★Pietrele trec, apa rămîne – Despre amăgire şi autoamăgire la Roşia Montană
Permiteţi-mi să vă prezint rezultatul unei cercetări personale asupra unei probleme de interes public: mineritul la Roşia Montană şi cum este el îmbrăţişat sau respins. Am măsurat, fără mari pretenţii epistemice, viralitatea comparativă a cîtorva articole dintr-o serie.
Totul a început în după-amiaza de 2 septembrie, cînd am postat pe Facebook un articol intitulat Inginereşte despre Roşia Montană, datînd din februarie 2012. Acolo defineam problema din punctul de vedere al riscurilor de mediu şi ajungeam la concluzia că nu neapărat tehnologia sau mediul sunt problematice, ci încrederea. Am schiţat şi un mecanism de refacere a încrederii. Sorin Ioniţă l-a apreciat, iar Expertforum, într-un document recent a arătat un mecanism similar, formulat ceva mai… expert.
Tocmai începuseră protestele în stradă, bun prilej de măsurare a viralităţii.
Pînă la 20 septembrie, postul din februarie 2012 avea următoarea distribuţie a popularităţii în timp:
Oricine ar fi curios vadă ce se află în spatele unui ventru atît de falnic, după o latenţă de mai bine de un an şi jumătate. Viralitatea a fost de peste 1000 de evenimente pe Facebook şi de numai 2 pe Linkedin. Celelalte platforme nu l-au preluat.
Avalanşa de enoriaşi ecologişti mi-a oferit prilejul să le testez raţionalitatea demersurilor.
Am postat în trena articolului devenit peste noapte popular, o idee realistă de diversificare a serviciilor turistice, articolul intitulat Goana după aur.
Rezultate modeste. Două ventre, din care unul datorat următorului val de vizite. Viralitate şi mai slabă: 55 de evenimente pe Facebook şi 1 pe Linkedin. Atît.
Mai jos aveţi imaginea de ansamblu a vizitelor lunii septembrie, pînă la data de 21.
Un blog modest, cu vizite puţine, nimerit într-o controversă naţională.
Ce e însă cu a doua cocoaşă? A doua cocoaşă este provocată de un articol intitulat Cîte locuri de muncă la hectar…, în care am preluat datele ventilate de ecologişti. Le-am introdus în apocalipticul tablou şi concluzionam că ar fi mai rentabil dacă locuitorii zonei ar fi cultivat afine. Succesul a fost enorm. Cred că am înţeles de unde vine termenul enormitate:
Viralitatea este de peste 3000 de evenimente pe Facebook şi 1 pe Linkedin.
Ca şi în precedentul val, am introdus scurt două articole raţionale, în care arătam că cultura afinelor ar fi imposibilă azi, cînd zona este poluată şi plină de cratere, fără o temeinică ecologizare. Din ce bani? Nimeni nu s-a întrebat. Dar nici nu a ascultat la argumentul meu, prin care arătam că şansa ecologizării celor 4500ha luate în custodie de RMGC, ar fi tocmai incizia în furuncul pînă la fund. Iată rezultatele pentru primul articol de după valul de iraţional:
Viralitatea este de numai 89 de evenimente, toate pe Facebook.
Am repetat cu un al doilea articol cu următoarea popularitate:
Viralitatea este lamentabilă: 33 de evenimente pe Facebook. Şi atît.
Ok, oamenii se agită strict pentru că sunt speriaţi de neştiinţa lor. Dar, hai să văd dacă nu cumva vor să afle cel puţin pe ce lume se află. Politologic, măcar. Şi preiau un articol scris de Vladimir Tismăneanu:
Fiind o reblogare, nu am date despre viralitate. Dar inapetenţa cel puţin a oponenţilor la proiectul RM, de a vedea pe ce lume se află, este evidentă.
O ultimă tentativă de apel la raţiune am făcut-o în articolul în care arăt că statul, adică noi toţi, avem o datorie publică exprimabilă în bani, faţă de mediul Munţilor Metaliferi. Şi am propus ca, pentru achitarea ei, toate veniturile provenite din exploatarea viitoare a aurului să fie folosite pe plan local, timp de două generaţii, la ecologizare. O idee care ar produce locuri de muncă pe termen lung, în prelungirea, şi în paralel cu exploatarea aurului. Am intitulat articolul Roşia Poieni cu bani de la Roşia Montană:
Viralitatea este doar de 80 de evenimente, cu toatele pe Facebook.
Între timp, am scris şi cîteva scurte articole de popularizare a ştiinţei, aici şi aici, pentru a-i sensibiliza pe enoriaşii ecologişti că în spatele oricărei invenţii se află milioane de ore de nesomn, încercînd astfel să le induc oarece sentimente de recunoştină pentru invenţiile care stau inclusiv la baza telefoanelor lor celulare. Prin opacitatea lor la orice sună raţional, am descoperit natura profund nevrotică a demersului lor contra. Am fost inundat de trolli. Cu atît mai agresivi cu cît le demontam mai bine „argumentele”. Le-am cerut să îmi arate ei un plan alternativ. Atît de ecologizare a zonei, cît şi de eradicare a subdezvoltării endemice de acolo. Ioc. Numai băşcălie de neamprost.
Concluzii:
Ecologiştii nu sunt în stare să judece cu capul lor, sunt bine interconectaţi, dar foarte uşor manevrabili. Cu cît mai gogonată este minciuna cu care se hrănesc, cu atît mai entuziaşti sunt în buimăcia lor. Nu au văzut cu ochii lor, dar îşi închipuie peisajul de acolo ca pe unul virgin, şi se hrănesc din fantasmă. Ceea ce e mai grav, nu sunt în stare să propună o alternativă raţională. Una fondată doctrinar măcar, dacă nu financiar.
★ Roşia Poieni cu bani de la Roşia Montană
Toată lumea s-a arătat oripilată de imaginea bisericii înecate în mîl, la Valea Şesii. Acolo nu e Roşia Montană. Este exploatarea de cupru (azi, părăsită) de la Roşia Poieni. Un perimetru mult mai larg decît cel alocat RMGC. (Roşia Montană e niţel mai la sud.) Şi zona aceea este poluată cu metale. Mai ales zona aceea. Cu fiecare zi se scug tone de otrăvuri din roca supusă intemperiilor.
Aşadar, în termeni de ecologie, bilanţul zonei are actualmente cifre puternic negative.
Studiind proiectul RMGC, am aflat despre ce riscuri sunt. Majoritatea sunt surmontabile. Mai am doar două nelămuriri, ce sper să se topească curînd.
Mai interesant cred că este să socotim ce bani se vor scoate din exploatarea metalelor nobile, şi mai ales, ce destinaţie ar fi în interesul naţional şi local.
Am aflat că participaţia statului va fi de 25%. Bani intraţi pe de-a moaca, fără ca statul să investească un leu. Mai este o redevenţă de 6%, precum şi 135 megadolari (cifră fluctuantă) reprezentînd garanţia de mediu. RMGC a avansat cifra de 78% (din 10 miliarde) reprezentînd proporţia de bani rămasă, din exploatare, pe teritoriul românesc. Din cele 7,8 miliarde teoretice, 1,6 reprezintă aproximativ salariile personalului direct şi auxiliar, iar alte aproape 3 miliarde, cheltuieli directe plătite furnizorilor români de materiale şi servicii. Rămîn 3,2 miliarde a căror destinaţie e bine să o fixăm încă de pe acum.
Perimetrul alocat RMGC reprezintă aproximativ 45 kilometri pătraţi. Avem promisiunea, garantată pecuniar şi dinamic, că compania va ecologiza terenul concesionat. Restul ariei poluate este de cel puţin patru ori mai mare decît perimetrul aurifer. Cariera de calcopirită de la Roşia Poieni, exploatată pe vremea lui Pelticle este chiar mai mare şi mai poluantă decît cea mai mare din cele aurifere, vizate de RMGC. Şi acolo vor trebui pompaţi bani pentru ecologizare. Nu ne putem lamenta în vîrf de clopotniţă.
De unde bani?
Aţi ghicit. Din cele 3,2 miliarde. Impactul social şi ecologic (în bine) ar fi formidabil. Va dispărea întrebarea: bun, şi după cei 16 ani?
După cei 16 ani în care oamenii ar avea de lucru (cu neplăcerile pe care oricum şi le asumă) ar mai rămîne bani pentru încă de două ori cîte 16 ani. La ecologizare. Ecologia nu este strigăt de luptă, ci muncă fizică şi intelectuală. Sudoare. Ecologia este tot economie.
Ecologia este ramura economiei care redă sau sporeşte valoarea terenurilor. Abia după ce acoperim gaura de bilanţ ecologico-pecuniar făcută deja în sutele de ani de scormonire, putem vorbi de turism la Roşia Montană şi chiar şi la Roşia Poieni.
Aşadar, e mult de muncă, iar banii zac exact acolo de unde vor trebui extraşi.
Sunt convins că vor sări cîrcotaşii de serviciu pe planul meu. Îi previn încă de pe acum, pentru a putea comenta, trebuie să vină ei cu un plan de achitare a datoriei ecologice din zonă.
Pînă atunci, le sugerez doar calea de control al banilor din custodia statului. Repet, din custodia statului. NU bani satului!
Obligaţi statul să publice anual bilanţul contabil al companiei RMGC şi bugetul de cheltuieli pentru ecologizare. 15.000 de ecologişti, cîţi sunt acum în stradă, ar fi tot atîtea perechi de ochi capabili să citească trimestrial rapoartele guvernamentale privind veniturile din aur şi cheltuielile de ecologizare, şi eventual să îi tragă la răspundere pe grangurii care nu sunt în stare să le motiveze.
Succes!
Piata Universitatii, Rosia Montana si puterea celor fara de putere: Renasterea polisului paralel
Despre reintrarea politicului în cetate
Motto: “Never doubt that a small group of thoughtful, committed, citizens can change the world. Indeed, it is the only thing that ever has.” ― Margaret Mead
Decizia lui Victor Ponta de a renunta la proiectul Rosia Montana este, neindoios, o victorie a societatii civile din Romania. A nu vedea acest lucru inseamna a ignora realitatea, a nu lasa faptele sa interfereze cu teoriile. S-a dovedit ca mobilizarea civica poate impiedica actiuni guvernamentale socotite primejdioase pentru societate. Ca o tema, aparent fara legatura cu politicul, devine politica prin chiar preluarea sa de catre cetatenii care nu accepta sa fie subiectii muti ai aranjamentelor “de sus”. Ce se poate rezista “de jos”, from below, avaritiei, cupiditatii, rapacitatii, coruptiei, clientelismului si cinismului. Ca miscarile ecologiste nu sunt automat marxiste, desi exista numerosi marxisti care tin discursuri ecologiste ignorand ca tocmai regimurile comuniste au lasat in urma dezastre ecologice. Ma ocup de…
Vezi articolul original 531 de cuvinte mai mult
★ Peisaj cu chimicale la Roşia Montană (II)
(continuare din numărul trecut)
În articolul trecut am descoperit că aria de interes pentru exploatatorul minereurilor aurifere este deja poluată de multele mine istorice. Sute de ani s-a folosit mercurul pentru extracţie. El se mai foloseşte şi azi, deşi la scară mult mai mică. Sigur, nu cianurile sunt poluantul, ci metalele grele aflate încă în soluţie.
Aflarăm că exploatatorul, prin constrîngerile la utiliăţi, rezultate din negociere*), va fi nevoit să valorifice apa din iazuri (-le, actualmente toxice), ceea ce înseamnă că va fi nevoit ca, înainte de orice, să le amendeze pentru purificarea in situ. Din lista de chimicale am văzut că o bună parte vor fi folosite la neutralizarea şi inocuizarea deşeurilor, în toate cele trei stări de agregare.
În continuare vom vedea cu ochii minţii felul în care va decurge exploatarea, precum şi care sunt activităţile conexe.
Conform proiectului, vor fi, nu un crater de 8Km aşa cum acreditează ecologiştii, ci patru cratere de cîte… Dar mai bine să privim tabloul:
L-am pus aici doar pentru pedanţi. Voi face în continuare socotelile în hectare, simplificat, deoarece mi-am propus să determin producţia de locuri de muncă la hectar.
Lista mea, derivată din datele de mai sus, arată aşa:
Spaţiul
Cariere de minereu şi materiale de construcţii 214,1722ha
Halde şi depozite 177,9602ha
Uzina 51,3777ha
Spaţii de gestionare a apei (inclusiv canale de drenaj) 402,2276ha
Depozit minereu sărac 26,9743ha
Depozit pămînt excavat pentru amplasarea uzinei 4,1080ha
Depozit sol vegetal 39,7445ha
Alte destinaţii (drumuri, depozite, clădiri etc.) 511,1535ha
Total 1.061,6100ha
Arii neafectate 195,7064ha
Total 1,259,3164ha
Acum să comentăm fiecare poziţie din tabel.
Cele 214,1722ha alocate carierelor, cuprind cele patru cratere, plus o carieră de piatră de construcţii (pentru anrocament şi drumuri) şi una de gresie, al cărei rol nu îl văd, dar îl pot presupune: material de construcţie pentru pavaj şi eventual ca material de ranforsare a haldelor de steril şi ca material de umplutură pentru cratere, cînd va fi să se închidă afacerea.
În halde şi depozite (177,9602ha) am inclus atît halda principală de steril, ce va astupa o vale întreagă, cît şi depozitul de minereu sărac, scos şi pus deoprate. El ar urma a fi procesat în ultimii trei ani de exploatare.
Observaţii
Tehnologic, sterilul se va trimite sub formă de nămol subţire, printr-un sistem de conducte. Sa ales depozitarea sterilului fără aditivi de îngroşare, deoarece apa scursă din el se va colecta, pritr-un sistem de canale deschise, tot în iazul de decantare, de unde va fi refolosită. Ar mai fi fost soluţia deshidratării sterilului şi trimiterea lui pe cale pneumatică, însă ar halda ar deveni mare producător de pulberi.
Faţă de amînarea procesării minereului sărac am oarece obiecţii, deşi înţeleg că strategic este o alegere bună. Întîi faci ceva cheag şi abia apoi îţi permiţi să pierzi. Riscul este însă ca minereul sărac să nu mai fie procesat niciodată, ţinînd seama că rentabilitatea va fi prea mică, în ipoteza în care preţul aurului se va prăbuşi. Pentru gestionarea minereului sărac, contractorul trebuie să se angajeze, inclusiv pecuniar, că va face cumva să repare eventualul deranj.
Uzina va ocupa 51,3777ha şi un supliment de 4,1080ha reprezentînd depozitul de material rezultat din orizontalizarea terenului. E puţin probabil ca pămîntul acela să se întoarcă de unde a fost scos, deoarece contractul prevede ca uzina să rămînă aşa cum a lăsat-o exploatatorul. Pesemne, vreun grangur din guvern visează să vîndă fierul vechi, situaţie în care, nimeni nu se va mai preocupa să elibereze şi cele 4ha de depozit.
Un aspect interesant este că vor fi alocate pentru depozitul de sol vegetal, 39,7445ha. Solul va fi păstrat pentru refacerea peisajului. În prima fază, nu mai devreme de anul 9, cînd una din cariere îşi va fi încheiat rostul. Aşadar, „terraformarea” poate începe încă din anul 9. Craterele vor fi umplute cu rocă inertă, amestecată cu steril şi cu mult var. Prin carbonatarea naturală a varului-liant, terenul îşi va recăpăta fermitatea în mai puţin de un deceniu. Acelaşi fenomen va sta şi la baza secării iazului de decantare, ceea ce explică necesarul anual de 54.000t de var.
Cum era de aşteptat, o arie aproape dublă decît cea a carierelor, va fi ocupată de instalaţiile de gospodărire a apei: 402,2276ha (inclusiv canale de drenaj).
Studiind materialul, am descoperit că temerile mele iniţiale şi-au găsit liniştea relativă, de cînd am înţeles că tratarea apelor reziduale va fi făcută cu var (54.000t) şi cu floculanţi (510t/an). Aşadar, nu ape acide, ci ape alcaline. Ceea ce duce la un fenomen de autosigilare a fundului iazului. Agregatele rezultate din reacţiile de precipitare vor colmata porii rocii. Se adaugă caolinitul prezent în mod natural în minereu, pentru ca impermeabilizarea să se facă natural. Ca şi în cazul astupării craterelor de excavaţie, rolul varului (carbonatat în timp) este cel de consolidare a terenului. Fermitatea sedimentelor prin carbonatarea varului, va permite inclusiv deschiderea artificială a unei breşe în baraj, pentru a se relua circulaţia naturală a apei pe vale. În urmă va rămîne un teren mai mult sau mai puţin orizontal, unde se va putea amenaja chiar şi o bază de agrement, după numai patru decenii. Nu degeaba negociatorul a cerut ca iazul de decantare să fie eliberat de conducte şi de alte instalaţii. Apa va prelua niţel şi din sedimente, ce vor fi captate în aval, în lagune de epurare pasivă.
Proiectul cuprinde şi 511,1535ha, reprezentînd drumuri, spaţii de depozitare şi alte acareturi. Proiectul prevede ca drumurile rămase fără utilitate, să se revegeteze, ca de altfel fundul şi versanţii iazului de decantare.
Deşi tehnologia satisface pretenţiile de inocuitate**) cheltuielile de „terraformare” vor fi însemnate, dar lucrările de renaturalizare a ariei nu sunt imposibile. Cu atît mai uşor cu cît, solul vegetal va fi conservat aparte. Atît că totul va costa de zeci de ori mai mult decît amărîta de garanţie depusă de exploatator.
Într-un articol viitor voi reface socotelile despre rentabilitatea socială a terenului, după ce mi se mai sedimentează şi mie datele în cap.
–––––
*) I s-a interzis inclusiv accesul la conducta de 400mm de aducţiune pentru localităţile din zonă.
**) mai puţin norma de praf şi cea de zgomot, ultima, prevăzută a fi de 87dB, ce sigur nu va fi respectată, ţinînd seama de utilajele mari de concasare şi transport pe ţeavă, la care se adaugă zgomotul camioanelor de 150t şi cele 4 puşcări săptămînale.
★ Peisaj cu chimicale la Roşia Montană (I)
În articolul de ieri am făcut o extrapolare judecînd după datele ochiometrice ale exploatării de cupru de la Roşia Poieni. Estimam acolo că aria distrusă de exploatarea ce se profilează la Roşia Montană ar ocupa 11.120ha. Intuiam că nu va fi chiar aceeaşi proporţie de terenuri categorisite după destinaţie, însă tot o exagerare a ieşit. Atenţionat de Cristi Sălceanu, căruia îi mulţumesc, am luat la puricat un document de pe saitul ministerului mediului. E drept, documentul de 49 de pagini face o prezentare ce azi s-ar putea să fie caducă, însă numai cantitativ. (Între timp, perimetrul a fost dublat.) Calitativ însă, .PDF-ul rămîne o schiţă valoroasă pentru a estima impactul asupra mediului. Sunt date tehnologice, precum şi un tabel cu destinaţia terenurilor, a căror arie a fost calculată cu eroare la decimetrul pătrat, semn că la bază a stat un plan amănunţit de cadastru. Documentul cuprinde alternative tehnologice şi de mediu, abandonate, dar nu e clar peste tot care din părţi s-a opus.
Primul lucru care m-a surprins este că, actualmente, aria de interes este poluată, deoarece tehnologiile vechi, de pe vremea lui Pelticle, erau incomplete în termeni de protecţie a mediului. Cum am dat adesea cu nasul de industria chimică, ştiu că, pe vremea aceea, primele care se tăiau de pe listă erau costurile de protecţie a mediului. În special staţiile de tratare a apelor uzate şi instalaţiile de ventilaţie erau primele sacrificate. Impropriu spus ape. Curgeau la vale soluţii în toată regula.
Al doilea aspect este relativa insuficienţă de apă. Asta este şi rău, dar şi bine. Exploatatorul (mă feresc să zic RMGC) a fost constrîns să îşi ia apa proaspătă dintr-o singură sursă, la care se adaugă apele din tăurile otrăvite, rămase din bătrîni. Asta creează în mod necesar circuite interne, ce îl vor obliga pe exploatator să îşi purifice singur sursele de apă. Apa proaspătă va fi practic folosită numai la prepararea soluţiilor de reactivi chimici.
Lista de chimicale demontează practic teoriile conspiraţioniste privitoare la metalele şi metaloizii din zăcămînt.
Dar să vedem ce compoziţie are roca:
Am selectat doar metalele utile. Frecţiile cu titanul – prea sărac şi prea ieftin din alte surse – cu caolinul – impurificat natural cu componente toxice – cu cromul sau cu molibdenul – mult prea puţine pentru a fi eficiente economic, cu arsenul – mult prea răspîndit în natură pentru a fi exploatat fără piaţă – nu ţin la mine.
Iată componentele într-adevăr utile: 247t Au, 898t Ag, 1.075.000t As, (l-am pus doar ca să ne îngrozim), 537.500t V,
64.500t Ge (după alte surse, galiul. probabil erori de copiere). Astea sunt toate, mari şi late.
Din lista de chimicale, încă nu am identificat unul care să extragă germaniul. Volumul de minereu este, conform documentului, de 215 megatone, din care, o bună parte, cea săracă de deasupra, va fi stocată separat, pentru prelucrarea în ultimii 3 ani de exploatare. Vom reveni asupra lui.
Să vedem acum chimicalele şi rolul lor. Le luăm pe rînd:
Cărbune activ 410t/an. Cărbunele activ are rolul de a adsorbi complecşii ciano-metalici, făcînd asfel mai uşoară, atît concentrarea metalelor de interes, cît şi separarea din suspensia de steril.
Ca o paranteză, mulţi partizani ai „mineritului ecologic” mi-au băgat sub nas nuş’ce tehnologie cu cărbune activ. Iată, cărbunele este prezent în lista de chimicale.
Floculant 510t/an. Nu se spune ce fel de floculant este, dar sigur este folosit la tratarea apelor. De obicei se folosesc floculanţi anorganici, cum ar fi alaunii. Au darul să antreneze impurităţile şi să le sedimenteze rapid, în agregate mari.
Acid clorhidric 2.300t/an. Volumul de acid clorhidric nu este foarte mare. Este probabil folosit la desorbţia acidului cianhidric şi la corectarea pH-ului diverselor soluţii. Cert este că din proces vor rezulta cloruri, întotdeauna solubile, ceea ce măreşte volumul necesar de apă, atît pentru înlocuirea saramurilor, cît şi pentru diluarea lor atunci cînd sunt aruncate la canal. Este puţin probabil ca saramurile să se recircule.
Hidroxid de calciu 54.000t/an. Un volum imens, dar necesar atît la precipitarea tuturor metalelor toxice din iazurile de decantare, cît şi la consolidarea ulterioară a patului de steril de pe fundul iazurilor. Vom vedea mai jos, tot hidroxidul de calciu va fi folosit la consolidarea în alte scopuri.
Cianură de sodiu 12.000t/an. (cca. 400t/zi). Sună groaznic, dar nu este. Pierderile tehnologice de cianură sunt estimate la sub 10Kg/zi. Asta înseamnă că doar 0,0025% din cianură se va regăsi în natură. Şi va fi rapid distrusă de razele ultraviolete.
Hidroxid de sodiu, soluţie 50%, 2.000t/an. Rolul sodei caustice este cel de a ţine în soluţie acidul cianhidric (gaz de felul său) precum şi de a capta gazele cianuroase eventual scăpate, în scrubere de spălare cu hidroxid de sodiu. De asemeni, vom vedea mai jos, dioxidul de sulf este un alt poluant ce trebuie ţinut pe loc.
Paranteză: Cînd eram elev de şcoală generală am vizitat o fabrică de pile de pe la Răzoare (Bucureşti). La instalaţia de decapare trăznea a migdale amare. Iată-mă-s întreg şi nevătămat. Însă oamenii care lucrau acolo erau cam gălbejiţi.
Sulfat de cupru 860t/an. Este numit popular piatră vînătă. Nu aş putea spune la ce foloseşte în procesul tehnologic. Ar putea fi folosit ca floculant, competitor al aurului la complexarea resturilor de cianuri, sau poate chiar ca electrolit pentru ameliorat potenţialul de electrod al aurului. Habar nu am. Electrochimia nu e specialitatea mea.
EDIT: sulfatul de cupru se foloseşte drept catalizator la oxidarea cianurii.
Metabisulfit de sodiu 13.000t/an. Cifra comparabilă cu cea a cianurii de sodiu arată că distrugerea in situ a cianurilor se face cu dioxid de sulf rezultat prin acidularea (cu acid corhidric) a soluţiei de metabisulfit. Aşadar, am aflat care este antidotul. Şi de ce nu trebuie să ne temem de cianură.
Azotat de amoniu 4.660t. Volumul este mult prea mare pentru a nu ne gîndi că ar avea rolul unui precipitant la concentrare sau chiar la extracţie. Presupun că detonarea în carieră nu se va face cu amestec de azotat de amoniu şi păcură. Dar mai ştii?
EDIT: azozatul de amoniu este folosit ca exploziv.
Păcură 14.288t/an Probabil pentru vreun generator de abur tehnologic, sau chiar la atelierul metalurgic.
Am văzut cam care ar fi chimicalele.
Ca o impresie generală, tehnologia este cu gîndul la mediu. Am aflat cum se gestionează apa şi cum se distrug sau se fac insolubile substanţele toxice. Teama mea cea mai mare era cum se va fi neutralizat megatona de arsen. Arseniatul de calciu ce va lua naştere în iaz, este substanţă insolubilă. Şi tot ce e insolubil încetează a mai fi otravă.
Mîine vom vorbi despre administrarea spaţiului. Acolo am mai multe obiecţii decît la tehnologie.
● Cîte locuri de muncă la hectar va produce Roşia Montană?
Frustrat de analizele de cost, exagerate în minus, de către RMGC, şi în plus, de către militanţii ecologişti, încerc din nou să judec cu capul meu.
Din datele publice, ştim că proiectul se va întinde pe 4282ha, la care se adaugă alte 252ha de pădure. Plus privatizarea dreptului de administrare a violenţei şi a justiţiei asupra aşezărilor din jur. Haidamacii RMGC pot alunga din casele lor orice locuitor.
Ecologiştii spun că la epuizarea zăcămîntului, va rămîne un crater de 8Km şi adînc de 400m. Cca 5025ha. Ceea ce s-ar suprapune peste cifrele oficiale. Am căutat să estimez aria totală a exploatării. Spaţii pentru: excavaţie, concasare, separare grosieră, concentrare, halda de steril, decantare.
Cum nu am un exemplu similar la îndemînă, am estimat proporţia de spaţiu, după destinaţie, la exploatarea de cupru de la Roşia Poieni. (v.foto)
Craterul nu e greu de identificat. Are cam 800m în diametru şi ocupă cam 30% din totalul ariei scoase din circuitul agricol. Observăm că halda de steril (porţiunea albicioasă din prelungirea în dreapta albiciosului crater) dincolo de buza craterului, ocupă chiar mai mult decît craterul de excavaţie. Cam 35 din totalul ariei. Alte 35% sunt ocupate de iazul de decantare. Staţia de concentrare (partea din stînga, dincolo de vale) cu tot cu bazinele de tratare a apelor, nu ocupă mai mult de 10% din total.
Prin similitudine, rezultă că din cei cei 8Km de crater va fi excavat un volum de cel puţin 400 de ori mai mare de rocă, decît la Roşia Poieni. Totuşi, păstrînd proporţiile, halda de steril va fi poate pe o arie mai mică, chiar dacă volumul va fi mai mare, ţinînd seama că unele porţiuni ale craterului pot fi reumplute cu steril. În orice caz, este vorba despre jumătate de kilometru cub de rocă. Ca o paranteză, toţi oamenii de pe Terra ar încăpea în 0,42 kilometri cubi.
Dacă halda de steril poate fi micşorată prin convertirea spaţiului eliberat prin excavare, nu acelaşi lucru se poate spune despre iazul de decantare. Dacă la Roşia Poieni el este de 1,2 ori mai întins decît craterul, putem presupune că la Roşia Montană va fi nevoie de un iaz de cel puţin 5000ha (raport 1:1). Ceea ce dublează din start aria. Putem presupune că instalaţia de concentrare va ocupa alte 120ha. Se adaugă alte sute de hectare de iazuri de alimentare, de pe văile adiacente.
Să estimăm aria totală:
-craterul 5.000ha
-haldele de steril 1.000ha, să zicem
-iazul de decantare 5.000ha
-instalaţia de concentrare 120ha
-TOTAL: 11.120ha
Nu am inclus, nici colo, nici colo, aria iazurilor de alimentare, deoarece ele nu au un impact major în mediu.
De pe pagina RMGC rezultă că proiectul ar aduce un spor de 3600 locuri de muncă. Ceea ce înseamnă 0,324 locuri de muncă la hectar.
Cifra reală trebuie însă diminuată, deoarece 20% vor fi personal TESA şi gorile de zburătăcit săteni opozanţi.
Ţinînd seama că, după încheierea exploatării de metale, vreme de 400 de ani, terenul nu va mai avea valoare economică, să facem o socoteală simplă: pentru fiecare loc de muncă, statul aprobă să piardă (grosier) 4ha de teritoriu.
Cît ar cîştiga statul din cei 15 ani de exploatare a aurului?
Nu prea mult. Vreo 3 miliarde de euro, şi 135 milioane, garanţia RMGC, cică pentru „ecologizare”.
Să vedem cît ar costa ecologizarea:
Bugetul de 135 milioane, împărţit la 11.120ha, rezultă 12.140 euro/ha.
Ha! Doar întreţinerea barajului pe 5 ani ar costa atît. Pentru cele 11.120ha răvăşite nu ar mai rămîne nimic. Suedezii cheltuiesc anual sute de milioane de euro pentru a ţine pe loc un iaz similar mult mai mic. Numai instalaţiile de congelare a pămîntului costă jumătate de miliard. Curentul electric, şi întreţinerea instalaţiei, başca.
Nu e greu să ne dăm seama că cheltuielile de ecologizare vor fi chiar mai mari decît încasează statul din redevenţe şi participaţie.
Să vedem la nivel microeconomic ce efecte ar avea investiţia.
Dacă socotim salariul mediu de 2.500 lei/lună şi om, ori 3.600 de oameni, ori 12 luni, ori 15 ani, rezultă 1.620.000.000 lei în 15 ani. Ceea ce se traduce prin 145.683,45 lei la hectar (33.879,87 euro) Adică, de 2,79 ori mai mult decît ecologizarea bugetată.
Pe scurt, exploatarea de aur le aduce locuitorilor 9.712 lei/ha şi an. Doar 15 ani. După care va rămîne terra deserta. 400 de ani.
Dacă locuitorii ar cultiva afine, şi ar obţine o tonă la hectar, la 5 lei/Kg, le-ar ieşi cîte 5.000 lei/ha. Ori 400 de ani, ies 2 milioane lei la hectar. Pe termen lung, de la Roşia Montană s-ar putea scoate de 13,73 ori mai mult din afine, decît din aur.
Citeşte şi: https://delaepicentru.com/2012/02/03/%E2%97%8F-inginereste-despre-rosia-montana/
…şi o idee de afacere în văile aurifere:
https://delaepicentru.com/2013/09/04/goana-dupa-aur/
2013-09-11
EDIT: furat de propaganda anti, făcui cîteva erori la calcul. Erori pe care voi căuta să le îndrept în articolele următoare:
https://delaepicentru.com/2013/09/11/%E2%98%85-peisaj-cu-chimicale-la-rosia-montana-i/
https://delaepicentru.com/2013/09/11/%E2%98%85-peisaj-cu-chimicale-la-rosia-montana-ii/
● Parchetul ne îndeamnă să ne căcăm pe un judecător, pe un premier şi chiar şi pe el
Textul de faţă li se adresează în special avocaţilor în căutare de motive pentru a recuza un anume judecător.
Motto:
„Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societății și apără ordinea de drept, precum și drepturile și libertățile cetățenilor.”
Hm! Interesele generale ale societăţii. Reţinem frecţia asta, pentru că de ea se va freca întreaga construcţie ce urmează.
Nu ascund că intenţionez să hăituiesc un premier, doctor fraudulos în drept, titlu obţinut în baza unui plagiat flagrant. Abuzînd de poziţia sa de premier, micul şi ticălosul Titulescu a paralizat toate instituţiile publice şi private cu oarece tangenţă, în tentativa de a-şi astupa murdăria. Nu mă îndoiesc, eventualii cititori ştiu tot şirul de ticăloşii puse la cale. Începînd cu desfiinţarea comisiei de etică din Ministerul Învăţămîntului şi pînă la presiuni (sau cultivarea slugărniciei prin promisiuni palmate) uşor detectabile la Parchetul General.
Plagiatul premierului a fost denunţat la Parchet de către trei cetăţeni. Parchetul nu a văzut în fapta premierului nimic care să lezeze „interesele generale ale societăţii”. Nu a dispus nici măcar ordinul de retragere de pe piaţă a lucrării comerciale rezultate din plagiat. Ba, mai mult, nici măcar editurile ce au publicat autorii-sursă nu au ridicat pretenţii materiale. Nici măcar autorii-sursă. Un mucles general şi vinovat.
La rîndul meu, văzînd omerta generală, printr-un raţionament juridic ce nu poate fi contestat de către niciun jurist cu oarece cunoştinţe de drept, am demonstrat că NUP-ul Parchetului deschide o cutie a Pandorei. Parchetul s-a mulţumit să mă expedieze cu un sofism. (pag.1) şi (Pag.2) L-a durut fix în cur de „interesele generale ale societăţii”.
Dar care sunt acele „interesele generale ale societăţii”? Interesele economice? Imposibil. Nu pot fi decît diverse. Cele culturale? Aş! Politice? Şi alea sunt divergente. Atunci? Interesele generale ale societăţii sunt cele care exprimă valori morale: binele, adevărul, frumosul. Dar numai partea publică a lor, reunite în ceea ce numim curent morala publică.
Contrar opiniei comune, morala publică nu se referă la a nu-ţi arăta organele genitale în public. Este un concept mult mai larg, ce cuprinde inclusiv bazele regulilor ce asanează comerţul.
Morala publică este cea care stă la baza celor mai multe măsuri provizorii. Cînd cineva îşi arată curul în public, întîi i se acoperă curul şi abia apoi este luat la întrebări. Cînd un deţinut este transportat dintr-un loc în altul, firesc este ca chipul să îi fie ferit de privirile publicului. Cînd un produs contrafăcut este semnalat, întîi este retras de pe piaţă şi abia pe urmă se caută originea şi filiera. Cînd un vecin de bloc face scandal, întîi este redus la tonul normal şi abia apoi amendat.
Observăm că morala publică nu este un sentiment, ci un set de acţiuni raţionale şi precise de oprire imediată a răului, a minciunii, a urîtului. Abia după aceea se stabileşte în instanţă în ce măsură au fost lezate Binele, Adevărul şi Frumosul.
În cazul lucrării comerciale în discuţie, amicii noştri procurori nu par a fi înţeles că lipsa acţiunilor preventive pe care legalmente le aveau în fişa postului, lezează morala publică, adică tocmai „interesul general al societăţii”. Pilda lor lasă o breşă imensă în interesul public. Breşă prin care oprobriul nostru se va revărsa nu numai asupra ticălosului premier şi a obtuzilor procurori, dar şi asupra autorilor-sursă şi a editurilor părtaşe la frauda intelectuală prin inacţiunea lor.
Şi mai rău este că unul dintre autorii-sursă este judecător la o curte de apel. În mod automat, reputaţia judecătorului rămîne jeopardizată pînă cînd nu îşi va fi revendicat pe drept, repararea daunelor materiale şi morale provocate de copierea de către premier a unei lucrări publicate în 1999.
Reproduc din argumentaţia mea la plîngerea penală depusă împotriva premierului, un şir de suspiciuni legitime:
Declaraţia lui DD este un indiciu, fie al dezinteresului absolut, fie al unui raport de putere, în care putem doar presupune care este agresorul şi care, victima. Aşadar, o situaţie confuză, cu un imens potenţial de şantaj: fie DD îşi oferă ocazia de a-l şantaja pe VVP cu depunerea oricînd a unei plîngeri penale, fie VVP îl poate şantaja pe DD cu alte clenciuri. VVP este prim-ministru şi are legalmente suficientă putere pentru a o face direct sau pe ocolite. Repet, suntem pe terenul speculaţiei. Vulnerabilitatea lui DD poate fi agravată de eventualitatea ca însuşi DD să fi scris cărţi întregi apelînd la plagiat. De unde şi „dezinteresul”. Dacă nu ar fi aşa, în cazul Proprietăţii litigioase, DD ar fi ridicat neîntîrziat pretenţia de daune materiale împotriva autorului VVP. Dacă aş fi procuror la DNA, aş privi deja chiorîş lanţul „cumsecădeniei”.
Judecătorul se pune într-o situaţie incertă şi în instanţele în care este şi va fi prezent. Orice avocat sau învinuit îl poate recuza, atîta timp cît lasă arbitrariul să îi domine viaţa.
CSM este dator să il someze pe judecătorul Dumitru Diaconu să îşi regleze statutul moral. Singura cale de restaurare a moralităţii publice a judecătorului Dumitru Diaconu este ca acesta să îl acţioneze în instanţă pe premier, sau să demisioneze. Orice măsură căldicică nu face decît să adîncească prăpastia în dauna interesului public.
În joc este prestigiul Justiţiei. Şi, aş adăuga, interesele generale ale societăţii.
● De ce este primarul Oprescu penal
Tot ascultînd argumente şi pseudoargumente, am constatat că relativizarea morţii violente a copiilor, invocînd alte cauze, (accidente din neatenţie, violenţă domestică etc.) este ticăloasă, deoarece, înafară de moartea provocată de maidanezi, toate celelalte accidente fatale au autor cu răspundere legală.
Ca să le putem compara, trebuie să unificăm cauzele. Iar pentru a le unifica, trebuie să vedem cine e proprietarul legal al cîinilor vagabonzi. Legalmente, ei sunt în proprietatea primăriei. Aşadar, maidanezul este doar corpul delict al unui proprietar numit primăria Bucureştilor.
O a doua observaţie este că doar primăria este entitate publică. Toate celelalte sunt private. Or, cînd moartea se datorează unei entităţi publice, putem spune că avem un stat criminal. Pentru că dispare diferenţa dintre moartea de maidanez şi moartea în bătaie în arestul poliţiei. Ne putem aştepta ca un copil care se depărtează de părinţi, să fie înhăţat de poliţişti şi ucis în bătaie pentru că nu avea certificatul de naştere la el.
Sofismele pot fi uşor identificate. Dacă primăria nu va fi sancţionată într-un fel sau altul, oricum, dar PENAL, înseamnă că primăria este una din calamităţile naturale, alături de uragan, de avalanşă şi de trăsnet.
◎ Goana după aur
Vreţi o arie auriferă plină de turişti, mai multe luni pe an?
Iată o cale simplă, chiar mai productivă decît exploatarea zăcămîntului sărăcit de la cele două Roşii:
comunele din zonă să facă din prezenţa aurului o atracţie turistică palpabilă: să le închirieze turiştilor ciururi şi dîrmoane şi să îi lase să caute aur aluvionar. De plăcere. Aurul scos să rămînă al lor. Eventual să organizeze chiar concursuri intitulate Goana după aur.
Sezonul poate fi prelungit mai multe luni pe an, dacă li se dă turiştilor şi echipament termoizolant, odată cu locul de cort şi cu grătarul de mititei.
Să vezi atunci campinguri şi pensiuni!
Imaginea lui Charlie Chaplin poate fi exploatată de asemeni. Localnicii pot confecţiona prăjituri de forma bocancilor, de pildă. Mă rog, nu trebuie să vă spun îndeamărunt ce ar putea face localnicii.
Cît despre nadă, ea poate fi uşor întreţinută cu cîte un pumn de pulbere de aur zvîrlită o dată pe săptămînă în rîu. Atît cît să rezulte de 5 ori mai multe încasări.
Se pune totuşi o problemă legală: actualmente, statul este stăpînul absolut al bogăţiilor minerale. Va trebui modificată legea cu excepţia turistică.
Ce ziceţi?
EDIT
Ca să vă conving, dar în acelaşi timp să admit că nu am fost genial (au avut ideea alţii, înaintea mea), iată un şir de linkuri către foste exploatări aurifere, actualmente muzee:
http://homepage2.nifty.com/momo3/taikenjo.htm
http://www.toikinzan.com/sakin/
http://yamanashinow.blog137.fc2.com/blog-entry-396.html
http://qmura.jp/program/plan_detail/295
★ Cînd maibinele devine o pacoste
Am prelevat de pe GoogleEarth două fotografii făcute: una, la 1 septembrie 2008, cealaltă, la 24 aprilie 2012, la extremitatea vestică a podului Tsurumi din zona centrală a Hiroşimei.
Judecînd după relativa absenţă a algelor, pe pavajul celor două scuaruri semicirculare, aţi zice că fotografia din dreapta este cea veche. Dar dacă priviţi cu atenţie partea dreaptă, veţi constata că doar unul din scuaruri este năpădit de alge. Cel din dreapta jos. Cum se explică lipsa algelor în cel de sus? Răspunsul este simplu. Pe locul scuarului a fost construit ceva între cele două date. Mai exact, între 2009 şi luna mai 2011. După care, peisajul a fost restaurat. Întrebarea este: ce?
Pe locul indicat a fost săpat un mare hău, deasupra căruia stătea încălecată o hală de tablă, iar ceva mai la vest, biroul de şantier şi cîteva dormitoare modulare. Am dat doar de o imagine alb-negru pe care am luat-o în februarie 2011. Deja hala era demontată. Urma să se îndepărteze biroul şi dormitoarele (parţial vizibile).
Iată şi o imagine luată pe 26 mai 2011, în timpul şantierului de restaurare a scuarului. Pavajul de granit al scuarului era gata. Se lucra doar la refacerea trotuarului.
Punctul de lucru a fost al unui şantier subteran ce încă nu e gata. Este vorba despre un canal de drenaj pentru apele pluviale. O conductă cu diametrul de 900-2000mm, vîrîtă într-un tunel lung de 2076,5m, pînă la staţia de pompare vizibilă în dreapta hărţii de mai jos:
După cum se poate vedea, traseul canalului subteran are patru puncte de rapel. Cel pe care vi l-am semnalat mai sus era al cincilea. L-am marcat cu punct galben.
Harta am fotografiat-o în ianuarie 2011 de pe panoul punctului 3 de rapel, acolo unde scrie cu roşu: （現在地） între paranteze.
Să vedem cum arată punctul 3 de rapel, şi ce impact are asupra circulaţiei:
Aşa arată locul în prezent:
Este hala dreptunghiulară din centrul imaginii. Nu încurcă circulaţia nici pe cele patru benzi ale arterei (Bulevardul Gării), şi nici pe arteriola din dreapta ei.
Să vedem ce a fost înainte:
Spaţiu verde cu 7 arbori de camfor. Iar alături, 17 locuri de parcare (cu plată) cu proprietar primăria, dar administrate de o companie privată.
Celelalte două puncte de rapel sunt mult mai mici, situate pe trotuar. Iar staţia de pompare este într-o zonă mult mai puţin circulată. Oricum, rapelul terminal este în ograda staţiei de pompare.
Să recapitulăm: un tunel comparabil ca diametru cu unul de metrou, dar care nu încurcă nicăieri circulaţia. Au fost sacrificaţi 7 arbori (posibil conservaţi într-o pepinieră) şi, vremelnic, 17 locuri de parcare.
Pe panoul punctului de rapel încă activ, găsim descrise şi raţiunea şantierului, şi metoda de foraj. Iată-le:
Desenul înfăţişează scutul de săpare şi felul în care se face schimbul de substanţă cu exteriorul: iese pămîntul şi intră modulele de beton. Peştişorul zice: „Întrucît scutul înaintează precum o cîrtiţă, impactul asupra circulaţie este foarte mic”. Am văzut mai sus cît de mic e.
Să vedem mai departe:
Traducem sumar: În oraş, aversele de ploaie sau mareele înalte, mai ales cînd coincid cu ploile intense (citeşte taifun n.m.), provoacă inundaţii. Pentru a evita inundaţiile, instalăm conducta de drenaj pluvial şi staţii de pompare. (Jumătate din aria oraşului are altitudine negativă n.m.). Sub Parcarea Inarimachi (pe partea dinspre cartierul Matsukawa) am montat scutul şi săpăm pînă la staţia de pompare din cartierul Danbara.
Dacă observaţi traseul conductei, ea împrejumuieşte pe jumătate un muncel (marcat cu verde pe hartă). Partea din dreapta muncelului a intrat în sistematizare abia în 1991 – încheiată abia în 2011 – deoarece, aflat în umbra lui, cartierul a scăpat nevătămat după explozia nucleară. Ani buni, infrastructura proastă făcea să se adune apa de ploaie pînă la genunchi. Cam ca în Bucureştii zilelor noastre.
Să comparăm:
Am luat la întîmplare două fotografii ale unuia din multele puncte de lucru ale şantierului din Drumul Taberei. Tema este aceeaşi: să se sape un tunel în teren aluvionar (mult mai sapropelic în Hiroşima decît în Bucureşti). Iată fotografiile:
Nu pare a fi şantier, ci mai degrabă autobază. Autobază în mijlocul şoselei. Circulaţia longitudinală este nulă. Iar cea transversală, cotită ciudat.
Să vedem impactul asupra mediului:
Aşa arăta locul punctului de lucru înainte. Arborii au fost raşi odată cu asfaltul. Cine locuieşte acolo poate număra singur paguba de spaţiu şi de vegetaţie. Şi e doar unul din punctele de lucru. Practic, cartierul este paralizat. Şi pentru ce? Pentru ca nişte camioane să se lăfăie pe noroaie, cablurile să stea împrăştiate în dezordine, armăturile să stea la ruginit sub cerul liber.
Fără să neg utilitatea metroului ca bun de utilitate publică, constat că dispreţul pentru cetăţean este evident. Rămîne să îl cuantificăm în bani şi să vedem şi cum primăria striveşte demnitatea locuitorilor.
Prima întrebare este: al cui este terenul?
Majoritatea ar răspunde: al primăriei de sector/ generale.
Greşit! Terenul pe care sunt construite arterele de circulaţie şi parcurile sunt domeniu public. Primăria îl are doar în custodie. Nu este al ei, ci al dumneavoastră, al tuturor.
A doua întrebare: cu ce drept întrerupe primăria circulaţia la suprafaţă, cînd şantierul este subteran? Aici se cuvine o mică discuţie.
Cînd vă lăsaţi automobilul pe domeniul public vi-l saltă miliţia şi mai plătiţi şi amendă. Camioanele companiei de construcţii zburdă în voie pe domeniul public deturnat. Este echitabil? Desigur, nu.
Compania de construcţii este firmă comercială privată. Asta înseamnă că ar trebui să aibă parc de utilaje şi spaţii de depozitare a materialului. Pentru care să plătească impozit pe mijloacele fixe (inclusiv pe teren). Prin parcarea camioanelor şi depozitarea materialelor pe domeniul public, practic, terenul de sub ele este dat în folosinţă privată, fără plata vreunui impozit. Compania poate să funcţioneze astfel fără acareturi. Cîte companii au privilegiul de a-şi ţine calabalîcul pe domeniul public fără să fie pedepsite?
Cîţi dintre dumneavoastră plătiţi anual pentru un loc de parcare în vecinătatea casei? Nu mă îndoiesc, mulţi. Nu vă daţi sema că sunteţi discriminaţi? De ce compania poate parca şi face stive în mijlocul străzii fără să plătească un leu?
Nu ştiu cît costă un loc de parcare în Drumul Taberei, dar ştiu că un camion ocupă de de-a moaca echivalentul a trei locuri de parcare. Spaţiul ocupat de materiale este başca. Aşadar, prin răsfăţul companiei pe domeniul public, practic ea fentează competiţia şi se sustrage plăţii impozitului pe teren cel puţin. Başca economia de combustibil prin parcarea camioanelor pe domeniul public.
Sunt convins că punctele de lucru nici măcar nu sunt izolate fonic. Iar nămolul circulă mai liber ca vrăbiile, cărat de roţile camioanelor şi de pietonii nevoiţi să păşească pe covoare precare. Toate astea se pot cuantifica în antinevralgice, în fracturi de femur, în pacheţele de nervi şi în mii de ore de depresie psihică.
De asemeni, capitalul de timp vă e spulberat. La o socoteală simplă, din cei 350.000 de locuitori ai cartierului, cel puţin 150.000 ies zilnic din el. Ambuteiajele consumă cel puţin o oră în plus pe zi şi persoană. Înmulţit cu 150.000 şi cu 200 zile pe an, rezultă 30 milioane de ore risipite anual. Iar dacă socotim 10 lei ora, rezultă o pagubă adusă capitalului de timp al populaţiei, de 300 milioane de lei anual.
Pentru a evalua pagubele pricinuite de neplata chiriei pe zecile de hectare de teren public privatizate abuziv, cred că sunteţi suficient de calificaţi să o faceţi la centimă. Numai dacă nu credeţi că e în regulă inechitatea.
Impactul asupra comerţului din cartier şi a altor interese private, cred că orice prăvăliaş îl poate socoti prin compararea bilanţului contabil anual. Rămîne ca voluntarii din zonă să facă ancheta şi să centralizeze cifrele.
Sigur, sofiştii noştri reprezentanţi ar putea obiecta că metroul e de interes public. Că nu e numai tunel, ci şi staţii. OK. În imaginea de mai jos apare o intersecţie din buricul Hiroşimei, în locul în care terenul are cea mai mare valoare din oraş, iar densitatea circulaţiei maximă. Mai ales că la etajul II al blocului din stînga sus se află şi o autogară.
Sub intersecţie se află un complex comercial de patru ori mai mare decît cea mai mare staţie de metrou din Bucureşti. Iar sub complex, o staţie de tren urban pe pneuri. S-a lucrat vreme de patru-cinci ani, răstimp în care nu s-a întrerupt în nicio zi circulaţia. Intersecţia era pavată cu blocuri de beton detaşabile. Noaptea se îndepărtau şi se făcea schimbul de materie cu subteranul. Dimineaţa, totul era ca în palmă.
Să recapitulăm:
Primăria sectorului 6 se face vinovată de deturnarea destinaţiei unei bune părţi a domeniului public, de nesocotirea planurilor zonale de urbanism, de favorizarea evaziunii fiscale, de înrăutăţirea sănătăţii publice şi lezarea dreptului la un mediu sănătos, de discriminarea persoanelor fizice în folosul persoanelor juridice, de obstrucţionarea intereselor private legitime, de confiscarea timpului oamenilor, de punerea în pericol a vieţii şi avutului populaţiei în caz de calamitate naturală.
Cine este avocat, sunt convins că poate transpune totul în păsăreasca juridică. Rămîne să vă organizaţi pentru strîngerea datelor primare: locuinţă cu locuinţă.
Succes!
★ Morikawa – (din nou despre eroism)
Au apărut noi informaţii despre felul în care s-a restaurat recepţia radio după bombardamentul atomic. După 68 de ani de la catastrofă, s-a descoperit jurnalul unui tehnician de la postul teritorial Hiroşima al NHK. Jurnalul lui Morikawa Hiroshi acoperă intervalul dintre anii 1931 şi 1946. După 1974, cînd Morikawa a murit, jurnalul a fost păstrat de către fiul său cel mare.
La pagina fatidicei zile de 6 august 1945, Morikawa consemna că se afla în clădirea postului de radio din cartierul Nobori*), la numai 1,3Km de epicentrul exploziei. Clădirea a fost distrusă**. Însă Morikawa a scăpat cu cîteva răni uşoare. Obsedat de continuitatea fluxului de informaţii, mai ales într-o stiuaţie atît de gravă, n-a mai stat pe gînduri. Şi-a tras o pătură muiată în apă şi a luat-o printre incendii, şi ruine, aproape 7 Km, pe jos, pînă la antena de emisie din sectorul Asa Minami***).
Unde a descoperit că emiţătorul fusese sever avariat.
Fără întîrziere, a sunat pe linia internă a NHK, la postul din Osaka, cerînd ca emisia să fie comutată pe unde scurte.
Astfel, recepţia radio a fost restaurată în aceeaşi zi, la numai cîteva ore după bombardament.
Jurnalul este valoros şi pentru că redă viaţa de fiecare zi în perioada acoperită. A fost donat Memorialului Exploziei Atomice.
Gestul lui Morikawa îmi aminteşte de alt act de eroism din partea corespondentului NHK la Washington, Tejima Ryuichi, din timpul atacului terorist multiplu, din 11 septembrie. Imediat după atac, cerul s-a închis. Neavînd un om de schimb, Tejima a fost nevoit ca, mai bine de o săptămînă, să iasă la microfon, din oră în oră, cu cîte un scurt buletin de ştiri. Zi şi noapte.
De asemeni, îmi amintesc că şi după cutremurul din 4 martie 1977 primeam informaţii despre dimensiunea lui tot pe unde scurte. De la Europa Liberă.
Compar cu „interesul public” prins din zbor la o televiziune românească: „Specialiştii în Feng-shui prezic că în următorii 20 de ani, va fi o perioadă bună pentru Andreea Marin.”
Vital, nu-i aşa?
Articole asemănătoare:
Nakamura
Sugihara Chiune
––––––––-
*) Actualmente, clădirea NHK se află în cartierul Otemachi.
**) Am calculat unghiul undei de şoc: aproape 22 grade. Nu era greu să fie spulberată.
***) În prezent, antena de emisie pe unde medii se află tot acolo, împreună cu două cămine pentru personalul NHK.
★ Diaspora nu are nevoie de parlamentari speciali, ci de procedura de vot prin corespondenţă
Acum trei ani, într-o vizită în România, am experimentat circulaţia incognito. Am descoperit cu acea ocazie că, deşi între timp devenisem cetăţean român cu domiciliul în străinătate, figuram în hîrţoagele de evidenţă a populaţiei, cu ultimul domiciliu din ţară. Intenţionez să valorific remanenţa datelor, în folosul lărgirii participării cetăţenilor la scrutin.
Trăiesc în diaspora de mai bine de două decenii. Am fost împiedicat sistematic să votez. Nici măcar după adoptarea legii 35/2008 şi înfiinţarea cîtorva fotolii de reprezentanţi ai diasporei, lucrurile nu s-au ameliorat. Legea electorală nu a făcut decît să mărească proporţia de demagogie, de ipocrizie, de inechitate, de amatorism, de mînie, de lehamite.
Pentru a căuta o soluţie de mărire a participării cetăţenilor la vot, vă propun să analizăm întîi bazele morale ale organizării alegerilor.
1) Natura alegerilor
Alegerile uninominale sunt profund teritorializate. Principiul este: votezi pentru locul în care ai domiciliul permanent. În condiţiile actuale, ţinînd seama de marea mobilitate a populaţiei, participarea la scrutin va fi mult redusă, atît la alegerile generale, cît şi la cele locale (prin definiţie teritorializate) deoarece este practic imposibil să ţii oamenii acasă. Şi este chiar abuziv să îi ţii acasă, deoarece astfel se acreditează ideea că cetăţenii atîrnă de stat, iar nu viceversa. Ceea ce este inechitabil. Nu poţi pedepsi cetăţeanul doar pentru că este mobil.
2) Demografia
Datele ce stau la baza întocmirii colegiilor electorale, fie că e vorba despre alegerile generale sau locale, sunt cele de la serviciul de evidenţă a populaţiei. Registrul de evidenţă a populaţiei nu minte. În orice caz, nu minte ireversibil. Aşa cum am arătat în preambul, datele rămîn acolo chiar şi după schimbarea statutului de şedere al cetăţeanului român în altă ţară.
Cînd legiuitorul a introdus colegii pentru diaspora, nu s-a bazat pe datele de evidenţă a populaţiei, ci pe estimări. Dacă paşapoartele CRDS dau certitudinea rezidenţei cuiva în altă ţară. paşapoartele simple nu. Titularul se poate repatria a doua zi, sau după 15 ani. Nimeni nu poate estima cu oarecare precizie mişcarea.
Bazele diferite de constituire a colegiilor dau inevitabil iechitate în reprezentare. Nu poţi fixa colegiile electorale după ureche, ci numai după date certe.
3) Conflictele de legi
Multe state înţeleg să îşi exercite suveranitatea şi prin interzicerea activităţilor politice străine. Din start, vor fi state în care partidele româneşti vor fi împiedicate să îşi formeze organizaţii extrateritoriale. Asta înseamnă că nu pot fi înfiinţate nici secţii de votare în locuri dinafara jurisdicţiei româneşti. Ceea ce este în esenţă tot o inechitate, deoarece nu toţi electorii locuiesc vizavi de ambasadă sau de consulat.
Aşadar, observăm că din toate punctele de vedere, atît teritorialitatea, cît şi extrateritorialitatea, produc nedreptăţi.
Nedreptăţile se pot topi prin opunerea soluţiilor ateritoriale, fie în spaţiu, fie în timp.
Sună pretenţios? În fapt este simplu. Pentru electorii mobili pe termen scurt, am descris deja procedura de vot în avans.
Pentru electorii mobili sau lipsă pe termen lung, votul prin corespondenţă. Inclusiv la alegerile locale. Un exemplu recent este cel din 2011, de la alegerile locale din localităţile spulberate de ţunami, localităţi ai căror locuitori stau cu anii în refugii, uneori la distanţe de sute de kilometri.
Propunerea mea de raţionalizare a organizării alegerilor generale şi locale se bazează pe faptul că majoritatea covîrşitoare a celor care nu se află în localitate au încă legături solide, inclusiv patrimoniale, cu locul din care au plecat (temporar sau permanent).
Optica cea mai sănătoasă de tratare a persoanei politice, din partea statului, este: permanent este temporar.
Cu alte cuvinte, chiar şi cei cu domiciliul în străinătate au dreptul şi sunt datori să voteze pentru circumscripţia care arondează ultimul lor domiciliu din ţară. Aceasta este în fapt esenţa naţiunii. Votezi pentru locul în care te-ai născut. Naţiune vine de la natal. Principiul permanent este temporar face ca şi conflictele de legi să dispară. Distanţa dintre cetăţean şi stat se acoperă cu ateritorialul serviciu poştal.
Consecinţa imediată a votului prin corespondenţă – inclusiv la alegerile locale – este că devine inutilă existenţa parlamentarilor de diaspora. Criteriul de apartenenţă la naţiune se unfică astfel, prin ataşarea fiecărui cetăţean, oriunde ar fi el, a unui domiciliu, fie şi fictiv*), în ţară. O situaţie mult mai naturală, în care statul se abţine să diversifice categoriile de cetăţeni. În locul excluziunii, al dezbinării, al invidiei, se instalează incluziunea socială, fie şi de la distanţă.
––––––-
*) Rezidenţii străini din Japonia pot solicita de la primărie adeverinţe de domiciliu, pentru domiciliul din ţara de origine, dacă doresc. Pot de asemeni solicita şi adeverinţă pentru domiciliul din Japonia. Prima, pentru proceduri în baza cetăţeniei. Cea de-a doua, pentru proceduri în baza rezidenţei.
▲ Instrucţiuni de vot în Japonia
Duminică au avut loc alegerile parţiale pentru Senatul Japoniei. Despre importanţa recentelor alegeri poate voi scrie un articol separat. Mă mărginesc doar la a prezenta felul în care se votează.
Alegătorul primeşte o carte poştală. Pe revers are înscrise următoarele informaţii:
[Titlul] Carte poştală
[Codul poştal] 73….
[Adresa destinatarului] Hiroshima….
[Numele destinatarului] Hisa….Mi… sama
[dedesubt] două coduri de bare cu corespondent în listele electorale
[Timbrul poştal – pătratul verde] „Corespondenţă cu plata la colectare”
[lozincă în acelaşi cadru] „Alegeri curate – viitor luminos”
[Dreptunghiul roşu] Biroul pentru alegeri
[Expeditor (în parantezele verzi)] Comisia de organizare a alegerilor din primăria sectorului… municipiul Hiroshima. [Rîndul II] Adresa… nr telefon… şi un număr de control (probabil pentru prevenirea falsificării)
[Cadrul rotunjit] (cu roşu) Înştiinţare pentru alegeri (cu verde) Alegeri ordinare pentru Senat.
[Ziua alegerilor] iulie 21 între orele 7 şi 20.
[Locul] secţia 311 Cartierul… ochiul 2, căminul cultural al ochiului 2. şi urmează adresa: ochiul 2, 9-26
[Deasupra liniei orizontale verzi] Votul în avans poate fi exercitat între 5 şi 20 iulie (pentru cei ocupaţi cu altele la data alegerilor)
[Sub linia verde (litere roşii)] Detalii pe spatele cărţii poştale.
Tot acolo sunt două rubrici pentru completat de către comisia de votare. Probabil, numărul de buletine pentru uninominal şi pentru listă. Probabil, număr de control pentru inventarul buletinelor de vot de la sfîrşitul votării.
Aversul conţine instrucţiunile
Coloana din stînga
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
[Fraza 1] Dacă aduceţi cartea poştală la secţia de votare, identificarea dumneavoastră va decurge rapid.
[Fraza 2 litere roşii] Chiar dacă pierdeţi cartea poştală, vă rugăm veniţi la secţia de votare, deoarece puteţi vota.
[Fraza 3] La secţia de votare vă putem identifica dacă ne răspundeţi cînd v-aţi născut (luna şi ziua). În mod sigur nu vă vom întreba în ce an v-aţi născut. Sau:
[Fraza 4] vă putem identifica în baza unui document, cum ar fi permisul de conducere.
[Fraza 5] Vă rugăm să cooperaţi, pentru a nu vă pierde importantul vot.
Modul de votare
[dreptunghi roşu plin 1] Pentru votul uninominal, scrieţi numele candidatului pe buletinul de culoare galben deschis.
[dreptunghi roşu plin 2] Pentru votul proporţional pe listă, scrieţi pe buletinul de culoare albă numele candidatului sau pe cel al formaţiunii politice.
Despre informaţiile publice
[Fraza 1] Vom actualiza informaţiile publice strecurînd flaiere în ziare (Asahi, Chuugoku, Mainichi, Yomiuri, Sankei)
[Fraza 2] Dacă nu sunteţi abonat la niciun ziar, după o cerere la comisia de sector de organizare a alegerilor, vă putem trimite informaţiile prin poştă.
[Fraza 3] În plus, la primăria de sector, la căminele culturale de cartier şi în alte locuri, puteţi găsi aceleaşi flaiere.
Coloana din dreapta
[Cadru roşu] Îndrumări pentru votul în avans (vă rugăm apelaţi în caz de nevoie)
În cazul în care aveţi treabă, sunteţi la muncă etc. în ziua votului, vă rugăm folosiţi sistemul de vot în avans. (Este nevoie să completaţi o cerere).
[pătrat verde 1] Interval de timp: începînd cu ziua următoare anunţării alegerilor şi pînă în preziua alegerilor. Inclusiv sîmbăta, duminica şi sărbătorile legale.
[pătrat verde 2] Orar: de la 8:30 la 20:00.
[pătrat verde 3] Locul: La primăria sau la biroul teritorial în a cărei/cărui jurisdicţie locuiţi. (cu excepţia biroului teritorial de pe insula Ninoshima).
[pătrat verde 4] Documente necesare: cartea poştală de faţă.
Despre votul la distanţă
Dacă locuiţi la o altă adresă, şi nu puteţi ajunge la secţia de votare de care apraţineţi, şi nu puteţi nici să votaţi în avans, puteţi purcede la votul la distanţă. Detalii puteţi afla dacă luaţi legătura cu cea mai apropiată comisie de organizare a alegerilor.
★ Reclamaţie la CSM
Preiau difuzarea unui nou document de interes public. Semnatarii sunt listaţi la coadă
In baza art. 133 alin. (1) din Constitutie si art. 1 alin. (1) din Legea 317/2004 prin care CSM este definit drept garant al independentei justitiei, precum si in baza art. 30 alin. (1) si art. 74 alin. (1) lit. g) din Legea 317/2004, îi solicităm Presedintelui CSM sa sesizeze Inspectia Judiciara si sa exprime o pozitie publica a CSM cu privire la declaratiile Primului ministru in exercitiu, Victor Ponta, facute in cursul anchetei din dosarul privind posibile cazuri de coruptie si frauda la Bacalaureat de la liceul Bolintineanu, precum si sa analizeze impactul asupra independentei justitiei al acestor declaratii care par a fi determinat oprirea audierii unor persoane si modificari ale strategiei in ancheta penala:
Reproduc mai jos textul scrisorii:
“9 iulie 2013
Doamnei Oana Andrea Schmidt-Haineala
Presedinte, Consiliul Superior al Magistraturii
Doamna Presedinte,
Conform raportului Comisiei Europene (CE) de monitorizare pe justitie si anticoruptie in cadrul Mecanismului de Cooperare si Verificare (MCV), publicat in ianuarie 2013, independenta justitiei in Romania a devenit o tema de ingrijorare profunda la nivelul Comisiei incepand cu vara lui 2012. Comisia atrage atentia in mod explicit ca “una dintre preocuparile majore a fost dovada clara a exercitarii de presiuni asupra institutiilor judiciare si a lipsei de respect pentru independenta sistemului judiciar” si ca, in ciuda recomandarilor din raportul din vara lui 2012 al Comisiei, “atacurile cu motivatie politica la adresa sistemului judiciar nu au incetat.”
Potrivit art 133 alin (1) din Constitutia Romaniei, Consiliul Superior al Magistraturii este garantul independentei justitiei. De aceea, in calitate de cetateni ai Romaniei, interesati de garantarea independentei justitiei si ingrijorati de interferentele politice la care asistam, va rugam sa sesizati Inspectia Judiciara si sa exprimati o pozitie publica a CSM cu privire la declaratiile Primului ministru in exercitiu, Victor Ponta, facute in cursul anchetei din dosarul privind posibile cazuri de coruptie si frauda la Bacalaureat de la liceul Bolintineanu si sa analizati impactul asupra independentei justitiei al acestor declaratii care par a fi determinat oprirea audierii unor persoane si modificari ale strategiei in ancheta penala.
Ne intemeiem aceasta solicitare pe art. 133 alin. (1) din Constitutie si art. 1 alin. (1) din Legea 317/2004 prin care CSM este definit drept garant al independentei justitiei, precum si pe art. 30 alin. (1) si art. 74 alin. (1) lit. g) din Legea 317/2004 care definesc obligatia si competentele CSM si ale Inspectiei Judiciare in legatura cu apararea independentei judecatorilor si procurorilor.
La inceputul lunii iulie 2013, presa a inceput sa relateze detalii despre o cercetare penala in curs cu privire la un posibil caz de coruptie si frauda la Bacalaureat de la liceul Bolintineanu din Bucuresti. Conform informatiilor publice, procurorii investigheaza posibila comitere a unor infractiuni de luare si dare de mita sau de trafic de influenta de catre directoarea liceului, membri ai comisiei de supraveghere a examenelor si alte persoane. Ca urmare, directoarea liceului a fost arestata preventiv de un complet de judecatori al Tribunalului Bucuresti.
Pe 5 iulie 2013, procurorul de caz a inceput audierea participantilor la examenele de Bacalaureat, fapt ce a atras, in mod firesc, atentia mass media si a declansat dezbateri publice. In acest context, fara a avea atributii legale si incalcand principiului separatiei puterilor in stat, Primul ministru Ponta a facut primele declaratii, acuzand procurorii de comportament abuziv (ca „pe vremea comunistilor”) si dand indicatii cu privire la desfasurarea anchetei („procurorul care are dosarul sa faca bine sa… […] O sa vorbesc cu ministrul Justitiei, sa discute cu Procurorul General.”)
Asadar, in plina desfasurare a unei activitati de cercetare penala, Primul ministru Ponta intervine public, califica si eticheteaza o ancheta penala in curs si da indicatii procurorului de caz cum sa-si stabileasca strategia, spunandu-i practic pe cine are voie sa audieze si pe cine nu. Mai mult, ii cere Procurorului General, prin intermediul ministrului Justitiei, sa intervina in ancheta, fapt anticonstitutional care incalca principiul separatiei puterilor in stat, fiind o incercare de a influenta si intimida justitia. Daca Primul ministru Ponta considera ca s-au comis erori in timpul procedurilor, acesta trebuia sa sesizeze Consiliul Superior al Magistraturii si nu sa dea indicatii procurorilor ce sa faca sau sa nu faca in cursul unei anchete penale.
Credem ca declaratiile Primului ministru au urmarit incalcarea independentei magistratilor si discreditarea unei interventii legitime a statului in ceea ce pare a fi un caz grav de coruptie in invatamant. Acestea au avut urmari concrete:
·dupa declaratiile lui Victor Ponta, s-a renuntat la audierile din 5 iulie in dosarul privind suspiciunile de frauda la examenele de Bacalaureat de la liceul Bolintineanu, acestea fiind reprogramate. Conform informatiilor aparute in presa, unul dintre anchetatori a declarat: „aveam citatiile, dar aveam pregatite si mandatele de aducere, in cazul in care era nevoie sa le folosim. Asa e procedura legala. […] Pâna la urma nu le-am folosit pentru ca s-a iscat acel scandal prin intermediul televiziunilor.”
·ministrul Justitiei, Robert Cazanciuc, a anuntat ca, la cererea Primului ministru, l-a sunat pe Procurorul general al Romaniei pentru a vorbi cu procurorii care anchetau cazul fraudei la Bacalaureat de la liceul Bolintineanu: “M-a sunat putin mai devreme premierul legat de aceasta situatie. Am vorbit cu domnul Nitu (Tiberiu Nitu, procurorul general al României- n.r.) si l-am rugat sa discute cu colegii nostri procurori”[10]. Aceasta echivaleaza cu recunoasterea imprejurarii ca declaratiile Primului ministru au fost, in fapt, un ordin cu efecte concrete, care s-au si produs, constituind o interventie directa in justitie a executivului: ancheta a fost intrerupta prin interventii si intimidari politice, incalcandu-se independenta justitiei.
Cateva zile mai tarziu, pe 7 iulie, intr-un interviu acordat postului de televiziune Antena 3, Primul ministru Ponta a continuat declaratiile de intimidare si influentare a justitiei, demonstrand ca afirmatiile din 5 iulie nu au fost erori facute cu buna credinta intr-o dezbatere publica, ci au avut intentia de discreditare a magistratilor si de cenzurare a activitatii acestora. Primul ministru Ponta a folosit, printre altele, urmatoarele expresii: actiunea procurorilor este un „abuz ingrozitor”, un „abuz foarte grav”, „o actiune prost gândita si prost coordonata”, o actiune „comunista” si „fascista”.
Potrivit legii, numai Consiliul Superior al Magistraturii si Inspectia Judiciara pot sanctiona si cenzura activitatile judecatorilor si procurorilor. In acest sens, apreciem ca interventiile publice ale Primului ministru Ponta nu fac parte dintr-o dezbatere publica privind independenta si eficienta justitiei, care poate fi si critica, ci au urmarit oprirea anchetei in curs la liceul Bolintineanu, care are ca obiect cercetarea suspiciunilor de frauda si coruptie la recentele examene de Bacalaureat.
De aceea, consideram ca sesizarea Inspectiei Judiciare si asumarea unei pozitii publice a Consiliului Superior al Magistraturii in legatura cu afirmatiile si actiunile Primului ministru Ponta sunt necesare pentru a apara separatia puterilor in stat si a consolida independenta si eficienta justitiei.
Va asiguram, inca o data, de sprijinul nostru in realizarea obiectivelor asumate de Romania, inclusiv de Consiliul Superior al Magistraturii, prin Mecanismul de Cooperare si Verificare.
Cu consideratie,
Teodor Baconschi
Monica Macovei
Adrian Papahagi
Ionut Popescu
Cristian Preda
Sever Voinescu”
★ Discurs la gura peşterii consiliului naţional de coordonare
Azi, Partidul Democrat Liberal a ales să urmeze ponorul de acces în mediul troglodit din care a izbucnit cu ani în urmă. Un ciopor de laşi, incapabil să raţioneze, l-a exclus pe unul dintre cei mai coerenţi doctrinar oameni politici: Cristian Preda. Un partid care nedreptăţeşte nu va putea contrasta în bine, cu nedreptăţile naţional-socialiştilor din USL.
Întrucît discursul lui CP în plenul CNC este de interes public, îl reproduc aici integral. (Pentru conformitate)
(mai jos, textul)
În reuniunea CNC a PDL de azi, am susținut următorul discurs:
“Doamnelor şi domnilor,
Pe 6 iulie 2012, o majoritate parlamentară agresivă îl suspenda pe Traian Băsescu din funcţia de preşedinte.
La fix un an de la acel moment, resimt la fel de acut nedreptatea comisă atunci. Cred că și dumneavoastră aveți aceleași sentimente.
În reuniunea de azi a CNC, sunt ameninţat eu însumi cu o suspendare.
E vorba, ce-i drept, despre o sancţiune care vizează calitatea de membru de partid, nu o înaltă demnitate publică.
Situaţiile au, totuşi, în comun ceva mai mult decât suprapunerea datelor din calendar.
E vorba şi-n cazul meu, chiar dacă la o scară mult mai modestă, tot despre un act nedrept. Cum am venit aici ca să mă apăr, voi explica această nedreptate.
Parcursul meu în PDL nu a fost lin.
Din 2009, de când am intrat în partid, am fost deseori criticat de liderii PDL.
S-a întâmplat aşa atunci când am considerat că menţinerea Monicăi Ridzi în cabinet va aduce prejudicii şi echipei guvernamentale şi partidului.
Am nemulţumit conducerea PDL şi atunci când am afirmat că nu putem combate corupţia, având lângă noi primari corupţi.
Am fost admonestat, de asemenea, atunci când am spus că politica de austeritate nu trebuie înfăţişată ca o binefacere, ci ca o grea încercare, în care rigoarea şi compasiunea trebuie să fie atent dozate.
Am stârnit furia liderilor de partid şi fiindcă am criticat desemnarea drept candidat la primăria Capitalei a unui coleg, care, la câteva luni, a plecat din formaţiunea noastră.
Mai pot da asemenea exemple. Mă opresc, totuşi, aici, fiindcă n-aş vrea să se înţeleagă, fie şi pentru o clipă, că mă consider infailibil.
Am greşit uneori, mai ales prin exagerare. Recunosc, de pildă, că am făcut câteva afirmaţii nepotrivite la adresa lui Emil Boc sau a lui Teodor Stolojan. Le-am regretat şi le regret, evident, şi acum.
Din perspectivă organizaţională, criticile la care m-am expus au conturat un drum sinuos. În aprilie 2012, eram propus pentru excludere. După câteva săptămâni, în iunie, eram ales prim-vicepreşedinte PDL. În decembrie trecut, am demisionat, considerând că, dacă ne-am propus 30 la sută în alegeri, nu ne putem mulţumi cu jumătate. Acum, BPN a propus să fiu suspendat.
Motivul fundamental e criticarea în public a lui Vasile Blaga. Toată lumea ştie asta.
În propunerea BPN, stă scris însă altceva, şi anume că am încălcat articolul 22 din Statut. Asta ar însemna, de fapt, dacă vedem ce spune articolul, că n-aş fi promovat opţiunile partidului din programele electorale, că n-aş fi pus în practică deciziile conducerii, că aş fi luat parte la acţiuni contrare intereselor PDL şi că nu aş fi susţinut candidaţii partidului.
Resping categoric toate aceste acuzaţii, ca neadevărate. Ele au fost născocite în BPN, căci nu mi-a fost dat un singur exemplu, nu mi-a fost citat vreun caz concret în care aș fi procedat astfel. Am dreptul să ştiu ce decizie nu am pus în aplicare, căror colegi le-am refuzat susţinerea şi când am acţionat împotriva intereselor PDL.
Sunt perfect conştient că e practicată, în mod deliberat, o confuzie.
Fiindcă e adevărat că am avut luări de poziţie care au contravenit – dar nu deciziilor, cum spune statutul – ci opiniilor conducerii.
Membrii BPN sunt deranjaţi că am avut vederi diferite de cele ale lui Vasile Blaga. Numai că doar bolșevicii reduceau partidul la un om. Nu fiți, vă rog, bolșevici!
Suntem, de fapt, într-un conflict de opinii.
Eu cred că am dreptate. Chiar dacă m-aş înșela, nu consider că diferendul se poate rezolva folosind o poziţie de forţă. Autoritatea unui lider nu se exprimă aşa. Blaga nu va fi mai credibil dacă mă sancţionează pe mine, cu ajutorul dvs.. Dimpotrivă.
Dacă membrii BPN nu au fost preciși atunci când m-au acuzat, eu vreau să fiu.
Aşa că voi recunoaşte că am criticat trei opinii ale şefului nostru de partid.
Am criticat, în primul rând, faptul că, în campania internă, Vasile Blaga a susţinut puncte de vedere ale USL referitoare la PDL. El a cules simpatie afirmând, în esenţă, că alegerile din decembrie au fost pierdute din pricina lui Boc şi Udrea, din pricina Robertei şi a lui Băsescu. Pentru a rămâne liderul PDL, deşi partidul a obţinut mai puţin decât la locale, preşedintele Blaga a folosit temele adversarilor. Încurajat de această orientare a PDL, un senator de-al nostru afirma deunăzi că Băsescu e un “dictator de stânga”. BPN a tăcut. Nu pot fi de acord cu aşa ceva.
A doua opinie pentru care sunt învinovăţit e afirmaţia că PDL are nevoie de consens, nu de confruntare între facţiuni. În particular, am susţinut că moţiunea Udrea trebuia să beneficieze de jumătate din locurile din BPN. Am fost, de asemenea, de părere că toţi membrii partidului trebuie să fie incluşi în strategia de opoziţie. Blaga a ales însă disputa. Penalizând pe cine nu l-a susţinut. Aşa cum ştiţi, sunt departe de a fi singurul care plăteşte nesupunerea.
În fine, am criticat faptul că nu se aplică prevederea din statut care spune că, imediat ce trecem în opoziţie, suntem obligaţi să constituim un guvern-alternativă. Ironia face ca astăzi să decideţi chiar ceea ce eu am cerut în repetate rânduri. Guvernul din umbră se face cu o întârziere de un an. Sigur, e mai bine mai târziu decât niciodată! Aş putea adăuga: dacă preţul e sacrificarea mea, îl voi plăti, fiindcă în felul acesta se va constitui o opoziţie mai solidă. Ştiu însă că nu e aşa. Faceţi ceea ce v-am cerut, în ziua în care mă pedepsiţi, pentru a-l consolida pe Blaga, nu PDL.
Eu nu retrag afirmaţiile pe care le-am făcut.
Fiindcă, dincolo de diferența de opinii, sunt în conflict cu Blaga în privinţa viziunilor despre solidaritate.
Eu sunt solidar cu cetăţenii din mijlocul cărora vin și cu pedeliștii de la bază, pornind de la crezul cu care am intrat în politică: moderaţie, luciditate, curaj.
Acestea sunt mai importante decât disciplina de cazarmă impusă de actuala conducere a PDL.
Ar trebui, de fapt, nu să mă suspendați, ci să-mi fiţi recunoscători, pentru că v-am tras de mânecă, și, în loc de vorbe meşteşugite, v-am spsu adevărul.
Vă invit și pe dvs. să luaţi în seamă adevărul şi să refuzaţi servitutea faţă de Blaga.
Dacă veţi aproba, totuși, suspendarea, nedreptatea va fi pentru mine insuportabilă.
Mi-e teamă că, într-un asemenea caz, ne despărţim şi că va dura mai mult de şase luni până să ne regăsim”.
Membrii CNC au decis suspendarea mea, cu 345 voturi pentru, 183 contra și 34 de abțineri.
Le mulțumesc tuturor celor care m-au susținut.
Regret victoria spiritului cazon în fața libertății.
Reflectez la drumul pe care trebuie să-l apuc, pentru a mă exprima politic.
★★★ Anomia ca produs al Justiţiei – azi, dosarul doctorului plagiator
Am observat că foarte puţini jurnalişti au sesizat seriozitatea recentei mele plîngeri penale trimise la Parchet împotriva doctorului plagiator Ponta – premier al României.
Doar Alex Căutiş şi Alin Fumurescu au înţeles raţionamentul, altminteri accesibil pînă şi unui copil de 10 ani.
E păcat că gazetarii cu pretenţii se mulţumesc să îngroape o acţiune menită să evidenţieze strîmbătatea morală din societate. Dar, poate că nici gazetarii nu sunt mai breji.
Adresa:(…)
telefon numărul:(…)
Vezi articolul original 1.551 de cuvinte mai mult
Pe aripile kamikazelui – Vino la un alt fel de mineriadă: Cărți contra bâte
În 15 iunie 1990, în Piața Universității s-a dat foc la cărți și s-a scandat “Noi muncim, nu gândim”. Au fost uciși oameni pentru vina că le-a plăcut cartea. Să fii student a însemnat să fii vânat (și, după întâlnirea cu minerii, să fii foarte vânăt) Omul prost bâtă a vânat omul cu carte. Bâtele s-au ridicat împotriva cărților.
La 23 de ani de la mineriadă, revista Kamikaze vă invită la un gest invers: Ridicați cărțile împotriva bâtelor!
Ia din raftul tău de acasă o carte îndrăgită, vino cu ea în Piața Universității și citește tare, la un microfon pe care-l punem la dispoziție, o pagină, un pasaj din ea, care-ți place ție. Merită ca în acest loc, în care s-a murit pentru vina de a fi student, să se audă acum vocile cărților.
Zidurile Universității merită curățate de ecoul urletelor din 15 iunie 1990 ale omului prost bâtă.
Merită să vii pe 15 iunie cu o carte la Piața Universității. La ora 18. Deja în mai multe biserici preoții le-au citit tinerilor uciși slujba de pomenire. E rândul tău să le citești ceva.
Ordine şi decoraţi, aici.
◎ Interviu
În ediţia de mîine a revistei Kamikaze va apărea un interviu pe care mi l-a luat Alexandru Căutiş cu ocazia plîngerii penale în care îmi revendic un drept de proprietate intelectuală.
Alin Fumurescu, într-un comentariu pe Voxpublica, îmi validează demersul.
★★★ Anomia ca produs al Justiţiei – azi, dosarul doctorului plagiator
Adresa:(…)
telefon numărul:(…)
Intersecţia mulţimilor A şi B, reprezintă proprietate intelectuală însuşită fraudulos de către VVP, drept care, depun prezenta
PLÎNGERE
Stimaţi domni,
O serie de acte şi fapte mă îndreptăţesc să reclam dreptul patrimonial asupra proprietăţii intelectuale (blocuri de text numite mai jos Proprietate), marcate în preambulul plîngerii de faţă prin intersecţia a două mulţimi de fraze şi idioame ordonate, drept pe care i-l opun lui VVP, sub aspectul săvîrşirii infracţiunii, prevăzute în articolul 140(1) şi 140(2) din legea 8/1996. Vă rog să reţineţi, reclamaţia mea nu include sub nicio formă partea morală a drepturilor de autor, cea definită în articolul 10 al legii citate, ci doar pe cele aplicabile, listate în articolul 13 al aceleiaşi legi.
În fapt, la data de 19 iunie 2012, ora 17:52, pe saitul TVR apărea declaraţia lui DD, (citez): „Judecător la Curtea de Apel din Piteşti, Dumitru Diaconu susţine că nu a avut curiozitatea să confrunte lucrarea lui Ponta şi cartea sa.” (am încheiat citatul).
Declaraţia din 19 iunie 2012, a autorului-sursă, DD, echivalează cu lepădarea Proprietăţii, fapt întărit ulterior şi de alte: atitudini, fapte, lacune şi documente.
La data de 23 august 2012, am aflat despre denunţul penal ce a stat la baza dosarului cu numărul 783/P/2012, dosar aflat pe drept în centrul atenţiei publicului. Fireşte, curios să cunosc faptele şi documentele, am găsit pe internet, atît textul denunţului, cît şi probele aduse de denunţători.
Mi-am însuşit unilateral Proprietatea abandonată (partea patrimonială), cu titlu provizoriu, pînă cînd dosarul cu numărul 783/P/2012 se va fi încheiat. Faptele ulterioare m-au îndreptăţit să îmi însuşesc definitiv Proprietatea, în virtutea dreptului natural, după cum urmează:
La data de 23 august 2012, am salvat fişierul de interes, prelevat din folderul de fişiere temporare al browser-ului. Cu alte cuvinte, mi-am însuşit Proprietatea găsită pe hard-disk-ul computerului personal. Întrucît Proprietatea este imaterială, non-energetică, neaflată pe domeniul public, internetul însuşi nefiind nici teritorial, nici domeniu public, nu am obligaţia să o predau Poliţiei. Iar autorul DD îşi exprimase, încă de la data de 19 iunie 2012, dezinteresul pentru Proprietatea lepădată. Dezinteres care poate fi însă interpretat şi altfel:
(ceea ce urmează este o speculaţie, numită mai jos Speculaţie)
Nuanţa: „nu am avut curiozitatea să” nu închide neapărat un conflict, ci mai degrabă îl deschide. Poate, într-un viitor oarecare, DD va fi curios să…
Declaraţia lui DD este un indiciu, fie al dezinteresului absolut, fie al unui raport de putere, în care putem doar presupune care este agresorul şi care, victima. Aşadar, o situaţie confuză, cu un imens potenţial de şantaj: fie DD îşi oferă ocazia de a-l şantaja pe VVP cu depunerea oricînd a unei plîngeri penale, fie VVP îl poate şantaja pe DD cu alte clenciuri. VVP este prim-ministru şi are legalmente suficientă putere pentru a o face direct sau pe ocolite. Repet, suntem pe terenul speculaţiei. Vulnerabilitatea lui DD poate fi agravată de eventualitatea ca însuşi DD să fi scris cărţi întregi apelînd la plagiat. De unde şi „dezinteresul”. Dacă nu ar fi aşa, în cazul Proprietăţii litigioase, DD ar fi ridicat neîntîrziat pretenţia de daune materiale împotriva autorului VVP. Dacă aş fi procuror la DNA, aş privi deja chiorîş lanţul „cumsecădeniei”. (am încheiat Speculaţia)
La data de 16 mai 2013, conform rezoluţiei emise de Secţia de Urmărire Criminalistică din cadrul Parchetului General, VVP a fost scos de sub urmărirea penală, rezoluţie devenită publică pe 21 mai 2013.
Constatînd că autorul-sursă, DD, a refuzat, pînă la încheierea cercetării penale, să emită vreo pretenţie de natură patrimonială asupra textelor în litigiu, fapt consemnat şi de presă, şi de procesul verbal ataşat de procurorul de caz (fila 125 din dosarul cu numărul 783/P/2012), precum şi lipsa de reacţie a Editurii All Beck la plagiatul după lucrarea: DIACONU, D. – Curtea internaţională, istorie şi realitate – ed. All Beck 1999, am hotărît să îmi însuşesc definitiv Proprietatea, retroactiv, începînd cu data de 23 august 2012.
Pentru Binele public, iau ca real dezinteresul absolut al lui DD faţă de Proprietatea lepădată, aflată în paragină între: 19 iunie 2012 şi 23 august 2012, anunţ că mi-am însuşit-o, în speranţa că astfel voi contribui la înlăturarea suspiciunilor legitime, formulate în Speculaţie.
S-ar putea ridica obiecţia că nu am luat în prealabil legătura cu DD, cu VVP şi eventual cu DC, pentru a negocia regimului juridic al Proprietăţii. Din păcate, potenţialul infracţional al situaţiei prezentate în Speculaţie este prea mare pentru a mă angaja în negocieri private. Am preferat să le acord persoanelor implicate, în mod transparent, ocazia de a se elibera de teama de presiuni, fără ca eu însumi să fiu vreodată suspectat de intenţii malefice. Nu mă îndoiesc, v-aţi dat seama de buna mea credinţă.
Ţinînd seama că DD este în prezent judecător la o Curte de Apel, deci, persoană naturală cu discernămînt, dacă DD se va fi simţit în vreun fel lezat de Speculaţia mea şi de lipsa unei negocieri între mine şi domnia-sa, are desigur opţiunea cererii către CSM, de apărare a reputaţiei. Însă sunt aproape convins că recomandarea CSM va fi ca, pur şi simplu, titularul să îşi revendice dreptul patrimonial asupra fragmentelor abandonate din operă, drept ce nu poate fi îndreptat decît împotriva plagiatorului efectiv, VVP (eventual şi DC), iar nu împotriva mea, deoarece eu nu am comis niciun plagiat. Încă. Or, o reclamaţie îndreptată doar împotriva mea, ar fi din start o nedreptate şi un proces de intenţie, ceea ce ar ciobi şi prestigiul titularului, nu numai reputaţia.
În concluzie, încurajat de rezoluţia din dosarul cu numărul 783/P/2012, conform căreia (citez) „fapta nu există”(am încheiat citatul), în vederea valorificării unei colecţii mai mari de produse intelectuale abandonate, intenţionez să integrez Proprietatea într-o lucrare originală, un curs universitar, dedicat studenţilor în ştiinţele Dreptului. Bineînţeles, deîndată ce îmi voi cumpăra o diplomă de doctor în drept, şi astfel desăvîrşindu-mi impostura, în acord cu moravurile româneşti. Mă bazez şi pe faptul că, aşa cum se specifică în raportul ORDA nr. 11414 din 15.05.2013, în ştiinţele Dreptului, limbajul este atît de (citez)„aproape standardizat”(am încheiat citatul), încît originalitatea şi plagiatul sunt greu de deosebit. Aş zice că întocmirea unei întregi biblioteci de cursuri universitare poate fi încredinţată unui program informatic specializat în plagiate originale.
Altminteri, fapt uşor de constatat, în Carte, în vecinătatea imediată a pasajelor ce alcătuiesc Proprietatea, contribuţia originală a autorului VVP se reduce doar la adaosul de conjuncţii şi de locuţiuni, după cum urmează: „Astfel, Totodată, Potrivit acestei Convenţii, De asemenea, aşa cum am menţionat mai sus, Momentul conflictului, Astfel, aşa cum vom nota în continuare, va împuternici, Potrivit dispoziţiilor articolului 11, cu toate acestea, Prin urmare, Reiterînd, Aşadar, Astfel, „. Am enumerat părţile originale din blocurile plagiate. (rezultatul scăderii: A minus B)
Recapitulăm:
DD nu clamează nimic, Ed. All Beck nu apără nimic, VVP şi DC nu declară nimic, Ed. Universul Juridic nu se ruşinează de nimic, ORDA nu vede nimic, iar procurorul de caz nu vede fapta penală. În consecinţă, Proprietatea nu mai este nici privată, nici pe domeniul public, nu este resursă naturală, nu este folclor, dar aparţine nimănui şi tuturor. Adică, mie, primul recoltor.
Stimaţi domni,
Ţinînd seama de:
a) consecinţele perverse şi anomice ale rezoluţiei procurorului de caz, în dosarul cu numărul 783/P/2012,
b) exploatarea consecinţelor paradoxale ale rezoluţiei citate, prin arogarea din partea mea, cu bună credinţă, sub protecţia tezelor de la Art. 44 (8) din Constituţia României, a dreptului legitim dobîndit asupra Proprietăţii, şi de îndreptarea lui împotriva autorilor VVP şi DC,
c) lipsa în continuare a vreunei reclamaţii din partea autorului-sursă, DD şi/sau a Editurii All Beck, împotriva suspecului VVP,
d) continuarea neîntreruptă, pînă în prezent, a comercializării de către Editura Universul Juridic a Cărţii conţinînd proprietate intelectuală în litigiu,
e) lipsa din dosarul cu numărul 783/P/2012 a unei declaraţii din partea suspecţilor de plagiat: VVP şi DC, fapt ce le ştirbeşte dreptul la apărare, cu consecinţe pe care, în stadiul actual, le va putea lămuri, poate, doar CEDO,
f) declaraţia Procurorului General, din 23 mai 2013, în care acesta afirma (citez): „…nu exclud reanalizarea cazului…” (am încheiat citatul), declaraţie cu mare potenţial de şantaj, ce ridică suspiciuni legitime,
Vă rog să:
1) constataţi ivirea cel puţin a unui element nou în litigiu,
2) redeschideţi dosarul 783/P/2012, pentru reluarea cercetării, sub aspectul infracţiunilor prevăzute în articolele 140 şi eventual 141, din legea 8/1996, să luaţi măsurile provizorii necesare, în condiţiile Art. 118 din Codul Penal şi al legilor conexe, pentru repararea prejudiciului adus Binelui public şi intereselor private legitime, de comercializarea lucrării: COMAN, Daniela şi PONTA, V. – Răspunderea în dreptul internaţional umanitar – ed. Universul Juridic – 2010.
Pentru stabilirea cuantumului prejudiciului material, cîntăresc opţiunea de a mă constitui parte civilă într-o procedură judiciară separată, în funcţie de evoluţia viitoare a cercetării penale.
Deşi consider că, în prezenţa atîtor lacune: factuale, legislative şi procedurale, descrise mai sus, drepturile mele patrimoniale asupra Proprietăţii sunt de domeniul evidenţei, la nevoie, voi furniza documentul de constituire.
Cu stimă,
Marius Mistreţu – cîrciumar
Hiroşima
◎ D-psicoză – carbohidratul minune
În ultimul timp, oamenii de ştiinţă se apleacă tot mai mult asupra metabolismului zaharidelor rare şi sintetice, în speranţa ameliorării unor boli. Astfel, xilitolul o pentoză foarte populară, este folosit la prevenirea cariilor dentare. Mecanismul este relativ simplu. Xilitolul inhibă sinteza dextranilor, şi astfel, placa dentară (mîzga aceea de pe dinţii nespălaţi) se formează mai greu. Interferenţa xilitolului în procesul de încatenare biochimică a glucozei – unitatea structurală a dextranilor – face ca apariţia plăcii dentare să întîrzie.
O hexoză foarte rară este D-psicoza. Conform IUPAC, numele ei oficial este (3R,4R,5R)-1,3,4,5,6-pentahydroxyhexan-2-one.
Cetoză fiind, este rudă foarte bună a fructozei şi a sorbozei. Deşi izomeră cu substanţe atît de răspîndite în natură, şi respectiv, industrie*), nimeni nu şi-a bătut capul cu ea…
…pînă acum vreo trei-patru ani, cînd cercetătorii de la Universitatea Kagawa au descoperit că, adăugată în cantităţi homeopate în alimentaţie, psicoza duce la scăderea glicemiei. Surprinzător, deoarece zaharidele duc, mai devreme sau mai tîrziu, la creşterea glicemiei, nu la scăderea ei.
Au intrat pe fir fiziologii, ce au acreditat existenţa unor receptori de glucoză în mucoasa intestinală. Receptori care întîi examinează molecula, apoi îi dau liber să intre în circulaţia sanguină. Se pare, psicoza perturbă schimbul de informaţii dintre mucoasa intestinală şi mediul intern. Se fixează în receptori şi îi „înfundă”. Cel puţin temporar, pînă trece bolul alimentar.
Nu este singura substanţă care induce ”dezordini” fiziologice. Cam toate substanţele interzise, fie că vorbim de droguri, fie de otrăvuri organice, „înfundă” receptori celulari mai mult sau mai puţin vitali. Drogurile – receptorii de dopamină şi de alţi hormoni cerebrali, provoacă şi dezordini psihice, nu numai vegetative. Alte otrăvuri au mecanisme ceva mai diverse, dar, se bazează pe mimetismul structural. Aşa cum bufotenina (otrava produsă de o broască) seamnănă foarte bine cu un aminoacid natural şi astfel perturbă informaţional celula nervoasă, tot aşa, psicoza „păcăleşte” receptorii de glucoză. Cu deosebirea că, deocamdată, psicoza s-a dovedit a fi inocuă precum xilitolul.
Ca o paranteză, despre unele glicozide (tot un fel de zaharide) din ciuperci şi din ierburi alimentare se ştia că reduc glicemia. Se pare, mecanismul este acelaşi, numai că înfundarea receptorilor de glucoză este mai puţin concludentă. În orice caz, efectul este mult mai slab.
De ce nu s-a ştiut practic nimic despre un zaharid atît de simplu?
Mărturisesc, nici eu nu am ştiut de existenţa lui. La orele de chimie organică nimeni nu ne-a spus vreo vorbă despre el. Nu apare nici în indexul tratatului de chimie organică al lui Neniţescu&discipolii. Mă rog, să revenim.
Legenda spune că în supa primordială, de sub atmosfera bogată în metan şi amoniac, ar fi pătruns şi molecule de formaldehidă. Formaldehida, întocmai ca mai toate -ozele, are formula compoziţională de carbohidrat (de forma: CH2O). Zaharidele reprezintă doar multiplul formulei brute elementare (CH2O)n. Formaldehida este o substanţă instabilă. Are tendinţa de a polimeriza cu ea însăşi şi de a condensa cu amoniacul şi cu derivaţii de amoniac. O parte din compuşii întîmplători rezultaţi din polimerizarea formaldehidei au fost hexozele, fie în forma piranică (cicluri de 6 atomi) fie în cea furanică (cicluri de cîte 5 atomi) structurile cele mai stabile. Dacă socotim că hexozele mai au şi izomeri optici în număr destul de mare, ţinînd seama că au cîte 3 şi 4 atomi de carbon optic-activi, ne dăm seama că în supa primordială au fost foarte multe feluri de glucide întîmplătoare.
Selecţia naturală însă a fost cea care a decis că, dintre hexoze, glucoza a cîştigat competiţia, fiind singura hexoză care poate forma schelete cu mase moleculare de ordinul zecilor de mii de Daltoni. Practic, întregul regn vegetal se sprijină pe glucoză**), ea fiind unitatea structurală a celulozei. 99,9% din volumul de hexoze de pe Terra este constituit din glucoză.
Cu toate acestea, hexozele minore s-au perpetuat, însă şi-au diversificat rolurile. S-au hibridat cu compuşi aminici şi au dat altă substanţă scheletică: chitina din crustacee şi din insecte, au format, dizaharide, împreună cu glucoza, pentru a face fructele mai dulci, şi deci mai atrăgătoare pentru cărăuşii seminţelor,. Chiar şi lactoza este o formă de conservare a glucozei. Combinaţia de glucoză cu galactoză face ca atacul microorganismelor în ugerele mamiferelor să fie temporizat.
Puţini însă au intuit rolul psicozei, descoperite în frunzele unui arbust din sudul Chinei, plantă folosită de sute de ani în diverse remedii tradiţionale.
Totuşi, care este utilitatea ei în plantă, şi cum acţionează?
S-a descoperit că psicoza inhibă mult creşterea unor graminee. Arbustul o excretă prin frunze. Ulterior, este spălată de ploi. Odată ajunsă pe sol, psicoza inhibă dezvoltarea ierburilor şi a altor competitori. Este, aşadar, un antibiotic vegetal, ce acţionează ca antihormon de creştere***).
Sursa actuală de psicoză nu este însă planta, ci o bacterie termofilă (creşte la 60 de grade) găsită tot întîmplător. Se pare, o bacterie ancestrală.
Actualmente, gramul de psicoză sintetizată de bacterii, costă circa 100 de dolari. Însă nefiind o substanţă prea complicată, sunt sigur că progresele în sinteza ei vor fi rapide, iar preţul se va prăbuşi ca cel al vitaminei C în anii ’50 ai secolului trecut.
––––––-
*) sorboza, obţinută prin fermentaţia glucozei, este un intermediar esenţial la sinteza industrială a vitaminei C.
**) dacă celuloza are rolul fierului-beton, plantele superioare conţin şi pentozani formaţi din combinarea pentozelor cu polifenoli, substanţe nefibroase, cu rolul de ciment.
***) pentru a supravieţui sau pentru a-şi „raţionaliza” cărăuşii, multe plante şi animale sintetizează substanţe cu acţiune contrară celor mai diverşi nutrienţi şi hormoni. Rosaceele, pentru a limita numărul de sîmburi sparţi de animalele ce le consumă fructele şi le transportă seminţele, sintetizează amigdalină, ce conţine doi radicali toxici grefaţi pe un glicozid (tot un zaharid). De asemeni, unele leguminoase, ca glicina şi trifoiul, conţin substanţe ce mimează în animale efectul hormonilor femeieşti. Substanţe ce provoacă avorturi, şi astfel, efectivul animalelor consumatoare este diminuat prin mecanism biochimic. Putem spune că plantele sunt inventatoarele armelor chimice.
★ Funcţia de-bani-spălativă a universităţilor private
Cine este angajator cinstit, este probabil sătul de ifosele absolvenţilor de universităţi private. Pe unde te învîrţi, dai de „filozofi”. Nivelul lor general de pregătire este, într-adevăr, de rahat, dar aceasta are o explicaţie mai complexă decît cea derivată din dorinţa de parvenire după modelele dr. plg. ponta şi mangu. Înafară schimbului: bani contra carton, bani contra prestigiu, am dedus că mai există un schimb, altminteri interzis de lege, anume: bani negri contra bani albi.
Aruncîndu-mi privirea peste CV-urile şi declaraţiile de avere şi de interese ale unor politicieni proeminenţi, am observat că cei mai mulţi predau şi nuş-ce disciplină academică, iar veniturile din „activitatea didactică” nu sunt deloc nesemnificative. Fenomenul cuprinde şi jurişti, militari şi miliţieni. Pavel Abraham e numai exponentul cel mai guraliv al breslei.
Spălarea de bani, înafară că e un fenomen previzibil, el este absolut necesar întru onorabilizarea cohortei de cleptocraţi. Problema e doar de nas: cum o adulmecăm?
Formelor tradiţionale, bazate pe tranzacţii fictive, fie ele şi cu terenuri, li se adaugă cele cu materiale perisabile, cum ar fi ouă de Cornu, mătuşi testamentar-perisabile şi vorbe volante în faţa unor studenţi mai mult sau mai puţin vegetativi.
Aşadar, o economie fictivă, manipulată doar pentru albit banii furaţi, întregeşte PIB-ul la cote ce i-ar face invidioşi pînă şi pe mafioţii columbieni.
În tablou, universităţile private, protejate de aşa-zisa autonomie universitară, sunt agregatele ideale de spălat bani. Dacă funcţia lor formativă se rezumă la aprofundarea schimbului: şpagă contra carton, funcţia informativă este, dacă nu nulă, cel puţin ultima pe lista de priorităţi. Vedem aşadar că absolvenţii universităţilor sunt mai degrabă subprodusul lor. Paravanul de proşti utili.
Dacă nu ar fi aşa, fostul deţinut N0049-Jilava, căruia drepturile politice îi sunt încă suspendate, nu ar fi avut ce să caute în universitatea Titu Maiorescu, pentru a conferenţia verzi şi uscate, în faţa unor tineri hotărîţi să se compromită moral ascultîndu-l. E de înţeles, N0049-Jilava are nevoie să îşi „achite” datoria la fiul său, pe care tot el l-a manipulat ca pe orice maşină de spălat bani. Iată un bun prilej de albire a altui calup de bani negri.
Dacă nu ar fi aşa, Universitatea Româno-americană ar fi trebuit demult să se disocieze de dr. plg. ponta – premier al României, trimiţîndu-i factura pentru returnarea sporului de doctorat.
Articolul de faţă poate fi considerat denunţ penal. Desigur, necalomnios, deoarece se înscrie în precarele standarde ala presei mogulare.
Dar dacă aş fi procuror, l-aş lua în serios şi m-aş uita chiorîş la toate activităţile disonante ale cleptocraţilor în vigoare. Lui N0049-Jilava i-aş cere de pildă registrul de vaccinări şi tratamente al fermei de păsări de la Cornu, pe ultimii 3 ani de funcţionare. Aş confrunta cu încasările din vînzarea ouălor.
★ URA şi la gară
Am scris una mică la Universitatea Româno-americană. Enjoy.
–– Original Message ––
From: Marius
To: mihai.naghi@rau.ro
Sent: Wednesday, May 22, 2013 3:10 PM
Subject: Prestigiu stirbit (Unicode UTF-8)
Stimaţi domni,
Este pentru prima oară cînd vă scriu. Sunt un părinte al cărui fiu doreşte să studieze la universitatea pe care (sper) cu onoare o reprezentaţi. Se pune totuşi o problemă de ordin legal, şi mai ales moral.
Ani buni, Universitatea Româno-americană (URA) a angajat şi a plătit un lector, ce ulterior a devenit conferenţiar în aceeaşi universitate. Numele său este Victor Viorel Ponta, actualmente prim-ministru al României.
În luna mai a anului 2012, fostul dv. conferenţiar, Ponta, a fost dovedit de către revista Nature, iar ulterior, de către comisia de profil din Universitatea Bucureşti, ca plagiator. Şi nu orice fel de plagiator, ci unul care şi-a obţinut titlul de doctor în Drept, în baza unui plagiat.
Conform Codului Muncii, cadrele universitare doctori au un spor de 16% la salariu. Sunt convins că URA a respectat Codul Muncii şi i-a plătit plagiatorului sporul legal de doctorat. Actualmente, oricine poate constata că sporul de doctorat încasat de plagiatorul conferenţiar Ponta reprezintă venituri necuvenite, ce, în linii mari, ar corespunde cu un salariu suplimentar la fiecare 6 1/2 luni de muncă.
Cred că nu mai este nevoie să vă amintesc că reprezentaţi o universitate, persoană juridică de interes public, cu misiunea, formativă, înainte de cea informativă. Comportamentul persoanei juridice URA influenţează mii de destine, iar răspunderea morală ce vă revine nu este jucărie.
Stimaţi domni,
Am aşteptat vreme de un an ca URA să se disocieze cert de plagiatorul conferenţiar. Iar disocierea nu se poate face din vorbe, ci prin recuperarea veniturilor necuvenite de la doctorul plagiator. În consecinţă:
Aştept de la dumneavoastră dovada certă, sub forma cópiilor digitizate după extrasul statelor de salariu (partea referitoare la sporul de doctorat) pe ultimii 5 ani de activitate ai titularului. Termenul este de 30 de zile.
Aştept de la dumneavoastră dovada recuperării plăţilor necuvenite, de la doctorul plagiator Victor Viorel Ponta, pe ultimii 3 ani de activitate la URA, conform Codului Civil. Termenul este de 90 zile de la data primirii mesajului de faţă.
În cazul în care titularul refuză să returneze veniturile necuvenite, plus dobînda aferentă, aştept de la dumneavoastră să vă constituiţi parte civilă pentru recuperarea prejudiciului material. Termenul este de 60 de zile de la data primirii mesajului de faţă.
Vă precizez că, în interesul prestigiului URA, mai important decît deznodămîntul eventualului proces în instanţă pentru recuperarea prejudiciului, este acţiunea în sine. Cu cît mai transparentă, cu atît mai bine pentru URA.
Întrucît este o chestiune de interes public, scrisoarea de faţă este publică şi va fi publicată şi în spaţiile publice online. Sfătuiesc pe oricine să vă trimită mesaje asemănătoare. Sper să nu vă irite faptul că ele ar putea fi identice cu cel de faţă.
Cu stimă,
Marius Mistreţu – cîrciumar
Hiroşima – Japonia
★ Exces de hărţuire la Antena 3 – Acatiste în Săptămîna Mare
Pe pagina propagandiştilor Excesului de putere de pe Facebook, continuă alegaţiile despre mine. Într-o divagaţie de la un alt subiect, găsim că pe venerabilele spirochete voiculeşti le f..racturează hidraulic grija pentru solvabilitatea prăvăliei mele.
Biete făpturi! Neobişnuite cu concurenţa liberă, nu îşi dau seama că, atunci cînd rezişti de 16 ani în mijlocul a o mie de concurenţi, şi mai treci şi prin aproape cinci ani de criză economică, într-un domeniu în care cererea este extraordinar de elastică, faptul că încă eşti în business, fără datorii mai mari de 1% din încasări, este o performanţă.
Iată şi hardcopy după abjectul text.
Pentru că tot suntem la acatiste, soţia mea a trimis o scrisoare oficială la sediul Antenei 3. O etapă importantă în stingerea litigiului iscat de A3. Din păcate, soţia mea nu permite publicarea conţinutului scrisorii pînă la 10 iunie 2013. Aplic numai hardcopy după jurnalul expediţiei. În intervalul de 60 de zile, oricine poate verifica după numărul etichetei (stînga sus), pe orice sait al oricărei poşte, în orice limbă, că plicul a ajuns cu bine la destinatar.
Îi rog pe jurnaliştii interesaţi de mersul procedurii, să scrie aici cîte un scurt comentariu, în baza unei adrese de mail pe care o controlează. Adresele de mail nu vor fi divulgate. Îi voi contacta la momentul potrivit.
Mulţumesc.
Deoarece s-ar putea să nu mai intru aici pentru cîteva zile, le doresc eventualilor cititori un Paşte seren.
…şi o imagine actualizată. Plicul a fost înmînat la data de 30 aprilie, ora 16:20, ora de vară. În imagine apare ora 15:20, ora meridianului.
◎ Vioară născută din halocaust
În oraşul Rikuzen-Takata, din judeţul Iwate, în vecinătatea ţărmului, se înălţa o pădure mîndră de pin. Şapte zeci de mii de arbori bătrîni formau o perdea de îndulcire a vînturilor.
După sinistrul din 11 martie 2011, din mîndreţea de pădure a rămas, ca prin minune, un singur pin erect. A fost numit Pinul-minune. Ulterior, pinul a murit ars de sărătură. Dar locul, deşi prăbuşit cu un metru, expus mareelor rebele, se numeşte şi azi Matsubara (cîmpia cu pini).
Ultimele seminţe ale pinului au fost strînse cu grijă. Sunt în prezent pepinieră, undeva, la loc ferit. Cîndva, după ce urmele halocaustului se vor fi şters, pădurea va fi reconstituită din acelaşi material genetic. Va fi din nou Matsubara.
Munţi de moloz, milioane de tone, zac pretutindeni. Un localnic, arătînd către moloz, îi spunea unui lutier local: -„Aici, în molozul ăsta sunt amintirile noastre.” Frămîntat de neputinţă, lutierului îi sclipi ideea. Scormoni înfrigurat prin moloz. Plecă cu cîteva bîrne. Ulterior căpătă trunchiul Pinului-minune, şi odată cu el, sufletul lui. Pe care îl mută migălos, cu rindeaua şi cu dalta, în prima vioară purtătoare de memorie. Iat-o. Are pe revers imaginea Pinului-minune. 
Lutierul a confecţionat trei viori, pe care le-a numit Ichitaro, Jiro, Saburo. Acum lucrează la o violă.
La comemorarea unui an de la cataclism, în Rikuzen-Takata, primul care a cinstit vioara a fost nonagenarul violonist Ivry Gitlis, venit special de la Paris.
Povestea este o varietate de melodramă, însă nu după schema fericire 1 – nefericire – fericire 2, ci: metafizic 1 – fizic – metafizic 2. …şi ceva mai plină de simboluri.
● Mai tare ca şpaga e şpaga dublă
Ieri mi-a venit un inginer de la o divizie de utilaj energetic a unei corporaţii vestite. Omul stătuse 18 luni în România. A umblat cam prin toate fiefurile clanurilor dr.plg. ponta, ridzi ş.a. Îmi povestea ce probleme mari au energeticienii de la Turceni, cîte şpăgi trebuie să dea pentru ca piesele de schimb să ajungă de la Constanţa la destinaţie.
Cu mîncarea a dus-o greu. Cel puţin în Petroşani, singurul loc în care putu mînca omeneşte fu casa şoferului alocat de compania energetică românească.
Îmi povestea că fu muşcat de un cîine maidanez, deşi locuia la numai 3 minute de palatul Victoria (să fi fost tot Bosquito?).
Din vorbă în vorbă, ajuse şi la scandalul Siemens. Un caz de corupţie la nivel înalt, petrecut prin era Meiji. Un înalt funcţionar luase şpagă de la Siemens pentru importul de generatoare electrice. Aşa se explică de ce jumătatea estică a Japoniei are generatoare de 50Hz (iniţial nemţeşti) iar restul, de 60Hz (iniţial, fabricate de General Electrics). Două frecvenţe înseamnă două megaşpăgi guvernamentale.
Iată că ceea ce prezentam mai demult ca glumă, menită să explice coexistenţa celor două frecvenţe la reţea, s-a petrecut într-adevăr. Şpaga costă mult pe termen lung şi foarte lung. În prezent, costisitoarele utilaje de conversie a frecvenţei de la 50 la 60Hz, şi viceversa, plasate undeva în Kansai, la interfaţă, nu pot transfera mai mult de 1GW între reţele. Este planificată ridicarea capacităţii de conversie la 4GW în trei ani. Alţi bani, pe care îi vor plăti abonaţii.
Situaţii asemănătoare găsim şi în România. De pildă, terminalul de containere de la Agigea are două baterii de macarale. Primele, (latura dinspre continent, cele albastre, construite de Mitsubishi Heavy Industry, următoarele, cele galbene, fură fabricate şi instalate de o companie chineză. Standarde diferite înseamnă dublarea volumului magaziei de piese de schimb, dublarea cheltuielilor auxiliare la achiziţie şi dublarea şpăgii pentru scoaterea subansamblelor din magazie. Ingenios, nu?
În prezent, Mazăre vrea portul Constanţa, cu totul, pentru sine. Vrea să devină stăpînul ghiulurilor.
Alin Fumurescu
Fără buletin 
16 comments