● În atenţia Executivului şi a mafioţilor
Stimate Executiv,
Legea 14/2003 dă posibilitatea mafioţilor să strîngă datele personale a peste 25.000 de cetăţeni, fără să le ofere cetăţenilor garanţia că informaţiile nu vor fi folosite în scop criminal. Am semnalat porcăria legală, însă Avocatul poporului nu dă semne că e de partea cetăţenilor, ci a dumneavoastră, a autorităţilor statului poliţisto-mafiot.
Drept urmare, pentru a nu mai fi nevoiţi să vă plătească domniilor voastre felurite taxe de protecţie, pentru a nu mai fi pedepsiţi băieţii cu ochi albaştri de la evidenţa populaţiei cînd mai scot CD-urile şi le dau politicienilor mafioţi, mă adresez direct mafioţilor.
Onorabili mafioţi,
Ce rost are să plătiţi cîte 10 eurocenţi pentru fiecare rînd de pe listele cu date personale aruncate de diverse instituţii, şi agenţi economici, cînd le puteţi culege chiar voi (datele), fără să fiţi în vreun fel ameninţaţi cu vreo pedeapsă?
Prostiţi şi voi 25.000 sau, de ce nu, chiar 100.000 de cetăţeni ţintiţi. Le spuneţi că vreţi să înfiinţaţi un partid politic, le turnaţi gogoşile pe care vor să le audă, şi le umflaţi informaţiile de care aveţi nevoie. Cum îi îmbrobodiţi, nu vă spun eu, că sunteţi profesionişti, ce mama dreacu’! Nu vă îngrijoraţi că legea nu prevede şi obligaţia să vi se comunice parola pentru cashcard. După cîteva zmetii, vă dăm şi cheia de la casă, stăm şi capră, vă dăm şi nevasta să ne-o găuriţi, pentru că ştim că statul nu ne apără deloc, iar noi nu avem sînge în instalaţie.
Ca să nu ziceţi că sunt bulangiu, uite, vă pun aici răspunsul Avocatului Poporului, cum că aveţi liber să ne exploataţi. (Avocatul Poporului e boierul ăla la care bagă avocatul vostru bulşitu să vă scape de pîrnaie. Să aveţi respecte pentru el.)
Meserie-te-halesc! Şi, staţi pe-aproape, că vă mai bag şi alte şmenuri, despre cum să puneţi mîna pe datele personale ale oamenilor. Însă ponturi meseriaşe, nu aşa… Ponturi ce vă spune şi unde sunt obiectele care vreţi să le săltaţi.
Baftă la ţepe!
● Statul de drept este controlat de mînuitorii de pulan
Un titlu cam tare, nu-i aşa? 😀 Dacă veţi face comparaţia cu alte state, veţi descoperi şi proporţia exactă dintre drept şi pulan.
Să luăm trei documente:
1) Viza de şedere (expusă în alt post) a fost eliberată în baza unui paşaport expirat de doi ani.
Observaţi ce autoritate a eliberat-o:
2) Un buletin de identitate pentru străini. Pe buletin e scris că titularul nu are viză de şedere.
Observaţi ce autoritate l-a eliberat:
Nu înţelegeţi ce înseamnă MOJ? Nu-i nimic. Aici se vede mai bine:
3) Să vedem acum ce autoritate eliberează paşapoartele
Nu se vede prea bine, dar paşapoartele sunt eliberate de o autoritate subordonată Ministerului de Externe, şi sunt tipărite la tipografia Ministerului de Finanţe. În imaginea cu codul numeric personal se poate observa, ca de altfel şi pe buletinul pentru străini, blazonul de tipul 5-7-5 cu florile de kiri , semn că Ministerul Justiţiei este implicat.
Aşadar, avem trei categorii de documente, eliberate de:
1) Viza: Biroul de Imigraţie din subordinea Ministerului Justiţiei.
2) Buletinul pentru străini: o ipotetică Autoritate de evidenţă a străinilor, dar în orice caz, ceva în subordinea Ministerului Justiţiei, chiar dacă interfaţa cu publicul este la primărie.
3) Paşaportul: Ministerul de Externe, foarte probabil asistat de Ministerul Justiţiei, şi cu tehnica Ministerului de Finanţe.
Căutaţi autorităţile româneşti responsabile de: statutul de şedere a străinului, evidenţa populaţiei, paşapoarte. Sau, mai bine, vă spun eu.
1) Oficiul de Imigraţie: MAI
2) Evidenţa populaţiei: MAI
3) Paşapoarte: MAI
Ce au în comun cele două seturi de acte? Primul set – Ministerul Justiţiei. Cel de-al doilea – Ministerul de Interne. Asta e diferenţa dintre un stat de drept şi unul poliţienesc.
Ce nu au în comun? Vă daţi seama şi singuri.
Cînd statul de reşedinţă e unul de drept, şi eşti străin, expirarea unui paşaport nu-ţi anulează dreptul de a prelungi o viză de şedere cît eşti acolo. Şi nici nu-ţi face probleme la schimbarea documentelor de identitate pe teritoriul statului de reşedinţă. Nu ştiu cum e acum, dar ca străin în România, mai acum vreo 10 ani, erai nevoit ca, pentru prelungirea vizei de şedere, să te întorci în ţara natală, să depui cererea la consulatul român şi să aştepţi viza, după care te puteai întoarce în România.
Documentele nu au în comun barierele procedurale ca cele de la eliberarea unui paşaport CRDS (simplificat): MAE-MAI-MAE.
Încă vă mai închipuiţi că drepturile voastre fundamentale sunt apărate de cei educaţi să se uite ÎNTOTDEAUNA chiorîş la voi? Veţi zice poate că e doar o chestiune de taxonomie administrativă. În parte e adevărat. Fiecare stat e liber să-şi facă propriile organigrame, arhive şi circuite de informaţii. Dar încercaţi să vă angajaţi ca magazioner undeva. Vi se va cere cazierul judiciar, pe care îl plătiţi şi-l aşteptaţi cu înfrigurare de la… aţi ghicit, o autoritate din M-A-I.
Adică tot de la mînuitorii de pulan. Cum se reflectă asta în calitatea aerului pe care îl respiraţi? În primul rînd, a cere cazierul judiciar virtualului angajat este o monstruozitate birocratică. O violare a demnităţii umane, dar o violare legal obligatorie.
Pentru că legiuitorul, cu mentalitatea-i securistă, vă priveşte permanent ca pe infractori. Vă violează dreptul la muncă prin cerinţa care se referă la cazierul judiciar.
Am zis judiciar? Păi, asta nu ţine de Ministerul Justiţiei? Da. Numai că gestionarea datelor o face concentratorul de informaţii şi pulan, numit curent MAI. De unde şi bătaia de joc pe care sunteţi nevoiţi să o suportaţi zilnic.
De ce nu de la evidenţa judiciară? De ce titularul să cheltuiască bani pentru a dovedi ceva prezumat prin Constituţie? Ia, mai căutaţi şi singuri răspunsuri! 🙂
Obligativitatea cazierului judiciar face ca cheltuielile de recrutare de personal să fie suportate în parte de angajat, ceea ce face din dreptul la muncă, altminteri un drept pozitiv, mai degrabă un privilegiu. Este imoral ca virtualul angajat să fie nevoit a-şi dovedi „curăţenia penală”. Este imoral ca el să cheltuiască bani şi timp pentru exercitarea unui drept pozitiv, pe care statul este chemat să i-l protejeze, iar nu să i-l violeze.
Cum se face în alte ţări?
Soluţiile într-un stat de drept sunt ceva mai subtile. Angajatorul nu-ţi cere niciun act doveditor al antecedentelor penale. Funcţionarul de la resurse umane se poate informa şi singur, direct de la sursă, din moment ce toate sentinţele judecătoreşti sunt documente publice. O eventuală întrebare adresată angajatului îi dă celui de la resurse umane un instrument în plus pentru verificarea calităţii umane a virtualului angajat. Cît de sincer e. La interviu, omul va fi mai înclinat să spună adevărul, ştiind că el însuşi nu poate controla informaţiile referitoare la pedepse anterioare. Dacă are antecedente penale, le va mărturisi şi singur. Dacă nu are, va mărturisi că nu are.
Cazierul obligatoriu face sluga hoaţă. Cînd singura cale legală de a arăta că eşti curat, este certificatul de cazier, cu o şpagă mică, el se poate cumpăra curat curăţel, de la poliţie. Sau se poate falsifica acasă. Ceea ce, în mod pervers, favorizează şi minciuna şi paranoia. Escaladează spirala violării drepturilor fundamentale prin prevederi din ce în ce mai aberante şi mai sever punitive.
● Necropsie pe legea electorală
Căutînd prevederi legale ce pun în pericol siguranţa cetăţeanului, m-am oprit la legea electorală. Acolo e prevăzută o procedură de strîngere de semnături similară cu cea de la art. 18-22 din legea partidelor. Dar nu de legea partidelor vreau să discutăm, ci despre legea elctorală, modificată de Parlament în martie 2008.
Să vedem întîi cîte praguri electorale există:
Aflăm (fără să cităm) la Capitolul XI Articolul 47 (2):
a) 5,000% pentru Camera Deputaţilor,
b) 5,000% pentru Senat,
c) condiţionat: 6 colegii cîştigate pentru Cameră (1,796%) şi 3 pentru Senat (2,189%).
Mă opresc aici, întrucît alianţele şi organizaţiile minorităţilor urmează regimuri, fie asemănătoare, fie prin discriminare pozitivă.
Pînă una alta, vedem că, numai în cazul partidelor, avem, nu unul, ci trei praguri electorale.
Nomenclatură:
Vom folosi: nominac (nominaci) pentru candidatul ce cîştigă uninominal colegiul, şi listac (listaci) pentru candidatul ce nu cîştigă colegiul, dar rămîne eligibil la zar.
Criterii de legitimitate
Am deosebit două criterii de legitimitate:
1) legitimitatea individuală, dată de majoritatea absolută într-un colegiu (cristalină) şi
2) legitimitatea colectivă (amorfă) dată de însumarea voturilor.
Legea prevede drept condiţie de legitimitate absolută pragul de 5% (cristalin plus amorf).
Limite
Pentru ca cele două criterii de legitimitate să fie riguros superpozabile, ar trebui: fie ca, pragul electoral să scadă la 1/334 (0,299%) pentru Cameră şi respectiv 1/137 (0,729%) pentru Senat, fie numărul de parlamentari să fie de cîte maximum 20 în fiecare Cameră. În orice alt caz, dacă suntem cu scaun la cap, vom fi în situaţia de a da prioritate doar unuia din cele două criterii.
Axiologie
Coexistenţa a două criterii de legitimitate duce inevitabil la conflict. La un moment dat, va trebui să valorizăm un criteriu în dauna celuilalt.
Din cele două, criteriul individual majoritar-absolut (cristalin) este expresia unui drept fundamental: dreptului de a fi ales. Dreptul de a fi ales este un drept individual.
Criteriul colectivist (amorf) însă are la bază compromisul pragmatic. Compromisul nu este o valoare, ci o virtute. Iar pragmatismul nu este nici măcar virtute, ci o trăsătură de caracter (adesea negativă).
Discuţie
Din perspectivă axiologică, să analizăm ipoteza în care un partid obţine 5 colegii. 5 nominaci, şi nimic mai mult. Cei 5 vor avea toată legitimitatea individuală din Lume, dar nu vor intra în Parlament. De ce? pentru că limita minimă legală este 6 nominaci (1,796%). (alt prag de legitimitate ales arbitrar .)
Aşadar, vom nedreptăţi 5 oameni şi nu vom şti cum să le motivăm negarea dreptului. Vă rog să observaţi că, odată cu negarea unui drept individual, cel de a fi ales, strivim şi voinţa a cîtorva zeci de mii de alegători. Cu alte cuvinte, paguba morală este de dimensiuni judeţene.
Nimeni nu va putea explica de ce un candidat independent poate pătrunde în Parlament dacă e nominac, dar de ce 5 nominaci ai unui partid nu pot căpăta mandate.
Este o situaţie clară de discriminare după apartenenţa politică. Mai grav: la un drept individual, o pedeapsă colectivă. Legea devine astfel schizoidă. Premiază partidele cu peste 5% în numele unui iluzoriu drept colectiv, rezultat din dreptul de asociere, dar, în numele aceluiaşi drept de asociere, pedepseşte alte partide ce nu îndeplinesc pragul electoral. Cum e posibil ca un partid cu 4,999% din care 5 nominaci să fie pedepsit colectiv cu lăsarea înafara Parlamentului, iar un partid cu 5,001% să beneficieze de un drept colectiv deşi poate promovează numai listaci? Ce fel de selecţie este aceasta?
Cum e posibil ca dreptul de asociere să fie pentru unii mumă iar pentru alţii ciumă?
Aşadar, legea nu poate acredita un ipotetic drept colectiv de a fi ales, superior dreptului individual de a fi ales, fără ca acest lucru să producă nedreptate. Iar în ţările normale la cap, toate sistemele electorale mixte fixează pragul electoral la limita 1/n, în care n este numărul total de membri ai unei camere a legislativului. Oricît am încerca să armonizăm cele două criterii, nu vom obţine decît rezultate paradoxale, nedrepte, şi multă, multă mînie populară.
Exemplu de sistem mixt: Japonia 31 august 2009. Alegeri generale pentru Dietă. Sunt puse în joc 480 de fotolii.
Listăm doar partidele cu sub 5% dar care au promovat. Mai sus de ele nu sunt decît două mari partide.
(unitatea de măsură este fotoliul de ～) :
Partidul Budist: 21 listaci
Partidul Comunist – 9 listaci
Partidul Social Democrat – 7 din care 4 listaci
Noul Partid Popular – 3 nominaci
Partidul Tuturor – 5, din care 3 listaci
Partidul Japoniei – 1 nominac
Partidul Lumii – 1 listac
Independenţi – 6 nominaci
După cum vă puteţi da seama, sunt permise toate combinaţiile posibile. Cu excepţia celor 6 independenţi, niciun partid din cele listate nu ar fi intrat în Dietă, dacă legea electorală japoneză ar fi fost la fel de dezlînată axiologic, precum cea românească.
Efecte perverse ale legii electorale româneşti
Pe lîngă aberaţiile prezentate mai sus, încerc să arăt şi efecte perverse la nivel psihologic-comportamental. Pragul electoral de 5% a fost fixat pragmatic. Legiuitorul aflat în conflict grav de interese, a considerat, în mod egoist, că partidele minore nu au dreptul de a promova în Parlament, consiliul legislativ a tăcut mîlc, Preşedintele a promulgat iar Curtea Constituţională îşi căuta ochelarii „de aproape” pe sub pupitru.
O serie de autori sunt de acord că pragul electoral induce pragmatismul şi la nivelul alegătorului, ceea ce amplifică fenomenul negativ de oligarhizare politică. Cu alte cuvinte, nu-l alegi pe cel care crezi că te reprezintă, ci pe cel cu şanse considerate la un moment dat reale. Nimeni nu ştie cît de mult este sufocat electorul de restrîngerea pragmatică a opţiunilor.
Pentru a aprecia gradul de lehamite, putem însă să comparăm gradul de cristalinitate la atribuirea mandatelor şi astfel afla comparativ, cam cu cîtă scîrbă merg electorii români la vot.
Am plecat de la ipoteza simplificatoare că e criză mondială, iar politicienii sunt la fel de nevrednici şi colo şi colo. Singura diferenţă este la afişajul electoral. În Japonia, toate afişele sunt de aceeaşi mărime (cca. A2)
În Dietă, cristalinitatea este de fix 62,500% (300/480). În Camera Deputaţilor 25,748% (86/334) . O diferenţă semnificativă. Nu ştiu cum s-o interpretez. Poate s-o găsi vreun sociolog, dar mie cel puţin, amorfismul de 75% îmi sună a lehamite din lipsă de opţiune liberă. Dacă socotim şi că plutonul maghiar (preponderent nominac) asigură circa 1/5 din cristalinitate, constatăm că de fapt, lehamitea reală este de aproape două ori şi jumătate mai mare în populaţia nemaghiară din România (80,2%), decît în populaţia nemaghiară din Japonia (37,5%). Se adaugă circa 10% lehamite măsurabilă obiectiv, dacă comparăm diferenţa indicelui de participare la scrutin în cele două state.
Să vedem gradul de reprezentare minoră (total):
în Dietă:11,041%
în Camera Deputaţilor: (teoretic) 00,000%.
Aşadar, ne putem aştepta ca abolirea pragului electoral să nu „scumpească” reprezentarea în mod semnificativ. Cu atît mai legitimă ar fi abolirea pragului electoral, cu cît, partidele parlamentare par a-şi fi epuizat potenţialul de decepţionare a electorilor. După abolirea pragului electoral, e de aşteptat ca, atît participarea cît şi reprezentarea electoratului să se îmbunătăţească cu cel puţin 20%, prin relansarea competiţiei electorale bazată pe egalitatea de şanse, ceea ce vine în sprijinul revigorării democraţiei.
Concluzia este că, deşi legea electorală românească s-a vrut de 6 ori „mai uninominală” decît cea japoneză, a ieşit de 3 ori „mai puţin uninominală”. Este un rezultat pervers, mai prost decît cel scontat. O lege făcută de gestionari de aprozar, ce vînd nucile condiţionat. În acelaşi timp, şi la bucată, şi la duzină, şi la kilogram, cu prioritate nucile seci sau rîncede. Nucile bune intră la scăzămînt, şi sunt folosite la coliva democraţiei. Se mai îndoieşte cineva de „justeţea” mercurialului în comerţul socialist? .
● Macrocriminalitate economica. 12 perchezitii domiciliare. 12 persoane retinute
Miercuri, 16 iunie 2010, procurori DIICOT – Serviciul Teritorial Pitesti, au efectuat 12 perchezitii domiciliare pe raza judetelor Arges, Dambovita si Prahova, in vederea destructurarii unei importante grupari infractionale constituite in vederea savarsirii de infractiuni grave, in special din domeniul macrocriminalitatii economico-financiare, respectiv inselaciuni cu consecinte deosebit de grave in dauna bugetului consolidat al statului si al altor creditori, persoane juridice, bancruta frauduloasa, evaziune fiscala, infractiuni de fals in inscrisuri oficiale si sub semnatura privata, uz de fals si fals privind identitatea.
…de unde se vede că buletinul de identitate şi, în general, actele de identitate cu mare putere probativă, în mod pervers, favorizează falsul privind identitatea. Într-un post viitor voi arăta că buletinul de identitate este numai în mîna fiecărui cetăţean cinstit o grenadă cu cuiul scos.
Pînă una, alta, permiteţi-mi să vă povestesc ceva asemănător, dar cu miză mult mai mică.
Era pe vremea regimului Bombonel. Social-democraţii, în dorinţa de a-şi spori popularitatea, au pornit un program de trimitere a pensionarilor săraci la băi şi tratament. Gratis. Cum nu se poate mai social-democrat, veţi zice. Bravo lor! Cu o observaţie însă:
Unchiul meu, ditamai colonelul Secu, pensionar, se dădea de ceasul morţii că avea pensia prea nesimţită pentru a beneficia de „umanismul social-democrat”. Şi atunci, unchiul meu a venit la tatăl meu, sărman pensionar al Poştei. A plecat cu cîteva documente şi s-a dus cu ele drept la secţia de poliţie, la foştii lui subalterni, care i-au făcut un buletin fals, cu poza lu’ dom’ colonel şi datele personale ale tatălui meu, sărman poştaş pensionar… Şi în baza buletinului fals sărmanul colonel cu pensie nesimţită a plecat gratuit la băi şi tratament. Tot el. Nesimţit pensionar Secu. Nu ştiu dacă tatăl meu a încasat vreo „şpagă”, sau nu a vrut să iasă din cuvîntul fratelui lui mai mare, dar asta cred că e mai puţin important. Importantă este coruperea moravurilor pe care pomenile electorale o produc.
Vă vine să urlaţi? Vă cred. Şi mie. Va să zică, gardienilor statului penitenciar de drepţi nu le ajunge că ne-au terorizat decenii de-a rîndul. Sunt atît de meschini, încît, pentru un bilet la băi, sunt în stare să-şi vîndă şi sufletul. Acum, prin cei 15%, tatăl meu restituie „şpaga” (dacă a luat-o). Desigur, vina e a amîndurora, pentru că şi-au închipuit că bugetul statului e sac fără fund. Dar vina cea mai mare o au Legislativul şi Executivul, pentru perpetuarea mocirlei din sistemul de norme legale.
● Haideţi să cerebrăm statul (I)
După incidentul Tokio, cu scandalul pe care l-am iscat, autorităţile MAE au găsit o soluţie de compromis, pentru a nu se acoperi de ridicol prin recidivă. E drept soluţia a fost una pe genunchi, ce a omis din start simplitatea votului în baza CNP (reflectat de orice document în termenul de valabilitate, sau nu). Cum ziceam, mi s-a întocmit, cu titlu gratuit, un titlu de călătorie, în baza căruia am votat la alegerile prezidenţiale din 22 noiembrie 2009.
Se pare că a fost o directivă a MAE, întrucît, am aflat de lăudabila productivitate în procesul de votare de la Paris, dublată de un număr impresionant de titluri de călătorie eliberate în preajma, şi în ziua, scrutinului. Excelenţa-Sa dl. Baconschi este un erou, iar nemernicia cu care a fost scălîmbat efortul echipei de la Paris i-a descalificat pe numiţii: Duvăz, Geoană şi Antonescu – Crin Antonescu – atunci cînd au contestat rezultatul votului, pe temei aerian-propagandistic. De altfel, în sprijinul „tezei fraudării”, lui Bogdan Niculescu Duvăz i-am trimis după alegeri şi o scrisoare olografă, pe care am lipit cîţiva floci şi o tăietură de unghie. Pentru analiza grafologică şi de ADN. 😀
Destul cu vorba! Vă propun să „vizionaţi” experimentul:
–– Original Message ––
From: Marius&Misa
To: CONSULAR
Sent: Thursday, November 19, 2009 1:49 AM
Subject: (UTF-8)
Stimaţi domni,
Deşi n-am înţeles de ce este nevoie de o identificare redundantă, vă mulţumesc pentru înştiinţarea telefonică de azi, prin care mi-aţi cerut să trimit fotografiile necesare (re)identificării persoanei în vederea exercitării dreptului de vot.
Am profitat de ocazie pentru a trimite şi cererea de eliberare a unui nou paşaport CRDS, împreună cu actele din opisul fotografic ataşat. Nu apar în fotografie, dar aveţi acolo, capsate, toate celelalte elementele necesare întocmirii dosarului. Vă reamintesc că identificarea mea în vederea eliberării paşaportului se află în custodia dumneavoastră de la 11 iunie 2009 .
V-aş fi recunoscător dacă pînă duminică veţi înregistra cererea, şi veţi scrie chitanţa, urmînd să achit în persoană costul tranzacţiei. Deoarece voi fi la Consulat numai duminică 22 noiembrie, iar luni Consulatul nu va fi deschis pentru public, am lăsat liberă rubrica destinată datei de înregistrare a cererii. O voi completa duminică. (Într-un viitor pe care îl doresc cît mai apropiat, sper că veţi fi de acord ca transferul pecuniar să se facă bancar. Pentru transparenţă şi uşurinţă.)
Am pus în joc cele mai importante documente de identitate pe care le posed. Experimentul vine să arate că este posibil schimbul de documente în deplină siguranţă, astfel încît, autorităţile române să pună oamenii pe drumuri de cît mai puţine ori. Dacă se poate, deloc.
Probabil, joi, cel tîrziu vineri dimineaţă, plicul vă va parveni. Numărul este 997469993026 şi poate fi urmărit în mod transparent, din orice punct al Globului, aici:
http://tracking.post.japanpost.jp/service/jsp/refi/DP311-00100.jsp?locale=en
[Edit] s-ar putea ca între timp linkul să fi devenit caduc. Nicio problemă! Ataşez mai jos extrasul de jurnal.
Stimaţi domni, vă rog, puţină bunăvoinţă. Fără sabotaj. Este în interesul tuturor, în special în perioade de epidemie virală. Vă mulţumesc.
Cu stimă,
Marius Mistreţu
Să vedem şi rezultatul experimentului.
–– Original Message ––
From: Marius
To: CONSULAR (consulatul din Tokio)
Cc: traianbasescu(la)presidency.ro
Sent: Thursday, November 19, 2009 5:26 PM
Subject: Experiment incheiat. Raport preliminar.
Procedeu de optimizare a circulaţiei documentelor în relaţia cu rezidenţii din Japonia
Cercetarea vine să arate cum poate fi înlocuită deplasarea cetăţeanului la ghişeele Administraţiei Statului, prin corespondenţa poştală jurnalizată.
Scop
1) Ieftinirea cheltuielilor administrative.
2) Economisirea capitalului pecuniar şi de timp al cetăţeanului.
3) Evitarea contactului interpersonal în perioade de molimă, invaliditate fizică sau psihică, lipsă de timp etc..
Material şi metodă
Într-un plic poştal înseriat, din clasa Expack500 (Japan Post) au fost introduse următoarele acte:
certificat de naştere în original, paşaport expirat, şase fotografii, o cerere de eliberare a unui paşaport CRDS în două exemplare, mai multe fotocopii după alte acte. Plicul a fost închis şi trimis de la Hiroşima la Tokio (904Km).
Plicul a fost înmînat personal, factorului poşatal itinerant, pe 18 noiembrie 2009, la ora 18:30, chiar în momentul în care golea cutia poştală. Etapele traseului au fost urmărite online, pe pagina Poştei Japoneze, în versiunea localizată pentru limba engleză. Au fost prelevate 4 probe screenshot, la 19 noiembrie 2009, orele: 13:13, 14:44, 15:04 şi 16:05 (proba finală). Pentru conformitate, ataşez versiunea finală a jurnalului.
La ora 16:15, după numai 45 de minute de la livrare, a fost primită de la destinatar (Consulatul din Tokio) confirmarea telefonică de primire.
Rezultate şi discuţii
Experimentul a reuşit. Autorul raportului a avut cu diverse alte ocazii, 72 de experienţe ca expeditor, şi 35 ca destinatar, ambele prin Expack500. 100% reuşite. Niciun rateu. Este de notat că, intuitiv, la acelaşi număr de deplasări în persoană (108 evenimente) probabilitatea de a rătăci/ pierde/ distruge un act este mai mare decît la expedierea lui prin poştă.
Pentru norme legale viitoare, este de examinat şi posibilitatea trimiterii la distanţă a imaginilor în mişcare cu titularul (ca dovadă că el e el, şi că e viu) precum şi transferul taxelor consulare prin virament, ambele proceduri, menite să înlocuiască prezenţa fizică la ghişeu.
Marius Mistreţu
Hiroşima
● Crin Antonescu
Constat că ALDE Crin Antonescu iar încearcă să învrăjbească în mod salam-soyos, cetăţenii români, invocînd sofistic o pretinsă teritorialitate a victoriei lui Traian Băsescu. Vezi-Doamne, dacă nu ar fi votat românii din diaspora cu Băsescu, mai fericiţi ar fi fost românii din ţară, sub guvernul Iohannis, cu Cătălin Voicu la interne şi cu cine ştie ce mardeiaş chioar la Justiţie.
Reproduc mai jos un mesaj adresat chiulăului numărul 1, senatorul Crin Antonescu, în campania electorală prezidenţială, mesaj prin care i-am arătat cum partida geoană, la care a aderat, poate cîştiga. Din păcate pentru el, Crin Antonescu a fost suficient de imbecil încît să nu sesizeze avantajul pe care i l-ar fi dat lărgirea bazei de electori.
–– Original Message ––
From: Marius
To: crin(la)crinantonescu.ro
Sent: Sunday, November 01, 2009 2:30 AM
Subject: Frauda prin refuz (urgent!)
Stimate domnule senator Crin Antonescu
Sunt un cetatean roman cu domiciliul in strainatate. De mai bine de un deceniu traiesc intr-un regim de democratie liberala autentica, in care suveranitatea cetateanului nu este vorba goala. Am in mod curent ocazia sa observ cum se raporteaza autoritatile statului la individ, si va pot spune ca Romania este inca departe de a fi o democratie liberala. De veti avea rabdarea necesara, veti descoperi si de ce sunt atit de categoric.
Prima observatie este ca, aici unde locuiesc, niciodata o autoritate a statului nu-i cere vreunui cetatean sa se legitimeze cu inscrisuri, atunci cind cetateanul isi exercita un drept fundamental. Cetatenii nu au buletine de identitate, iar acest lucru nu constituie o piedica la scrutin. (Cum sa-i ceri buletinul Suveranului?) Autentificarea se face verbal, prin metoda parola-raspuns. De obicei, intrebarea este: „luna si ziua nasterii?”
Compar:
Legea 33/2007, amendata prin OUG 55/2009, aprobata de Parlament in forma initiala, cu toate avizele, prevede valabilitatea temporala a documentului de identitate, drept conditie obligatorie la exercitarea dreptului de vot in alegerile pentru Parlamentul European. Absurd!
Conform art. 36 si 53 din Constitutia Romaniei, coroborat cu art. 20 din aceeasi Constitutie, exercitarea dreptului de vot nu poate fi refuzata decit in situatii grave. Expirarea buletinului de identitate NU intra in categoria „situatii grave”.Asadar, domnule senator, va rog sa observati ca autoritatile Statului impiedica in mod neconstitutional exercitarea dreptului de vot, in ciuda prevederilor punitive din legile electorale anterioare, precum si a art. 385 din Noul Cod Penal. Mai mult, legea 370/2004, amendata prin OUG 95/2009, mentine prevederea neconstiutionala.
Domnule senator, tema boicotului alegerilor prin „votul in alb” a revenit de citeva ori in dezbaterea publica. Va rog sa constatati ca, inaintea „finetzurilor civice”, mai mult sau mai putin „oengiste”, prin impedicarea votarii in baza unui act de identitate expirat, precum si prin lipsa cronica a unei proceduri de vot la distanta, Statul Roman a instituit boicotul asupra propriei sale legitimitati, prin crearea categoriei: „elector in alb”, cifrata la nu mai putin de 2 milioane de oameni (peste 13% din electoratul nominal) persoane ce, din motive geografice sau contzopiste, (ambele neconstitutionale) nu au putut, si nu-si vor putea exercita dreptul de vot. Este vorba despre un zacamint electoral ce nu va putea fi exploatat atita timp cit Parlamentul nu-si va lua in serios prerogativa de autoritate legiuitoare in sprijinul cetateanului, si in conformitate cu DUDO.
Domnule senator Antonescu, sper ca, tinind seama de sinceritatea cu care va etalati crezul liberal, nu este nevoie de alte argumente in favoarea abolirii conditiei de valabilitate temporala a actelor de identitate la scrutin. Sunteti de acord ca NU ne putem juca de-a statul politienesc cind vine vorba de drepturile fundamentale.
Profit de ocazie sa va comunic ca, in functie de cum va veti raporta la problema expusa, de felul in care o veti aduce, sau nu, in dezbaterea electorala, depinde optiunea mea de vot.
Daca pentru instituirea votului la distanta nu mai este timp, cel putin, abolirea prevederii neconstitutionale abuzive, as vrea-o infaptuita inainte de 22 noiembrie 2009. Masura ar spori sansele ca pentru cel putin 450.000 de electori sa se creeze culoarul pentru a se prezinta la urne.
Cum veti indrepta strimbatatea? Nu stiu. Dumneavoastra sunteti cel in masura sa actionati in spiritul generos al Constitutiei Romaniei. Sper ca sunteti constient ca un eventual: „nu se poate (acum)” va descalifica, intrucit voi aduce aceeasi tema de discutie si celorlalti competitori. Va ofer ocazia sa aratati ca discursurile din campanie nu sunt vorba goala.
Va multumesc, si va doresc succes.
Cu stima,
Marius Mistretzu
Hiroshima
Răspunsul candidatului Crin Antonescu nu a întîrziat.
Iată-l:
Am trimis un text, uşor modificat, şi pe adresa candidatului Remus Cernea. Nici el nu a catadixit să-mi dea vreun răspuns.
● Cînd vorbeşte neîntrebat, cetăţeanul trebuie pedepsit
M-am întrebat adesea care sunt motivele pentru care relaţia dintre cetăţean şi administraţia de stat este atît de toxică. Încet, încet, am desprins cîteva principii ce guvernează, în spiritul lor, legile statului român în chestiunile administrative şi de drept civil.
Pentru fiecare afirmaţie de mai jos am scris cel puţin un articol pe blogul de faţă. Cine vrea, poate folosi instrumentele locale de căutare pentru a se convinge. Am preferat să menţin textul aerisit.
Statul uită repede. Cetăţenia română nu este prezumată
Dacă eşti cetăţean român trăitor în străinătate şi ai ghinionul să pierzi actele de identitate româneşti pe teritoriu românesc, eşti nevoit să mergi de la Satu Mare la Bucureşti pentru a obţine dovada că eşti cetăţean român. Cu alte cuvinte, pe lîngă umilinţa de a nu fi recunoscut de către statul român drept cetăţean român pe teritoriu românesc, eşti pus în pericolul de a fi arestat, luat la întrebări, abuzat de către orice tablajor.
Dacă ai buletinul expirat, nu ai voie să votezi. Nici în ţară, nici în secţiile din străinătate. Şi asta, contrar textului constituţional ce prevede clar condiţiile de interzicere a exercitării unui drept fundamental. Orice alt (pre)text nu poate fi decît abuziv. Nu însă în viziunea legiuitorului. Iar asta, pentru că cetăţenia nu e prezumată.
Din experienţe povestite, aflu că, dacă ai depus la vreo instituţie adeverinţa de cazier, iar dosarul tău trenează, custodele dosarului îţi va mai cere una, deîndată ce ea expiră. Iar dacă între timp îţi mai expiră un document de la dosar, iar trebuie să „intri în legalitate” în mod sisific.
Statul e suspicios. Omul e prezumat a fi un sclav mincinos.
Dacă, din motive obiective, nu poţi dovedi că tu eşti tu, orice autoritate a statului te poate contrazice. Îţi poate interzice orice drept, fără să fie pedepsită pentru persecuţia la care te supune.
Dacă nu ai buletin, şi nici părinţii tăi nu au avut, eşti pus să te deplasezi la locul de baştină pentru a-ţi dovedi cu martori identitatea, fără să să ţi se dea la mînă vreun act care să te exonereze de eventualele pedepse şi abuzuri la care vei fi expus în călătoria de dovedire a identităţii.
Dacă mergi la vreun consulat cu un act de identitate expirat, eşti mai întîi identificat şi abia apoi ţi se permite să depui cererea. Nimeni nu s-a gîndit la optimizarea schemei procedurale. Cererea de identificare(1) şi cea de eliberare a paşaportului (2) să fie primite împreună, iar dacă (unu la un milion) rezoluţia la (1) va fi „minciună”, (2) să primească „stop”. Nu. Pe niciun legiuitor nu l-a interesat ce pagube produce prin disjungerea procedurii în paşi mărunţi. Vom vedea mai jos şi de unde atîta dispreţ.
Statul nu prelungeşte tacit contractele.
Oricine ştie că un contract de închiriere poate fi prelungit tacit. Chiar şi convenţia de la Haga, de care face atîta caz legiuitorul, este un contract prelungit tacit. Însă, sub nicio formă, contractul de cetăţenie. Mint. Forme există, dar îmbracă aspectul sever punitiv*. Analizînd efectele devastatoare pe care le produc actele de identitate expirate/ pierdute/ distruse/ reţinute, ne dăm seama că ele nu sunt întocmite pentru a uşura existenţa cuiva, ci pentru a o complica. În ce scop? Vedem deja, iar dacă nu vedem, vom sistematiza materialul şi vom trage şi alte concluzii. Deocamdată vă invit să memoraţi următoarea…
Schemă de dresaj
Statul român nu recunoaşte instituţia cetăţeanului. Acolo unde o recunoaşte, (de ochii lumii) statul român nu recunoaşte dreptul cetăţeanului de a fi liber. Cînd prin vreo conjunctură norocoasă cetăţeanul devine liber, nu are voie să vorbească neîntrebat. Atunci cînd vorbeşte neîntrebat, cetăţeanul trebuie pedepsit.
––––––––––––––-
Veţi vedea în postările viitoare în ce măsură schema de mai sus face din statul român unul ilegitim. Un stat croit în folosul unei clase parazite. Vom descoperi că absenţa sau asfigmia simţului civic, şi a altor virtuţi, se datorează tocmai felului în care omul este dresat de către oligarhie, prin instrumentul statului sinucigaş de drept. (Trebuie să recunoaşteţi că orice stat din care lipseşte instituţia cetăţeanului este un stat sinucigaş.)
● Lăcomia depopulează România
Deşi, retoric, e nerecomandabil, am început cu concluzia. O concluzie cu gust coclit, pe care sunt sigur că o veţi împărtăşi şi voi, după lectura rîndurilor de mai jos. O concluzie virtual înfricoşătoare pentru statul român. Pentru că e numai o chestiune de timp pînă cînd le-o vom trage peste bot deputaţilor ce întocmesc legile întru îmbuibarea (hi)steroidelor lor neveste şi futeuze notărese. Dar, ca să n-o mai lungim, intru direct în subiect.
Transcrierea în România, a unei căsătorii încheiate în altă ţară
Preiau de pe saitul primăriei din Satu Mare. Ne vedem mai tîrziu, după ce parcurgeţi textul. (Care nu leşinaţi între timp.)
Doamnelor şi domnilor, proceduraaaa!:
Actele necesare
* adeverinta de cetatenie, pentru cetatenii români cu domiciliul legal în strainatate si care nu pot face dovada cetateniei române, adeverinta se elibereaza de catre SERVICIUL DE CETATENIE de pe linga Ministerul Justitiei, Bucuresti Str. Petofi Sandor Nr. 47 Sectorul 1;
* adeverinta privind ultimul domiciliu din tara, pentru cetatenii români cu domiciliul legal în strainatate
* eliberata de Biroul Evidenta Informatizata a Persoanei a municipiului Satu Mare
* xerocopie a cartii de identitate sau a buletinului, petru cetatenii români cu domiciliul în mun. Satu Mare
* adeverinta din care sa rezulte cum figureaza în Registrul Permanent de Evidenta Populatiei eliberata de Biroul Evidenta Populatiei de la ultimul domiciliu avut în tara( în situatia în care solicitantul se legitimeaza cu pasaport românesc expirat sau cu titlu de calatorie)
* certificatul sau extrasul de casatorie original apostilat conform conventiei de la Haga
* copie xerox legalizata a certificatului de casatorie sau extrasului de casatorie
* traducerea în limba româna de catre un traducator autorizat român a certificatului de casatorie sau extrasului de casatorie legalizata de catre un notar public din România
* declaratie legalizata la un notar public din România în situatia în care sotii si-au pastrat numele de familie anterioare, le-au reunit sau sotul a luat numele de familie al sotiei sau în cazul în care numele de familie purtat de catre soti pe timpul casatoriei NU este înscris în certificatul de casatorie
* declaratie legalizata sau apostilata conform conventiei de la Haga cand este data in fata unui notar public strain, în situatia în care sotii si-au pastrat numele de familie anterioare, le-au reunit sau sotul a luat numele de familie al sotiei sau în cazul în care numele de familie purtat de catre soti pe timpul casatoriei NU este înscris în certificatul de casatorie
* certificatele de nastere ale sotilor în copii xerox
* sentinta de divort, ramasa definitiva si irevocabila (daca este cazul) + copie xerox + traducerea în limba româna legalizata- apostilata conform conventiei de la Haga
* certificatul de deces al fostului sot, în cazul în care solicitantul a mai fost casatorit (daca este cazul) traducerea în limba româna- legalizata a acestora(sentintei de divort, sau certificat de deces)
* procura speciala de reprezentare la serviciul Stare Civila si la Biroul Evidenta Informatizata a persoanei Satu Mare, în vederea transcrierii certificatului de casatorie din strainatate în actele de stare civila române si a obtinerii a unui certificat de casatorie românesc, în cazul în care nici unul dintre soti nu poate depune cererea personal sau timpul de sedere în tara este mai scurt de 60 zile de la data înregistrarii cererii;
* timbre fiscale în valoare totala de 1 leu RON.Procura se legalizeaza de catre:
1. un notar public din România,
2. fie de oficiile diplomatice ale României din tara de resedinta a solicitantului ;
3. sau întocmite de notari publici straini si supralegalizate, conform Conventiei de la Haga din 5 octombrie 1961 la Tribunalul din localitatea de domiciliu din strainatate;Observatii(cazuri speciale)
1. În situatia în care, unul dintre soti – cetatean român, a contractat o casatorie anterioara, în urma careia a dobândit numele de familie a celuilalt sot, nume cu care a intrat în urmatoarea casatorie, va fi obligatoriu sa se înregistreze întâi aceea casatorie si desfacerea acesteia prin divort sau decesul sotului.
2. Daca unul dintre soti, cetatean român si-a schimbat în orice mod numele de familie sau prenumele, altfel decât sunt ele înscrise în actele de stare civila române, persoana va trebui mai întâi sa solicite aprobarea înscrierii în actele de stare civila române, pe baza actelor originale de schimbare a numelui sau prenumelui, apostilate conform conventiei de la Haga, a schimbarilor intervenite cu privire la nume si prenume, cererea se depune la primaria care are în pastrare actul de stare civila ce se cere a fi modificat;
3. În cazul unei casatorii încheiate în strainatate care nu a fost transcrisa în registrul de stare civila de la ultimul domiciliu al cetateanului român cu domiciliul legal în strainatate si care, s-a desfacut prin divort sau prin decesul sotului, înregistrarea acesteia prin mentiune, se va face la primaria unde este înregistrat actul de nastere al persoanei în cauza, fie personal, prin împuternicit.Actele necesare:
certificatul sau extrasul de casatorie în original;apostilat conform conventiei de la Haga
copie xerox legalizata;
traducerea în limba româna legalizata;
copii ale certificatelor de nastere ale sotilor;
sentinta de divort originala;apostilat conform conventiei de la Haga
copie xerox legalizata a sentintei;
traducerea în limba româna legalizata a sentintei;
sentinta Tribunalului românesc competent, de recunoastere a sentintei straine de divort- definitiva si irevocabila, conform legii nr. 105 / 1992;Dupa caz, daca casatoria s-a desfacut prin decesul sotului:
certificatul de deces original;apostilat conform conventiei de la Haga
copia xerox legalizata a certificatului de deces;
traducerea în limba româna a certificatului de deces;Daca în continutul certificatului de casatorie nu exista rubrica privind numele de familie al sotilor dupa încheierea casatoriei, se va anexa si o declaratie legalizata notarial din care sa rezulte ce nume de familie poarta pe timpul casatoriei persoana care solicita înregistrarea casatoriei si a desfacerii acesteia prin divort sau prin decesul sotului;
Aceeasi declaratie legalizata cu privire la numele de familei este necesara si în cazul în care, în sentinta de divort straina nu se face mentiune expresa cu privire la numele de familie al sotilor dupa desfacerea casatoriei.
copii xerox ale pasaportului românesc si strain ale persoanei interesate;
timbre fiscale în valoare de 1 leu RON.În cazul în care pasaportul românesc al persoanei interesate este expirat, trebuie sa se faca dovada ca solicitantul mai are înca cetatenie româna- pe baza Adeverintei de cetatenie eliberata de SERVICIUL DE CETATENIE de pe linga Ministerul Justitiei Bucuresti, precum si Dovada eliberata de Biroul Evidenta Informatizata a Persoanei de la ultimul domiciliu avut în tara, din care sa rezulte datele personale ale solicitantului;
Nota:
Procura de reprezentare, declaratiile, traducerile actelor si legalizarea acestora se pot face:la notariatele publice române sau la reprezentantele diplomatice ale României din tara de resedinta a solicitantului, fie la notari publici straini, caz în care, procura, declaratiile, copiile xerox legalizate si traducerea documentelor în limba româna, se vor supralegalizata conform Conventiei de la Haga din 5 octombrie 1961.
Lipseşte wassermanu’? Deh! O scăpare a legiuitorului. Dar nu-i nimic, se rezolvă, ca de obicei, improvizat. Printr-o ordonanţă de urgenţă. Oricum, suspendarea Preşedintelui de către Parlament e o procedură mult mai simplă. E floare la ureche pe lîngă ce vă aşteaptă pe voi, dacă veţi avea nesăbuinţa să „intraţi în legalitate”. Mai bine fugiţi cît mai departe. Hawaii, e OK.
După cum vă puteţi da seama, textul legii e întocmit pentru a vă mulge de bănuţi. Descalificant pentru statul român este că „umblă cu Haga-n gură”. (Cuvîntul „Haga” apare de 9 ori.) La fiecare colţişor vă aşteaptă cîte un organ cu reteveiul ridicat. Ceea ce s-a vrut o simplificare, a devenit o şicană în plus. Cînd auziţi de Haga, înseamnă că cineva vă aşteaptă precum o plantă carnivoră, să vă înhaţe banii şi timpul.
În fapt, Convenţia de la Haga (CH) e o interfaţă ce are ca scop unificarea supralegalizării documentelor. Evitarea dublei legalizări. Cu alte cuvinte, dacă un document este tradus şi legalizat în alt stat, el este automat şi obligatoriu recunoscut de către statul recipient, dacă documentul are apostila. (detalii într-o postare viitoare). Cum ziceam, CH este o platformă minimală de drept internaţional privat, ce face posibilă recunoaşterea într-un stat, a unui document emis de alt stat, chiar dacă cele două state se află în conflict, armat, să zicem.
Dacă CH este o platformă minimală, care e cea maximală? În virtutea suveranităţii, niciun stat nu este obligat să pretindă apostila pentru a recunoaşte un certificat de căsătorie (CC). El poate fi recunoscut şi fără supralegalizări şi fără apostilă. Cu alte cuvinte, este loc şi de mai simplu. Şi adesea e MUULT mai simplu decît procedura asistată de toată Haga pe care statul român v-o vîră pe gît.
Este şi cazul Japoniei. Atunci cînd un cetăţean român de pildă se duce la o primărie din Japonia cu un CC românesc să-l transcrie, nimeni nu-i cere apostilă. Nici măcar traducerea la vreun traducător autorizat. Nici măcar legalizarea traducerii sau a vreunei copii la notariat. Legalizarea oricărui document conex o face funcţionarul de la ghişeu. De-aia e acolo. Să ia act (şi actele) de voinţa suverană a două persoane fizice şi mature, cu drepturi fundamentale depline. Cetăţeanul român îşi poate traduce singur conţinutul CC, semnează cum că răspunde pentru acurateţea traducerii şi cu asta, basta. E doar interesul lui ca traducerea să fie corectă. Aşadar, înaintea oricărui traducător autorizat, are prioritate titularul. Cetăţeanul este o instituţie. Nu numai în vorbe, ci şi în fapt. (nu şi în România).
La primărie, totul durează 15 minute, şi costă cam 600 sau 800 yen (cca. un pol). E drept, se poate întîmpla ca, odată cu transcrierea CC, să fie nevoie şi de proceduri conexe, cum ar fi, înfiinţarea unui nou registru de stare civilă. (detalii într-o postare ulterioară). Sau eliberarea unui buletin de identitate pentru străini, pentru soţul român. Într-un asemenea caz, e posibil ca procedura să dureze spre 20 de minute. Poate chiar 25. Dar nu mai mult. Nu are toate actele gata? Nu-i nimic. Cetăţeanul le poate trimite ulterior prin poştă, chiar dacă locuieşte vizavi de primărie. Funcţionarii de acolo chiar recomandă ca documentele lipsă să fie trimise prin poştă, pentru că în felul acesta îşi pot administra timpul mai bine. Dispare o sursă de stres: cetăţeaunul care care se uită la ceas (de obicei şezînd).
Aşadar, am văzut cum e în altă ţară. Am văzut că statul român e ÎN RĂZBOI PERMANENT CU TOATE ŢĂRILE. În primul rînd, în război cu propriii cetăţeni. Am văzut că pentru România suverană, Japonia este un fel de colonie de mîna a paişpea, din moment ce transcrierea Ja-Ro cere obligatoriu apostilă de la Haga, iar invers, nu. Vă propun să revenim la procedura românească de transcriere.
Numai la o privire superficială (nici eu n-am stat să „psihanalizez” întregul delir al legiuitorului) am descoperit vreo două cercuri vicioase. Cetăţeanul rămân, pe teritoriul românesc, dacă are paşaportul românesc expirat, este trimis la Bucureşti, în Str. Petofi Sandor Nr. 47, ca să obţină dovada că e ceţean român, după care se întoarce la Satu Mare (1300Km dus-întors). Întrebarea e, cîte amenzi de la tablagii va încasa cetăţeanul pentru că umblă cu documentele de identitate expirate? (*)
Oare e cazul să vă arăt şi altă dovadă de ticăloşie a legiuitorului? Ce umilinţă mai mare pentru cetăţeanul român puteţi imagina? Vă pot arăta, dar într-un post pe altă temă.
Aşadar, legiuitorul a gîndit procedura astfel încît cetăţeanul s-o ia la sănătoasa ca din puşcă, cu teancul de chitanţe, eventual cu CC în mînă (nu e sigur) dar sigur cu buzunarele fluturînd, şi tîlhărit de vreo cîteva săptămîni din viaţa sa. Merită deranjul? După mine, hotărît, NU!
Ce e de făcut?
Acuma, sfatul meu este să refuzaţi cu obstinaţie să transcrieţi CC în România. Chiar dacă vreun consul vă sfătuieşte că ar fi bine să… c-o fi c-o păţi, că altfel, statul nu vă eliberează paşaport nou dacă nu…etc. Refuzaţi! Spuneţi că nu e nevoie de transcriere, aşa cum şi eu am spus, şi pînă la urmă, paşaportul mi-a fost eliberat. Dacă chiar vă pun beţe în roate cei de la paşapoarte, atunci, bombardaţi toate instituţiile statului cu mailuri. Arătaţi nemernicia. La o adică, faceţi-vă naturalizarea în statul de reşedinţă. Dacă vă pun piedici şi la descetăţenire, pentru idei, căutaţi pe blogul acesta semnificantul: „descetăţenire”. Sub nicio formă nu se justifică procedura nesimţită de transcriere a CC în România. Ea depăşeşte orice imaginaţie. Este o probă de atitudine primitivă, de rea-voinţă, o atitudine vădit monopolistă şi resentimentară din partea legiuitorului. (detalii în alt post)
Lăsaţi-i cu buza umflată. Cînd vă căsătoriţi în alt stat, păstraţi-vă numele de fată. În felul acesta, nu vă vor putea agăţa în niciun fel în concasorul de nervi citat mai sus.
De fapt, refuzul vostru de a transcrie căsătoria în România aduce o pagubă mai mare sau mai mică statului român. Nici măcar imbecilul legiuitor nu a putut prevedea că lăcomia lui îi va surpa însăşi baza lui de existenţă. Se bucură acum că v-o trage, sau v-a tras-o, dar voi i-o puteţi trage mai usturător. Un cetăţean român trăitor înafară, dar care are moştenitori în România, atunci cînd va muri, averea lui va putea fi mai greu de repatriat. Pus în faţa unui labirint kafkian, în loc să-şi repatrieze averea, cetăţeanul român trăitor în alt stat, va prefera mai degrabă să-şi expatrieze moştenitorii. În timpul vieţii. Astfel, treptat, România va sărăci şi în bani, şi în populaţie.
Căpşunarul, unchiul din America nu se vor repatria. Cînd „unchiul din America” va muri, capsomanul funcţionar român de la Starea Civilă îi va face moştenitorului tai-tai! de la Otopeni. Îşi va cumpăra apoi pe drum un Cico, şi se va opri în faţa Guvernului să protesteze că i-a tăiat 25% din salariu. Oho, să vedeţi cînd îi va tăia 70%! Aşadar, domnilor socialişti, vreţi să menţineţi şi să întocmiţi în continuare legi cu caracter vădit duşmănos, în folosul plutocraţiei voastre socialiste? Nicio problemă! În final, nu veţi ajunge decît să staţi la coadă la butelie. Pe cartelă.
Domnilor legiuitori
Luaţi exemplul Japoniei. (Mult mai subtilă şi mai rafinată decît voi, cînd vine vorba de a încasa bani.) Lăsaţi oamenii să-şi transcrie ce acte vor. Nu le mai puneţi piedici, că tot voi veţi fi păgubiţi. Dacă nu voi, beizadelele voastre. Dacă nu ele, nepoţii voştri. Dacă nu mă ascultaţi, a voastră va fi mocirla. Şi mormanul de moloz.
Temă pentru acasă
Încercaţi să reprezentaţi grafic traseele documentelor. Vedeţi dacă înţelegeţi ceva.
Încercaţi să traduceţi în bani toată tevatura, în fiecare din ipotezele prevăzute de lege.
Determinaţi punctele în care cetăţeanul este pus în insecuritate juridică. Încercaţi să aflaţi ce e în sufletul lui.
Determinaţi prevederile insultătoare umilitoare şi jignitoare la adresa cetăţeanului. E simplu. Puneţi-vă în locul lui.
–––––––––-
(*) Căutînd un argument speculativ suplimentar, în sprijinul relaxării condiţiilor de eliberare a unui paşaport CRDS, am imaginat o situaţie extremă:
Un cetăţean român, rezident în Coreea de Nord e băgat la puşcărie (nici nu e greu). La ieşire constată că are paşaportul expirat. Nu se poate deplasa pînă la ambasada din Phenian fără să fie din nou arestat pentru circulaţie fără documente de identitate valabile. Aşadar, în lipsa unui desant, situaţia nu are ieşire.
Iată că prin exemplul marcat mai sus, statul român îşi poate abandona cetăţenii chiar şi pe teritoriu românesc (!), ceea ce, recunosc, legiuitorul a fost mai diabolic la nivel practic, decît mine la nivel speculativ.
● Din nou despre maidanezii din primăria Bucureştilor
Tocmai am primit un răspuns de la Avocatul Poporului -căruia îi mulţumesc şi pe această cale – în problema maidanezilor. Vă sfătuiesc să renunţaţi la lenea valahă şi să tăbărîţi cu reclamaţii la primăria Bucureştilor. Iată şi temeiurile legale pe care vă puteţi sprijini reclamaţia Ataşez răspunsul AvP. Găsiţi acolo numele grangurului din primărie pe care trebuie să-l luaţi drept ţinta 3 alergătoare.
.
● Cum sa-ti mituiesti clientii
Fac gnocchi de vreo 17 ani. Pot spune că, după atîta timp, am o reţetă originală. „Romaneasca”. Din păcate, vara, vînzările sunt mai mici, deşi am facut eforturi de a reduce conţinutul caloric. Vara, oamenii preferă mîncăruri mai sarace în calorii. De aceea, de vreo 10 ani prepar gnocchi numai în sezonul rece. Un motiv în plus de newsletter pentru luna de lansare (octombrie).
Am profitat de temperaturile de martie din ultimele zile, şi azi am hotărît să lichidez stocul. Grup numeros de la Mazda. Negocieri prealabile, mailuri aproape zilnice, devize peste devize. S-au hotărît ieri. Meniu românesc.
Cum naiba să scap de gnocchi? Mi-am luat inima-n dinţi, şi unul din felurile servite… aţi ghicit, a fost gnocchi. Mă întreabă un client:
-Bine, dar cum diferă de gnocchi italieneşti?
Zic: -Sunt porţiile mai mari.
––––––-
1 iunie 2010: Văd că nu s-a înghesuit nimeni cu comentarii.
Schimbul de replici nu a avut loc. Fire anticipativă, am instruit-o doar pe soţia mea ce să zică în cazul (improbabil) în care i s-ar face observaţia. Reţeta, fiind originală, nu avea niciun rost să îi bag pe clienţi în explicaţii despre importanţa îmbătrînirii gelului de amidon în stabilizarea consistenţei găluşcuţelor, precum şi în alte chestiuni de „dextrină politică”. Relaţia este pur comercială, iar în meniu, principalul articol (nescris) este buna dispoziţie. Înaintea conţinutului material, oricum acoperit cu prisosinţă de eforturile noastre.
Găsiţi acum tîlcul? (Hint: alegeri.)
Ce-ar fi dacă…? Viaţa fără Biroul de Stare Civilă
Să ne închipuim că un dezastru distruge toate arhivele de evidenţă a populaţiei şi ale birourilor de stare civilă, iar cetăţenii au cu toţii actele de identitate expirate, sau nu le au deloc. Rămîne întreagă doar arhiva informatică de evidenţă a populaţiei.
Cum va putea statul să-şi identifice cetăţenii, din moment ce nici măcar funcţionarii de la evidenţa populaţiei nu vor avea dreptul să opereze dacă au buletinul expirat? Cum va putea Executivul să organizeze alegeri, din moment ce legea de organizare (izvorul de drept) devine inoperantă? Cum va putea guvernul amenda legea de organizare a alegerilor, din moment ce nicio persoană din aparatul Executivului nu va putea dovedi că ea e ea şi că are dreptul legal să amendeze o lege? Cum vor putea parlamentarii legifera în spirit democratic, din moment ce nimeni nu va mai fi obligat să-i recunoască? Cum vor judeca judecătorii avalanşa de litigii ce vor însoţi confuzia produsă de lipsa documentelor de identitate? Orice instanţă va putea fi recuzată, din moment ce însuşi completul de judecată nu-şi va putea dovedi identitatea.
Veţi spune: e stare de urgenţă, se recurge la soluţii alternative de identificare. Corect! Aşa se şi face. Orice logistică de combatere a efectelor calamităţilor cuprinde obligatoriu cortul de evidenţă a populaţiei. Diferă doar modul de identificare a persoanei. Fiind stare de război, se procedează ca la armată. Ţi se pun întrebări la care numai tu poţi răspunde. Ca la schimbarea gărzii: parolă – răspuns. Nici nu e greu. Întreaga arhivă de evidenţă a populaţiei încape într-un stick de memorie şi poate fi folosită chiar şi offline de către autorităţi.
Acuma, dacă se poate pe timp de război, de ce, pe timp de pace, nu?
Pentru a răspunde la întrebare, să facem întîi o observaţie: pentru identificarea persoanei pe baza arhivei de evidenţă informatizată nu mai e nevoie de certificatul de naştere. Identitatea poate fi complet stabilită în lipsa lui. Constatăm că nu e nevoie să mai umblăm de la un birou la altul. Oricum, certificatul de naştere nu ţine loc de buletin de identitate. În baza lui nu se poate vota. Se pune în mod legitim întrebarea dacă într-adevăr biroul de stare civilă mai merită să fie entitate separată de evidenţa populaţiei.
Iar răspunsul este clar NU. În Japonia nu există fizic un asemenea birou. Asta nu înseamnă că nimeni nu are habar dacă o persoană este născută sau nu, dacă e căsătorită sau nu, dacă e moartă sau nu, ci că ambele funcţii sunt preluate de acelaşi ghişeu. Ca în cazul calamităţilor, cortului unic de evidenţă a populaţiei îi corespunde un ghişeu unic în primărie. Ce-o fi în spatele ghişeului (ce documente, cărei forme de administrare îi aparţine) nu mai e treaba cetăţeanului. Evidenţa informatizată a populaţiei simplifică viaţa cetăţeanului. Cetăţeanul nu e obligat să poarte talanga de identitate, nu are nevoie de certificat de naştere valabil pe viaţă. Cetăţeanul este liber, şi recunoscut de către stat în orice situaţie. Chiar şi după moarte.
De ce nu se poate pe timp de pace ca şi în România lucrurile să se simplifice? Nu ştiu. Ba, ştiu, dar vă invit şi pe dumneavoastră, domnilor legiuitori, să reflectaţi. Inclusiv din perspectiva restrîngerii bugetare.
Ceea ce am prezentat ca premiză la limita posibilului se petrece, la scară mai mică, oră de oră, în timp de pace, minus raţionalizarea procedurii de identificare a persoanei. Cu alte cuvinte, în permanenţă, un număr de cetăţeni sunt practic în stare de război, şi nu au la îndemînă niciun „cort” în care statul să le recunoască identitatea. Dacă e să considerăm numai dreptul de vot violat prin barierele administrative, legitimitatea sistemului politic este constant erodată prin existenţa celor 500.000 de cetăţeni cu documentele de identitate lipsă sau expirate, la care se adaugă milioanele de cetăţeni care locuiesc prea departe de „cortul-scrutin”. Ceea ce face ca statul să-şi submineze însăşi baza constituţională de legitimitate.
Corolar: Exagerînd un pic (nu mult) viaţa cetăţeanului e mai simplă în starea de război, decît în cea de pace.
Dilema veche
Uneori e util să faci o mică recapitulare. E o activitate „recreierativă”.
Textul de mai jos a fost destinat Dilemei vechi. Zic: a fost, pentru că am senzaţia că iar am vorbit la pereţi. În creuzetul de teme viitoare, de pe pirostriile forumului Dilemei vechi, am adus în discuţie tema principală a blogului de faţă. A trecut o lună de cînd am întrebat acolo dacă sunt acceptate texte lungi, dar nu am primit niciun răspuns. Dacă o organizaţie de presă, chiar una orientată spre analiză (mai puţin pe informare) are viteza de răspuns situată undeva între cea a Legislativului şi cea a Judecătorescului, vă închipuiţi de ce sunt atît de dezolat de tăcerile redactorilor de acolo. Dacă tot l-am clocit, iar comunicarea Dilemei vechi cu mine a fost quasiinexistentă, mi-am zis că ar fi păcat să las textul în ciornă. L-am lansat la apă în ligheanul cu expunere puchinoasă.
E păcat că oameni atît de inteligenţi, precum cei de la Dilema Veche, odată ce devin organizaţie, nu sunt în stare să răspundă la întrebarea simplă: mai mare, sau mai mic de 10.000 de semne?
(urmează textul propriu-zis)
În căutarea identităţii mele (raport de etapă)
Dragii mei, cu amabilitatea Dilemei vechi şi cu răbdarea domniilor voastre, azi vom discuta despre cît de mult ne iubesc autorităţile statului român. Să nu-mi spuneţi că nu ne iubesc. Dacă nu ne-ar iubi, nu ne-ar chema pentru orice fleac la ghişeu, nu ne-ar pune să aşteptăm atît la coadă. Ne ţin în medie 74 de ore pe an, doar pentru a ne sorbi din priviri în răstimp. Poate aşa se explică şi de ce procedura de vot la distanţă nu a fost introdusă nici pînă azi, la mai bine de două decenii, de cînd, părinţilor, cumetrilor şi mătuşilor autorităţilor de azi, noi le-am trădat aşteptările ieşind în stradă. Dar, ca să n-o mai lungim, vă povestesc în 10000 de semne cum mă sufocară autorităţile române cu îmbrăţişarea lor tandră, anul trecut, pe 7 iunie, la alegerile pentru Parlamentul European.
Aveam o presimţire şerpesc-încolăcească în plex. Ascultasem pe net un discurs electoral de-al preşedintelui Senatului, în care omul cerea imperios vigilenţă la urne. Mi-am zis: „Hm! Oare ce-o fi-nsemnînd „vigilenţă” în viziunea înaltului nostru demnitar? Oare chiar trebuie să trag de comisia de votare s-o trezesc?” Mă rog, de-ale politicanţilor. Ei ştiu ce semnificaţii dau cuvintelor. Mi-am văzut de ale mele. M-am sculat dis-de-dimineaţă, am înşfăcat boceluţa cu documente de identitate şi am sărit în shinkansen. Puţin după prînz, am coborît la Tokio-Shinagawa. Ajuns cu bine la Ambasada României, am dat să votez. Vigilente şi fără urdori, autorităţile mă opriră ferm, principial şi apocaliptic: „Nu aveţi dreptul”. Îmi expirase paşaportul. Însă numele, CNP-ul şi poza se conservaseră de minune. Optimist din fire, le-am arătat şi certificatul de naştere, şi tot ce mai aveam în bocceluţă. Nu a fost chip să le înduplec. Aşadar, am rămas şi nevotat, şi cu banii luaţi, cum s-ar zice.
Ieşit din ambasadă (bos)umflat, precum Perbuatan, Rakata şi Danan, înainte de obşteasca lor explozie, am oprit nervos reportofonul (ascuns în vestă) şi am luat-o de nebun prin oraş. A doua zi, acasă, nu vă ascund, m-a bufnit plînsul cînd i-am povestit nipponei mele soţii necazul. Fericita de ea, nu prea înţelege nici acum de ce nu am fost lăsat să votez, din moment ce ea o poate face chiar şi numai în baza simplei sale prezenţe în faţa comisiei de votare.
Cum vă spuneam, în reportofon păstrasem fişierul audio „for further references”. Chiar în noaptea incidentului am trimis fişierul unei gazete (muribunde azi) ce m-a tratat cu mîlc. Mai tîrziu l-am transcris şi pe net, sub titlul: Stenograma mitrală – comedie în două acte expirate [01]. Scîrbit de condiţia de cetăţean român, umilit de autorităţile patriei mele, am hotărît furios că nu mai vreau să am de-aface cu statul român pînă cînd lucrurile nu se vor fi îndreptat. Iar la limită, niciodată. De aceea, pe 11 iunie, primul represaliu, a fost să-i scriu Ministrului Turismului [02] să dispună ştergerea link-ului către pagina web a cîrciumii mele, pagină arogată de agenţia de turism din Tokio (din jurisdicţia MT). I-am comunicat ministrului şi condiţiile de restaurare a relaţiei. În termenul reclamat, pagina mi-a fost decuplată pe şest, aşa cum şi fusese cuplată cu ani în urmă.
Eliberat de umilinţa de a mi se asocia numele cu vreo agenţie a statului român, am schimbat afectul pe raţiune: Cine mă poate apăra de statul român? De la zece mii de kilometri, doar Avocatul Poporului, căruia, pe 15 iunie, i-am scris [03]. În sesizare am schiţat şi patru metode alternative de identificare a persoanei [04], doar doar AvP va face ceva întru îndreptarea strîmbătăţii legale. AvP nu s-a arătat entuziasmat [05] de propuneri. Drept soluţie, AvP mi-a invocat, legea de organizare a alegerilor, adică tocmai sursa nedreptăţii. Bineînţeles, în replică, am arătat că atitudinea binară la identificarea persoanei este de vină pentru nerespectarea drepturilor mele fundamentale. Numai într-o logică binară, o datorie ce decurge dintr-un drept fundamental, anulează pînă şi dreptul din care ea izvorăşte. Ceea ce e, nu numai absurd, dar şi anticonstituţional. Am arătat că într-un stat de drept, cînd valabilitatea unui act folosit la exercitarea unui drept fundamental expiră, ca soluţie de compromis, se iau în consideraţie datele utile. În loc de 0 şi 1, mai-micul-de-unu, dar mai-marele-de-zero, astfel încît, dreptul fundamental să nu fie tulburat. În fond, la stabilirea identităţii, trebuie doar să se răspundă la întrebarea: cine?, iar nu: pînă cînd?. În lipsa moderaţiei, dreptul fundamental devine în fapt un privilegiu. Doar în lagărele de concentrare, dreptul fundamental avea caracter de privilegiu. Ca să capeţi blidul de arpacaş, trebuia să tai la stuf. Dacă, nu, crăpai. Dar, să revenim. Cum ziceam, doar recunoaşterea (şi tolerarea) valabilităţii atemporale a documentului de identitate poate face traiul suportabil. Ca dovadă, în anul 2003, Serviciul de Imigraţie din Hiroşima mi-a acordat o prelungire cu trei ani a vizei de şedere, (atenţie!) în baza unui paşaport românesc expirat de 2 ani (!), ceea ce, paradoxal, m-a făcut să mă simt mai puţin străin în faţa autorităţilor japoneze, decît în faţa celor româneşti. De ce? Pentru că autoritatea niponă a găsit în paşaport răspunsul la întrebarea: viză pentru cine?.
Comparînd cele două tratamente, mi s-a făcut, nu numai silă, dar şi frică de statul român. Într-o logică ultraformală, cumva similară celei a statului, mi-am zis: dacă mi s-a încălcat un drept fundamental, mă pot aştepta şi la încălcarea altui drept fundamental*. Aoleu! Trebuie să merg iar la ambasadă, pentru schimbarea paşaportului. Dar dacă paşaportul mi-e expirat, iar incinta ambasadei este teritoriu românesc, înseamnă că pătrund în mod fraudulos acolo. Intru la penal. Ce mă fac? Dacă mă loveşte vreo nulitate? Într-un mail, i-am împărtăşit Ministrului de Externe [06], frica şi nesiguranţa ce mă invadară, în lipsa unor garanţii de inocuitate din partea statului român. Am indicat două căi posibile de refacere a încrederii: calea legislativă (cronofagă, şi care nu ţine neapărat de ministru) şi calea paralegală, cea morală, omenească. Am ales-o pe ultima. Concret, i-am cerut ministrului să-i comunice preşedintelui Senatului că, îndemnurile sale la „vigilenţă” mi-au violat dreptul de vot. Aştept de la domnia sa scuze publice pentru incidentul Tokio. Am considerat că e calea onorabilă de ieşire din impas, ce corespunde viziunii: stat-ca-realitate-morală. I-am acordat preşedintelui Senatului 14 zile să ia legătura cu mine în chestiunea reparaţiei morale, urmînd ca în caz contrar, să mă adresez preşedintelui României, şi să-i cer ca, în calitatea sa de garant al Constituţiei, să o facă în locul preşedintelui Senatului, şi în numele Constituţiei. Totodată, i-am cerut ministrului de Externe să-mi trimită la Hiroşima un consul itinerant pentru perfectarea procedurii de eliberare a unui paşaport CRDS, motivînd că sunt paralizat, netransportabil. Paralizat de frică. În plus, consider că cei 900 de kilometri pînă la Consulat, de trei ori dus-întors, reprezintă: o pedeapsă corporală, repatriere împotriva voinţei mele şi un rapt intolerabil din capitalul meu de timp.
Atît ministrul de Externe, cît şi preşedintele Senatului, m-au ignorat cu vîrf şi îndesat, aşa că i-am scris Preşedintelui [07]. L-am pus în temă şi l-am anunţat că, confruntat cu degradarea mea, din calitatea de subiect de drept, în cea de obiect de drept, ca să mă apăr, mi-am fondat propria formaţiune statală, cu statut provizoriu de protectorat japonez, formaţiune numită Republica Marius Mistreţu-Balc. Balc, de la Balcani. Preşedintele mi-a confirmat primirea memoriului, dar nu a făcut nimic în sensul satisfacerii revendicării în termenul acordat (7 ianuarie 2010). De atunci încoace, deşi între timp, suzeranul stat mi-a reînoit onerosul contract de vasalitate**, eu nu mă mai consider cetăţean român. Rămîn deocamdată republică autonomă secesionistă. Dacă statului i se fîlfîie şalvarii de mine şi de Constituţie, nu văd niciun motiv ca eu să fac altfel.
Am sondat procedura de renunţare la cetăţenia română. Surpriză! Doar taxa consulară la depunerea cererii este de 600 euro (!). De zece ori mai scumpă decît aceeaşi taxă în sens invers. Hopa! Iar mi se striveşte demnitatea. Dacă, la încetăţenire, statul mi-ar cere 60 de euro, iar la „despărţire” statul îmi găbjeşte o zmetie în valoare de 600-60=540 euro, vă daţi seama cît de mult mă iubeşte? Consider că suprataxarea nu este rezultatul raţiunii legiuitorului, ci doar un afect de neam prost înşelat în dragoste, dar totuşi, un afect ce nu are ce căuta într-o lege a unui stat de drept. De aceea i-am sesizat Avocatului Poporului [08] anomalia . Răspunsul a venit sub forma tradiţionalei dări după cireş. La o lectură atentă a legii-paravan invocată de AvP, (198/2008) am dat peste articolul ce permite atacarea inechităţii cu pricina. Şi i-am oferit soluţia mură-n gură. Al doilea răspuns de la AvP a fost unul ce mi-a dat dreptate şi speranţă. Acum aştept ca ministrul de Externe să facă ceva în sensul egalizării cuantumului taxei consulare în ambele sensuri. Termenul fixat de parlamentul republicii mele a fost 7 mai a.c., după care i-am scris şi actualului ministru de Externe[09]. Sper ca Excelenţa-sa să fie mai receptiv, hîrşit fiind în teologia politică – fîntîna întregii civilizaţii europene. De fapt, toată povestea mea se învîrte în găleata ontologiei creştine a dreptului, în care fostul stat ateu îşi prelinge încă balele.
Domnilor legiuitori, scoateţi-ne din stătuta mocirlă a ateului stat! Spălaţi-ne cu apă neîncepută, pînă cînd, de sub jegul totalitar, demnitatea noastră va ieşi din nou la lumină. Nu vă vom dezamăgi.
Marius Mistreţu – cîrciumar
Hiroşima
––––––––––––––––-
* Căutînd pe net argumente factuale pentru susţinerea abolirii buletinului, am descoperit că procedura de identificare violează şi dreptul la proprietate [10], dreptul la asistenţă socială, medicală [11] etc.
** Chiar şi numai procedura de reînoire a paşaportului merită discutată într-un număr special din Dilema veche.
Studiu amatoristic de epidemiologie internetă
Am măsurat adîncimea pînă la care a pătruns articolul Baconschi – test de coerenţă după o expunere de 22 de ore. Articolul face o trimitere la corespondenţa mea oficială cu Avocatul Poporului, publicată în Neamurile proaste legiferează.
Pînă la ora la care am scris aceste rînduri, situaţia stătea după cum urmează: numărul de cititori unici ai articolului este de 40, din pagina principală, şi 30, adunaţi direct din link-uri de pe alte bloguri. Totalul optimist este de 70 cititori (suma), iar cel pesimist, 40, egal cu numărul de deschideri ale paginii principale. Din cele 70 de evenimente, doar 3 par a fi fost urmate de accesul la referinţa Neamurile proaste legiferează, ceea ce înseamnă maximum unul din treiprezece, şi minimum zero din 70 (în cazul în care socotim că accesul la referinţă ar fi avut loc pur şi simplu accidental, şi fără legătură cu articolul-obiect).
Concluzia nu este deloc încurajatoare, nici dacă socotim, optimist, că doar unul din treisprezece oameni a găsit util să-şi facă o imagine de ansamblu asupra problemei expuse experimental. Ceea ce arată cît de superficiali am devenit noi, oamenii, deîndată ce ne-am făcut idol din iluzia puterii dată de informaţia electronică. În medii electronice, oamenii se contaminează relativ uşor, dar numai epidermic. Şi în forme ultrauşoare.
Am pus oglinda aceasta doar pentru a ne vedea mai bine.
––––––––––––
14 mai, ora 14:45. Ieri, Alin Fumurescu a preluat articolul (cu tot cu linkul-indicator de profunzime) pe altă platformă, unde l-a expus în capul listei timp de 3 ore, iar pînă la ora 14:41 (UTC+9) încă 10 ore pe poziţia a II-a. Au fost 556 de vizualizări, ceea ce, optimist, înseamnă tot atîţia vizitatori unici, iar pesimist, jumătate. În răstimp, numărul de vizitatori unici la referinţa Neamurile proaste legiferează de pe blogul de faţă a fost de 29 21, majoritatea provenind de pe platforma lui Alin. Ceea ce, inversînd, ar corespunde unui raport de minimum 1:19 1:26 şi maximum 1:10 1:13. Probabil, adevărul se află undeva între, cu observaţia că e mai probabil ca proporţia de cititori într-adevăr interesaţi de subiect să fie chiar mai mică de 1:13.
Medicul primar Oprescu e penal. Soluţia? Cacotanasia
Anul acesta este prima sesizare trimisă Avocatului Poporului. Pun problema maidanezilor în termeni penali. Profit de noile reduceri la fondul de salarii în sectorul bugetar, anunţate de Preşedinte, pentru a arăta că acesta e momentul potrivit stîrpirii maidanezilor. Economiceşte, cu banii cheltuiţi pe suflarea în (pardon!) popoul cînilor vagabonzi şi cu cei cheltuiţi pe tratamentul oamenilor după muşcături canine, s-ar putea face 500 de transplanturi de rinichi. De aceea, îi îndemn pe pacienţii supuşi actualmente dializei (chiar mai costisitoare decît transplantul) să pună problema în termeni de raţionalizare a fondurilor pentru Sănătate. Cine doreşte, poate depune o sesizare la AvP în nume personal. Iată şi modelul:
–– Original Message ––
From: Marius
To: avp(la)avp.ro
Sent: Friday, May 07, 2010 3:25 AM
Subject: Despre igiena publica in spatiul urban (UTF-8)
Vă rog, redirecţionaţi sesizarea către doamna Erzsébet RÜCZ – Adjunct al Avocatului Poporului
Stimată doamnă,
Mă numesc Marius Mistreţu, cetăţean român cu domiciliul în străinătate. De această dată, doresc să vă supun atenţiei o problemă de sănătate publică, ce nu mai suportă amînare. Problema cîinilor vagabonzi.
Împreună cu fiul meu în vîrstă de 9 ani, intenţionez să îmi vizitez ţara după mai mulţi ani. Nu vă ascund faptul că una din cauzele pentru care am părăsit-o este că oraşele sunt bîntuite de cîini vagabonzi, animale de care îmi este frică, date fiind: imprevizibilitatea generală a afectelor cîinilor, precum şi faptul că în copilărie am fost muşcat de un cîine. Experienţă traumatizantă, ce mi-a indus o fobie ireversibilă. Am o vîrstă la care tresăririle cauzate de un lătrat de cîine lăsat liber ar putea să-mi provoace chiar moarea.
În ţara de imigraţie am marele noroc să nu existe cîini vagabonzi (exterminaţi la timpul lor) iar cei cu stăpîn să fie în lesă. Desigur, cîini sălbăticiţi există în junglă. Ei umplu nişa ecologică rămasă după exterminarea lupului (în secolul al XV-lea) dar niciunul nu se apropie de om. Aşadar, delimitarea spaţiului civilizat de sălbăticie este netă. Lucru pe care îl doresc înfăptuit şi în România. Mă sprijin pe textul constituţional, care, la articolele: 22 (1), 34( 2) şi 35 (1) spune:
22 (1) Dreptul la viaţă, precum şi dreptul la integritate fizică şi psihică ale persoanei sunt garantate.
34 (2) Statul este obligat să ia măsuri pentru asigurarea igienei şi a sănătăţii publice.
35 (1) Statul recunoaşte dreptul oricărei persoane la un mediu înconjurător sănătos şi echilibrat ecologic.Aşadar, statul garantează şi totodată este obligat să ia măsuri. Nu numai în baza art 34 (2), dar şi în virtutea dreptului natural. Responsabilitatea pentru vătămarea unui om aflat pe o proprietate funciară în care omul are acces de drept, îi revine proprietarului. Cum cîinii vagabonzi se află preponderent pe domeniul public, statul, prin Primărie, devine responsabil de calitatea mediului urban. Chiar dacă nu aş avea fobia pomenită mai sus, tot s-ar ridica o problemă gravă de igienă publică. 30% din terenurile publice de joacă sunt infestate de paraziţi cu vector canin. Cîinii risipesc gunoiul mai rău decît ciorile. După cîinele vagabond nu trece niciun funcţionar public să-i colecteze fecalele, aşa cum proprietarii de cîini sunt obligaţi prin lege, ceea ce reprezintă o discriminare flagrantă. Responsabilitatea controlului şi lichidării focarelor de zoonoze revine statului, în spiritul aceluiaşi articol.
Vă reamintesc, intenţionez să merg în România împreună cu copilul. O asigurare de viaţă pe durata şederii în România m-ar costa enorm, ţinînd seama de frecvenţa incidentelor cu deznodămînt fatal pe teritoriul românesc. Lucru de care, sincer, îmi este ruşine ca cetăţean român.
În consecinţă, vă rog să le cereţi autorităţilor de sănătate publică responsabile, precum şi primarilor, în special primarului Bucureştilor, să aplice norme de igienă publică identice celor ce duc la stîrpirea altor mamifere parazite din spaţiul urban. Dată fiind dubla sa calitate, (de medic primar) Primarul General al Bucureştilor, sunt convins, va înţelege la ce se expune dacă ignoră revendicarea mea, şi eventual a altor cetăţeni aflaţi în situaţii similare.
Ca urmare a unei sesizări oficiale, a nu asigura igiena publică devine faptă penală. De aceea îmi îngădui să pun şi un termen: 15 septembrie 2010. În cazul în care sesizarea prezentă nu va produce efecte nete, nu vă ascund, următoarea mea sesizare o voi trimite direct Parchetului General, căruia îi voi cere să acţioneze întru instaurarea ordinii de drept.
Vă doresc putere de muncă în folosul cetăţenilor României.
Cu cele mai bune gînduri,
Marius Mistreţu
Hiroşima
–––––––-
Răspunsul a venit în termenul legal.
EDIT (25 iulie 2011)
Curentul – luni, 25 iulie 2011
Zece mii de fugase aeropurtate
Puţini ştiu că armele cu cea mai lungă rază de acţiune folosite în cel de-al II-lea război mondial au fost lansate peste Pacific. Ele constau în baloane stratosferice (fără vreun dispozitiv de ghidare) de care se agăţa explozivul.
După Incidentul Manciuria (1931) planificatorii militari japonezi au luat în calcul lansarea încărcăturilor fulminante la distanţe planetare. Se cunoşteau parametrii curenţilor atmosferici de mare altitudine, precum şi constanţa direcţiei lor. Nu mai rămînea decît ca ei să fie exploataţi în scop militar.
Zis şi făcut. Au fost confecţionate 10.000 de baloane de cîte 10m diametru, umplute cu hidrogen. Masa: 205Kg, din care 15Kg bocceluţa de exploziv, prevăzută cu patru capse detonatoare. Altitudinea de croazieră: între 10 şi 12 Km. Autonomia de zbor: 70-80 de ore. Baloanele au fost lansate de pe coasta de răsărit, în 1944, într-o zi simbolică: 3 noiembrie (ziua de naştere a Împăratului erei Showa Meiji). Datele climatice indicau probabilitatea mare de cer senin. Nu a fost chiar aşa. A plouat. Însă ordinul era ordin. Şi-au luat zborul 9300 de aparate. Restul de 700, rămase nelansate, au fost găsite în stoc la sfîrşitul războiului.
Cum a fost posibil ca, într-o ţară stoarsă de resurse, să poată fi manufacturate atîtea aparate de zbor? Soluţia tehnică a fost dintre cele mai simple. S-a folosit washi (hîrtie confecţionată după tehnologia tradiţională). Aproape toată producţia a fost rechiziţionată de armată. Fiecare balon avea 5 straturi de hîrtie, lipite între ele cu un gel de manan*, lucru ce a făcut ca, în toată ţara, kon’nyaku să dispară din oden**. După impregnarea la cald în mediu neutru sau slab acid, gelul era întărit cu leşie de sodă caustică. Spaţiile de producţie au fost sălile de teatru, pentru ca nu cumva avioanele de recunoaştere să descopere produsele finite.
Efecte tactice
Din cele 9300 de aparate, doar 361 au fost găsite pe teritoriul SUA şi Canada, răspîndite din California pînă în Alaska. Militarii japonezi mizau pe efectul psihologic. Care efect nu s-a petrecut. Cenzura militară din SUA a filtrat toate informaţiile şi nimic nu a transpirat în presă. Deşi aparatele radar nu le-au putut detecta pe toate, pagubele materiale au fost minore. Unul din baloane s-a încurcat în firele unei linii de înaltă tensiune din statul Washington, provocînd o pană de curent la uzina de plutoniu. Se spune că incidentul a dus la întîrzierea cu trei zile a lansării bombei de la Nagasaki. Victime omeneşti au fost şase. O femeie şi cinci copii ieşiţi la un picnic undeva în Oregon.
Fotografie preluată de pe Wikipedia
––––––––-
* mananii sunt polimeri naturali obţinuţi din tuberculii de kon’nyaku, o plantă originară din sudul Chinei. Unitatea structurală este manoza, un monozaharid izomer al glucozei, ceea ce face ca mananii să fie corespondenţii amidonurilor. Precum pectinele, mananii formează în mediu alcalin o masă gelatinoasă, dar ceva mai consistentă, de tăria zgîrciurilor fierte, masă numită curent kon’nyaku. Flora intestinală a omului nu poate hidroliza mananii. Aşadar, valoarea nutritivă e zero. Kon’nyaku e consumat doar pentru consistenţă. În filozofia culinară orientală, alimentele sunt clasificate în: donori de gust şi receptori de gust. Kon’nyakul este receptor. Capătă gustul supei în care fierb alimente sapide.
** oden este o fiertură de iarnă, în care bucăţile de kon’nyaku sunt aproape nelipsite.
Ai cui sunt maidanezii?
Problema maidanezilor se poate clarifica punînd bazele teoretice ale „soluţiei finale”. Cum scăpăm de maidanezi? Propunerea mea este: prin acţiune cetăţenească.
Statutul juridic al maidanezului este deocamdată parazitat de o lege contrară, cea a protecţiei animalelor, prost interpretată. Animalul nu poate fi niciodată subiect de drept, decît, poate, în minţile ecologiştilor radicali. Maidanezul poate fi considerat animal de companie doar în situaţia în care are un stăpîn cu acte în regulă. Responsabilitatea actelor maidanezului revine stăpînului. În toate celelalte situaţii, este o sălbăticiune ce nu-şi are locul în ariile locuite. Orice vînător poate spune că un urs nărăvit la şeptel, sau la gunoi, e un urs mort. E valabil şi pentru maidanezi. Întrucît maidanezii acţionează pe domeniul public, responsabilitatea actelor maidanezului revine proprietarului, recte, statului/ primăriei. Logic, proprietarul (de drept natural) al maidanezului, adică Statul, trebuie obligat: fie să cureţe locul, fie să educe maidanezul în sensul inocuităţii. Puteţi profita de profesia de bază a primarului Bucureştilor, pentru a pune problema în termeni de igienă publică.
Există cel puţin două clauze constituţionale ce legitimează lichidarea maidanezilor. Cea legată de dreptul la un mediu sănătos, şi cea care se referă la sănătatea populaţiei. De aici trebuie pornit.
Sunt două ministere ce pot forţa lichidarea maidanezilor. Ambele dispun de toate datele epidemiologice, de mediu*), şi despre costurile aferente reparării daunelor produse se maidanezi. Trebuie doar forţate să acţioneze. Cum? Prin presiuni, prin Avocatul Poporului, prin toate pîrghiile pe care cetăţeanul le are la dispoziţie. Dar nicio autoritate nu se va autosesiza numai citind forumuri şi bloguri. La limită, acţiunea în instanţă este calea.
Aşadar, maidanezii sunt condamnaţi la moarte, şi orice cetăţean trebuie să înţeleagă că a abandona un cîine pe domeniul public echivalează cu a-l ucide cu mîna proprie. Iar dacă s-ar opune cineva lichidării maidanezului, nu există decît două soluţii: fie „se căsătoreşte” cu acte, aşa cum, mai demult, condamnaţii la moarte puteau fi salvaţi, fie e amendat pentru împiedicarea aplicării normelor de igienă publică. La treabă!
Succes!
–––––––––––
*) mă refer la ariile urbane, infestate de paraziţi cu vector canin. Un studiu epidemiologic arăta că, în urma analizelor de sol din parcuri, peste 30% din probe conţineau ouă de paraziţi periculoşi pentru om.
Idioţii defensivi – sau: cînd funcţionarii publici dau Cezarului ce-i al lui Dumnezeu
Doamnelor şi domnilor,
Azi vă propun să reflectăm la alt adevăr juridic ucigător de fals. Ucigător la propriu. Anume, lipsa de tot a unui act de identitate, ce atrage inexistenţa juridică a persoanei. Din cele trei exemple de mai jos veţi desprinde un şir nesfîrşit de nemernicii de stat, legate de inexistenţa unui act de identitate. Luaţi de citiţi, apoi, dacă mai rezistaţi, discutăm:
1) Aliona
2) Mihaela
3) Epidemiologie
Discuţie
Să vedem mai întîi, în Constituţie, care sunt valorile pe care se sprijină Statul Român (numit mai jos statul). Ca să ştim ce-i putem cere:
Art1 (3) România este stat de drept, democratic şi social, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme, în spiritul tradiţiilor democratice ale poporului român şi idealurilor Revoluţiei din decembrie 1989, şi sunt garantate.
Garantate? Ha! Îmi vine să rîd. Demnitate umană? Care demnitate? Cum i se respectă Mihaelei demnitatea? Dar „socialul” din Constituţie, cînd vine vorba despre drepturile copilului său? Sunt întrebări legitime, dar la care cupizii şi ţîfnoşii noştri funcţionari din adminsitraţia de stat ridică indiferent din umeri. Nu ei au făcut legea.
Pentru stat, art. 1(3) din Constituţie se respectă numai dacă omului i se ia demnitatea din suflet şi i se bagă în buletin. Ai pierdut buletinul? Canci, demnitate! Nu au avut părinţii tăi buletin? Eşti maidanez, fără nicio şansă de încetăţenire.
De ce eşti maidanez? Pentru că funcţionarii de la primărie dau Cezarului ce-i al lui Dumnezeu. Ei sunt în stare să lase un om să moară pentru că nu are buletin, ei sunt gata să ucidă un copil, precum cel al Mihaelei, sau al Alionei, numai pentru că mama lui a fost bătută de soartă. Pentru funcţionarul de la evidenţa populaţiei, de la starea civilă sau de la serviciul social, voi, bătuţii de soartă, sunteţi nişte fantome soioase. Dacă nu aveţi buletin, funcţionarul vă şterge chipul – primul pas înainte de a vă lua viaţa. Statul Român o pune pe Mihaela să meargă 400Km pentru un buletin. Mihaela nu are bani. În lipsa buletinului nu se poate nici angaja pentru a face banii de drum. Singura cale de a cîştiga bani este să fure sau să se prostitueze. Aşadar, statul de drept obligă oximoronic, o femeie, să comită o ilegalitate, pentru a-i da un drept al său, dreptul la demnitate, şi acela, pliat între coperţi de buletin. Cu alte cuvinte, statul devine proxenet. Cum prostituţia şi furtul nu sunt valori înscrise în Constituţie, ba, dimpotrivă, acte îndreptate împotriva moralei publice, statul român devine anticonstituţional. Prin refuzul de a elibera cel puţin alocaţia pentru copil, statul devine şi persecutor de copii. Condiţionînd eliberarea buletinului de un şmotru umilitor, statul nu e cu mult mai bun decît paznicul unui lagăr de concentrare.
Burtoşii noştri legiuitori şi administratori ridică glacial din umeri: „nu avem text de lege”. Şi-şi văd de ciubucurile lor. Totuşi, problema e următoarea: există oameni în carne şi oase, ce se prezintă la ghişee. Cum poţi să-i spui unui om în faţă, că el nu există? Ce ofensă mai mare credeţi că poate aduce un funcţionar, celui pe care e chemat să-l servească? Cum poate un funcţionar însărcinat cu „libera dezvoltare a personalităţii umane” să NU ajute un copil? Ce fel de ontică e asta? Cît de ticălos poţi fi, să continui să iei salariu de la stat, după ce ai refuzat să acorzi alocaţia unui copil sărman?
După cum vedeţi, pilonii pe care se sprijină statul nu sunt nişte valori, ci doar nişte suluri din hîrtie. Toată axiologia de la art. 1(3) s-a evaporat şi a desublimat în coperţile buletinului. Oamenii nu există. Dorin Tudoran scria deunăzi: Un stat ce își bate joc de oameni, își bate joc de instituții. Un stat ce îşi bate joc de instituţii, îşi bate joc de oameni. Cît de adevărat este!
Ce e de făcut?
Dacă, prin aplicarea fără excepţie a dispoziţiilor legale, nu se poate (re)constitui un drept fundamental, cu puţină imaginaţie, dreptul penal o poate face. Cum? Păi, în cercetarea penală, prima operaţie este identificarea făptaşului. Să ne imaginăm că o persoană fără acte comite o crimă. Este prinsă. Nu are buletin. Ce facem? Dacă ar fi după obtuzitatea funcţionarilor, ar trebui s-o eliberăm imediat. Din moment ce nu are acte, nu există. Totuşi, în practică nu se face aşa. Cum se face identificarea? Cu martori. În felul acesta (pînă atunci) „maidanezul uman” devine om. I se poate da şi un buletin de identitate la ieşirea din puşcărie. Cu alte cuvinte, trebuie să faci un act nedemn ca să-ţi capeţi demnitatea. Cum se leagă de alocaţia pentru copii? Să vedem: Am stabilit că cercetarea penală atrage automat şi identificarea făptaşului de către organele de cercetare. Păi, dacă în registrul penal se poate, de ce nu se poate în cel civil/ administrativ? Pentru că statul nu ştie de fapt ce apără. Cînd o mamă fără buletin se duce să ceară alocaţie, şi nu i se primeşte nici măcar cererea, de fapt, statul nu apără copilul, ci se apără pe sine. Este un stat autosuficient şi mizantrop.
Ar putea fi multe căi rapide de rezolvare, fără să mai aşteptăm ca legiuitorul să-şi mute tîrtiţa. O soluţie la îndemînă ar fi următoarea: funcţionarul ar putea trece uşor peste lipsa buletinului mamei. Rostul lui e să protejeze social copilul, iar nu să ignore oameni. Funcţionarul ar primi cererea, ar înregistra-o, ar pune-o pe mamă să dea o declaraţie pe propria răspundere că ea e ea, (unde şi cînd s-a născut, sub ce porecle e cunoscută în locul natal etc.) apoi, neavînd o probă certă, pentru prevenirea falsului în declaraţii (chestie penală) ar trimite declaraţia la Procuratură. Procuratura pune poliţia să caute martorii, şi tot poliţia poate comanda la primărie un certificat de naştere, cu care îi poate face mamei buletinul. Şi astfel, odată cu buletinul şi NUP-ul nex, aporia se ridică. În felul acesta, toate, dar absolut toate valorile pe care se sprijină statul vor fi respectate. Simplu, nu?
De ce să facă statul toate astea? Pentru că e în interesul lui. Principiul este arhicunoscut: obligatoriu, deci, gratuit. Dacă statul o va ţine langa cu obligativitatea buletinului, înainte de abolirea lui definitivă*, primul pas va fi ca oamenii să militeze cel puţin pentru gratuitatea şi eliberarea lui lesnicioasă. Nu ne-a întrebat nimeni dacă vrem, sau nu, să purtăm talangă de identitate.
Nu mă îndoiesc, dacă în milionul de funcţionari de stat, altminteri, evlavioşi, şi de-semnul-crucii-făcători, se vor găsi cîţiva care să-i dea lui Dumneazeu ce-i al lui Dumnezeu, adică, să vadă în orice năpăstuit, cu, sau fără, buletin, chipul lui Dumnezeu, şi să îl ajute, că de-aia e acolo, aerul din România va deveni niţel mai respirabil. Dacă tot susţinem că românul s-a născut ortodox, atunci, trebuie să renunţăm la viziunea zootehnică asupra persoanei. Alminteri, ne înfundăm tot mai adînc în fariseism şi ipocrizie.
La muncă, tovarăşi!
–––––––
* despre abolirea buletinului, într-un text viitor.
Casa cu buletină roşie
Căutînd argumente în sprijinul relaxării procedurilor la identificarea persoanei, am dat de textul unei interpelări din care se poate uşor înţelege cum un act de identitate prost făcut duce la violarea flagrantă a dreptului de proprietate.
(Plenul Camerei Deputatilor – 5 octombrie 2009 – interpelare)
Domnul Sorin Ştefan Zamfirescu:
Doamnă preşedinte,
Interpelarea este adresată domnului secretar de stat şef al Corpului de Control al primului-ministru.
Domnule secretar de stat, am onoarea de a mă adresa cu o problemă gravă, o problemă de eludare a drepturilor persoanei, situaţie în care se află M E, domiciliată în Călimăneşti, Calea lui Traian nr. XXX, judeţul Vâlcea.
În urma pierderii actelor de identitate, i s-a eliberat un certificat de naştere cu o dată de naştere greşită.
Datorită acestei erori, astăzi, se află în situaţia – o femeie în vârstă, născută în 1941 – se află în situaţia de a pierde şi casa în care mai locuieşte; este contestată, sunt nişte succesiuni în care nu este recunoscută datorită pierderii acestor acte de identitate şi eliberării unor acte de identitate cu date greşite de naştere.
Persistenţa în această eroare a instituţiilor abilitate (s-au făcut o groază de verificări) ne duce cu gândul că această atitudine este voită sau stimulată de rudele care vor să îndepărteze pe reclamantă de succesiunile şi partajările care sunt pe rol în acest moment. Fac şi menţiunea că şi autorităţile locale sunt cumva, cred eu, implicate, fiindcă acest lucru se putea rezolva, de altfel, foarte uşor.
În concluzie, vă rog să efectuaţi, în limita competenţelor de care dispuneţi prin lege, verificările necesare pentru a se constata dacă păgubitei i-au fost încălcate drepturile sale cetăţeneşti.
Solicit răspuns scris şi verbal.
Vă mulţumesc.
–––––––––––––––––––-
I-am scris domnului deputat Sorin Zamfirescu:
–– Original Message ––
From: Marius
To: sorin.zamfirescu(la)cdep.ro
Sent: Thursday, October 08, 2009 11:30 AM
Subject: Ref: Interpelarea din 5 oct.2009 (E M)
Stimate domnule Sorin Ştefan Zamfirescu – deputat în Parlamentul României
Este pentru prima oară cînd vă scriu. Sunt un cetăţean român trăitor în Hiroşima – Japonia. Am ascultat interpelarea dumneavoastră din 5 octombrie 2009, în care aţi expus cazul E M, de încălcare flagrantă a drepturilor persoanei. S-ar putea să nu vă daţi seama acum, dar, cazul este expresia unui atavism moştenit din regimul comunist. Eu însumi sunt într-o situaţie similară, dar nu de gravitatea celei semnalate de dumneavoastră.
Am străbătut 900Km pînă la Tokio, să votez, cu ocazia alegerilor pentru Parlamentul European. În baza unui paşaport expirat şi a certificatului de naştere. Nu mi s-a permis să votez. Pus în faţa negării mele ca persoană, am reflectat adînc, şi am ajuns la concluzia că nu eu sunt în neregulă, ci sistemul poliţienesc de administrare a evidenţei persoanei. Am privilegiul de a observa cum se administrează un popor, fără obligaţia ca cetăţenii să poarte documente de identitate. Se poate. Şi încă la standarde ce nu pun problema violării demnităţii umane.
Interesant este că, extrapolînd consecinţele monstruoase pe care le are preeminenţa hîrţoagei în dauna persoanei, într-una din sesizările către Avocatului Poporului, am enumerat şi un caz ipotetic, în esenţă, identic celui descris de dumneavoastră.
Aşa este, domnule deputat! În viziunea autorităţilor, noi suntem potenţiali infractori. Iar ceea ce este strigător la cer, nu suntem luaţi în seamă, în pofida evidenţei, a prezenţei în carne şi oase în faţa unei autorităţi a statului.
Stimate domnule deputat, vă rog să observaţi că, ceea ce, la data de 5 octombrie părea un caz de excepţie, este de fapt o anomalie sistemică. Desigur, demersul dumneavoastră este menit să clarifice partea civilă/penală a cazului. Dar speranţa mea este să nu vă opriţi la Corpul de control al Primului Ministru. Cu toate puterile mele vă voi sprijini să continuaţi. Aş fi fericit să reuşim extirparea reminiscenţelor de gîndire poliţienească legate de supralegalismul ce ne ucide cu buletinul în mînă.
Ţinînd seama de cele de mai sus, îndrăznesc să vă sugerez să luaţi legătura cu domnul deputat Sever Voinescu în această chestiune. Dumnealui este în temă şi are şi cunoştinţele necesare de Drept.
(…)Stimate domnule deputat, Sorin Zamfirescu
Aveţi din partea mea acceptul în folosirea oricărei referinţe la documente oficiale şi neoficiale, emise şi primite de mine. Puteţi folosi orice pasaj pe care îl găsiţi util în expunerea de motive, orice idee ce se înscrie în spiritul Constituţiei şi al DUDO. Permisiunea se întinde numai asupra demersurilor legate de procesul legislativ şi numai în mod excepţional, asupra rezolvării cazului Elena Matei, precum şi a altor eventuale cazuri concrete similare, pînă cînd viziunea „umanizată” asupra procedurilor de identificare a persoanei va deveni lege. Vă mulţumesc pentru înţelegere.
Vă doresc să aveţi puterea de a izbîndi.
Cu stimă,
Marius Mistreţu
Hiroşima
Domnul deputat Zamfirescu, ca de altfel mulţi alţi deputaţi, miniştri şi secretari de stat, nu mi-a răspuns. Tare ocupaţi şi prost crescuţi trebuie să fie aleşii şi numiţii noştri, de nu-şi permit nici măcar gesturi minimale de politeţe!
A îngheţat încălzirea globală
E 27 martie, 34 grade latitudine nordică, (minus) -3 metri altitudine. Temperatura nocturnă la 2 m deasupra solului: (minus) -0,3 grade Celsius. Aparent nimic neobişnuit, dacă am ignora suta de ani de măsurători meteo cu eroare de plus/minus 0,1 grad. Pînă azi, la Hiroşima, ultima zi de posibil îngheţ la sol era 15 martie. De azi încolo, 27 martie.
Pentru conformitate, aplic poza. Termometrul celălalt indică temperatura din cameră. 😀 În fotografie, temperatura din cameră arată niţel mai mare, din cauza genunchiului meu aflat în vecinătatea sondei. În realitate, e 5,5. Iar acum, afară, -0,5.
Zădufiştii ar da vina pe termometru. Ştiu, domnilor, termometrul meu nu are autorizaţie de funcţionare, nici de la ISCIR, nici certificat de metrologie, nu e autentificat la notariat, şi, în general, opiniile mele nu au avizul organelor de naţionalizare a spiritului critic. Mai contează că ele nu se înscriu în ideologia oficială? Nu.
Actualizare:
Ora 3:40 – minus -0,6 stabil.
Ora 4:30 – minus -0,8 stabil
…şi o previziune de îngheţ la sol pentru mîine (sursa: Yahoo Weather):
(Hiroşima se află în vîrful superior al băţului negru.)
● 17 iulie 2009- Un plic de la Avocatul Poporului
În articolul Despre identificarea activă a persoanei am făcut o mică dizertaţie, în care am propus şi căile alternative de stabilire a identităţii persoanei, în spiritul Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului. Am trimis textul către Avocatul Poporului. AvP e dominat încă de conformismul valah, după cum veţi constata şi din fibrosul răspuns afişat mai jos. (Pagina 1 şi jumătatea superioară a paginii 2). Răspunsul a venit de fapt şi la altă sesizare în care puneam problema constituţionalităţii procedurale a legilor votate în plenul camerelor reunite, şi care face obiectul unui articol din secţiunea Pagini. Deoarece răspunsurile nesatisfăcătoare ale autorităţilor îmi dau mîncărime în buricele degetelor, aplic mai jos răspunsul la răspuns, în care atrag atenţia şi asupra posibilităţii violării altor drepturi fundamentale, prin simplul fapt că buletinul e expirat. Dacă vrei să faci o nelegiuire legală, aştepţi ca virtuala victimă să rămînă fără buletin, apoi faci ce vrei cu ea. Vă îndoiţi? Aştepaţi numai niţel, şi veţi căpăta chiar argumente factuale, în două posturi ce deocamdată se află în ciornă.
–– Original Message ––
From: Marius
To: avp(la)avp.ro
Sent: Wednesday, July 15, 2009 5:00 PM
Subject: Raspuns ref.5888/2009
Stimată doamnă Erzsébet RÜCZ – Adjunct al Avocatului Poporului
Vă mulţumesc pentru răspunsul rapid la solicitările înregistrate cu numerele 5888 şi 5893/2009. În cele ce urmează mă voi referi doar la 5888 (identificarea persoanei).
Sunt de acord cu punctul dumneavoastră de vedere că cetăţeanul are şi obligaţii, nu numai drepturi, iar în multe situaţii, în relaţia stat-cetăţean, ceea ce constituie drept de o parte, este obligaţie de cealaltă, şi viceversa. Totuşi, dacă veţi privi cu atenţie, ceea ce susţineţi dumneavoastră este prioritatea obligaţiilor cetăţeneşti în dauna drepturilor cetăţeneşti. Mai devreme sau mai tîrziu, va trebui să admiteţi, acest fapt este incompatibil cu statul de drept.
O obligaţie poate decurge dintr-un drept, dar niciodată obligaţia neîndeplinită nu are puterea de a anula, nici măcar temporar, dreptul din care ea izvorăşte. De ce? Să luăm un caz ipotetic: în situaţia în care, cuiva îi expiră buletinul de identitate, ne putem prevala de neîndeplinirea obligaţiei de reînoire a actului de identitate, pentru a-i expropria locuinţa, chiar dacă titularul are intabulată proprietatea. Deschidem astfel o cutie a Pandorei. I-am putea lua viaţa cuiva pentru că nu are buletin de identitate. Îi putem refuza asistenţa medicală de urgenţă. Sunt de acord, o obligaţie poate condiţiona un privilegiu, în sensul împiedicării exercitării privilegiului, dar obligaţia nu poate tulbura sub nicio formă un drept, decît în condiţiile stipulate în Constituţie. Iar dreptul de vot prevalează în dauna obligaţiei, şi chiar trebuie să prevaleze, din moment ce este un drept fundamental. Altminteri, intrăm într-un iad, dacă nu cumva suntem încă acolo. Pentru a vă ajuta să vă faceţi o imagine mai clară, vă împărtăşesc sentimentul de similitudine cu lagărul de concentrare, unde, nu-i aşa, primează obligaţiile, în dauna drepturilor. În lagăr, ca să capeţi un blid de arpacaş, trebuie să-ţi îndeplineşti norma la tăiat de stuf.
Stimată doamnă RÜCZ Erzsébet, situaţia nu este disperată, dar trebuie lărgită semnificaţia sintagmei act de identitate valabil, în sensul abolirii gîndirii binare la evaluarea valabilităţii. Valabilitate vine de la valoare. Raţional, valoarea a ceva nu poate fi doar cea nominală, iar în secunda următoare expirării termenului de valabilitate, ea să devină nulă. Între cele două extreme sunt o mulţime de valabilităţi intermediare. De cîte ori nu aţi mîncat ceva cu termenul de valabilitate expirat? Mie mi s-a întîmplat de multe ori. Nu a fost grozav de gustos, însă mi-a ajutat să mă pot mişca şi gîndi. Cel puţin temporar. Ceea ce voi încerca să vă explic mai jos, se înscrie bine tocmai în ceea ce UE lasă la latitudinea examinatorului identităţii cetăţeanului.
Numele, data naşterii şi CNP nu-şi pierd valabilitatea decît odată cu decesul persoanei. Fotografia nu-şi poate pierde valabilitatea decît după minimum 10 ani de la emiterea actului. Paşaportul are valabilitatea de 5 ani pentru că e de aşteptat ca el să se umple de vize chiar înainte de termen, iar nu din motive neapărat „biometrice”. El poate fi folosit alţi 5 ani pentru identificarea statică a persoanei. Şi-apoi, dacă, să zicem, expirarea unui act de identitate echivalează cu evadarea din lagăr, datoria gardianului este să tragă întîi un foc de avertisment, înainte de a ochi picioarele fugarului. Aceasta se traduce în practică, prin înştiinţarea prealabilă a cetăţeanului, chiar de către autoritatea statului însărcinată cu eliberarea actului cu pricina, înştiinţare în care anunţă că actul de identitate al titularului este aproape de expirare. Ca o paranteză, eu însumi, cînd se apropie termenul de înoire a cărţii de identitate japoneze, primesc cu 21 de zile înainte, o carte poştală cu instrucţiunile necesare. O singură dată am întîrziat, şi totul s-a rezolvat printr-o scurtă notă explicativă, la a cărei întocmire a participat chiar funcţionarul primăriei. Dumnealui a observat că, în intervalul de înoire, nu mă aflam în Japonia. În Japonia, din motive de tehnologia securizării actelor, eliberarea unui CI durează 14 zile. În acest interval, cardul vechi se reţine la primărie, iar, în schimb, titularul primeşte un act temporar, o hîrtie format A4, fără fotografie, valabil pînă la eliberarea noului CI. Observaţi, vă rog, garanţia continuităţii. Mai mult, dacă în CI se strecoară o greşeală, aceasta nu atrage repetarea procedurii, ci, pe spatele cardului, toate corecţiile şi actualizările sunt consemnate. Aşa de pildă, cineva, nefamiliarizat cu limba, cînd a făcut cererea de eliberare a CI, a bifat căsuţa nepotrivită. Funcţionarul nu a observat eroarea, iar eroarea s-a perpetuat pe aversul CI, unde scria că titularul nu are viză de şedere*). N-a fost nicio problemă. Pe revers, eroarea a fost reparată chiar de către funcţionarul primăriei. Fără vreo penalitate. După cum vedeţi conceptul de toleranţă, specific societăţilor deschise, se extinde pînă în cele mai mici amănunte. Cuprinde inclusiv toleranţa la eroare. Totul, raţional, eficient şi fără frustrări de vreo parte sau de cealaltă.
Aşadar, eliminînd gîndirea binară şi reaua voinţă (ambele, extrem de costisitoare), şi punînd în loc raţiunea şi bunăvoinţa (care sunt gratis) deschidem exact intervalul de manifestare neîngrădită a drepturilor fundamentale. Ceea ce am susţinut în mica mea pledoarie este rodul experienţei mele de 16 ani de locuire într-un stat de drept. Vă rog, nu-mi ignoraţi experienţa, invocînd chiar legile şi atitudinea ce au făcut posibilă nedreptatea, pentru că, procedînd astfel, nu faceţi decît să alimentaţi nedreptatea.
Vă mulţumesc.
Cu stimă,
Marius Mistreţu
Hiroşima–––––––––––––
*) În Japonia, expirarea unei vize de şedere nu reprezintă o piedică la eliberarea unui act de identitate. Nici măcar poliţia nu are dreptul de a reţine o persoană, doar pentru că are viza expirată. Alt organ este responsabil de rezolvarea ilegalităţii, dar nu poliţia.
AvP, conştiincios, mi-a înregistrat şi textul de mai sus, apoi mi-a răspuns:
● Japonia – Reforma administrativă în cifre
Odată cu intrarea în era Heisei, s-a pus problema reformei administrative. Deocamdată de mică adîncime, dar de mare anvergură. Economia-băşică s-a spart cu pagube imense, iar deflaţia cronică ce i-a urmat a făcut ca administraţia de stat să caute soluţii de raţionalizare a cheltuielilor publice.
Japonia este împărţită în 47 de prefecturi cu aria medie de aproximativ 1,4 ori mai mare decît a unui judeţ din România. Există şi unităţi teritoriale supraprefecturale – 8 la număr – însă, ca şi în România, ele nu sunt formalizate instituţional. Pînă în prezent, reforma teritorială (numită Heisei no daigappei – Marea fuziune a erei Heisei), nu a mutat în mod semnificativ graniţele prefecturilor, dar nu e exclus ca în viitor aceasta să se petreacă, şi să asistăm la reforma de rang superior.
Cantitativ
În 1990, Japonia avea un total de 3242 de localităţi, din care: 655 municipii, 1999 oraşe şi 588 de comune. Unităţile administrative intermediare au fost: municipiul (-shi -市) şi plasa (-gun -郡) . Ultima, azi aproape desfiinţată, reunea deopotrivă comune* (-son -村) şi oraşe (-chou -町). O particularitate o are capitala (Tokio), ce este formată din 23 de sectoare (dar are un singur primar). Structura administrativă a Capitalei nu a suferit modificări.
La 23 martie 2010, situaţia stă aşa: 786 de municipii (+131), 764 oraşe (-1235) şi 185 comune (-403), în total 1735 de localităţi (-1507). [1]
Dacă ar fi să actualizăm, la dimensiunile României, asta ar însemna 280 de primari – raportat la populaţie – sau 1083 – dacă raportăm la teritoriu. Probabil, pentru România, numărul optim de primari este undeva între cele două limite determinate prin analogie.
Cum?
Guvernul central nu a întocmit decît cadrul legal al coalescenţei. Restul s-a hotărît la nivel local, prin negocieri şi referendumuri. S-a hotărît la nivel local inclusiv denumirea **) localităţii rezultate prin fuziune, atunci cînd ea s-a petrecut în condiţii de egalitate de rang. Bineînţeles, acolo unde unirea s-a făcut prin absorbţie, nimeni nu a cerut schimbarea denumirii localităţii-nucleu. Singura condiţie a fost contiguitatea teritoriului. În această ecuaţie, dacă două entităţi ce vor să se unească sunt separate de oglindă de apă, ele se consideră în relaţie de contiguitate, iar oglinda de apă face parte integrantă din entitatea nou formată. Astfel, multele insuliţe au putut participa fără restricţii la proces.
De la lume adunate
Raţiunile locale în deciziile de aderare – sau nu – au fost diverse, însă forţa motrice principală este adjudecarea de calupuri mai mari de subvenţii venite de la guvernul central. De pildă, municipiul Hiroşima a avut ca obiectiv să treacă de 1 milion de locuitori. Pentru bani mai mulţi. A curtat oraşul Fuchu (cel mai apropiat geografic), pe atunci membru în Aki-gun, însă locuitorii micului oraş au respins oferta. În Fuchu se află sediul companiei Mazda, şi o mare parte din spaţiile de producţie (plus portul Mazda). Compania este un important contributor la bugetul local***. Locuitorii nu au vrut ca prin absorbţie să li se diminueze alocaţia pentru copii. Oraşul Kaita, deşi s-ar fi înscris bine în lungul DN-2, a respins oferta din alt motiv. Municipiul Hiroşima este prea îndatorat. Locuitorii au refuzat ca, prin absorbţie, să suporte datoriile făcute de socialistul şi eternul primar Akiba. În schimb, Fuchu a devenit el însuşi germen de aglutinare pentru localităţile fostei plase Aki, cu care are în comun puzderia de companii ce participă la construcţia de automobile. Fuchu a fost ridicat astfel la rangul de municipiu. A absorbit chiar şi cîrcotaşul tîrg Kaita. Pînă la urmă, Hiroşima a trebuit să se orienteze către nord, pe văi în sus, în căutarea sateliţilor defavorizaţi de poziţie, dispuşi să întregească milionul de locuitori, contra unui trai ceva mai bun. Localităţile montane au căzut uşor în plasa oraşelor-port. Astfel, Kure, ce înainte de 2003 avea vreo 50.000 de locuitori, a absorbit cel puţin 8 localităţi din văile şi depresiunile înconjurătoare, depăşind actualmente 245.000. Municipiul Onomichi şi-a căutat extinderea teritoriului pe insulele din apropiere. Absorbţia a fost favorizată de numărul mare de şantiere navale. Comunitatea ocupaţională îşi găseşte mai uşor un limbaj comun. Onomichi este el însuşi un brand regional, ca de altfel şi Kure, (locul din care s-a construit nava amiral a flotei japoneze, crucişătorul Yamato). Presiunea culturală a contribuit la rotunjirea municipiilor. Miyajima, o insulă cu circa 300 de locuitori, situată în golful Hiroşima, gazdă a unui templu din patrimoniul UNESCO, a avut de ales între municipiul Hiroşima şi ceea ce urma să devină Hatsukaichi-shi. A ales Hatsukaichi. În 2002, prefectura Hiroşima mai avea 6 comune. Azi, zero.
Cazuri particulare
O arie montană vastă din prefectura Gifu a constituit un oraş mai întins chiar decît suma celor 23 de sectoare din Tokio. Desigur, doar populaţia de copaci poate fi comparată cu cea umană a metropolei.
O mică presiune a apărut în 2005, în prefectura Nagano, într-o comună a plasei Kiso, de la graniţa cu prefectura Gifu. Locuitorii din Yamaguchi-mura au considerat că le e mai comod ca localitata lor să fie absorbită de un oraş din prefectura vecină. Condiţia de contiguitate era satisfăcută. Iar autorităţile centrale au fost puse în faţa faptului împlinit. Poşta a trebuit să aloce alte coduri poştale, iar companiile telefonice, prefixe de Gifu.
Încurajate de precedentul absorbţiei micii comune din Nagano, de către altă prefectură, în 2007, două municipii: Kita-Kyushu (pref. Fukuoka) şi Shimonoseki (pref. Yamaguchi) au luat în studiu posibilitatea fuziunii transprefecturale. Rezultatul ar fi gestionarea unitară a traficului prin strîmtoarea Kanmon, precum şi a căilor uscate (tunelul şi podul). Se pare însî că guvernul central nu este pregătit încă să devină un partener de dialog care să susţină sau să combată pe baze raţionale un astfel de proiect.
Ogasawara, un mic arhipelag vulcanic din Pacific, situat la vreo 1500 Km în larg, cu o populaţie ce nu depăşeşte 3000 de locuitori, a hotărît să devină parte a capitalei Tokio. Oricum, o dată la două decenii trebuie să părăsească cu toţii una din insule, întrucît vulcanul este activ, şi nimeni nu vrea să moară asfixiat. Cel puţin pe durata refugiului, locuitorii îşi pot face clienţi pentru bruma de turism ce, alături de pescuit, constituie activitatea de bază în perioadele de linişte.
Un alt caz particular este prefectura Ehime, în care, paradoxal, numărul de municipii a scăzut de la 12 la 11. Cauza este contopirea sau absorbţia a două sau mai multe municipii. (Să nu credeţi că ar exista şi un proces invers.)
Pînă acum, cea mai accentuată coalescenţă se poate observa în prefecturile Nagasaki şi Hiroşima (pură întîmplare), unde numărul de localităţi a scăzut la sub 30%. (mai exact 29,1 şi 26,7%)
Ritmul
Reforma este în curs, deşi grosul a fost între 2003 şi 2006. Odată cu anul 2010, criza economică şi schimbarea de regim, se observă o creştere uşoară a numărului de evenimente. Chiar ieri (23 martie) 9 noi entităţi s-au oficializat de facto.
Ritmul este ilustrat în graficul de mai jos:
–––––––––––––
Am preluat date din diverse surse, însă cea mai importantă poate fi găsită aici. Am introdus cifrele una cîte una într-o foaie de calcul şi am făcut totalul.
* -son e sufixul pentru sat. Însă, satele japoneze sunt cam de talia unei comune din România. De aceea am preferat termenul: comună.
**) În Japonia, nu Parlamentul sau Guvernul botează localităţile. Dacă locuitorii unui cartier consideră că denumirea trebuie schimbată, depun o notificare la primărie. Motivul poate fi unul raţional, sau chiar numai o superstiţie. De pildă, cvartalul în care am locuit timp de 6 ani, în era Meiji se numea Kaya-cho, datorită multelor prăvălii ce vindeau stuf pentru acoperişuri. Incendiile frecvente au determinat localnicii să ceară schimbarea denumirii în Kin’ya-cho. A fost înlocuit stuful cu aurul (generic metal) care, se ştie, nu e un material inflamabil.
*** Pînă în anul 1999, în Fuchu şi-a mai avut sediul un alt gigant industrial: compania Kirin. Odată cu dezafectarea vechii fabrici de bere din Fuchu, şi construirea uneia noi în prefectura vecină Okayama, unul din marii plătitori de impozite şi-a pierdut din pondere. Actualmente, în vechea fabrică se menţine o singură instalaţie, ce produce „berea casei” pentru reţele locale de restaurante.
[1] La verificarea datelor am descoperit două erori de consemnare. Cu această ocazie am reinterpretat cifrele referitoare la municipii. Cele 23 de sectoare din aria metropolitană erau trecute separat în materialul primar şi mi s-au strecurat în total. Pe harta electorală, cele 23 de sectoare nu au semnificaţie. De aceea, am considerat metropola ca solid administrativ, egal cu unitatea, şi am ajustat cifrele în consecinţă.
Vizibilitate: 3Km
Sîmbătă noapte, cînd mă întorceam de la muncă, felinarele aveau un halou ciudat. Era pîclă, însă nările îmi comunicau că nu e umezeală. Cerul nu se vedea. Ce-o fi?, mi-am zis. În lipsa unui buletin meteo la îndemînă, mi-am amintit că primăvara se intensifică transportul de praf din Asia Centrală. Kosa (literal: nisip galben). Un praf gălbui ce se depune peste tot. Anul acesta, valul e de-a dreptul flagrant („săritor în ochi”). Clipesc mai des decît de obicei. În perioadele de kosa, rufele se murdăresc la loc, automobilele îşi pierd luciul. Se încercănează cu dîre alb-gălbui. Oamenii oftează exasperaţi, de parcă totul ar fi din vina mongolilor, a uigurilor şi a chinezilor. Încerc să-i consolez, spunîndu-le că dacă praful acela nu ar fi, în Kyushu nu ar creşte decît cîteva specii de arbuşti cu frunze cerate, rezistente la presiunea osmotică indusă de contactul prelungit cu ploaia. Oamenii ar munci pe plantaţii de arbori de cauciuc, pentru că altceva nu ar rodi. Praful venit din Asia remineralizează solul arhipelagului, făcînd posibilă agricultura. Ceeace pare o calamitate este în fond o mană cerească şi se cuvine să ne arătăm recunoştinţa. Le spun că şi Europa e tributară deşerturilor africane. Dacă Sahara nu ar exista, arii vaste din Europa de vest ar fi sterile. Cernoziomul cărat de crivăţ şi zăpada roz sau gălbuie, precipitată din fronturile mediteraneene, sunt combinaţia ideală pentru fertilizarea a solului. Prin aportul de fosfaţi, potasiu, fier etc., Africa este cel mai mare contributor la bugetul agriculturii europene.
Oare europenii mai ştiu ce e aceea recunoştinţă? După cum arată legile internaţionale ce reglementează transportul eolian de substanţă, se pare că nu. Legile sunt pline de mecanisme de alarmare pentru emisiile de substanţe toxice. Sunt prevăzute responsabilităţi, daune, tot tacîmul, dar nicio prevedere nu acoperă generozitatea deşerturilor. O redevenţă cît de mică pentru eliberarea în atmosferă a mii şi mii de tone de îngrăşămînt, provenit din Mali, Maroc sau Sudan. Nu mai zic că, praful ridicat în atmosferă, prin albedoul său, reflectă o bună parte din radiaţia solară, prevenind astfel încălzirea Planetei*). Alături de cenuşile vulcanice, şi de fumul avioanelor, praful deşerturilor reprezintă armele „iniţiativei de apărare strategică” a Planetei. Interceptează radiaţiile solare la altitudini asigurătoare.
Europenii vor să mănînce sănătos. Nimic mai legitim. Dar de aici şi pînă la a interzice cultivarea şi importul de plante modificate genetic e cale lungă. Nu s-a murit, şi nimeni nu s-a îmbolnăvit din cauza consumului de plante modificate genetic. Este o realitate, pe care protecţionista Europă nu o recunoaşte. De ce? Pentru că-i e mai comod să primească subvenţii de la Comisia Europeană, să cultive soia „sănătoasă”, pentru care se folosesc 7 feluri de pesticide per ciclu. De ce să importe soia modificată genetic din Kenya? Fermierul kenyan, oricum aplică doar două pesticide, pentru că de mai mult nu are nevoie. Restul protecţiei culturii îl face genetica. În schimb, Kenyei i se propune să cultive flori, pentru că de asta are nevoie europeanul. Cu alte cuvinte, Europa îşi otrăveşte terenul agricol ca să cultive în mod protecţionist soia „sănătoasă”, şi în acelaşi timp îndeamnă fermierul kenyan să-şi otrăvească pămîntul, să devină mai sărac, pentru alimentarea mişcărilor „flower power” (precursoare ale ecologismului habotnic). Îi doresc Europei o foamete severă. Poate aşa se lecuieşte de izmeneli ecologiste şi învaţă ce-i aceea recunoştinţa.
–––––––––
*) dacă mai era nevoie: nu sunt un „zădufist”.
Sarin – 15 ani. Bilanţ încă parţial
S-au împlinit 15 ani de la mişelescul atac cu gaze de luptă din metrou. Mi-amintesc, în ziua atacului eram în Tokio. Ora 9 diminiteaţa. Coborîsem din Yamate sen la staţia Ebisu, şi urma să schimb cu Hibiya sen, cînd, am văzut agitaţie mare şi accesul oprit. L-am întîlnit pe Yuri, un peruan cu care lucram, şi care mi-a spus, din ce a înţeles şi el, că cineva ar fi spart o sticlă de tiner, şi de aceea nu era voie în staţie. A trebuit să o luăm pe jos pînă în Roppongi, unde aveam locul de muncă. Abia spre seară am aflat ce grozăvie s-a petrecut, şi cît de aproape am fost.
13 morţi şi 6252 de supravieţuitori cu sechele. Raportul mare de răniţi se datorează concentraţiei relativ scăzute a neurotoxicului. Însă sechelele nu sunt mai puţin invalidante. Sunt oameni rămaşi paralizaţi pentru toată viaţa, oameni cu pareze, parestezii, cu spasme şi convulsii, cu coşmaruri, cu deviaţii comportamentale.
Procesul judiciar este în curs. Nici Justiţia japoneză nu străluceşte prin viteză. Dar pînă azi, 10 din capii fostei mişcării Aum shinrikyo au fost deja condamnaţi la moarte, după epuizarea tuturor căilor de atac. Mai sunt cel puţin patru fugari, ale căror chipuri sunt încă prezente pe avizierele de pe lîngă cabinele de poliţie. După dizolvarea judiciară, mişcarea s-a recostituit în două ramuri intitulate: Aleph şi respectiv Calea luminii. Fostul purtător de cuvînt al sectei Aum, un tip cu un tupeu rar, condamnat la închisoare, şi între timp eliberat, conduce una din ramuri. Văduva unei victime se arăta indignată de continuitatea sectei.
Înainte de atacul cu sarin de la metrou, secta mai comisese două crime de mai mică anvergură. În 1990 sau 1991 a răpit şi asasinat un avocat din Yokohama. Al doilea incident a fost cu sarin, şi s-a petrecut într-o noapte din vara anului 1993, sau 1994, într-o arie locuită din Matsumoto. În presă e cunoscut sub numele de incidentul cu sarin din Matsumoto. Au murit atunci două sau trei persoane şi alte cîteva zeci rănite din cauză că dormeau cu ferestrele deschise. Televiziunile au transmis atunci că unul din locatari se jucase de-a chimistul şi preparase insecticide organofosforice. De ce o versiune atît de năstruşnică? Pentru că suspectul identificat de poliţie a fost un paşnic locatar al unei căsuţe modeste, dar care, ghinionul lui, în trecut deţinuse o farmacie, iar autorizaţia de manipulare a substanţelor periculoase era încă validă. Deşi propria sa soţie a rămas paralizată permanent, omul a fost pentru cîţiva ani ţinta oprobriului vecinilor, cu toate că, în urma cercetărilor, fusese achitat din lipsă de probe.
Plop cu pere şi cod… de bare
Ca tot ţiganu-ce-şi-laudă-ciocanu, vă semnalez un articol cu poze, întocmit pentru The Chronicle. Încerc să atăt acolo cum, prin exploatarea egoismului, este respectat şi sprijinit dreptul cetăţeanului de proprietate asupra propriului său capital de timp.
Alin Fumurescu
Fără buletin 
5 comments