probativă precum cea a clientului.
Acum 7 ani, alături de alte acte şi procuri speciale, am încercat să-mi exercit dreptul – zic eu – cetăţenesc de a transcrie în România un act administrativ emis de statul japonez. Un extras din registrul de stare civilă. L-am tradus în engleză şi în română, iar scribul şi-a aplicat ştampila. Am mers apoi amîndoi la notariatul public (singurul din oraş) şi, am legalizat fiecare pagină. După atîta supralegalizare, am recurs şi la supralegalizarea supremă. Certificarea din partea Biroului Teritorial al Ministerului Justiţiei. (aduc comentarii sub fiecare imagine)
Din motive lesne de înţeles, am denaturat documentele. Iată originalul:
Documentul a fost eliberat pe 15 aprilie 2003 şi avea o valabilitate de 6 luni (dacă nu mă înşel). În Japonia nu se eliberează documente pe viaţă. Se merge pe principiul că minciuna are picioare scurte. Cu alte cuvinte, dacă documentul este furat, făptaşul are un timp scurt pentru a-l folosi în scopuri criminale. Veţi vedea într-un text viitor, cum, structura modulară a procedurilor face ca un eventual terţ fraudulos să nu poată folosi documentul. După cum aţi observat deja, documentul nu are un număr de înregistrare. Identificatorul este adresa la care s-a înfiinţat registrul, precum şi felul în care a derivat dintr-un alt registru de stare civilă (cel al tatălui) ţinînd seama că există o ereditate. Un registru de stare civilă se poate înfiinţa şi din spuma mării, dacă persoana în cauză nu a fost înregistrată niciodată. Aşa s-a făcut la sfîrşitul erei Edo, cînd clasa dinafara sistemului de caste a fost încetăţenită. Chiar dacă, între timp, un cataclism ar duce la ştergereea de pe hartă a adresei fizice, ea rămîne ca element de identificare a membrilor familiei, pînă la stingerea naturală a familiei. În document sunt înscrise toate persoanele ce constituie monada adminsitrativă. În cazul de faţă, mama, tatăl şi fiul. Ţinînd seama că familia este celula de bază a societăţii, nu numai în vorbe, documentul poate fi folosit de către orice membru al familiei. Ţine loc şi de certificat de naştere pentru fiecare membru (cu excepţia mea, eu fiind cetăţean român cu certificat de naştere boţit şi lipit cu scoci) şi de certificat de căsătorie pentru părinţi.
Vă propun să „vizionaţi” traducerea lui legalizată:
Pagina I
Pagina a II-a
Aşadar, o pagină tradusă, de mine, traducător „auto-motorizat”, cu ştampila mea şi cu semnătura mea. Am adăugat instrucţiunile de folosire şi lămuririle necesare, ţinînd seama că funcţionarul de la primăria de sector la care am încercat să transcriu căsătoria (prin împuternicit) nu dispune de cataloage de modele de acte pentru fiecare ţară, precum cei de la primăria oraşului Hiroşima. Să vedem acum în ce constă supralegalizarea. E de datoria mea să vă spun că paginile de supralegalizare sunt solidarizate cu ştampilă petrecută, ca de altfel întregul ansamblu, ceea ce face ca pe pagina I să nu fie necesară aplicarea vreunei ştampile întregi. Neîmbucarea ştampilelor petrecute atrage nulitatea certificatelor de supralegalizare. Iată certificatul de la notarul public:
Documentul este înseriat. Fiecare pagină primeşte cîte un număr de înregistrare. Nu am ilustrat decît cu certificatul uneia din cele două pagini. Celălalt arată la fel. (de fapt, am supralegalizat două documente. în total, 4 pagini)
…şi supralegalizarea de la Ministerul Justiţiei, Biroul teritorial Hiroşima.
După denaturare mi-au atras atenţia numerele de înregistrare de la notarul public. 108 (şi următoarele). Iar asta, în prima decadă a lunii mai. Astfel, mi-am făcut o imagine despre cît de des se apelează la notariatul public. După ce că e un singur notariat public la un milion de locuitori, mai arde şi gazul. De regulă, la notariatele publice se retrag judecători zguduiţi de sentinţe de condamnare la moarte. Puţini rezistă în sistem după ce dau un asemenea verdict. De aceea li se face cîte un loc de amakudari, la aer condiţionat. Nu se intră decît cu appointment, pentru a nu se afla scorul meciului la care se uită notarul public.
Cum ziceam, am mai primit trei numere consecutive, pentru celelalte 3 pagini (certificate nefigurate aici). Aşadar, notarul public autentifică în medie circa o pagină pe zi. 4 pagini am adus doar eu la supralegalizare. Ca prostul.
Dacă notarul public arde gazul, să vedem Biroul Teritorial al MJ ce face. (Suntem tot în luna mai a anului 2003):
Ha, ha, ha! Aşa-i că vă vine să rîdeţi? Prin comparaţie, notarul public e fruntaş pe ramură. Va să zică, am supralegalizat şi superlegalizat două documente, şi am devenit astfel vecin de opis cu Mazda şi Ford, cu Boeing şi Mitsubishi Heavy Industry, cu Zenekon, cu Hitachi, cu Sharp, cu Prefectura Hiroşima (cînd o fi legalizat vreun teritoriu smuls mării) iar cu voia dumneavosatră, ultimul pe listă, Marius Mistreţu a dăruit masa cu patru pagini. Pentru ce? Pentru ca o matracucă de la primăria sectorului 2 să-mi trimită reprezentantul la plimbare, fără ca cel puţin să-i dea o motivaţie la mînă. Sau măcar o îndrumare către vreun mînuitor de apostilă de la Haga. Aţi mai văzut atîta mîrlănie şi dispreţ din partea statului român? Desigur. Zilnic.
–––––––
(*)
Noroc,
Iar ai pornit la cruciade…
M. a dat certificatul romanesc aici [în Japonia n.m.], insa netradus de nimeni, si nu i s-a cerut versiunea japoneza. Cind ne-am casatorit [întîi n.m.] in Romania, ni s-a cerut traducere autorizata la kosekitohon al ei, si a trebuit sa ne-o faca o doamna baba de la Bucuresti, care e autorizata de amabasada si
recunoscuta chipurile de statul roman. Imi pare rau ca nu mai tin minte alte amanunte, au trecut 10 ani.
Alt exemplu:
….- a mers ea singura la primarie si s-a casatorit cu mine japonezeste,
subsemnatul in absentia. Stiu ca a trebuit sa completeze zeci de hirtii si chestionare [dar nu să alerge n.m.], cred ca le-a dat si certificatul din Romania, insa apostila nu am avut. De ce?
(**) am avut ocazia de a prezenta şi autorităţii de imigraţie cîteva documente româneşti, ce priveau terţe persoane. Le traduceam conţinutul, puneam ştampila personală şi gata.
● Lăcomia depopulează România
Deşi, retoric, e nerecomandabil, am început cu concluzia. O concluzie cu gust coclit, pe care sunt sigur că o veţi împărtăşi şi voi, după lectura rîndurilor de mai jos. O concluzie virtual înfricoşătoare pentru statul român. Pentru că e numai o chestiune de timp pînă cînd le-o vom trage peste bot deputaţilor ce întocmesc legile întru îmbuibarea (hi)steroidelor lor neveste şi futeuze notărese. Dar, ca să n-o mai lungim, intru direct în subiect.
Transcrierea în România, a unei căsătorii încheiate în altă ţară
Preiau de pe saitul primăriei din Satu Mare. Ne vedem mai tîrziu, după ce parcurgeţi textul. (Care nu leşinaţi între timp.)
Doamnelor şi domnilor, proceduraaaa!:
Actele necesare
* adeverinta de cetatenie, pentru cetatenii români cu domiciliul legal în strainatate si care nu pot face dovada cetateniei române, adeverinta se elibereaza de catre SERVICIUL DE CETATENIE de pe linga Ministerul Justitiei, Bucuresti Str. Petofi Sandor Nr. 47 Sectorul 1;
* adeverinta privind ultimul domiciliu din tara, pentru cetatenii români cu domiciliul legal în strainatate
* eliberata de Biroul Evidenta Informatizata a Persoanei a municipiului Satu Mare
* xerocopie a cartii de identitate sau a buletinului, petru cetatenii români cu domiciliul în mun. Satu Mare
* adeverinta din care sa rezulte cum figureaza în Registrul Permanent de Evidenta Populatiei eliberata de Biroul Evidenta Populatiei de la ultimul domiciliu avut în tara( în situatia în care solicitantul se legitimeaza cu pasaport românesc expirat sau cu titlu de calatorie)
* certificatul sau extrasul de casatorie original apostilat conform conventiei de la Haga
* copie xerox legalizata a certificatului de casatorie sau extrasului de casatorie
* traducerea în limba româna de catre un traducator autorizat român a certificatului de casatorie sau extrasului de casatorie legalizata de catre un notar public din România
* declaratie legalizata la un notar public din România în situatia în care sotii si-au pastrat numele de familie anterioare, le-au reunit sau sotul a luat numele de familie al sotiei sau în cazul în care numele de familie purtat de catre soti pe timpul casatoriei NU este înscris în certificatul de casatorie
* declaratie legalizata sau apostilata conform conventiei de la Haga cand este data in fata unui notar public strain, în situatia în care sotii si-au pastrat numele de familie anterioare, le-au reunit sau sotul a luat numele de familie al sotiei sau în cazul în care numele de familie purtat de catre soti pe timpul casatoriei NU este înscris în certificatul de casatorie
* certificatele de nastere ale sotilor în copii xerox
* sentinta de divort, ramasa definitiva si irevocabila (daca este cazul) + copie xerox + traducerea în limba româna legalizata- apostilata conform conventiei de la Haga
* certificatul de deces al fostului sot, în cazul în care solicitantul a mai fost casatorit (daca este cazul) traducerea în limba româna- legalizata a acestora(sentintei de divort, sau certificat de deces)
* procura speciala de reprezentare la serviciul Stare Civila si la Biroul Evidenta Informatizata a persoanei Satu Mare, în vederea transcrierii certificatului de casatorie din strainatate în actele de stare civila române si a obtinerii a unui certificat de casatorie românesc, în cazul în care nici unul dintre soti nu poate depune cererea personal sau timpul de sedere în tara este mai scurt de 60 zile de la data înregistrarii cererii;
* timbre fiscale în valoare totala de 1 leu RON.Procura se legalizeaza de catre:
1. un notar public din România,
2. fie de oficiile diplomatice ale României din tara de resedinta a solicitantului ;
3. sau întocmite de notari publici straini si supralegalizate, conform Conventiei de la Haga din 5 octombrie 1961 la Tribunalul din localitatea de domiciliu din strainatate;Observatii(cazuri speciale)
1. În situatia în care, unul dintre soti – cetatean român, a contractat o casatorie anterioara, în urma careia a dobândit numele de familie a celuilalt sot, nume cu care a intrat în urmatoarea casatorie, va fi obligatoriu sa se înregistreze întâi aceea casatorie si desfacerea acesteia prin divort sau decesul sotului.
2. Daca unul dintre soti, cetatean român si-a schimbat în orice mod numele de familie sau prenumele, altfel decât sunt ele înscrise în actele de stare civila române, persoana va trebui mai întâi sa solicite aprobarea înscrierii în actele de stare civila române, pe baza actelor originale de schimbare a numelui sau prenumelui, apostilate conform conventiei de la Haga, a schimbarilor intervenite cu privire la nume si prenume, cererea se depune la primaria care are în pastrare actul de stare civila ce se cere a fi modificat;
3. În cazul unei casatorii încheiate în strainatate care nu a fost transcrisa în registrul de stare civila de la ultimul domiciliu al cetateanului român cu domiciliul legal în strainatate si care, s-a desfacut prin divort sau prin decesul sotului, înregistrarea acesteia prin mentiune, se va face la primaria unde este înregistrat actul de nastere al persoanei în cauza, fie personal, prin împuternicit.Actele necesare:
certificatul sau extrasul de casatorie în original;apostilat conform conventiei de la Haga
copie xerox legalizata;
traducerea în limba româna legalizata;
copii ale certificatelor de nastere ale sotilor;
sentinta de divort originala;apostilat conform conventiei de la Haga
copie xerox legalizata a sentintei;
traducerea în limba româna legalizata a sentintei;
sentinta Tribunalului românesc competent, de recunoastere a sentintei straine de divort- definitiva si irevocabila, conform legii nr. 105 / 1992;Dupa caz, daca casatoria s-a desfacut prin decesul sotului:
certificatul de deces original;apostilat conform conventiei de la Haga
copia xerox legalizata a certificatului de deces;
traducerea în limba româna a certificatului de deces;Daca în continutul certificatului de casatorie nu exista rubrica privind numele de familie al sotilor dupa încheierea casatoriei, se va anexa si o declaratie legalizata notarial din care sa rezulte ce nume de familie poarta pe timpul casatoriei persoana care solicita înregistrarea casatoriei si a desfacerii acesteia prin divort sau prin decesul sotului;
Aceeasi declaratie legalizata cu privire la numele de familei este necesara si în cazul în care, în sentinta de divort straina nu se face mentiune expresa cu privire la numele de familie al sotilor dupa desfacerea casatoriei.
copii xerox ale pasaportului românesc si strain ale persoanei interesate;
timbre fiscale în valoare de 1 leu RON.În cazul în care pasaportul românesc al persoanei interesate este expirat, trebuie sa se faca dovada ca solicitantul mai are înca cetatenie româna- pe baza Adeverintei de cetatenie eliberata de SERVICIUL DE CETATENIE de pe linga Ministerul Justitiei Bucuresti, precum si Dovada eliberata de Biroul Evidenta Informatizata a Persoanei de la ultimul domiciliu avut în tara, din care sa rezulte datele personale ale solicitantului;
Nota:
Procura de reprezentare, declaratiile, traducerile actelor si legalizarea acestora se pot face:la notariatele publice române sau la reprezentantele diplomatice ale României din tara de resedinta a solicitantului, fie la notari publici straini, caz în care, procura, declaratiile, copiile xerox legalizate si traducerea documentelor în limba româna, se vor supralegalizata conform Conventiei de la Haga din 5 octombrie 1961.
Lipseşte wassermanu’? Deh! O scăpare a legiuitorului. Dar nu-i nimic, se rezolvă, ca de obicei, improvizat. Printr-o ordonanţă de urgenţă. Oricum, suspendarea Preşedintelui de către Parlament e o procedură mult mai simplă. E floare la ureche pe lîngă ce vă aşteaptă pe voi, dacă veţi avea nesăbuinţa să „intraţi în legalitate”. Mai bine fugiţi cît mai departe. Hawaii, e OK.
După cum vă puteţi da seama, textul legii e întocmit pentru a vă mulge de bănuţi. Descalificant pentru statul român este că „umblă cu Haga-n gură”. (Cuvîntul „Haga” apare de 9 ori.) La fiecare colţişor vă aşteaptă cîte un organ cu reteveiul ridicat. Ceea ce s-a vrut o simplificare, a devenit o şicană în plus. Cînd auziţi de Haga, înseamnă că cineva vă aşteaptă precum o plantă carnivoră, să vă înhaţe banii şi timpul.
În fapt, Convenţia de la Haga (CH) e o interfaţă ce are ca scop unificarea supralegalizării documentelor. Evitarea dublei legalizări. Cu alte cuvinte, dacă un document este tradus şi legalizat în alt stat, el este automat şi obligatoriu recunoscut de către statul recipient, dacă documentul are apostila. (detalii într-o postare viitoare). Cum ziceam, CH este o platformă minimală de drept internaţional privat, ce face posibilă recunoaşterea într-un stat, a unui document emis de alt stat, chiar dacă cele două state se află în conflict, armat, să zicem.
Dacă CH este o platformă minimală, care e cea maximală? În virtutea suveranităţii, niciun stat nu este obligat să pretindă apostila pentru a recunoaşte un certificat de căsătorie (CC). El poate fi recunoscut şi fără supralegalizări şi fără apostilă. Cu alte cuvinte, este loc şi de mai simplu. Şi adesea e MUULT mai simplu decît procedura asistată de toată Haga pe care statul român v-o vîră pe gît.
Este şi cazul Japoniei. Atunci cînd un cetăţean român de pildă se duce la o primărie din Japonia cu un CC românesc să-l transcrie, nimeni nu-i cere apostilă. Nici măcar traducerea la vreun traducător autorizat. Nici măcar legalizarea traducerii sau a vreunei copii la notariat. Legalizarea oricărui document conex o face funcţionarul de la ghişeu. De-aia e acolo. Să ia act (şi actele) de voinţa suverană a două persoane fizice şi mature, cu drepturi fundamentale depline. Cetăţeanul român îşi poate traduce singur conţinutul CC, semnează cum că răspunde pentru acurateţea traducerii şi cu asta, basta. E doar interesul lui ca traducerea să fie corectă. Aşadar, înaintea oricărui traducător autorizat, are prioritate titularul. Cetăţeanul este o instituţie. Nu numai în vorbe, ci şi în fapt. (nu şi în România).
La primărie, totul durează 15 minute, şi costă cam 600 sau 800 yen (cca. un pol). E drept, se poate întîmpla ca, odată cu transcrierea CC, să fie nevoie şi de proceduri conexe, cum ar fi, înfiinţarea unui nou registru de stare civilă. (detalii într-o postare ulterioară). Sau eliberarea unui buletin de identitate pentru străini, pentru soţul român. Într-un asemenea caz, e posibil ca procedura să dureze spre 20 de minute. Poate chiar 25. Dar nu mai mult. Nu are toate actele gata? Nu-i nimic. Cetăţeanul le poate trimite ulterior prin poştă, chiar dacă locuieşte vizavi de primărie. Funcţionarii de acolo chiar recomandă ca documentele lipsă să fie trimise prin poştă, pentru că în felul acesta îşi pot administra timpul mai bine. Dispare o sursă de stres: cetăţeaunul care care se uită la ceas (de obicei şezînd).
Aşadar, am văzut cum e în altă ţară. Am văzut că statul român e ÎN RĂZBOI PERMANENT CU TOATE ŢĂRILE. În primul rînd, în război cu propriii cetăţeni. Am văzut că pentru România suverană, Japonia este un fel de colonie de mîna a paişpea, din moment ce transcrierea Ja-Ro cere obligatoriu apostilă de la Haga, iar invers, nu. Vă propun să revenim la procedura românească de transcriere.
Numai la o privire superficială (nici eu n-am stat să „psihanalizez” întregul delir al legiuitorului) am descoperit vreo două cercuri vicioase. Cetăţeanul rămân, pe teritoriul românesc, dacă are paşaportul românesc expirat, este trimis la Bucureşti, în Str. Petofi Sandor Nr. 47, ca să obţină dovada că e ceţean român, după care se întoarce la Satu Mare (1300Km dus-întors). Întrebarea e, cîte amenzi de la tablagii va încasa cetăţeanul pentru că umblă cu documentele de identitate expirate? (*)
Oare e cazul să vă arăt şi altă dovadă de ticăloşie a legiuitorului? Ce umilinţă mai mare pentru cetăţeanul român puteţi imagina? Vă pot arăta, dar într-un post pe altă temă.
Aşadar, legiuitorul a gîndit procedura astfel încît cetăţeanul s-o ia la sănătoasa ca din puşcă, cu teancul de chitanţe, eventual cu CC în mînă (nu e sigur) dar sigur cu buzunarele fluturînd, şi tîlhărit de vreo cîteva săptămîni din viaţa sa. Merită deranjul? După mine, hotărît, NU!
Ce e de făcut?
Acuma, sfatul meu este să refuzaţi cu obstinaţie să transcrieţi CC în România. Chiar dacă vreun consul vă sfătuieşte că ar fi bine să… c-o fi c-o păţi, că altfel, statul nu vă eliberează paşaport nou dacă nu…etc. Refuzaţi! Spuneţi că nu e nevoie de transcriere, aşa cum şi eu am spus, şi pînă la urmă, paşaportul mi-a fost eliberat. Dacă chiar vă pun beţe în roate cei de la paşapoarte, atunci, bombardaţi toate instituţiile statului cu mailuri. Arătaţi nemernicia. La o adică, faceţi-vă naturalizarea în statul de reşedinţă. Dacă vă pun piedici şi la descetăţenire, pentru idei, căutaţi pe blogul acesta semnificantul: „descetăţenire”. Sub nicio formă nu se justifică procedura nesimţită de transcriere a CC în România. Ea depăşeşte orice imaginaţie. Este o probă de atitudine primitivă, de rea-voinţă, o atitudine vădit monopolistă şi resentimentară din partea legiuitorului. (detalii în alt post)
Lăsaţi-i cu buza umflată. Cînd vă căsătoriţi în alt stat, păstraţi-vă numele de fată. În felul acesta, nu vă vor putea agăţa în niciun fel în concasorul de nervi citat mai sus.
De fapt, refuzul vostru de a transcrie căsătoria în România aduce o pagubă mai mare sau mai mică statului român. Nici măcar imbecilul legiuitor nu a putut prevedea că lăcomia lui îi va surpa însăşi baza lui de existenţă. Se bucură acum că v-o trage, sau v-a tras-o, dar voi i-o puteţi trage mai usturător. Un cetăţean român trăitor înafară, dar care are moştenitori în România, atunci cînd va muri, averea lui va putea fi mai greu de repatriat. Pus în faţa unui labirint kafkian, în loc să-şi repatrieze averea, cetăţeanul român trăitor în alt stat, va prefera mai degrabă să-şi expatrieze moştenitorii. În timpul vieţii. Astfel, treptat, România va sărăci şi în bani, şi în populaţie.
Căpşunarul, unchiul din America nu se vor repatria. Cînd „unchiul din America” va muri, capsomanul funcţionar român de la Starea Civilă îi va face moştenitorului tai-tai! de la Otopeni. Îşi va cumpăra apoi pe drum un Cico, şi se va opri în faţa Guvernului să protesteze că i-a tăiat 25% din salariu. Oho, să vedeţi cînd îi va tăia 70%! Aşadar, domnilor socialişti, vreţi să menţineţi şi să întocmiţi în continuare legi cu caracter vădit duşmănos, în folosul plutocraţiei voastre socialiste? Nicio problemă! În final, nu veţi ajunge decît să staţi la coadă la butelie. Pe cartelă.
Domnilor legiuitori
Luaţi exemplul Japoniei. (Mult mai subtilă şi mai rafinată decît voi, cînd vine vorba de a încasa bani.) Lăsaţi oamenii să-şi transcrie ce acte vor. Nu le mai puneţi piedici, că tot voi veţi fi păgubiţi. Dacă nu voi, beizadelele voastre. Dacă nu ele, nepoţii voştri. Dacă nu mă ascultaţi, a voastră va fi mocirla. Şi mormanul de moloz.
Temă pentru acasă
Încercaţi să reprezentaţi grafic traseele documentelor. Vedeţi dacă înţelegeţi ceva.
Încercaţi să traduceţi în bani toată tevatura, în fiecare din ipotezele prevăzute de lege.
Determinaţi punctele în care cetăţeanul este pus în insecuritate juridică. Încercaţi să aflaţi ce e în sufletul lui.
Determinaţi prevederile insultătoare umilitoare şi jignitoare la adresa cetăţeanului. E simplu. Puneţi-vă în locul lui.
–––––––––-
(*) Căutînd un argument speculativ suplimentar, în sprijinul relaxării condiţiilor de eliberare a unui paşaport CRDS, am imaginat o situaţie extremă:
Un cetăţean român, rezident în Coreea de Nord e băgat la puşcărie (nici nu e greu). La ieşire constată că are paşaportul expirat. Nu se poate deplasa pînă la ambasada din Phenian fără să fie din nou arestat pentru circulaţie fără documente de identitate valabile. Aşadar, în lipsa unui desant, situaţia nu are ieşire.
Iată că prin exemplul marcat mai sus, statul român îşi poate abandona cetăţenii chiar şi pe teritoriu românesc (!), ceea ce, recunosc, legiuitorul a fost mai diabolic la nivel practic, decît mine la nivel speculativ.
● Din nou despre maidanezii din primăria Bucureştilor
Tocmai am primit un răspuns de la Avocatul Poporului -căruia îi mulţumesc şi pe această cale – în problema maidanezilor. Vă sfătuiesc să renunţaţi la lenea valahă şi să tăbărîţi cu reclamaţii la primăria Bucureştilor. Iată şi temeiurile legale pe care vă puteţi sprijini reclamaţia Ataşez răspunsul AvP. Găsiţi acolo numele grangurului din primărie pe care trebuie să-l luaţi drept ţinta 3 alergătoare.
.
● În Republica Moldova, statul apără mai bine dreptul de a alege
Scuze
Îl rog pe Preşedintele Băsescu să mă ierte pentru folosirea unui fragment dintr-o corespondenţă privată, fără acordul său, însă am nevoie de el pentru a arăta ceva de interes public.
Republica Moldova, chiar şi în regimul Voronin, a permis votul în baza actelor de identitate expirate. Cu toate astea, nu mai departe, la alegerile din 29 iulie 2009, comentatorii politici din România s-au lăsat orbiţi de propria lor interpretare, unilateral-politică, statolatră şi niţel pricinoasă. Niciunul, nici măcar Preşedintele, nu a remarcat că rezultatul votului în baza actului de identitate expirat nu putea fi influenţat în mod semnificativ. Iar rezultatul final a dovedit-o. Dar, desigur, nu acesta este „pointu” meu, ci faptul că guvernul Filat este mult mai hotărît să edifice în R.Moldova un stat al cetăţenilor, în timp ce guvernul Boc continuă linia plutocrată a confederaţiei latifundiar-sclavagiste, instituită de Parlament. România e un stat intolerant şi dispreţuitor cu cetăţenii săi cînd e vorba de garantarea drepturilor fundamentale, dar tolerant şi degrabă protector cu mafia sectară (trans)partinică.
Îi scriam Avocatului Poporului:
–– Original Message ––
From: Marius
To: avp(la)avp.ro
Sent: Wednesday, July 29, 2009 4:23 PM
Subject: In Moldova se voteaza cu bultinul expirat
Stimaţi domni,
Ascult la Radio Europa Liberă, emisiunea Moldova la ora 7. Într-o corespondenţă din Chişinău, Valeriu Caţer transmite: „moldovenii pot vota în baza buletinelor de identitate şi a paşapoartelor, chiar EXPIRATE. Ba, chiar şi a paşapoartelor de tip sovietic.”
Compar. Dacă eu am fost împiedicat să votez în baza unui paşaport expirat la alegerile europene, cum aş putea crede că România îmi apără drepturile cetăţeneşti? Ce fel de stat este România? Vă rog, răspundeţi-vă privind în oglindă.Cu stimă,
Marius Mistreţu
Hiroşima
Răspunsul AvP a venit prin poştă:
Acelaşi lucru i l-am împărtăşit şi Preşedintelui într-un mail. Răspunsul nu a întîrziat:
–– Original Message ––
From: Basescu Traian
To: Marius
Sent: Friday, August 07, 2009 2:06 AM
Subject: Re: 6 august 1945, 6 august 2009
Buna seara Marius,
(…) …cu privire la actele expirate si comparatia pe care o faceai cu lejeritatea acordata de autoritatile Republicii Moldova in utilizarea oricarui tip de act – inclusiv expirat din punct de vedere al valabilitatii – pentru participare la vot (…) – iti voi exprima parerea mea :
– in nici un stat civilizat, un act expirat nu mai poate fi utilizat decit pentru prelungirea lui;(*)
– in R. Moldova s-a dat aceasta derogare pentru ca era in interesul puterii de la Chisinau ca oamenii din mediul rural sa mearga la vot, iar aici exista cel mai mare numar de buletine expirate ;
Bineînţeles, încăpăţînat, iar am răspuns obraznic:
–– Original Message ––
From: Marius
Cc: Basescu Traian ;
Sent: Friday, August 07, 2009 11:47 AM
Subject: Scuze si lamuriri
(…)…vă rog să observaţi că principiul conform căruia, în R.Moldova, a fost posibil votul în baza unui act de identitate expirat, este neutru în raport cu rezultatul alegerilor. Aşa cum votanţii comuniştilor au putut folosi derogarea cu pricina, în aceeaşi măsură, emigranţii moldoveni, susţinători statistici ai părţii opuse, au beneficiat de aceeaşi derogare. Aşadar, principiul este generos. Eu însumi am beneficiat de el, cînd mi-am reînoit o viză de şedere în Japonia. Pentru ilustrare, vă pot trimite o fotocopie.(…)
Azi am găsit un nou motiv să cred că R.Moldova stă mai bine la capitolul dreptul de vot decît România. Iată:
EDIT––––––––
(*) Îl voi contrazice pe Preşedinte în următorul articol. Fiţi pe fază!
● Mic îndreptar de gherilă cîrciumar-cetăţenească
La 20 de ani de la abolirea proprietăţii socialiste, constat că statul continuă să cultive arbitrariul, ineficienţa şi falimentul. Nu, nu e vorba despre salarii şi pensii, ci despre cum sunt sugrumaţi micii comercianţi prin hîrţogărie, control, supracontrol şi extorcare de şpagă. De aceea, încerc să le arăt victimelor, şi potenţialelor victime, cum trebuie să se protejeze într-un mod nemafiot, singura cale ce le oferă şansa de a se putea privi în oglindă fără silă de sine.
Fiţi vicleni şi calmi
Dacă OPC/ poliţia sanitară (numite mai jos Organul/ Organele) vă poate sancţiona pentru neîndeplinirea normelor legale, nu există nicio normă legală care să interzică supraprotecţia consumatorului, sau igiena excesivă. Vă voi arăta cam ce aş face dacă aş fi cîrciumar în România, iar nu în Japonia (unde calamitatea nu există).
Fiţi ofensivi, legalişti şi politicoşi
Războiul începe cu o notificare. Scrieţi-le Organelor că, din respect şi grijă necontenită pentru sănătatea consumatorului, aţi hotărît să întăriţi regulile de igienă în spaţiile de producţie şi aţi întocmit un regulament strict pentru personalul angajat. Menţionaţi că, la cerere, îi puteţi trimite Organului un exemplar, după ce suma de 150 lei vă va fi virată în contul…(şi daţi numărul pe bune). În cazul în care nu există articol de calculaţie în bugetul Organului, nu e nicio problemă, scrieţi acolo că veţi instrui Organul ori-de-cîte-ori va veni în control. Gratis. Depuneţi notificarea la registratură, sau trimiteţi-o printr-un serviciu poştal special, înseriat, jurnalizat, dar cereţi să vă fie comunicat via e-mail (pentru economii bugetare) numărul de înregistrare al notificării. Păstraţi probele, pentru că ele vor fundamenta toate contestaţiile şi întîmpinările pe care le veţi face ulterior.
Marcaţi-vă teritoriul şi construiţi linii de apărare. Minaţi terenul.
Regulamentul de acces va fi afişat la toaletă, sau chiar pe coperta a IV-a a meniului, pentru a fi cunoscut şi de clienţi, şi va arăta cam aşa:
1. Nicio persoană străină, ce nu prezintă încredere, nu are voie să intre în bucătărie, în bar şi în spaţiile de depozitare a alimentelor şi băuturilor, decît dacă toate condiţiile de la art.4 au fost îndeplinite.
2. Patronul, bucătarul (şef) de tură, sau, după caz, responsabilul cu igiena, sunt singurii în măsură să hotărască care persoane sunt de încredere. Angajaţii sunt persoane de încredere.
3. Reprezentanţii Organelor sunt excluşi apriori din categoria persoanelor de încredere. (nu vă temeţi să discriminaţi. e jurisdicţia voastră.)
4. Condiţii de acces:
a) Organul trebuie să aibă ordin valabil de control. Dacă Organul nu poate prezenta ordinul, sau în ordin nu e specificat obiectul controlului, ci stă scris numai „de rutină”, sau formule vagi, se refuză accesul.
b) Organul trebuie să aibă ecuson, să prezinte legitimaţia de serviciu şi buletinul de identitate. Documentele de la 4.a) şi b) vor fi fotocopiate şi restituite Organului.
c) Organul trebuie să prezinte aviz epidemiologic nominal, nu mai vechi de 14 zile calendaristice. Documentul original va rămîne în cîrciumă.
d) Organul trebuie să fie echipat cu: cizme, halat alb, şapcă, mască filtrantă şi mînuşi chirurgicale, toate sterile. Înainte de folosire, echipamentul va fi prezentat de către Organ, responsabilului cu igiena, care va verifica dacă: pungile de polipropilenă sunt închise ermetic şi dacă au inscripţia: STERILIZAT CU ETILENOXID (data…). Echipamentul steril va fi însoţit de un certificat de sterilitate în limba română, plus traducerile legalizate, în limbile chineză şi irlandeză(*).
e) În spaţiile enumerate la art.1, Organul nu va avea voie să poarte obiecte personale ca: telefon celular, aparat foto, unelte de scris şi similarele etc.
f) Dacă condiţiile de la art. 4 d) nu sunt îndeplinite, se va recurge la soluţia alternativă de protecţie. Organul va îmbrăca echipamentul, nesteril, după care va fi expus la o lampă bactericidă de 40W, în norma de eficacitate. Expunerea Organului la UV va fi cît hotărăşte responsabilul de tură, dar nu mai mică de 10 minute din faţă şi alte 10 minute din spate(**).
5. Dacă Organul forţează pătrunderea în spaţiile enumerate la art.1, fără a fi îndeplinit condiţiile din regulament, va fi imobilizat şi se va chema Poliţia şi, după caz, una, două, televiziuni. Dacă Organul devine violent, imobilizarea poate fi făcută şi prin ameninţarea cu jungherele şi satîrul din dotare.(***)
6. Poliţia este considerată Organ şi se va supune regulamentului de acces. Dacă condiţiile nu sunt îndeplinite, procesul verbal de constatare va fi întocmit oriunde, dar nu în spaţiile enumerate la art.1.
––––––––
Nu uitaţi! Ultima redută e bucătăria. Dacă sunteţi mămăligoşi şi îi lăsaţi să intre acolo, sunteţi terminaţi. Aşadar, totul pînă la uşa bucătăriei! Pentru asta trebuie ca voi înşivă să credeţi în regulamentul pe care l-aţi întocmit. Zeul vostru e clientul. Pe el îl apăraţi.
––––––––
Arătaţi-le că nu sunt bineveniţi. Politicos, dar ferm. Toleranţă zero.
Prima întrebare va fi: aţi venit în control, sau să consumaţi ceva? În funcţie de răspuns, puteţi continua. Dacă sunt în control, îi ţineţi la uşă şi urmaţi procedura de la art.4 a) şi b), după care îi trimiteţi la toaletă să citească regulamentul de acces, apoi îi puneţi să semneze o hîrtie cum că au luat la cunoştinţă de prevederile regulamentului. Vă puteţi scuza că sunteţi nevoiţi să aplicaţi reguli atît de stricte, dar desigur, nu Organul prezent e de vină, ci, în trecut aţi avut parte de prea multe controale făcute de jeguri umane şi de jigodii de inspectori, bla bla bla. Aţi prins ideea.
Următoarea întrebare: unde aţi parcat maşina? Dacă au parcat-o în parcarea cîrciumii, sub pretextul că au venit la o cafea, iar mai tîrziu se răzgîndesc, după ce le faceţi nota de plată şi le încasaţi banii, le spuneţi că, dacă vor control, întîi să-ş mute automobilul în altă parte, şi să aducă bonul de parcare ca dovadă că nu împiedică accesul în zonă. Pînă atunci declaraţi că nu cooperaţi. Nu au dreptul să obstrucţioneze accesul clienţilor. Spuneţi că noile dispoziţii de la primărie îi obligă pe prăvăliaşi să facă ordine în circulaţia din faţa cîrciumii, că maşinile de aprovizionare şi intervenţii minore au accesul restricţionat în zonă, şi că maşina Organului nu face excepţie. Prin obturarea accesului, sunt lezate atît interesul public, cît şi interese private legitime. Chemaţi poliţia în caz de refuz. Chemaţi poliţia direct, dacă Organul a parcat pe carosabil/ trotuar, în vecinătatea apropiată a cîrciumii, sau dacă e semnul „oprirea interzisă”. Dacă Organul vă spune că a venit pe jos, îl puneţi să vă arate contorul de paşi de la brîu. Dacă declară că a venit cu autobuzul, îi cereţi să vă arate abonamentul. Dacă spune că a venit cu bilet, cereţi-i să să vă comunice numele şoferului. Dacă refuză, înseamnă că a venit cu automobilul şi a parcat neregulamentar. Dacă vreţi, îi puteţi refuza intrarea în cîrciumă, pretextînd că e închis pentru igienizare, că aveţi crîşma închiriată că, că, că,…
Organizaţi ambuscade.
Dacă nu aveţi încotro, şi-i primiţi, spuneţi-le calm, enigmatic că, dacă vor, le puteţi da şpagă, dar anunţaţi-i şi că tot ce spun şi tot ce fac se transmite pe internet în timp real, şi totodată imaginea şi sunetul se tezaurizează undeva. Tehnic, nu e mare scofală, dar puteţi şi blafa la o adică. Nu au de unde şti ce sîrme aveţi voi în cîrciumă. Dacă apucă să scrie vreun proces verbal, nu-l semnaţi. Contestaţi tot, arătînd că voi pierdeţi bani din cauza lor, şi de aceea nu mai încasează fiscul destul. Acuzaţi-i de hărţuire, de tulburare de posesie, de extorcare, de sabotaj (****) de lipsă de patriotism, că v-au murdărit toaleta cînd au citit regulamentul de acces, că nu s-au spălat pe mîini, că au unghiile murdare, că le pute gura, acuzaţi-i de ce credeţi voi. Faceţi gura mai mare ca Vadim.
Mă bazez pe imaginaţia voastră în exploatarea reliefului şi a climei. Eu nu am avut nevoie de prea multă pentru a scrie rîndurile de mai sus. Orice piedică imaginabilă a fost deja gîndită şi e aplicată sistmatic de conţopiştii de stat, în cîrdăşie cu parlamentarii. Rămîne doar să orientaţi ţepuşele invers.
––––––––––-
Mulţumiri
Le rămîn dator domnilor: Dorel, Radu, Br3b, TOG, Marcel, eu, tu şi Ovidiu, Joness ş.a., pentru: făină, drojdie, apă şi sare. Eu doar am frămîntat, lăsat la dospit şi copt.
––––––––––-
(*) Motivaţi că urmează să angajaţi doi bucătari neromâni. Multiculturalism, nu? 🙂
(**) Dacă prin absurd Organul ajunge pînă acolo, îl ţineţi la UV pînă i se albeşte corneea. Nu vă poate reclama că nu i-aţi dat ochelari, pentru că s-ar face de rahat. Ce fel de inspector e ăla care nu ştie că ultravioletele sunt nocive?
(***) Pe terenul vostru, tăria regulamentului este imediat sub Constituţie.
(****) sabotajul poate fi uşor demonstrat statistic. Frecvenţa toxiinfecţiilor alimentare creşte direct proporţional cu frecvenţa controalelor, ceea ce duce la concluzia că infecţii inspectori sunt purtători de agenţi patogeni.
Domnilor Blaga şi Voinescu, salutări de la prof. Wasserman
Scrisoarea se adresează ideologilor din PDL, dar mai ales cetăţenilor umiliţi sistematic de statul român. De multe ori fără să-şi dea seama de înjosirile la care sunt supuşi.
Preambul
Stie cineva ce analize trebuie facute pt cununia civila? Si unde se pot face mai rapid?
faci numai analize de sange( la policlinica) cu bilet de trimitere de la medicul de familie.si nu dureaza decat o zi (asa a fost la noi acum 3 ani) si a trebuit sa scrie CLINIC SANATOS.
Aveti idee cam cat se da spaga pt 2 persoane?
(de pe forum adunate)
Stimate domnule Blaga, stimate domnule Voinescu (ambii, numiţi mai jos Statul)
Încep direct, prin a cita din Codul familiei: Art. 10
Casatoria nu se va incheia daca viitorii soti nu declara ca si-au comunicat reciproc starea sanatatii lor. In cazul in care, prin lege speciala, este oprita casatoria celor suferinzi de anumite boli, se vor aplica dispozitiile acelei legi.
După cum vă puteţi da seama, viitorii soţi trebuie să-şi declare reciproc, necondiţionat şi public deplinătatea sănătăţii fizice. Pînă aici e OK, din moment ce căsătoria are la bază încrederea reciprocă şi respectul reciproc.
Întrebări:
・Dacă persoana umană are personalitate juridică, aşa cum DUDO afirmă, de ce trebuie ca soţii să aducă şi acte doveditoare (numite mai jos condiţia Wasserman), din moment ce au declarat sub sancţiunea (penală) de fals în declaraţii că sunt sănătoşi?
・Dacă două persoane au încredere şi se respectă reciproc, de ce Statul nu le acordă aceeaşi încredere şi acelaşi respect? De ce Statul ne consideră apriori sifilitici, sculamentişti, ofticoşi şi fără de cuvînt?
・Ce apără statul? Sănătatea populaţiei? Cum? Zootehnic-veterinar?
・Dacă obligă soţii să aducă dovezi pentru starea de sănătate, de ce Statul nu obligă şi concubinii să facă acelaşi lucru? Nu credeţi că, din acest punct de vedere, e mai fără dureri de cap ca oamenii să nu se căsătorească?
Observ că Statul este preocupat mai mult de starea de sănătate fizică a oamenilor decît de intergritatea Nevăzutelor din ei. Deşi indivizii afirmă solemn, şi semnează, cum că sunt sănătoşi, Statul nu-i crede pe cuvînt.
・Ce fel de stat e acesta? Pînă unde îşi permite statul să intre cu bocancii în viaţa privată a oamenilor?
Domnilor, aboliţi condiţia Wasserman! Prezumarea falsului în declaraţii atrage umilirea cetăţeanului. Prin aceasta lezaţi însăşi esenţa căsătoriei: anume, asocierea civilă liberă. Dacă soţii vor să-şi susţină prin acte starea de sănătate, nu au decît să-şi arate unul altuia buletinele de analiză. Statul nu are dreptul să tragă cu ochiul în relaţia dintre două persoane majore. Aşadar, prin negarea unei subsidiarităţi, intruziunea statului în viaţa privată este imorală şi lezează demnitatea umană. Îndrăznesc să speculez: dacă o ţineţi tot aşa, ziua în care normele legale de eugenie ne vor dicta pînă şi poziţia de coit* este mai aproape decît credeţi.
În acest tablou, e firesc ca Statul să nu aibă alt rol decît cel de a lua act de voinţa suverană a protagoniştilor. Condiţia Wasserman nu are ce căuta. Ea lezează pudoarea într-un mod mai barbar decît dansul nupţial cu cearşeaful însîngerat. Menţine o redundanţă administrativă ce perverteşte moravurile prin întreţinerea unui altar închinat sfintei Şpaga.
Nu aş avea nimic împotrivă dacă denunţul penal pentru fals în declaraţii ar fi făcut, (conform art. 14 CF) de către o terţă pesoană, lezată direct sau indirect, de falsul în declaraţii al unuia dintre soţi. Dar NU de către Stat! După cum v-aţi dat seama din preambul, funcţia preventivă a condiţiei Wasserman este nulă de facto. Zero. Nada. Canci.
Spre comparaţie, în Japonia, Dreptul familiei nu are prevederi atît de umilitoare încît să pretindă dovezi obiective în chesiunile civile, altele decît identitatea şi starea civilă a persoanelor. Cu toate acestea, morbiditatea generală a bolilor cu transmitere sexuală este mult mai mică decît în România.
Nu am nimic împotrivă ca, ţinînd seama de răspunerea civilă solidară, ce decurge din starea de căsătorie, Statul să interzică apriori căsătoria persoanelor fără discernămînt. E firesc ca o persoană ce nu poate răspunde legal pentru propriile acte să nu aibă nici dreptul de a-şi extinde nerăspunderea la scara familiei. În privinţa stării de sănătate a soţilor, doar starea de sănătate mintală ar fi, în anumite condiţii, singura interdicţie pe care Statul o poate (o)pune ex ante.
Dacă mai există un minimum de demnitate în România, chem cetăţenii ce intenţionează să se căsătorească, să sesizeze anomalia Avocatului Poporului, Secretariatului General al Guvernului şi Legislativului, în nume personal. Să arate că Statul le reprimă în mod abuziv dreptul suveran de a se căsători. Ar fi un act de respect de sine în primul rînd, iar în al doilea, un act de pudoare. Cetăţenii să meargă la ofiţerul stării civile şi să-l convingă să accepte încheierea căsătoriei în baza declaraţiei pe propria răspundere. Nu au cum să piardă lupta, pentru că ea este pentru o cauză dreaptă, raţională şi morală. Chem toţi delegaţii de stare civilă să-şi recupereze demnitatea şi să încheie căsătorii în pofida normelor abuzive. Precedentul multiplicat la scară naţională va fundamenta factual viitoarea iniţiativă de abolire a condiţiei Wasserman la încheierea căsătoriei.
Doamnelor, domnişoarelor şi domnilor, drepturile fundamentale nu se cer în genunchi, ci se smulg.
Cu Dumnezeu, înainte!
––––––––––-
* O asemenea prevedere am găsit într-un tratat de sexologie, publicat în 1972. Acolo, autorul nu se sfia să scrie că poziţia normală (el deasupra, ea, dedesubt cu faţa în sus) este poziţia recomandată de Partid (în conformitate cu etica socialistă). Recomandarea nu a devenit niciodată literă de lege.
EDIT (12 august 2010):
Pe data de 4 august 2010, textul a fost preluat pe Voxpublica, de către Alin Fumurescu
Ce-ar fi dacă…? Viaţa fără Biroul de Stare Civilă
Să ne închipuim că un dezastru distruge toate arhivele de evidenţă a populaţiei şi ale birourilor de stare civilă, iar cetăţenii au cu toţii actele de identitate expirate, sau nu le au deloc. Rămîne întreagă doar arhiva informatică de evidenţă a populaţiei.
Cum va putea statul să-şi identifice cetăţenii, din moment ce nici măcar funcţionarii de la evidenţa populaţiei nu vor avea dreptul să opereze dacă au buletinul expirat? Cum va putea Executivul să organizeze alegeri, din moment ce legea de organizare (izvorul de drept) devine inoperantă? Cum va putea guvernul amenda legea de organizare a alegerilor, din moment ce nicio persoană din aparatul Executivului nu va putea dovedi că ea e ea şi că are dreptul legal să amendeze o lege? Cum vor putea parlamentarii legifera în spirit democratic, din moment ce nimeni nu va mai fi obligat să-i recunoască? Cum vor judeca judecătorii avalanşa de litigii ce vor însoţi confuzia produsă de lipsa documentelor de identitate? Orice instanţă va putea fi recuzată, din moment ce însuşi completul de judecată nu-şi va putea dovedi identitatea.
Veţi spune: e stare de urgenţă, se recurge la soluţii alternative de identificare. Corect! Aşa se şi face. Orice logistică de combatere a efectelor calamităţilor cuprinde obligatoriu cortul de evidenţă a populaţiei. Diferă doar modul de identificare a persoanei. Fiind stare de război, se procedează ca la armată. Ţi se pun întrebări la care numai tu poţi răspunde. Ca la schimbarea gărzii: parolă – răspuns. Nici nu e greu. Întreaga arhivă de evidenţă a populaţiei încape într-un stick de memorie şi poate fi folosită chiar şi offline de către autorităţi.
Acuma, dacă se poate pe timp de război, de ce, pe timp de pace, nu?
Pentru a răspunde la întrebare, să facem întîi o observaţie: pentru identificarea persoanei pe baza arhivei de evidenţă informatizată nu mai e nevoie de certificatul de naştere. Identitatea poate fi complet stabilită în lipsa lui. Constatăm că nu e nevoie să mai umblăm de la un birou la altul. Oricum, certificatul de naştere nu ţine loc de buletin de identitate. În baza lui nu se poate vota. Se pune în mod legitim întrebarea dacă într-adevăr biroul de stare civilă mai merită să fie entitate separată de evidenţa populaţiei.
Iar răspunsul este clar NU. În Japonia nu există fizic un asemenea birou. Asta nu înseamnă că nimeni nu are habar dacă o persoană este născută sau nu, dacă e căsătorită sau nu, dacă e moartă sau nu, ci că ambele funcţii sunt preluate de acelaşi ghişeu. Ca în cazul calamităţilor, cortului unic de evidenţă a populaţiei îi corespunde un ghişeu unic în primărie. Ce-o fi în spatele ghişeului (ce documente, cărei forme de administrare îi aparţine) nu mai e treaba cetăţeanului. Evidenţa informatizată a populaţiei simplifică viaţa cetăţeanului. Cetăţeanul nu e obligat să poarte talanga de identitate, nu are nevoie de certificat de naştere valabil pe viaţă. Cetăţeanul este liber, şi recunoscut de către stat în orice situaţie. Chiar şi după moarte.
De ce nu se poate pe timp de pace ca şi în România lucrurile să se simplifice? Nu ştiu. Ba, ştiu, dar vă invit şi pe dumneavoastră, domnilor legiuitori, să reflectaţi. Inclusiv din perspectiva restrîngerii bugetare.
Ceea ce am prezentat ca premiză la limita posibilului se petrece, la scară mai mică, oră de oră, în timp de pace, minus raţionalizarea procedurii de identificare a persoanei. Cu alte cuvinte, în permanenţă, un număr de cetăţeni sunt practic în stare de război, şi nu au la îndemînă niciun „cort” în care statul să le recunoască identitatea. Dacă e să considerăm numai dreptul de vot violat prin barierele administrative, legitimitatea sistemului politic este constant erodată prin existenţa celor 500.000 de cetăţeni cu documentele de identitate lipsă sau expirate, la care se adaugă milioanele de cetăţeni care locuiesc prea departe de „cortul-scrutin”. Ceea ce face ca statul să-şi submineze însăşi baza constituţională de legitimitate.
Corolar: Exagerînd un pic (nu mult) viaţa cetăţeanului e mai simplă în starea de război, decît în cea de pace.
● Baconschi – test de coerenţă
Vă propun să urmărim împreună în ce măsură actualul ministru de externe este consecvent în urmarea propriilor sale valori. Bineînţeles, dacă Excelenţa Sa mă va băga în seamă. 🙂 Pun totul la vedere. Un eventual răspuns nesatisfăcător, conţopeşte automatizat, va fi interpretat ca o abdicare de la principiile pe care persoana Teodor Baconschi le susţine.
–– Original Message ––
From: Marius
To: ministru(la)mae.ro
Sent: Thursday, May 13, 2010 1:16 AM
Subject: Inechitate in taxe consulare (UTF-8)
Stimate domnule Teodor Baconschi – Ministru al Afacerilor Externe
Mă numesc Marius Mistreţu, cîrciumar în Hiroşima – Japonia. Doresc să vă semnalez o anomalie ce contrazice viziunea dumneavoastră despre stat, aşa cum aţi formulat-o în numărul 295 al suplimentului 22 plus din 4 mai 2010, viziune pe care şi eu o împărtăşesc.
Anomalia se află la capitolul Taxe consulare – Servicii diverse, anume, în cuantumul taxei consulare (de 600 euro) ce se percepe la depunerea cererii de renunţare la cetăţenia română. Cuantumul este de 10 ori mai mare (!) decît cel perceput la operaţia inversă (60 euro la (re)dobîndirea cetăţeniei). Cu alte cuvinte: o taxă, două valori (flagrant diferite).
Conform legii 198/2008, art. 13, modificarea cuantumului taxelor consulare se face prin ordonanţă ministerială. Este de datoria mea să vă previn că am sesizat deja Avocatul Poporului în această chestiune. Sesizarea are numărul 6508/13 iulie 2009, iar recursul a stat la baza rezoluţiei AvP, cu numărul 6697/18 august 2009.
Documentele, precum şi interpretarea axiologică – în urma căreia am solicitat egalizarea cuantumului taxei consulare – pot fi găsite pe blogul meu.
Din nefericire, predecesorul dumneavoastră la minister, (dl. Diaconescu) nu a făcut nimic pentru îndreptarea statului de drept*. De aceea, mă grăbesc să vă ofer prilejul de a înlătura cel puţin inechitatea semnalată mai sus, întrucît, deşi pare meschin, nu vreau ca vreun cetăţean român (categorie în care mă includ încă) să mai fie umilit de către autorităţile statului. Cel puţin, nu atunci cînd alege soluţia extremă de afirmare a demnităţii sale, anume, renunţarea la cetăţenia română.
Vă mulţumesc.
Cu stimă,
Marius Mistreţu
Hiroşima–––––––
* I-am cerut ministrului Diaconescu să îndrepte şi alte ciudăţenii normative ce violează grav drepturile fundamentale ale omului, cu consecinţe dintre cele mai interesante, mai ales dacă sunt interpretate din perspectiva ontologiei dreptului. La cerere, vă pot furniza întreaga arhivă a corespondenţei. O mare parte este deja publică, pe blogul meu. De veţi avea amabilitatea să o parcurgeţi, veţi descoperi chiar elemente de teologie politică aplicată.
Medicul primar Oprescu e penal. Soluţia? Cacotanasia
Anul acesta este prima sesizare trimisă Avocatului Poporului. Pun problema maidanezilor în termeni penali. Profit de noile reduceri la fondul de salarii în sectorul bugetar, anunţate de Preşedinte, pentru a arăta că acesta e momentul potrivit stîrpirii maidanezilor. Economiceşte, cu banii cheltuiţi pe suflarea în (pardon!) popoul cînilor vagabonzi şi cu cei cheltuiţi pe tratamentul oamenilor după muşcături canine, s-ar putea face 500 de transplanturi de rinichi. De aceea, îi îndemn pe pacienţii supuşi actualmente dializei (chiar mai costisitoare decît transplantul) să pună problema în termeni de raţionalizare a fondurilor pentru Sănătate. Cine doreşte, poate depune o sesizare la AvP în nume personal. Iată şi modelul:
–– Original Message ––
From: Marius
To: avp(la)avp.ro
Sent: Friday, May 07, 2010 3:25 AM
Subject: Despre igiena publica in spatiul urban (UTF-8)
Vă rog, redirecţionaţi sesizarea către doamna Erzsébet RÜCZ – Adjunct al Avocatului Poporului
Stimată doamnă,
Mă numesc Marius Mistreţu, cetăţean român cu domiciliul în străinătate. De această dată, doresc să vă supun atenţiei o problemă de sănătate publică, ce nu mai suportă amînare. Problema cîinilor vagabonzi.
Împreună cu fiul meu în vîrstă de 9 ani, intenţionez să îmi vizitez ţara după mai mulţi ani. Nu vă ascund faptul că una din cauzele pentru care am părăsit-o este că oraşele sunt bîntuite de cîini vagabonzi, animale de care îmi este frică, date fiind: imprevizibilitatea generală a afectelor cîinilor, precum şi faptul că în copilărie am fost muşcat de un cîine. Experienţă traumatizantă, ce mi-a indus o fobie ireversibilă. Am o vîrstă la care tresăririle cauzate de un lătrat de cîine lăsat liber ar putea să-mi provoace chiar moarea.
În ţara de imigraţie am marele noroc să nu existe cîini vagabonzi (exterminaţi la timpul lor) iar cei cu stăpîn să fie în lesă. Desigur, cîini sălbăticiţi există în junglă. Ei umplu nişa ecologică rămasă după exterminarea lupului (în secolul al XV-lea) dar niciunul nu se apropie de om. Aşadar, delimitarea spaţiului civilizat de sălbăticie este netă. Lucru pe care îl doresc înfăptuit şi în România. Mă sprijin pe textul constituţional, care, la articolele: 22 (1), 34( 2) şi 35 (1) spune:
22 (1) Dreptul la viaţă, precum şi dreptul la integritate fizică şi psihică ale persoanei sunt garantate.
34 (2) Statul este obligat să ia măsuri pentru asigurarea igienei şi a sănătăţii publice.
35 (1) Statul recunoaşte dreptul oricărei persoane la un mediu înconjurător sănătos şi echilibrat ecologic.Aşadar, statul garantează şi totodată este obligat să ia măsuri. Nu numai în baza art 34 (2), dar şi în virtutea dreptului natural. Responsabilitatea pentru vătămarea unui om aflat pe o proprietate funciară în care omul are acces de drept, îi revine proprietarului. Cum cîinii vagabonzi se află preponderent pe domeniul public, statul, prin Primărie, devine responsabil de calitatea mediului urban. Chiar dacă nu aş avea fobia pomenită mai sus, tot s-ar ridica o problemă gravă de igienă publică. 30% din terenurile publice de joacă sunt infestate de paraziţi cu vector canin. Cîinii risipesc gunoiul mai rău decît ciorile. După cîinele vagabond nu trece niciun funcţionar public să-i colecteze fecalele, aşa cum proprietarii de cîini sunt obligaţi prin lege, ceea ce reprezintă o discriminare flagrantă. Responsabilitatea controlului şi lichidării focarelor de zoonoze revine statului, în spiritul aceluiaşi articol.
Vă reamintesc, intenţionez să merg în România împreună cu copilul. O asigurare de viaţă pe durata şederii în România m-ar costa enorm, ţinînd seama de frecvenţa incidentelor cu deznodămînt fatal pe teritoriul românesc. Lucru de care, sincer, îmi este ruşine ca cetăţean român.
În consecinţă, vă rog să le cereţi autorităţilor de sănătate publică responsabile, precum şi primarilor, în special primarului Bucureştilor, să aplice norme de igienă publică identice celor ce duc la stîrpirea altor mamifere parazite din spaţiul urban. Dată fiind dubla sa calitate, (de medic primar) Primarul General al Bucureştilor, sunt convins, va înţelege la ce se expune dacă ignoră revendicarea mea, şi eventual a altor cetăţeni aflaţi în situaţii similare.
Ca urmare a unei sesizări oficiale, a nu asigura igiena publică devine faptă penală. De aceea îmi îngădui să pun şi un termen: 15 septembrie 2010. În cazul în care sesizarea prezentă nu va produce efecte nete, nu vă ascund, următoarea mea sesizare o voi trimite direct Parchetului General, căruia îi voi cere să acţioneze întru instaurarea ordinii de drept.
Vă doresc putere de muncă în folosul cetăţenilor României.
Cu cele mai bune gînduri,
Marius Mistreţu
Hiroşima
–––––––-
Răspunsul a venit în termenul legal.
EDIT (25 iulie 2011)
Curentul – luni, 25 iulie 2011
Falansterul lui Ponta debutează cu 3000 de indulgenţe episcopale
Aţi aflat desigur despre iniţiativa preşedintelui PSD Victor Ponta, de cooperativizare politică a comerţului. Toate bune şi frumoase, însă se cuvine o discuţie principială, despre implicaţiile morale şi penale ale iniţiativei.
Ideea există demult*. Nouă este numai imixtiunea, făţişă şi trîmbiţată, a politicului în afacerile private, de la desfiinţarea Gospodăriei de Partid încoace. Fiind vorba despre o cooperativă heteroclită, în care natura uneia din părţi este clar politică şi legislativă, se impune definirea unui mecanism transparent de decontare a diferenţei de preţ unitar la vînzarea produselor şi serviciilor ce fac obiectul cardului (discriminator pe criterii politice). Mecanism pe care Ponta nu-l poate prezenta, pentru că e de aşteptat ca el să fie subteran. Lucru ce îi conferă iniţiativei un pronunţat caracter mafiot. Nu este sigur dacă dl. Ponta a studiat în Catania metodele de combatere a corupţiei, sau a fost acolo doar pentru diversificarea criminalităţii organizate. Azi într-o nouă prezentare, sub forma haiduciei cinice de partid. Dl. Ponta se pare că are probleme în a deosebi un partid politic de un sindicat. Fie el şi un sindicat mafiot.
Avînd în vedere consideraţiile de mai sus, cer instituţiilor statului următoarele:
1) Îi cer preşedintelui PSD să înceteze imediat raportul de putere dintre PSD (agresorul) şi agenţii economici (victima). Îi cer să înceteze imediat distribuirea şi valorificarea cardurilor de mafiot, şi să le retragă imediat pe cele deja distribuite. În caz contrar, cardurile vor fi utilizate drept probe împotriva iniţiatorului cooperativei.
2) Îi cer Consiliului Concurenţei să analizeze în ce mod indulgenţele de partid parazitează şi lezează libera concurenţă.
3) Le cer partidelor politice, în special celor ce-şi spun liberale, să-şi precizeze oficial poziţia faţă de cele prezentate.
4) Dacă iniţiativa a produs efecte, le cer DIICOT şi DNA să evalueze proporţia de: trafic de influenţă, şantaj, extorcare, uzurpare de poziţii oficiale, abuz în serviciu, evaziune fiscală, imixtiune brutală a politicului în afacerile private.
5) Chem agenţii economici (parte a cooperativei PSD sau potenţialele victime ale cooperativizării) la nesupunere civică. Iar în caz contrar, cer agenţilor economici din cooperativă să treacă pierderile înregistrate, ca articol de calculaţie distinct, în bilanţul contabil pentru Fisc, urmînd ca trimestrial, Fiscul să execute PSD la plata diferenţei de TVA. Le cer agenţilor economici vizaţi, ca ultim act de demnitate, să se autodenunţe la Parchet. Le cer agenţilor economici să reţină cardurile de mafiot în vederea cooperării cu Justiţia la întocmirea rechizitoriului. Au tot dreptul să o facă.
6) Îi cer Fiscului să treacă automat agenţii economici ai cooperativei pe lista de suspecţi de evaziune fiscală.
7) Îi cer Consiliului de Combatere a Discriminării să se autosesizeze şi să constate cum PSD instigă la discriminarea după apartenenţa politică, iar asta, la mai bine de 20 de ani de la abolirea sistemului politic socialist de sub puterea nelimitată a PCR.
–––––––-
* Există şi în Hiroşima iniţiative similare. Unele cu decontare internă, altele, fără. Un card fără schimb intern a fost emis chiar sub auspiciile unui ziar regional (Chuugoku Shinbun), dar condiţiile de cooperare se întind numai pe orizontală, fără vreun amestec al vreunei instituţii a statului. Iar echitatea rezultată din sistem este echitatea naturală, ce nu lezează niciuna din legile concurenţei. Chiar şi eu sunt parte într-un astfel de sistem, însă condiţiile de ieftinire în prăvălia mea rămîn strict la latitudinea mea. Niciun client nu poate invoca vreun argument extrapecuniar.
Ai cui sunt maidanezii?
Problema maidanezilor se poate clarifica punînd bazele teoretice ale „soluţiei finale”. Cum scăpăm de maidanezi? Propunerea mea este: prin acţiune cetăţenească.
Statutul juridic al maidanezului este deocamdată parazitat de o lege contrară, cea a protecţiei animalelor, prost interpretată. Animalul nu poate fi niciodată subiect de drept, decît, poate, în minţile ecologiştilor radicali. Maidanezul poate fi considerat animal de companie doar în situaţia în care are un stăpîn cu acte în regulă. Responsabilitatea actelor maidanezului revine stăpînului. În toate celelalte situaţii, este o sălbăticiune ce nu-şi are locul în ariile locuite. Orice vînător poate spune că un urs nărăvit la şeptel, sau la gunoi, e un urs mort. E valabil şi pentru maidanezi. Întrucît maidanezii acţionează pe domeniul public, responsabilitatea actelor maidanezului revine proprietarului, recte, statului/ primăriei. Logic, proprietarul (de drept natural) al maidanezului, adică Statul, trebuie obligat: fie să cureţe locul, fie să educe maidanezul în sensul inocuităţii. Puteţi profita de profesia de bază a primarului Bucureştilor, pentru a pune problema în termeni de igienă publică.
Există cel puţin două clauze constituţionale ce legitimează lichidarea maidanezilor. Cea legată de dreptul la un mediu sănătos, şi cea care se referă la sănătatea populaţiei. De aici trebuie pornit.
Sunt două ministere ce pot forţa lichidarea maidanezilor. Ambele dispun de toate datele epidemiologice, de mediu*), şi despre costurile aferente reparării daunelor produse se maidanezi. Trebuie doar forţate să acţioneze. Cum? Prin presiuni, prin Avocatul Poporului, prin toate pîrghiile pe care cetăţeanul le are la dispoziţie. Dar nicio autoritate nu se va autosesiza numai citind forumuri şi bloguri. La limită, acţiunea în instanţă este calea.
Aşadar, maidanezii sunt condamnaţi la moarte, şi orice cetăţean trebuie să înţeleagă că a abandona un cîine pe domeniul public echivalează cu a-l ucide cu mîna proprie. Iar dacă s-ar opune cineva lichidării maidanezului, nu există decît două soluţii: fie „se căsătoreşte” cu acte, aşa cum, mai demult, condamnaţii la moarte puteau fi salvaţi, fie e amendat pentru împiedicarea aplicării normelor de igienă publică. La treabă!
Succes!
–––––––––––
*) mă refer la ariile urbane, infestate de paraziţi cu vector canin. Un studiu epidemiologic arăta că, în urma analizelor de sol din parcuri, peste 30% din probe conţineau ouă de paraziţi periculoşi pentru om.
Drept individual vs. drept colectiv. Bravo, Cernea!
Aşa cum arătam aici pe blog, după ce arătasem în altă parte, dreptul de a fi ales a fost pervertit de legea electorală. Practic, pragul electoral a transformat dreptul de a fi ales, dintr-un drept individual, într-unul colectiv. Or, dreptul colectiv nu mai poate fi fundamental, din moment ce el derivă dintr-o discriminare pe criterii de apartenenţă politică, ceea ce se opune neutralităţii principiilor.
Deşi ideologic sunt departe de el, nu vă ascund, l-am încurajat pe Cernea să continue demersul său, întrucît nedreptatea este flagrantă chiar şi în raport cu setul meu de valori. Azi, CCR i-a admis obiecţia de neconstituţionalitate. Bravo, Cernea!
Idioţii defensivi – sau: cînd funcţionarii publici dau Cezarului ce-i al lui Dumnezeu
Doamnelor şi domnilor,
Azi vă propun să reflectăm la alt adevăr juridic ucigător de fals. Ucigător la propriu. Anume, lipsa de tot a unui act de identitate, ce atrage inexistenţa juridică a persoanei. Din cele trei exemple de mai jos veţi desprinde un şir nesfîrşit de nemernicii de stat, legate de inexistenţa unui act de identitate. Luaţi de citiţi, apoi, dacă mai rezistaţi, discutăm:
1) Aliona
2) Mihaela
3) Epidemiologie
Discuţie
Să vedem mai întîi, în Constituţie, care sunt valorile pe care se sprijină Statul Român (numit mai jos statul). Ca să ştim ce-i putem cere:
Art1 (3) România este stat de drept, democratic şi social, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme, în spiritul tradiţiilor democratice ale poporului român şi idealurilor Revoluţiei din decembrie 1989, şi sunt garantate.
Garantate? Ha! Îmi vine să rîd. Demnitate umană? Care demnitate? Cum i se respectă Mihaelei demnitatea? Dar „socialul” din Constituţie, cînd vine vorba despre drepturile copilului său? Sunt întrebări legitime, dar la care cupizii şi ţîfnoşii noştri funcţionari din adminsitraţia de stat ridică indiferent din umeri. Nu ei au făcut legea.
Pentru stat, art. 1(3) din Constituţie se respectă numai dacă omului i se ia demnitatea din suflet şi i se bagă în buletin. Ai pierdut buletinul? Canci, demnitate! Nu au avut părinţii tăi buletin? Eşti maidanez, fără nicio şansă de încetăţenire.
De ce eşti maidanez? Pentru că funcţionarii de la primărie dau Cezarului ce-i al lui Dumnezeu. Ei sunt în stare să lase un om să moară pentru că nu are buletin, ei sunt gata să ucidă un copil, precum cel al Mihaelei, sau al Alionei, numai pentru că mama lui a fost bătută de soartă. Pentru funcţionarul de la evidenţa populaţiei, de la starea civilă sau de la serviciul social, voi, bătuţii de soartă, sunteţi nişte fantome soioase. Dacă nu aveţi buletin, funcţionarul vă şterge chipul – primul pas înainte de a vă lua viaţa. Statul Român o pune pe Mihaela să meargă 400Km pentru un buletin. Mihaela nu are bani. În lipsa buletinului nu se poate nici angaja pentru a face banii de drum. Singura cale de a cîştiga bani este să fure sau să se prostitueze. Aşadar, statul de drept obligă oximoronic, o femeie, să comită o ilegalitate, pentru a-i da un drept al său, dreptul la demnitate, şi acela, pliat între coperţi de buletin. Cu alte cuvinte, statul devine proxenet. Cum prostituţia şi furtul nu sunt valori înscrise în Constituţie, ba, dimpotrivă, acte îndreptate împotriva moralei publice, statul român devine anticonstituţional. Prin refuzul de a elibera cel puţin alocaţia pentru copil, statul devine şi persecutor de copii. Condiţionînd eliberarea buletinului de un şmotru umilitor, statul nu e cu mult mai bun decît paznicul unui lagăr de concentrare.
Burtoşii noştri legiuitori şi administratori ridică glacial din umeri: „nu avem text de lege”. Şi-şi văd de ciubucurile lor. Totuşi, problema e următoarea: există oameni în carne şi oase, ce se prezintă la ghişee. Cum poţi să-i spui unui om în faţă, că el nu există? Ce ofensă mai mare credeţi că poate aduce un funcţionar, celui pe care e chemat să-l servească? Cum poate un funcţionar însărcinat cu „libera dezvoltare a personalităţii umane” să NU ajute un copil? Ce fel de ontică e asta? Cît de ticălos poţi fi, să continui să iei salariu de la stat, după ce ai refuzat să acorzi alocaţia unui copil sărman?
După cum vedeţi, pilonii pe care se sprijină statul nu sunt nişte valori, ci doar nişte suluri din hîrtie. Toată axiologia de la art. 1(3) s-a evaporat şi a desublimat în coperţile buletinului. Oamenii nu există. Dorin Tudoran scria deunăzi: Un stat ce își bate joc de oameni, își bate joc de instituții. Un stat ce îşi bate joc de instituţii, îşi bate joc de oameni. Cît de adevărat este!
Ce e de făcut?
Dacă, prin aplicarea fără excepţie a dispoziţiilor legale, nu se poate (re)constitui un drept fundamental, cu puţină imaginaţie, dreptul penal o poate face. Cum? Păi, în cercetarea penală, prima operaţie este identificarea făptaşului. Să ne imaginăm că o persoană fără acte comite o crimă. Este prinsă. Nu are buletin. Ce facem? Dacă ar fi după obtuzitatea funcţionarilor, ar trebui s-o eliberăm imediat. Din moment ce nu are acte, nu există. Totuşi, în practică nu se face aşa. Cum se face identificarea? Cu martori. În felul acesta (pînă atunci) „maidanezul uman” devine om. I se poate da şi un buletin de identitate la ieşirea din puşcărie. Cu alte cuvinte, trebuie să faci un act nedemn ca să-ţi capeţi demnitatea. Cum se leagă de alocaţia pentru copii? Să vedem: Am stabilit că cercetarea penală atrage automat şi identificarea făptaşului de către organele de cercetare. Păi, dacă în registrul penal se poate, de ce nu se poate în cel civil/ administrativ? Pentru că statul nu ştie de fapt ce apără. Cînd o mamă fără buletin se duce să ceară alocaţie, şi nu i se primeşte nici măcar cererea, de fapt, statul nu apără copilul, ci se apără pe sine. Este un stat autosuficient şi mizantrop.
Ar putea fi multe căi rapide de rezolvare, fără să mai aşteptăm ca legiuitorul să-şi mute tîrtiţa. O soluţie la îndemînă ar fi următoarea: funcţionarul ar putea trece uşor peste lipsa buletinului mamei. Rostul lui e să protejeze social copilul, iar nu să ignore oameni. Funcţionarul ar primi cererea, ar înregistra-o, ar pune-o pe mamă să dea o declaraţie pe propria răspundere că ea e ea, (unde şi cînd s-a născut, sub ce porecle e cunoscută în locul natal etc.) apoi, neavînd o probă certă, pentru prevenirea falsului în declaraţii (chestie penală) ar trimite declaraţia la Procuratură. Procuratura pune poliţia să caute martorii, şi tot poliţia poate comanda la primărie un certificat de naştere, cu care îi poate face mamei buletinul. Şi astfel, odată cu buletinul şi NUP-ul nex, aporia se ridică. În felul acesta, toate, dar absolut toate valorile pe care se sprijină statul vor fi respectate. Simplu, nu?
De ce să facă statul toate astea? Pentru că e în interesul lui. Principiul este arhicunoscut: obligatoriu, deci, gratuit. Dacă statul o va ţine langa cu obligativitatea buletinului, înainte de abolirea lui definitivă*, primul pas va fi ca oamenii să militeze cel puţin pentru gratuitatea şi eliberarea lui lesnicioasă. Nu ne-a întrebat nimeni dacă vrem, sau nu, să purtăm talangă de identitate.
Nu mă îndoiesc, dacă în milionul de funcţionari de stat, altminteri, evlavioşi, şi de-semnul-crucii-făcători, se vor găsi cîţiva care să-i dea lui Dumneazeu ce-i al lui Dumnezeu, adică, să vadă în orice năpăstuit, cu, sau fără, buletin, chipul lui Dumnezeu, şi să îl ajute, că de-aia e acolo, aerul din România va deveni niţel mai respirabil. Dacă tot susţinem că românul s-a născut ortodox, atunci, trebuie să renunţăm la viziunea zootehnică asupra persoanei. Alminteri, ne înfundăm tot mai adînc în fariseism şi ipocrizie.
La muncă, tovarăşi!
–––––––
* despre abolirea buletinului, într-un text viitor.
Casa cu buletină roşie
Căutînd argumente în sprijinul relaxării procedurilor la identificarea persoanei, am dat de textul unei interpelări din care se poate uşor înţelege cum un act de identitate prost făcut duce la violarea flagrantă a dreptului de proprietate.
(Plenul Camerei Deputatilor – 5 octombrie 2009 – interpelare)
Domnul Sorin Ştefan Zamfirescu:
Doamnă preşedinte,
Interpelarea este adresată domnului secretar de stat şef al Corpului de Control al primului-ministru.
Domnule secretar de stat, am onoarea de a mă adresa cu o problemă gravă, o problemă de eludare a drepturilor persoanei, situaţie în care se află M E, domiciliată în Călimăneşti, Calea lui Traian nr. XXX, judeţul Vâlcea.
În urma pierderii actelor de identitate, i s-a eliberat un certificat de naştere cu o dată de naştere greşită.
Datorită acestei erori, astăzi, se află în situaţia – o femeie în vârstă, născută în 1941 – se află în situaţia de a pierde şi casa în care mai locuieşte; este contestată, sunt nişte succesiuni în care nu este recunoscută datorită pierderii acestor acte de identitate şi eliberării unor acte de identitate cu date greşite de naştere.
Persistenţa în această eroare a instituţiilor abilitate (s-au făcut o groază de verificări) ne duce cu gândul că această atitudine este voită sau stimulată de rudele care vor să îndepărteze pe reclamantă de succesiunile şi partajările care sunt pe rol în acest moment. Fac şi menţiunea că şi autorităţile locale sunt cumva, cred eu, implicate, fiindcă acest lucru se putea rezolva, de altfel, foarte uşor.
În concluzie, vă rog să efectuaţi, în limita competenţelor de care dispuneţi prin lege, verificările necesare pentru a se constata dacă păgubitei i-au fost încălcate drepturile sale cetăţeneşti.
Solicit răspuns scris şi verbal.
Vă mulţumesc.
–––––––––––––––––––-
I-am scris domnului deputat Sorin Zamfirescu:
–– Original Message ––
From: Marius
To: sorin.zamfirescu(la)cdep.ro
Sent: Thursday, October 08, 2009 11:30 AM
Subject: Ref: Interpelarea din 5 oct.2009 (E M)
Stimate domnule Sorin Ştefan Zamfirescu – deputat în Parlamentul României
Este pentru prima oară cînd vă scriu. Sunt un cetăţean român trăitor în Hiroşima – Japonia. Am ascultat interpelarea dumneavoastră din 5 octombrie 2009, în care aţi expus cazul E M, de încălcare flagrantă a drepturilor persoanei. S-ar putea să nu vă daţi seama acum, dar, cazul este expresia unui atavism moştenit din regimul comunist. Eu însumi sunt într-o situaţie similară, dar nu de gravitatea celei semnalate de dumneavoastră.
Am străbătut 900Km pînă la Tokio, să votez, cu ocazia alegerilor pentru Parlamentul European. În baza unui paşaport expirat şi a certificatului de naştere. Nu mi s-a permis să votez. Pus în faţa negării mele ca persoană, am reflectat adînc, şi am ajuns la concluzia că nu eu sunt în neregulă, ci sistemul poliţienesc de administrare a evidenţei persoanei. Am privilegiul de a observa cum se administrează un popor, fără obligaţia ca cetăţenii să poarte documente de identitate. Se poate. Şi încă la standarde ce nu pun problema violării demnităţii umane.
Interesant este că, extrapolînd consecinţele monstruoase pe care le are preeminenţa hîrţoagei în dauna persoanei, într-una din sesizările către Avocatului Poporului, am enumerat şi un caz ipotetic, în esenţă, identic celui descris de dumneavoastră.
Aşa este, domnule deputat! În viziunea autorităţilor, noi suntem potenţiali infractori. Iar ceea ce este strigător la cer, nu suntem luaţi în seamă, în pofida evidenţei, a prezenţei în carne şi oase în faţa unei autorităţi a statului.
Stimate domnule deputat, vă rog să observaţi că, ceea ce, la data de 5 octombrie părea un caz de excepţie, este de fapt o anomalie sistemică. Desigur, demersul dumneavoastră este menit să clarifice partea civilă/penală a cazului. Dar speranţa mea este să nu vă opriţi la Corpul de control al Primului Ministru. Cu toate puterile mele vă voi sprijini să continuaţi. Aş fi fericit să reuşim extirparea reminiscenţelor de gîndire poliţienească legate de supralegalismul ce ne ucide cu buletinul în mînă.
Ţinînd seama de cele de mai sus, îndrăznesc să vă sugerez să luaţi legătura cu domnul deputat Sever Voinescu în această chestiune. Dumnealui este în temă şi are şi cunoştinţele necesare de Drept.
(…)Stimate domnule deputat, Sorin Zamfirescu
Aveţi din partea mea acceptul în folosirea oricărei referinţe la documente oficiale şi neoficiale, emise şi primite de mine. Puteţi folosi orice pasaj pe care îl găsiţi util în expunerea de motive, orice idee ce se înscrie în spiritul Constituţiei şi al DUDO. Permisiunea se întinde numai asupra demersurilor legate de procesul legislativ şi numai în mod excepţional, asupra rezolvării cazului Elena Matei, precum şi a altor eventuale cazuri concrete similare, pînă cînd viziunea „umanizată” asupra procedurilor de identificare a persoanei va deveni lege. Vă mulţumesc pentru înţelegere.
Vă doresc să aveţi puterea de a izbîndi.
Cu stimă,
Marius Mistreţu
Hiroşima
Domnul deputat Zamfirescu, ca de altfel mulţi alţi deputaţi, miniştri şi secretari de stat, nu mi-a răspuns. Tare ocupaţi şi prost crescuţi trebuie să fie aleşii şi numiţii noştri, de nu-şi permit nici măcar gesturi minimale de politeţe!
● Neamurile proaste legiferează
În urma incidentului Tokio am cerut de la statul român garantarea drepturilor mele fundamentale, sub forma scuzelor publice din partea unuia din primii doi oameni în Stat. Căutînd o ieşire onorabilă din scenă, pentru cazul în care niciunul din cei doi vizaţi nu-mi va fi satisfăcut revendicarea, am prospectat eventualitatea renunţării definitive la cetăţenia română. Nu mică mi-a fost mirarea cînd am descoperit că statul român nu mă lasă să renunţ la cetăţenie pînă nu mă umileşte cu o taxă exagerat de mare, în raport cu aceeaşi taxă de sens contrar. Am hotărît să lupt, cel puţin acum, în al 12-lea ceas, pentru instaurarea unei minime echităţi. De aceea, am atacat via Avocatul Poporului prevederea legală prin care, arbitrar în opinia mea, s-a fixat cuantumul taxei consulare cu pricina. Primul răspuns sosit de la AvP a fost unul de neputinţă. Am verificat textul de lege la care m-a trimis chiar AvP în motivaţie, şi am constatat că AvP ARE căderea să pretindă egalizarea cuantumului taxei de dobîndire/renunţare (la) cetăţenie, drept care am insistat. În sfîrşit, AvP declară că ia în calcul atacarea prevederii legale. Se petrecea în august 2009. Termenul acordat statului român pentru garanţii de natură morală a expirat pe 7 ianuarie 2010. Suntem în martie 2010, iar cuantumul taxei consulare rămîne neclintit. Aplic mai jos corespondenţa mea cu Avocatul Poporului în această chestiune. Probabil curînd voi scrie un nou memoriu, de data aceasta, noului ministru de externe, Excelenţa-sa dl. Baconschi.
–– Original Message ––
From: Marius
To: avp(la)avp.ro
Sent: Tuesday, July 07, 2009 6:13 PM
Subject: Despre suprataxe
Rog, redirecţionaţi mesajul către departamentul PROPRIETATE, MUNCĂ, PROTECŢIE SOCIALĂ, IMPOZITE ŞI TAXE
Stimate domnule Ionel OPREA – Adjunct al Avocatului Poporului
Anomalia pe care o semnalez de data aceasta, se află în lista taxelor consulare, afişată la http://www.mae.ro/index.php?unde=doc&id=37952&idlnk=4&cat=5
La capitolul Servicii diverse, sunt listate (în Euro):
1) Inregistrarea cererii pentru redobandirea cetateniei romane 60
2) Inregistrarea cererii privind renuntarea la cetatenia romana 600Observaţi desigur, raportul de 10 la 1.
Întrebări: De ce este mai scumpă renunţarea la cetăţenie, decît (re)dobîndirea ei? Care poate fi raţiunea înzecirii unei taxe?
Unul din motivele raţionale ar putea fi costul operaţiilor. Totuşi, ambele operaţii angajează riguros, aceleaşi costuri, chiar dacă sensurile sunt opuse. Chiar şi costurile de publicitate sunt aceleaşi. Un nume pe o listă din MO. Aşadar, nu este o problemă de diferenţă de costuri.
Dacă ar fi să analizăm modul de dobîndire a cetăţeniei, el poate fi: prin naştere (teritorial), prin filiaţie (familial), sau prin (re)naturalizare. Din cele trei situaţii, doar cea de-a treia este rezultatul indubitabil al voinţei titularului. Naturalizarea persoanei majore. Renunţarea la cetăţenie, prin natura ei, este un act unilateral de voinţă. În lumina principiului echităţii, ar fi de bun simţ ca tariful la renunţarea la cetăţenie, la rîndul ei un act de voinţă, să fie egal cu cel perceput la (re)dobîndirea ei.
Se poate susţine că suprataxarea prilejuită de renunţarea la cetăţenie are rol preventiv, de descurajare a jocului: „uite cetăţenia nu-i cetăţenia”. Hm! Prevenţia se poate face mult mai raţional prin suprataxarea REnaturalizării. Cu alte cuvinte, într-o atare situaţie, inversarea raportului, în sensul suprataxării REnaturalizării ar fi raţională. Voi arăta mai jos şi de ce.
Suprataxarea renunţării la cetăţenie poate fi considerată ca un act punitiv. O contravenţie. Este contravenţie exercitarea unui drept fundamental, ce prin definiţie nu poate fi îngrădit decît în condiţiile Art. 53 (CR)? Nu. Aşadar, o atare interpretare face neconstituţională îngrădirea exercitării dreptului prin suprataxarea lui.
Cetăţenia poate fi considerată obligaţie cetăţenească? Nu. Calitatea de cetăţean atrage ŞI obligaţii cetăţeneşti, dar dreptul la cetăţenie este un drept fundamental, ce-i conferă titularului inclusiv dreptul de a renunţa la acel drept. De ce să condiţionăm pecuniar renunţarea la un drept, mai aspru decît dobîndirea aceluiaşi drept? Putem însă sancţiona demersul în sensul REdobîndirii dreptului, ceea ce se leagă bine de principiul prin care, în registrul penal, de pildă, se măreşte pedeapsa la recidivă. Din acest punct de vedere, nu aş avea nicio obiecţie dacă s-ar suprataxa renaturalizarea.
Renunţarea la cetăţenie poate fi tratată ca un act de trădare. Dar trădarea nu se pedepseşte decît penal, şi numai în urma unui proces penal. Aşadar, cade şi interpretarea extremă.
Stimate domnule Ionel OPREA, ţinînd seama de interpretările expuse mai sus, am ajuns la concluzia că suprataxarea renunţării la cetăţenie este rodul unui proces iraţional. Legiuitorul pare să fi întocmit normele de aplicare în mod arbitrar, ca rezultat al unui afect, iar nu al raţiunii, ceea ce contravine principiilor statului de drept. Prin suprataxarea renunţării la cetăţenia română, legiuitorul vădeşte un comportament de neam prost, din categoria celor care, cînd sunt părăsiţi de muiere, se răcoresc trăgîndu-i şi două zmetii.
În consecinţă, vă rog să iniţiaţi demersurile necesare pentru ca legiuitorul să-şi spele obrazul, aducînd corecţia necesară. Sunt conştient că NU am dreptul constituţional de a cere modificarea valorii unei taxe, dar pot atrage atenţia asupra încălcării unui drept prin dimensionarea exagerată a taxei, în relaţie cu aceeaşi taxă, dar de sens contrar. Vă rog să observaţi că nu aduc nicio obiecţie în legătură cu valoarea absolută a taxei. Ea poate fi menţinută la valoarea actuală, poate fi scăzută, nu are importanţă pînă la ce limită. Poate chiar (de ce nu?) crescută. Nu aceasta este problema mea. Ceea ce doresc este ca taxa, în ambele sensuri, să fie riguros egală cu ea însăşi, şi să reflecte principiul echităţii ce guvernează legile unui stat ce se consideră de drept.
Vă mulţumesc.
Cu stimă,
Marius Mistreţu
Hiroşima
Replica la 6508 AvP
–– Original Message ––
From: Marius
To: avp(la)avp.ro
Sent: Tuesday, July 14, 2009 11:48 AM
Subject: Re: raspuns cerere 6508/2009
Stimate domnule Ionel OPREA – Adjunct al Avocatului Poporului
Vă mulţumesc pentru răspunsul prompt la sesizarea înregistrată cu numărul 6508/2009.
Totuşi, vă rog să observaţi că, la art.13 din legea 198/2008, invocată de dumneavoastră, (citez):„Cuantumul taxelor consulare prevazute in anexa poate fi revizuit prin ordin comun al ministrului afacerilor externe si al ministrului economiei si finantelor. ”
(am încheiat citatul). Aşadar, ajustarea cuantumului nu ţine decît indirect de Legislativ. Ca să o spun mai clar, iniţierea modificării propriu-zise a cuantumului taxei ţine de Executiv. Ajustarea poate fi ulterior aprobată de Legislativ.
Cu riscul de a vă răni, afirm următoarele: dacă instituţia pe care, cu onoare o reprezentaţi, nu poate interveni nici măcar la nivel de ministru, pentru îndreptarea nedreptăţilor, încep să cred că ea nu reprezintă poporul în raport cu Statul, ci viceversa. Vă rog, şi, m-aş bucura să mă puteţi contrazice.
Vă mulţumesc.Cu stimă,
Summit-ul româno-mistreţ nu va avea loc – (comunicat de presă)
Am primit zilele trecute un mail prin care sunt invitat la un forum economic româno-japonez, ce va avea loc la Hotelul Imperial din Tokio. Companie selectă. Număr limitat de participanţi. 80. Excelenţa-Sa Preşedintele României – Traian Băsescu – va ţine o cuvîntare.
Mă simt onorat, dar, ca preşedinte al Republicii Marius Mistreţu-Balc (Balc de la Balcani) voi fi foarte ocupat. În ziua summit-ului am deja pe agendă primirea unor numeroase delegaţii nippone, şi va trebui să fiu o gazdă bună la recepţiile ce vor avea loc cu acel prilej în sala de protocol a palatului prezidenţial din Hiroşima.
Pe de altă parte, aş fi vrut să clarific statutul republicii mele, din 7 iunie 2009, aflată în conflict diplomatic cu România. Ţinînd seama că România a iscat conflictul, în urma căruia, eu, împreună cu ceilalţi doi locuitori ce constituie populaţia ţinutului meu, am declarat independenţa statală, găsesc că firesc ar fi ca un mesager diplomatic român să facă primul pas în negocierea reîntregirii ţării. Dacă Preşedintele Băsescu are de gînd să-mi adreseze scuzele publice pentru nerecunoaşterea identităţii mele de către statul român, bine. Dacă nu, eu nu am probleme de statalitate. Rămîn sub protectorat japonez şi mă bucur de o largă autonomie.
Din motive sepepiste am publicat acest comunicat mai tîrziu. Rog Presa să nu mă acuze de lipsă de transparenţă în gestionarea chestiunilor de stat.
Lecţia de indiferenţă social-democrată – Diaconescu
Cristian Diaconescu e la răscruce. E în dificultate. NU va avea compasiunea mea decît pentru prostia sa funciară. Obiectiv, omul este suma actelor sale. Cît a fost ministru de externe, l-am rugat pe Diaconescu să emită două acte administrative de: raţionalizare a circulaţiei documentelor la misiunile consulare în folosul cetăţenilor români cu domiciliul în străinătate, şi respectiv, restaurarea echităţii în cuantumul taxelor consulare. Ultima temă face şi obiectul unei sesizări la Avocatul Poporului. O voi publica într-un viitor apropiat. Pînă atunci, vă urez lectură plăcută:
–– Original Message ––
From: Marius
Cc: ministru(la)mae.ro ; traianbasescu(la)presidency.ro ;
Sent: Saturday, July 25, 2009 3:41 AM
Subject: Pasaport CRDS – solutie posibila
Stimate domnule Cristian Diaconescu – Ministru al Afacerilor Externe
Vă mulţumesc pentru răspunsul tipizat, la memoriul din 14 iulie. Sper că subalternii dumneavoastră de la Direcţia Consulară sunt înafara oricărui pericol, şi beneficiază de o binemeritată odihnă după ce mi-au trimis un copy-paste, extras din legea prin care mi se îngrădeşte, procedural şi cu generozitate, dreptul de a călători. Ţinînd seama că situaţia nu s-a schimbat între timp, vă reconfirm hotărîrea mea de a nu mai păşi pe teritoriul românesc, pînă la îndeplinirea condiţiilor puse de mine, ca urmare a incidentului Tokio. Înafara celor cunoscute, vă anunţ că mai am şi motive de conştiinţă, ce ţin şi de recomandarea din legea 248/2005, de a respecta legile statului de reşedinţă. […] Conform articolului 27 al Constituţiei Japoniei, oamenii au dreptul şi datoria de a munci. Ultimul articol vă sună familiar. Era enunţat, într-o formă apropiată, şi în Constituţia României, cea din 1965. Eu însumi am luat în serios art.27, şi muncesc 300 de zile pe an. Am muncit şi 8 ani consecutivi, fără concediu. Zilele mele libere nu coincid niciodată cu zielele în care consulatul este deschis.
Vă amintesc, domnule ministru, că deja am comis sacrilegiul de a închide restaurantul pe 8 iunie a.c., pentru chestiuni administrative în relaţie cu statul român. Trăiesc în capitalism, am cel puţin 1000 de concurenţi în jur şi nu-mi permit, tocmai în perioadă de criză economică, să las baltă prăvălia, pentru a fi la cheremul unei birocraţii, oricare ar fi ea. Trăiesc în cultul muncii. La urma urmei, nu e nimic blamabil în a avea cultul muncii. Ţine de libertatea de conştiinţă ce nu lezează drepturile altuia. A doua mea prezenţă, în carne şi oase, cerută insistent de autorităţile române prin invocarea unei legi de-a dreptul risipitoare cu capitalul de timp al cetăţeanului, este nedreaptă. V-am cerut derogarea tocmai pentru a arăta împreună nedreptatea prevederii legale. Nu m-aţi sprijinit, deşi, acum, aţi avea chiar trei sau patru motive solide să faceţi o excepţie de la lege.Domnule ministru, mi-a venit o idee prin care sper să rezolvăm impasul. Se apropie ziua comemorării victimelor exploziei atomice de la Hiroşima. Se împlinesc 65 de ani. Logic, pe 6 august, (zi de lucru) la ora 8 dimineaţă, un reprezentant diplomatic din partea României, va fi prezent la ceremonie. Cel puţin de complezenţă. Aş fi foarte bucuros ca acel reprezentant să se abată puţin (cca 800m) pînă la prăvălia mea, să aducă chitanţierul şi ştampila, să-mi primească cererea de eliberare a paşaportului, să-mi ia banii, apoi să-mi facă serviciul de curierat, urmînd ca, ulterior paşaportul să-mi parvină prin poştă. Sunt convins că şi conştiinţa celor siliţi de legea strîmbă să-mi fi irosit două zile din viaţă, va fi mai împăcată, dacă mi s-ar face acest mic serviciu (public).
Ţinînd seama de dubla subordonare a personalului diplomatic, îndrăznesc să adresez acest memoriu, indirect, şi Preşedintelui României. Simultan, trimit un duplicat şi la consulat. Pentru fairplay. După cum observaţi, mă ţin de promisiune şi nu vă mai cer nimic. De veţi considera util să emiteţi vreo derogare în sensul propus de mine, aş fi bucuros, dar nu v-o cer în mod expres. Sper ca alternativa pomenită mai sus să fie fezabilă, chiar dacă, nu mă îndoiesc, se vor mai ridica împotrivă şi cîţiva legalişti ortodocşi.
Vă mulţumesc.
Cu stimă,
Marius Mistreţu
Hiroşima
Iată şi răspunsul:
From: DRCO – Directia Relatii Consulare
To: Marius
Cc: relatii_cu_publicul
Sent: Tuesday, July 28, 2009 4:44 PM
Subject: H3/P/Co/1006/1507.2009 Marius Mistretu/Japonia
Stimate domnule Mistretu,
În legătură cu mesajul dvs. din 22 iulie* a.c., vă comunicăm următoarele:
1. Conform Legii nr. 248/2005 privind regimul liberei circulaţii a cetăţenilor români în străinătate, art. 15, alin. 2, “cererile pentru eliberarea paşapoartelor simple se depun personal de către solicitanţi, în ţară, la serviciile publice comunitare pentru evidenţa persoanelor ori la serviciile publice comunitare pentru eliberarea şi evidenţa paşapoartelor simple, în a căror rază de competenţă au domiciliul sau, după caz, reşedinţa, iar în străinătate, la misiunile diplomatice şi oficiile consulare ale României”.
2. Ministrul afacerilor externe nu are competenta de a face derogari de la litera legii.
2. Dacă viitoarea dumneavoastră corespondenţă vizează aceeaşi problemă ne rezervăm dreptul, conform art.10 din OG nr. 27/30.01.2002, privind reglementarea activităţii de soluţionare a petiţiilor, să o clasăm.
Direcţia Relaţii Consulare
––––––
* – este vorba despre replica mea la un copy-paste idiot primit de la direcţia consulară la 22 iulie 2009. O reproduc mai jos:
To: relatii_cu_publicul
Sent: Wednesday, July 22, 2009 11:43 PM
Subject: Replica la: Raspunsul la Memoriul_#2 (UTF-8) – Marius Mistretu – DRCo – relatia Japonia
Stimată Direcţie Relaţii Consulare,
Tocmai am deschis fişierul intitulat „Raspuns pasaport CRDS Ro la misiune Marius Mistretu.doc” ataşat ca răspuns la solicitarea mea.
Din păcate, răspunsul nu este deloc rezonabil. Nu am cerut informaţiile pe care, cu eroism, mi le-aţi furnizat. Aceleaşi informaţii le găsesc la orice oră, pe pagina MAE. Ceea ce am cerut este o DEROGARE din partea domnului ministru. Derogarea se doreşte ca soluţie firească a impasului creat de imposibilitatea temporară de a mă deplasa la consulatul din Tokio. Motivele le veţi identifica la o lectură ATENTĂ a memoriului din 14 iulie, adresat Ministrului Afacerilor Externe, personal.
Iertaţi-mă, dar dacă dumneavoastră, sau domnul ministru, consideraţi aplicarea mecanică a legii, ca soluţie a CAZULUI PARTICULAR prezentat de mine, şi daţi copy-paste după textul legii, poate ar fi mai nimerită, direct, automatizarea răspunsurilor tipizate, printr-un program informatic. Un informatician mediocru ar putea scrie o atare aplicaţie în 10 minute, ceea ce ar scuti, pe vecie, plata a 4 oameni de la Direcţia Relaţii Consulare. Bani cu care s-ar putea zugrăvi interiorul clădirii Ambasadei din Tokio.
Ţinînd seama de cele de mai sus, aveţi două soluţii:
a) (fără raţiune) să ignoraţi roboticeşte mesajul de faţă.
b) (cu raţiune) să reconsideraţi cele scrise de mine, atît în memoriul din 18 iunie, cît şi în cel din 14 iulie.Şi într-un caz, şi în celălalt, aveţi toate asigurările mele că nu vă voi purta ranchiună. Cum aş putea fi eu ranchiunos pe o unealtă? Dacă alegeţi b), aveţi 9 zile să-mi răspundeţi, pentru că, la 2 august a.c. intenţionez să trimit un al treilea memoriu, tot cu titlu personal, domnului ministru. Voi continua, timp de 7 ani să fac, din timp în timp, acelaşi lucru, indiferent cine va fi ministru. Voi putea înceta chiar mai curînd, deîndată ce voi considera că statul român este irecuperabil pentru lumea civilizată. Atunci voi renunţa şi la onoarea de a fi cetăţean român. Pînă una, alta, eu nu am neapărată nevoie de statul român, ci viceversa. De ce? V-aş explica, dar nu sunt convins că mă adresez unor fiinţe raţionale, ci doar unor mecanisme bielă-manivelă, mai bine, sau mai prost gresate. Îmi pare rău, dar aşa se vede de aici.
Vă mulţumesc.
Cu stimă,
Marius Mistreţu
Hiroşima
În atenţia personalului consular – tînăr şi bătrîn – al MAE
Am fost adesea victima conformismului conţopesc al funcţionarilor de diverse extracţii. Vin cu tot felul de piedici legale, dar nu prea ştiu să explice care e originea lor. Răspund invariabil: „aşa scrie la lege”. Am hotărît să îndemn pe oricine să-şi arate nemulţumirea faţă de refrenul: „aşa scrie la lege”.
Reproduc mai jos textul unei scrisori adresate consulatului din Tokio.
Stimată doamnă S
Vă mulţumesc pentru operativitatea cu care aţi mediat eliberarea noului meu paşaport. Plicul mi-a parvenit în stare foarte bună.
Aş avea totuşi cîteva recomandări. Spre Binele dumneavoastră. Pe data de 22 noiembrie, cînd am depus actele, aţi avut un mare scrupul legat de starea mea civilă. Mi-aţi recomandat atunci să declar că sunt necăsătorit, întrucît, căsătoria mea nu este înregistrată în România, deci, juridic, nu există. Vă înţeleg scrupulul, însă se cuvine o mică discuţie pe tema aceasta. Ea pleacă de la întrebarea: de ce trebuie transcrisă o căsătorie?
Răspunsul conţopesc, este: aşa scrie în lege. Legea e rezultatul raţiunii. Nu este o lege bazată pe afect, nici pe iluminare. Nu e divină. De aceea, întrebarea trebuie să continue sub forma: de ce scrie aşa în lege? Aceasta este întrebarea ce cere un răspuns raţional. Iar răspunsul raţional „e două”.
1) Prima circumstanţă este ca statul de reşedinţă să permită dubla cetăţenie. Dacă ar fi numai aceasta, tot nu ar fi obliatorie transcrierea căsătoriei. Vom vedea mai jos de ce. A doua cauză pentru care trebuie transcrisă o căsătorie în România (conexă primeia) este eventualitatea schimbării numelui. Numai în acest caz, este posibil ca una şi aceeaşi persoană să deţină două paşapoarte pe două nume diferite. Legile internaţionale permit ca o persoană să deţină două paşapoarte, dar pe acelaşi nume. Aşadar, obligativitatea transcrierii căsătoriei trebuie dublu condiţionată: de schimbarea numelui, şi de permisivitatea statului de reşedinţă la dubla cetăţenie. Cînd numai una din condiţii este satisfăcută, nu este obligatorie transcrierea căsătoriei în statul de baştină. Nu sunt sigur asupra tăriei argumentului schimbării numelui. E posibil ca numai schimbarea numelui să atragă obligativitatea transcrierii căsătoriei.
2) A doua cauză posibilă, este apărarea moralei publice. O persoană căsătorită în străinătate, dacă declară că e celibatară, îşi deschide calea spre bigamie. Delict penal.
Am răspuns mai sus la întrebarea: de ce? . Să vedem, în cazul meu, care ar fi răspunderea ce ne-ar reveni (mie şi dumneavoastră) în legătură cu cele înscrise în cererea de paşaport. Vă rog să observaţi că niciuna din cele două condiţii de la punctul 1) nu e îndeplinită. Rămîne punctul 2) Şi acela respectat. Conscinţa e că, în virtutea declaraţiei pe propria răspundere, din 22 noiembrie 2009, în cazul în care Dumnezeu îmi ia minţile, şi vreau să mă căsătoresc şi în România, va trebui automat să dovedesc că nu sunt căsătorit în Japonia. Cu alte cuvinte, prin limitarea voluntară a opţiunilor matrimoniale, apăr şi morala publică. Dacă aş fi declarat că sunt necăsătorit (aşa cum mi-aţi sugerat) asta mi-ar fi oferit şi opţiunea bigamiei. Totodată, aş fi comis delictul de fals în declaraţii. Copia după cartea de identitate japoneză ar fi furnizat şi dovada falsului în declaraţie. Pentru că acolo scrie că sunt căsătorit, şi cu cine. Vina dumneavoastră ar fi fost instigare la fals în declaraţii. Aşadar, în cerere am declarat că sunt căsătorit, şi nu e necesar să o şi dovedesc printr-un act românesc. Procedînd astfel, am salvat şi morala publică, şi legalitatea, şi pe dumneavoastră de la un delict.
După cum vedeţi, doamnă S, depăşirea vîrstei lui de ce?, (4-7 ani) fără ca întrebarea să revină atunci cînd e necesar, atrage riscuri. Ceea ce v-am prezentat vine să arate că adevărul adevărat e mai important decît adevărul juridic.
Cu cele mai bune gînduri,
Marius Mistreţu
Hiroşima
28 iunie 2009 – Votul prin corespondenţă
Am scris la MAI
Stimate domnule Secretar de Stat pentru Reforma Administratiei Publice Marius-Tiberiu Martinescu
Doresc să vă aduc la cunoştinţă cîteva considerente ce nu pot fi ignorate în viitorul foarte apropiat, fără ca statul român să nu se pună în situaţia ingrată, de a da socoteală pentru încălcarea din cauze, numai şi numai administrative, a unor drepturi fundamentale garantate prin Constituţie. Concret, este vorba despre infrastructura şi procedura necesare exercitării, conform art. 17 din Constituţie, coroborat cu art. 25. în relaţie cu art.36, a dreptului de vot.
Domnule secretar de stat Martinescu, vă rog să constataţi următoarea realitate. Dreptul de vot, drept fundamental, garantat prin Constituţie, ce, la rîndul ei, internalizează DUDO, este, prin definiţie, un drept continuu, repartizat egal pentru fiecare şi pentru toţi. Distanţa dincolo de limita rezonabilului pînă la proxima urnă de vot, reprezintă o îngrădire obiectivă, de natură geografică. Însă, fiind vorba despre o îngrădire neinclusă în lista din art. 53 (CR), ea trebuie neapărat depăşită pe cale administrativă.
Există două soluţii: 1) Votul la distanţă, şi 2) (solutia actuala) prezenţa în carne şi oase la scrutin.
Prin condiţionarea exercitării votului de prezenţa în carne şi oase la secţia de votare, caracterul de vot universal se pierde, el devenind astfel, în mod formal, vot cenzitar, în sensul că, numai cine îşi permite cheltuiala de timp şi de bani, poate vota, lucru ce contravine caracterului de stat democratic atribuit prin Constituţie, României, şi reprezintă un act de proastă administrare. Vă reamintesc, proasta administrare pune România în situaţia de a fi sancţionată, conform tratatului de aderare la UE. În ipoteza 2), reconstituirea caracterului de vot universal nu se poate realiza decît prin decontarea de către stat, a cheltuielilor aferente exercitării dreptului de vot. Eu însumi vă anunţ de pe acum, la alegerile prezidenţiale din noiembrie, intenţionez să merg în carne şi oase pînă la proxima secţie de votare, situată la 902Km, dacă folosesc calea ferată, sau la 814Km dacă o folosesc pe cea rutieră. În cazul în care statul român nu îmi va deconta cheltuielie, dupa o formula de calcul pe care am intocmit-o tinind seama de toate costurile, îmi rezerv dreptul de a acţiona în judecată statul român, cu şanse reale de a cîştiga procesul, chiar de va fi să ajung la CEDO. Personal, aştept de 16 ani, cel puţin introducerea procedurii de vot prin corespondenţă, dacă nu se simte nicio autoritate a statului român în stare să pună în funcţiune cea mai ieftină soluţie tehnică, anume, votul online. Vă rog să-mi iertaţi tonul ultimativ, dar, vă anunţ pe această cale, că răbdarea mea a luat sfîrşit. În lipsa unui suport minimal din partea statului român, deja am început o campanie de convingere a cetăţenilor români aflaţi în străinătate, să procedeze ca mine. Prin presiunea creată, autorităţile române, mai devreme sau mai tîrziu, vor fi nevoite să pună la punct procedura de vot la distanţă. Cu cît mai repede, cu atît mai bine. Şi mai ieftin.Domnule secretar de stat Martinescu, ţinînd seama de cele expuse mai sus, vă rog să înaintaţi domnului Ministru, cît mai repede posibil, un proiect de adaptare a prevederilor legale ce se referă la exercitarea dreptului de vot, la condiţia de stat membru al UE, în tot ceea ce revine ca responsabilitate ministerului în care activaţi.
Profit de abilităţile domnului Ministru în ale tehnologiei informaţiei, consemnate generos în CV, pentru a sugera un mecanism simplu de întocmire a listelor de alegători din străinătate. Concret, este vorba despre o aplicaţie online, de înregistrare în lista de electori, mai exact, un script securizat, ce va trebui să cuprindă următoarele rubrici pentru identificarea persoanei:
Obligatoriu: numele, prenumele, CNP, (eventual şi data naşterii), adresa din străinătate.
Opţional: numărul de telefon, adresa de mail. Eventual, distanţa aproximativă pînă la cel mai apropat consulat.
Cheie de verificare: ultimul domiciliu stabil avut în ţară, exprimat minimal (judeţul+localitatea+strada, iar în mediul rural, judeţul+localitatea+numărul gospodăriei) sau, în cazul în care persoana în cauză nu-şi mai aminteşte ultimul domiciliu, se va recurge la cheia alternativă, prenumele părinţilor.Întrucît aplicaţia nu cere o infrastructură grozav de sofisticată, consider că, pînă la 15 septmbrie 2009, ea poate trece chiar şi testele de securitate necesare, astfel încît să fie gata de incastrare în pagina Autorităţii Electorale Centrale, urmînd ca AEC, eventual, împreună cu consulatele, să preia partea de secretariat în exploatarea bazei de date.
Domnule secretar de stat Martinescu, vă rog să observaţi că propunerea mea nu angajează costuri mari de personal, cetăţenii înşişi vor contribui la întocmirea şi actualizarea bazei de date. Avantajul este dublat de sporul de cunoaştere rezultat din gestionarea statistică a datelor personale. Se pot face astfel proiecţii privind repartiţia cetăţenilor români în străinătate, cu certă valoare în orientarea politicilor guvernamentale. Nu mă îndoiesc, veţi găsi şi alte părţi bune.
Vă urez succes!
Cu stimă,
Alin Fumurescu
Fără buletin 
12 comments