● Ghid contra fraudei retorice a reputatei deputate Alina Gorghiu (II)
Continuăm explorarea sofismelor deputatului naţional-liberal Alina Gorghiu.
Teoreticiana se arată îngrijorată de votul introdus în urna mobilă. În principiu, are de ce. Procedura este una scumpă, ţinînd seama că cere ca doi membri ai comisiei de votare să bată cartierul cu piciorul. Dar să vedem ce enunţă specialista:
8. Urna mobilă
(…)
Urna mobilă este folosită excesiv, nejustificat.
Legea menționează că este permisă deplasarea urnei mobile numai la persoanele care au depus cereri și care atestă imposibilitatea deplasării. Această situație se demonstrează printr-un certificat medical.
Doamna deputat naţional-liberal, ne anunţă că starea de invaliditate trebuie probată numai cu certificat medical, că aşa scrie la lege. Cu alte cuvinte, invalizii permanenţi, nu ar avea dreptul la urnă mobilă în baza carnetului de invalid. Ei trebuie să meargă zor, nevoie mare la medic pentru a obţine un certificat medical special pentru comisia de votare.
Într-un fel, obiecţia este îndreptăţită, dar nu din motivele legate de frauda electorală, ci din pricina bătăii de joc formulate scurt aşa: ieşi din casă pentru a obţine certificatul care atestă că nu eşti capabil să ieşi din casă.
Tînăra legiuitoare nu arată pic de compasiune faţă de neputinţa fizică a unor electori. Pe dumneaei o preocupă nu care cumva să se fraudeze alegerile. Şi supralicitează:
9. Urna mobilă schimbată
(…)
Se caracterizează prin înlocuirea urnei mobile la finalul traseului cu o altă urnă similară conținând același număr de buletine.
…de parcă un sigiliu de urnă mobilă ar putea fi cumpărat de la tutungeria din colţ.
Presupunînd că metoda ar fi una fezabilă şi „curată”, i-aş demonta fruntaşei naţional-liberale construcţia logică, opunîndu-i tocmai ceea ce partidul dumneaei ia în bătaie de joc: votul prin corespondenţă.
Cu o procedură suplă de vot prin corespondenţă, însăşi urna mobilă şi-ar pierde muşteriii. În fapt, votul prin corespondenţă este tot un fel de urnă mobilă. O urnă cu un singur set de buletine de vot. La o adică, o urnă cu traseu adulmecabil de către organele de cercetare penală. O urnă ce apără secretul votului, anvelopat de secretul corespondenţei. Ambele, constituţionale. Are avantajul ieftinătăţii şi al neutralităţii mediului de propagare.
Electorul nu mai e nevoit să motiveze lipsa de la secţia de votare în ziua scrutinului. În acelaşi timp, este sigur că nimeni nu stă să schimbe sigilii, avînd în vedere multitudinea lor, precum şi regimul de jurnalizare a corespondenţei oficiale. Orice tentativă de fraudă poate fi localizată imediat, prin analiza repartiţiei teritoriale a electorilor ce votează prin corespondenţă şi prin analiza timpilor de staţionare în centrele de cartare.
Corespondenţa de exercitare a dreptului de vot nu diferă de corespondenţa oficială de citare la tribunal.
Dacă naţional-liberalii au obiecţii faţă de votul prin corespondenţă, ar trebui în prealabil să militeze pentru abolirea citării prin corespondenţă. Ar trebui ca orice citare să se facă prin umflarea fedeleş a celui citat, şi cărarea lui în dubă pînă la judecătorie, pentru a i se aduce la cunoştinţă că la data cutare trebuie să apară în faţa completului de judecată.
Vom continua
● Ghid contra fraudei retorice a reputatei deputate Alina Gorghiu (I)
După o pauză mai lungă, am intrat pe Juridice.ro, unde am răsfoit secţiunea ce mă interesează în mod special: dreptul constituţional. Dau peste un articolaş ce semnala o conferinţă ţinută de notabilităţi în domeniu, pe tema dreptului electoral. Alături, o reclamă la o recentă lucrare semnată de Alina Gorghiu pe aceeaşi temă. Zic „semnată”, deoarece, ţinînd seama că partidul dumneaei tolerează miniştri plăgari în cabinetul Ponta, am îndoieli asupra paternităţii reale a cărţii. Cartea are 295 de pagini, nu mă îndoiesc, utile pentru procesul legislativ, judecînd după referinţele elogioase ale unui jurist semnatar al prefeţei.
Acuma, ţinînd seama de porumbeii liberali pe tema legării dreptului de vot, de şmotrul censitar, şi de obstinaţia cu care conglomeratul socialist-liberal (plus UDMR) se opune votului prin corespondenţă, îmi cam închipui ce soluţii de ameliorare ocoleşte autoarea. Sincer să fiu, aş fi vrut să citesc cartea, dar nu să dau banii pe ea. Cel puţin partea de drept comparat cred că mi-ar fi utilă. Dacă autoarea va simţi nevoia să îmi satisfacă curiozitatea ezoterică, bine. Dacă nu, iară bine. Mă mărginesc la „studiile” exoterice, prezente pe blogul său. Voi cita copios din ele, apoi voi comenta, oferind şi alternativele raţionale (nu resentimentare, precum cele produse de naţional-liberali).
Întrucît stimabilul deputat Alina Gorghiu nu are un criteriu de ordonare, nici eu nu mă simt dator a urma vreunul. O iau invers-cronologic. Citez din „ghidul antifraudă”:
12. Folosirea listelor electorale suplimentare
(…) Cu 3 luni înainte de data alegerilor anumite persoane își schimbă reședința de pe raza unei localități și sunt trecute în listele suplimentare, fără ca acestea să ceară radierea din copia de pe lista electorală permanentă de la domiciliul acestora.
Atenție și la folosirea listelor complementare în care sunt înscriși cetățenii Uniunii Europene cu drept de vot care au domiciliul sau reședința în circumscripția electorală în care au loc alegeri! Legea nu prevede în acest caz termenul de 3 luni înainte de data alegerilor pentru obținerea vizei de reședință.
Aş observa că nu e vina cetăţeanului că îşi schimbă domiciliul. Aşa cum, nu ar fi vina Alinei Gorghiu dacă, în spital, eu aş pune-o să respire retroactiv, motivînd că aparatul de reanimare era în procedura de omologare atunci cînd dumneaei a fost internată cu stop respirator.
Trăim într-o lume în care mobilitatea este mare. Iar liberal nu este să pui cetăţeanul să se radieze la cerere, ci, odată ce anunţă în alt loc că s-a mutat cu locuinţa, radierea la origine să meargă automat, în back-office. Cum? Cu două clicuri efectuate de funcţionarul de la primăria receptoare. Că doar de aceea s-au băgat sute de milioane de euro în informatizarea administraţiei. A-i impune un termen de trei luni „pifanului” locativ pentru a avea dreptul de a figura pe o listă electorală este un abuz, din moment ce cetăţeanul s-a mutat în localitate şi poate nu vrea să se mai întoarcă niciodată în locul din care a migrat.
Eventualele fraude pot fi dovedite listînd radierile postelectorale suspecte. Prin „suspecte”, înţelegînd locuirea efemeră, mai scurtă sau egală cu termenul legal în care nu ar fi necesară o mutaţie administrativă (pare-mi-se 45 de zile). Nu e nevoie decît de consultarea orologiului reţelei informatice pentru a obţine lista. Însă informaţia nu este o dovadă a fraudei, atîta timp cît, la nivel mondial, nu figurează acelaşi CNP românesc că ar fi votat de două ori. Iată cum, şi imperiozitatea dreptului de vot, şi statul pot fi apărate de abuzuri. Noţiunea de listă suplimentară şi-ar pierde sensul la alegerile locale, dar ar rămîne validă la alegerile generale, din moment ce nu poţi lega de glie electorii doar pentru că tu, stat eşti leneş. Dacă stimabilul deputat Alina Gorghiu ar vrea într-adevăr să elimine complet listele suplimentare, ar trebui să militeze pentru votul la distanţă, fără discriminare de domiciliu.
11. Metoda „capsunarilor”
(…)In prealabil se fac cercetari și se fac „liste” cu persoanele plecate la muncă în străinătate și care nu vor fi în localitatea de domiciliu în ziua votului. Ulterior, diverse persoane cu drept de vot se deplasează în mai multe locuri și votează în numele și pentru persoaneledespre care se știe că sunt plecate în străinătate și nu vor veni să-și exercite dreptul de vot.(…)Pentru a putea fi pusă în practică metoda căpșunarilor, se recurge la o altă metodă de fraudă electorală numită „Dimineața”:
Cu o jumătate de oră înainte de începerea votării, se introduc în urnă mai multe buletine de vot deja ștampilate.
Apoi, în cursul zilei în care se desfășoară alegerile, cei care votează în locul altor persoane trebuie doar să se semneze pe lista de vot în dreptul persoanelor despre care se știe că nu vin la vot.
Pentru a fi pusă în practică această metodă trebuie cunoscute în prealabil CNP –urile celor care nu se vor prezenta la vot.
Metoda pare a fi scoasă din scenariile bolnăvicioase, deoarece în practică ea implică prea multe complicităţi pentru a putea avea succes.
Votul multiplu cu aparenţă de vot singular nu poate avea loc fără ca cineva să nu comită un fals uşor de dovedit.
Una din căile de prevenţie a metodei „Dimineaţa” este cea din Japonia, unde, primul elector sosit în secţie este şi cel care verifică urna, după care urna se sigilează în faţa sa. Primul elector devine martor cu răspundere solidară cu cea a membrilor comisiei de votare. Martorul t0 nu răspunde însă pentru eventualele fraude ulterioare momentului t0.
O altă cale fleşcărie a „metodei căpşunarilor” este lărgirea nelimitată a accesului la procesul de votare. În această idee, votul prin corespondenţă ar veni tocmai întru descurajarea posibilelor mînării din satul de baştină al căpşunarului. Cînd nu poţi controla informaţiile despre existenţa aceluiaşi CNP în două locuri foarte depărtate, nu-ţi mai vine a face glume, pentru că intri la mititica.
Transparenţa este o altă cale de descurajare. Imediat după votare, AEP poate lista, pentru două săptămîni, toate CNP-urile care figurează că ar fi votat. Fără alte date cu caracter personal. Chiar dacă un căpşunar nu a participat la scrutin, el, sau o rudă apropiată, poate verifica online dacă CNP-ul titularului figurează pe lista AEP, sau nu. Cum oricine poate telefona sau trimite un mail la AEP şi la poliţie, insecuritatea făptaşilor este garantată.
După cum vedeţi, naţional-liberalii nu ar avea niciun motiv de a restricţiona şi de a opaciza procesul electoral, ci, dimpotrivă, de a-l lărgi şi de a-l transparentiza. În această idee, este de neînţeles opoziţia naţional-liberalilor faţă de votul la distanţă. Cu o excepţie: putem specula fără să greşim prea mult, că însuşi agregatul USL îşi doreşte să aplice cît mai multe metode de fraudă electorală.
10. Votul multiplu
În ce constă?
Votul multiplu constă în exercitarea votului de către o persoană de mai multe ori în ziua alegerilor, la același tip de alegeri.
Forme de vot multiplu:vot cu carte de identitate declarată furată
vot cu carte de identitate falsă.
dezlipirea timbrului autocolant aplicat pe cartea de identitate
”uitarea” lipirii autocolantului cu mențiunea ”votat” pe cartea de identitate
Iată o falsă metodă de fraudă. Un program informatic simplu poate extrage în cîteva secunde toate CNP-urile ce figurează a fi votat multiplu. Codul Penal este de partea statului. Programul poate da alarma chiar în timpul în care electorul se află în secţie. Făptaşul nu poate fi decît alegătorul. Dacă nu e alegătorul, se ştie cine este vinovat.
Legitimarea cu un document anulat este faptă penală la fel de gravă (de la 3 luni la 3 ani) ca cea a votului multiplu (de la 6 luni la 3 ani) ceea ce poate ridica maximul pedepsei chiar şi la 4 ani. Probe suplimentare pot fi prelevate, ţinînd seama că toate secţiile de votare sunt dotate cu camere de supraveghere, iar jandarmul aferent are acces rapid la baza de date de evidenţă a populaţiei. Orice îndoială asupra identităţii cuiva poate duce la identificarea poliţienească a electorului fraudulos. Legea 35/2008 o permite.
O cale simplă de disjucţie este cea a întrebării surpriză, cum ar fi: domiciliul anterior? sau: numele bunicului din partea mamei? Metoda interogaţiei surpriză este larg folosită în Japonia, ceea ce face posibil ca electorul să poată merge fără niciun document de identitate la votare, dar să poată fi oprit la timp în cazul unei tentative de uzurpare a identităţii, fie ea şi propria identitate.
Vom continua.
● Scrisori către Florica (I) – Existăm prin graţia MAI
Dragă Florica,
Aşa cum ţi-am promis, îţi fac instructajul de contraofensivă cetăţenească. Îndeplineşti toate condiţiile „de eligibilitate”: ai fost snopită în bătaie de către minerii şefului de lagăr, provii din clubul fumătorilor de Carpaţi, ai fost nevoită să pleci în bejenie, ţi-ai recîştigat pas cu pas demnitatea pe alte meleaguri, ţi-ai luat propriile diplome pe merit, ţi-ai făcut propriul rost, fără vreun ajutor de la vreun stat. De un singur lucru nu ai scăpat: de insecuritatea juridică, de sila produsă de gardieni la înoirea blestematului paşaport românesc.
Este o ocazie perfectă pentru a le scoate pe nas aroganţa şi mentalitatea de vătaf. Pentru început, să luăm aminte la un text scurt, extras din opera prietenului şi profesorului meu, petrileanul ID Sîrbu:
Ca principiu, avem trei mijloace simple. Unu: găsirea sau inventarea păcatului originar, fiecare om să fie sau să devină un păcătos ce se ascunde sau un criminal, complice al nostru, pe care noi îl ascundem, deocamdată. Doi: fiecare cetăţean, de la cel mai umil portar până la cel mai înfumurat ministru, trebuie să aibă, cum zice poporul, „un coi în gaj la stăpânire”… Din aceste metode derivă cel de-al treilea principiu, care de fapt e o concluzie: tot ce primesc aceşti constructori de viaţă nouă să fie considerat un dar al mărinimiei noastre. Un dar, nu un drept! Să ne fie recunoscători că se nasc, că învaţă, că pot intra în câmpul muncii; să considere orice examen sau avansare o răsplată, un favor: buletinul, diploma, apartamentul, carnetul de partid, toate acestea sunt favoruri pe care li le acordăm cât timp se poartă bine cu noi, cu sistemul nostru, îi lăsăm să fure, să mintă, să călătorească, să aibă diplome şi decoraţii: toate acestea nu fiindcă le merită, ci fiindcă suntem noi generoşi cu ei. Până şi pensia, şi locul de veci, şi scândura pentru coşciug să fie obţinute ca un favor, ca un semn al grijii noastre paterne. Dar – peste acest imens cer de bunuri şi uşurări posibile – trebuie să rămână înscrisă, în carnea fiecărui cetăţean, teama că oricine poate fi oricând schimbat, mazilit sau arestat, pentru orişice, şi condamnat la orişicât. Toate aceste întimorări sunt studiate ştiinţific de către nişte inteligenţe ce văd mult dincolo de Marx, dincolo chiar de visele urmaşilor săi întru teroare şi nouă ordine…
Tu nu mai ai niciun coi în gaj la stăpînire. Eşti liberă. Niciun ţîfnos de la consulat nu îşi mai poate bate joc de tine. E rîndul tău să îi bagi în rahat.
Cum? Te duci cu fruntea sus şi cu paşaportul expirat, să votezi pentru alegerile generale. Desigur, te vor refuza. Iar de aici încolo, începe distracţia propriu-zisă.
Prima acţiune va fi să trimiţi la consulat un mail cu datele personale pe bune (numele vîrsta, adresa, eventual numărul de telefon). Spui acolo că vrei să participi la alegeri. Probabil nu îţi vor răspunde. Dacă îţi vor răspunde, va fi doar un extras din normele legale de organizare a alegerilor. Vei vedea mai jos, mailul este util la băgarea lor în corzi. De aceea, e bine să îl trimiţi cu confirmare de primire. Chiar dacă nu primeşti confirmarea, printezi mailul şi îl pui la dosar.
În ziua de votare, iei cu tine următoarele documente: certificatul de naştere, permisul de conducere sau vreun certificat SSN american, certificatul de căsătorie (copie), buletinul de identitate (chiar şi expirat). Dacă nu ai paşaport CRDS (cetăţean român cu domiciliul în străinătate), poţi merge cu buletinul în original. Dacă ai paşaport CRDS, atunci, poţi merge cu o fotocopie după buletinul anulat. Nu e bătut în cuie, dar e necesar să ai cel puţin un document cu CNP înscris pe el.
Intri şi ceri cu seninătate buletinele de vot. Te vor refuza. Îţi voi lista toate posibilele lor argumente. La toate vei avea cîte un răspuns ce îi va înebuni.
(va urma)
● Proiectul MAI de modificare a normelor de organizare a alegerilor
Pînă pe 3 iunie, pe saitul MAI, proiectul de modificare a organizării alegerilor stă în dezbatere publică. Am trimis sugestiile mele:
–– Original Message ––
From: Marius
To: legislatie[la]mai.gov.ro
Sent: Sunday, May 27, 2012 1:00 AM
Subject: Acte normative in vederea eliminarii cartii de alegator
Vă previn, folosirea unui document de identitate expirat nu reprezintă o faptă penală, şi nu poate împiedica alegătorul să voteze, întrucît, documentul expirat nu devine legalmente nul, atîta timp cît nu are un document succesor. Numai documentul despre care autorităţile statului pot demonstra că este nul devine nul. Pînă atunci, nimeni nu are dreptul de a tulbura exercitarea dreptului de vot. Aşa se explică de ce Codul Penal se referă NUMAI la documente de identitate nule. Niciodată la documente de identitate expirate.Studiind legislaţia conexă, am constatat o mare coerenţă doctrinară, care vine în sprijinul celor susţinute de mine, privind necesitatea relaxării identificării persoanei la scrutin.
Astfel, legea 21/1991 a cetăţeniei (republicată), la capitolul dovada cetăţeniei, nu pomeneşte nimic despre termenul de valabilitate al documentelor de atestare a cetăţeniei.
De asemeni, în temeiul articolelor 20, 21 şi 53 din Constituţie, autorităţile statului sunt datoare să emită o motivaţie scrisă, cu valoare de sentinţă judecătorească, în eventualitatea în care îi refuză cetăţeanului exercitarea dreptului de vot.
Titlul IX – INFRACTIUNI ELECTORALE
Art. 385 Impiedicarea exercitarii drepturilor electorale
(1) Impiedicarea, prin orice mijloace, a liberului exercitiu al dreptului de a alege sau de a fi ales, se pedepseste cu inchisoare de la 6 luni la 3 ani.
Cu speranţa că veţi gîndi noile norme în spiritul drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, vă urez succes. Dacă doriţi şi alte detalii pentru soluţii alternative, vă pot oferi cîte doriţi. Nu sunt originale. Ele se aplică demult în Japonia.
Marius Mistreţu
● O vorbă despre migraţia parlamentară
Ascult tot felul de baliverne pe marginea migraţiei parlamentare. Unii îi vor spînzuraţi pe „derutaţii” şi „şmenatorii” migratori, alţii susţin totala libertate de conştiinţă, iar vacarmul nu include principii, cum ar fi reprezentativitatea.
Dreptul de a migra cu conservarea mandatului şi cel de a migra cu pierderea mandatului, trebuie disjunse în funcţie de felul în care a fost ales reprezentantul. Mai exact, depinde de formula prin care a fost promovat în Parlament.
Astfel, deosebim două categorii mari şi late de reprezentanţi.
1) Reprezentanţii promovaţi prin vot uninominal.
2) Reprezentanţi promovaţi prin vot de listă.
Sistemul electoral mixt este de fapt o combinaţie de criterii de selecţie, însă, fiecare individ promovat în Parlament îşi conservă legitimitatea dată de criteriul de selecţie în baza căruia a fost promovat.
Care este diferenţa fundamentală între cele două sisteme electorale?
1) Votul uninominal reprezintă votul dat de Suveran persoanei fizice. Apartenenţa persoanei fizice la corporaţia politică este un element marginal.
2) Votul proporţional pe listă este votul dat de Suveran persoanei juridice, recte, partidului. Practic, pentru Suveran nu are importanţă pe cine trimite persoana juridică în Parlament.
Consecinţe
Un candidat promovat în baza votului dat persoanei fizice (uninominal) ARE dreptul de a migra de la un partid la altul, din moment ce Suveranul a investit-o cu încrederea sa. Apartenenţa persoanei fizice la un partid sau la altul, devine o chestiune secundară. Nu se poate invoca pierderea legitimităţii migrantului, din moment ce Suveranul a ales persoana fizică.
În oglindă, reprezentantul promovat în baza votului proporţional pe listă, odată ce a migrat, îşi pierde automat mandatul, întrucît, Suveranul nu a votat persoana fizică, ci persoana juridică. În cazul migraţiei, persoana juridică are dreptul de a-şi desemna un supleant pe fotoliul migrantului, care iese astfel din Parlament.
La sistemul mixt, consecinţele migraţiei vor fi cele date de felul în care a promovat reprezentantul. Dacă e „nominac”, are toată libertatea de a migra, fără să îşi piardă mandatul. Dacă e listac, nu mai are ce căuta în Parlament, urmînd a fi înlocuit de supleant.
E drept, pentru un minimum de echitate, în cazul reprezentării uninominale, întrucît Suveranul a ales o persoană, iar acea persoană şi-a schimbat locul în Parlament, tot Suveranul (nu partidul, nici Parlamentul) este cel în măsură să decidă dacă migrantul mai are legitimitate, sau nu, să îl reprezinte. În acest caz, procedura de chemare la vatră este imperios necesară şi ar trebui legiferată.
Desigur, procedura de chemare la vatră nu are sens în cazul reprezentării proporţionale prin vot pe listă. În schimb, se poate imagina o procedură de chemare la vatră a întregului partid, în cazurile grave, cum ar fi comportamentul neparlamentar al partidului. Ca de exemplu, greva parlamentară şi chiulul în masă.
Aşadar, lucrurile sunt simple. Rămîne ca şi sofiştii din CCR să înţeleagă mecanismul, precum şi disjuncţia dintre individ şi corporaţie.
★ Vicepreşedintelui PDL, dl. Teodor Baconschi
Stimate domnule Teodor Baconschi – vicepreşedinte al Partidului Democrat-Liberal
Permiteţi-mi vă rog să încep printr-o observaţie privind raportul de participare a cetăţenilor la alegeri. Scăderea interesului cetăţenilor pentru alegeri este consecinţa firească a fortificaţiei de cartel, cu care egoistele partide parlamentare s-au înconjurat. Ştiţi desigur obiecţiile mele faţă de condiţia de 25.000 de membri la înfiinţarea partidelor, precum şi cea faţă de pragul electoral, în condiţiile votului uninominal.
Nu mă îndoiesc că ştiţi, partidele cartelate sunt interesate în reducerea participării cetăţenilor la scrutin, ţinînd seama de previzibilitatea comportamentală a „Suveranului” (strungărit legal) întru suprareprezentarea parlamentară a partidelor din cartel. Aşa se explică inapetenţa lor şi chiar opoziţia făţişă faţă de votul la distanţă. Cele 3 milioane de potenţiali alegători prin corespondenţă, ar arunca în aer egoistele planuri de colonizare a statului.
De data aceasta însă, avînd în vedere noua ipostază a partidului pe care cu onoare îl viceprezidaţi, mă voi referi numai la o soluţie paliativă, de detaliu, pentru creşterea participării cetăţenilor la scrutin, dar cu consecinţe de ordin constituţional, ce vor limita pe viitor bătaia de joc a legiuitorului faţă de conceptul de cetăţean şi cetăţenie.
Concret, domnule Baconschi, vă propun să atacaţi la Curtea Constituţională OUG 95/2009, mai precis, definiţia actului de identitate, conform art. 1＾1, paragraful (1)d):
(am subliniat partea neconstituţională).d) act de identitate – cartea de identitate, cartea de identitate provizorie, buletinul de identitate ori pasaportul diplomatic, pasaportul diplomatic electronic, pasaportul de serviciu, pasaportul de serviciu electronic, pasaportul simplu, pasaportul simplu electronic, pasaportul simplu temporar, titlul de calatorie, iar in cazul elevilor din scolile militare, carnetul de serviciu militar, valabile in ziua votarii.
Vă reamintesc circumstanţele în care s-a legiferat condiţia de valabilitate temporală a documentelor de identitate. În anul 2009 au fost două ordonanţe de guvern ce au reglementat procedura de vot. Una, la alegerile pentru Parlamentul European, cealaltă, la alegerile prezidenţiale. Ambele ordonanţe au fost emise de guvernul de coaliţie PDL-PSD-UDMR. Am frunzărit similarele. În actele normative similare anterioare nu am găsit aberanta condiţie de valabilitate temporală, de unde deduc că, doctrinar, ea reprezintă viziunea socialistă asupra ontologiei dreptului. Numai în regimurile carcerale şi totalitare drepturile civile sunt privite, nespecific, ca drepturi pozitive.
Argument
Punînd condiţia valabilităţii temporale a actului de identitate, legiuitorul acreditează ideea că însăşi cetăţenia este ceva cu termen de valabilitate. Ceea ce intră în contradicţie flagrantă cu DUDO. Mai mult, legiuitorul ne spune implicit că cetăţeanul există pentru că statul există. Absurd! Puteţi reciti Legea 21/2001 – a cetăţeniei, la capitolul „Dovada cetăţeniei” şi veţi constata că legea nu conţine nicio referire la durata de valabilitate a documentelor de identitate.
Se poate obiecta că, vezi, Doamne!, cetăţeanul este dator să îşi citească zilnic buletinul de identitate, dimineaţa, la cafea, şi să îl schimbe în timp util. Este o obiecţie cinică. Puteţi răsfoi Constituţia. Nu veţi găsi nicăieri buletinul de identitate pe lista îndatoririlor cetăţeneşti. Şi chiar dacă ar fi, e nevoie de un act doveditor suplimentar, pe care statul este obligat să îl producă, dacă vrea să îi interzică cuiva un drept negativ. Interzicerea exercitării dreptului de vot numai pentru că buletinul a expirat între timp, încalcă dreptul constituţional la un proces echitabil.
Întrucît limitarea exercitării dreptului de vot (practic, chiar şi a existenţei individuale) reprezintă un act de maximă gravitate, ea trebuie făcută pe documente. Cu cît mai judecătoreşti, cu atît mai bine. Un document indispensabil pentru motivarea refuzului ar fi dovada că statul l-a anunţat pe titular că îi expiră actul de identitate. Eu însumi, cu 21 de zile înainte de expirarea buletinului de Hiroşima, primesc de la primărie o carte poştală-citaţie. La o adică, dovada expediţiei poştale îmi este opozabilă.
Întrebare: se aplică în prezent vreo procedură legală de citare a titularului în preajma expirării buletinului de identitate?
Răspuns: NU!
Statul trage fără somaţie. Ca în lagărul de concentrare.
Aşadar nimeni nu îmi poate limita vreun drept negativ doar pentru că mi-ar fi expirat buletinul. Iar dreptul de vot este un drept negativ. Ca dovadă că se poate fără buletin, orice cetăţean japonez poate merge la scrutin cu mîna goală. Şi nu e vorba de cinste, ci de procedura de identificare, concepută în aşa fel, încît să prevină frauda, dar să apere şi dreptul Suveranului de a se exprima, nestingherit de legalisme tîmpe.
Cinicii de serviciu încearcă să motiveze că, vezi, Doamne!, documentul expirat ar fi nul. E-ro-nat! Legea face disjucţia între document expirat şi document anulat. Legitimarea cu un document expirat nu este decît cel mult o contravenţie, în timp ce, legitimarea cu un document nul este faptă penală.
Dacă cinicii ar dori să fie consecvenţi cu ei înşişi, ar trebui ca oricine s-ar duce la secţia de votare cu un document expirat, să fie puşcăriabil. Ceea ce nu se petrece, pentru că documentul anulat are un succesor, în timp ce documentul expirat NU are un succesor.
Ţinînd seama că dreptul de vot este unul negativ, buletinul expirat trebuie în mod necesar a fi luat de bun, întrucît NU are un succesor. Dacă nu facem aşa, va rămîne larg deschis drumul către alte nelegiuiri, cum ar fi anularea dreptului la viaţă, în baza buletinului expirat.
Cînd electorul este refuzat să îşi exercite dreptul de vot doar pentru că are buletinul expirat, statul este dublu vinovat. O dată pentru că nu poate dovedi cu acte că electorul minte, şi încă o dată, pentru că nu îi dă nicio decizie judecătorească la mînă, prin care să îi motiveze refuzul.
Impact
Permanent, în ţară, într-un echilibru dinamic, sunt circa 450.000 de electori cu buletinul de identitate expirat. Mai sunt, în alte state, peste 1.000.000 de electori rezidenţi ce au (şi) paşaportul expirat. Dacă socotim o participare de 60% în ţară, şi 7% în străinătate, rezultă că, prin eliminarea prvederii neconstituţionale citate, resursele electorale ar spori, în termeni reali, cu 340.000 de cetăţeni.
Rugăminte
Stimate domnule Baconschi, sper că am fost convingător. Aş fi depus personal o contestaţie la Curtea Constituţională, însă Legislativul nu îmi permite, mie, cetăţean din (pardon!) pulime, să îmi cenzurez constituţional propriii aleşi, deşi e Constituţia noastră. Am încercat în cîteva rînduri la Avocatul Poporului, dar şi el, săracul, este pafarist la capitolul „drepturi cetăţeneşti”. Autoritatea Electorală Permanentă este la fel de încuiată, iar cea din cadrul MAE şi mai decerebrată.
Mă bizui pe solidele dumneavoastră cunoştinţe de teologie politică, avînd în vedere că disciplina în cauză se ocupă exact cu existenţa subiectului de drept. Cel puţin fiinţa politică din om este puternic ameninţată de strîmbăturile legale citate. În calitate de parte a Suveranului în serviciul căruia vă aflaţi, vă rog să iniţiaţi contestarea la Curtea Constituţională. Prevederea legală este caducă, însă potenţialul de nemernicie este acolo, în Legislativ şi în Executiv. Este foarte probabil ca socialistul Executiv, rezultat din acelaşi cartel politic, să emită o reglementare la fel de limitativă. O rezoluţie din partea CCR ar zădărnici în avans o asemenea tentativă.
Pînă şi socialiştii trebuie să înţeleagă că statul există pentru că cetăţeanul există. Nimeni nu va mai îndrăzni, prin chichiţe gramaticale, să ne calce demnitatea în picioare.
Dacă aveţi nelămuriri de natură procedurală, vă rog, nu ezitaţi să mă întrebaţi. Vă pot oferi o motivare a CCR pe care am adaptat-o dreptului de vot. Vă pot oferi şi soluţii alternative, „neinvazive”, de identificare a electorului. Vă pot oferi chiar şi argumente din dreptul penal, prin care puteţi fortifica argumentaţia în faţa CCR.
Cu cele mai bune gînduri,
Marius Mistreţu – cîrciumar
Hiroşima
★ Scrisoarea a II-a către Premier – votul prin corespondenţă
Abstract
Despre fundamentul constituţional al votului la distanţă. Despre continuitatea drepturilor politice şi despre obligaţia statului de a asigura exercitarea lor întru întărirea legitimităţii organelor alese democratic. Propunere de raţionalizare şi de diversificare pe cale legislativă, a procedurii de vot, printr-o ordonanţă guvernamentală.
Stimate domnule Mihai Răzvan Ungureanu – premier al României,
Mă bucur să vă ştiu activ şi hotărît a îndrepta lucrurile din România.
Doresc ca prin scrisoarea de faţă să vă ofer o soluţie suplă de legitimare a aleşilor prin vot popular lărgit, în deplin acord cu prevederile constituţionale directe şi nexe. Dar, să o luăm încet.
Puţină ontică: statul există pentru că cetăţeanul există. Niciodată invers. Sunteţi de acord. Dreptul de vot este un drept negativ, situat imediat sub dreptul la viaţă. Într-un fel, sufocarea sau suspendarea dreptului de vot echivalează cu pedepsirea cetăţeanului, adică, a persoanei naturale de drept public. Acuma, cetăţeanul, fiind Suveranul statului, putem spune că el este Muntele, iar statul, Mahomed. Din acest motiv există secţiile de votare teritoriale, întinse pînă la nivel de cătun, pentru a nu umili Suveranul trimiţîndu-l prin glod, la mama naibii, după urnă. Avem şi situaţii obiective, de excepţie. Unele rezolvate pe cale legislativă, altele, nu.
Actualmente, legea prevede o procedură ce sună cam aşa: Ai căzut în puţ şi ţi-ai rupt piciorul? Păi, vino încoace să te ridic, du-te-n mă-ta!. Cam aşa îşi tratează legiuitorul Suveranul. Legea pleacă de la premiza că toţi cetăţenii sunt tineri şi vînjoşi, au timp berechet şi cu toţii locuiesc vizavi de secţia de votare.
Realitatea arată diferit. Eu, de pildă, am căzut într-un puţ la 900Km de proxima secţie de votare. Credeţi că este o distanţă rezonabilă? Dar credeţi că statul rămîne la fel de vrednic, iar legitimitatea celor aleşi la fel de mare, dacă statul ne face program de sărit peste şapte judeţe şi nouă ţări, deşi există servicii poştale? După cum ştiţi, sunt o mulţime de alte situaţii în care cetăţenii doresc să se exprime politic, însă, la fel de obiectiv, ei sunt prea departe, la distanţe neverosimil de mari de blestematele de urne. Uneori, electorii sunt ţintuiţi undeva, fără posibilitatea fizică sau ocupaţională de a se deplasa. Alteori, ei muncesc chiar în duminica votului, poate chiar în zone izolate, departe de urnele lui Mahomed. Ei există, sunt milioane, dar, în sens simbolic, pe ei, statul îi ucide sumar, printr-un gest de lene partitocrată.
Stimate domnule prim ministru Ungureanu, nu mă îndoiesc, aţi prins şi ideea şi soluţia: procedura de vot prin corespondenţă. E drept, nu lipsesc oponenţii. Am cîteva interpretări ce sper să vă ajute la fundamentarea virtualei ordonanţe.
Observ că votul la distanţă nu este ceva cu totul aparte, ci reprezintă doar o diversificare procedurală, ceea ce nu schimbă nimic organic, ci numai funcţional, în sensul protezări vacanţelor şi adaptării la (i)mobilitatea crescîndă.
Oponenţii susţin că votul prin corespondenţă este altceva. Este în formă, dar nu în esenţă. Din fericire, suntem fiinţe gînditoare şi putem face similitudini şi generalizări.
La votul prin corespondenţă, plicul exterior cuprinde de fapt partea procedurală de identificare a persoanei. Plicul interior (anonimizat) este echivalentul urnei mobile. Este sigilată? Este. Apără continuitatea secretului votului? O apără via secretul corespondenţei. Ambele, libertăţi fundamentale, constituţionale.
Mai mult, ţinînd seama că statul există pentru că cetăţeanul există, toate urnele ar trebui verificate şi sigilate în prezenţa unui cetăţean oarecare. Aşa de pildă, în Japonia, la prima oră, urna se verifică de către primul elector sosit în secţia de votare. Iar urna se sigilează în faţa sa. El este martorul corectitudinii procedurale la momentul t0. Aşadar, nu se pune problema vreunei nereguli în cazul în care electorul şi-ar sigila singur plicul interior, din moment ce „urna” conţine numai votul său, iar statul există pentru că cetăţeanul există.
O altă obiecţie se referă la lipsa de protecţie a secretul votului, că, vezi-Doamne, soţul ar afla cu cine votează soţia. Oponentul pronunţă doct “comisia de la Veneţia”şi apoi rînjeşte. Cu alte cuvinte, ne neagă o subsidiaritate familială, ceea ce, în termeni doctrinari, merge mai spre extrema stîngă, autoritaristă. Cu toate acestea, comisia de la Veneţia nu ar putea nega dreptul de vot al nevăzătorului, situaţie în care EXISTĂ deja o subsidiaritate admisă de lege. Nevăzătorul nu intră niciodată singur în cabina de vot. Dacă există deja o subsidiaritate legală, nu credeţi că aceeaşi subsidiaritate poate fi tolerată şi în cazul exercitării votului ologului, al ciungului, al paralizatului netrasportabil, al internatului din reanimare, al analfabetului, al emigrantului? În mod pervers, prin legalizarea subsidiarităţii familiale numai pentru nevăzători, legea discriminează, deşi intenţia a fost de egalizare procedurală a exercitării dreptului de vot. Aşadar, argumentul “Veneţia” cade. Nimic nu poate justifica tratamentul preferenţial pentru nevăzător, ignorînd alte categorii de electori. Nu ar fi echitabil, subsidiaritatea fiind riguros aceeaşi, dar tolerată numai în unele cazuri, iar în altele, nu. Aşadar, jos discriminarea!
Oponenţii procedurii de vot la distanţă argumentează: emigrarea este o opţiune personală. Cu alte cuvinte, emigrantul poate să crape. Ducă-se! Din nou detectăm o discriminare, dar, de data aceasta, iraţională. Aş zice; resentimentară. Legea nu tolerează resentimentele, ci numai raţiunea. Iar raţional, (în)depărtarea de secţia de votare nu încală niciuna din libertăţile constituţionale. Pentru ce să pedepseşti emigrantul? Dar pe muncitorul forestier? Datoria lui Mahomed este una singură: să vină la Munte. Fără discriminare după rezidenţă. Am arătat mai sus, votul la distanţă este doar o altă formă, mult mai raţională, mai ieftină şi mai democratică de vot în urnă mobilă.
De cîţi oameni îşi bat joc parlamentarii?
Actualmente, demografic, ravagiile potenţiale pe care le face lipsa unei proceduri de vot la distanţă, în bazinul electoral, la limită arată cam aşa:
Cetăţeni de 65-74 de ani: 1.881.722 (2008)
Cetăţeni de peste 75 de ani: 1.316.496 (2008)
Cetăţeni emigraţi: cca. 3.000.000 (2008)
Cetăţeni pensionaţi medical: cca. 800.000
Total: cca. 7.000.000 cetăţeni (38%)
Practic, prin lipsa unei proceduri de vot la distanţă, cel puţin unul din patru electori este amputat din corpul electoral. Nu am inclus numărul persoanelor cu handicap fizic dobîndit în copilărie şi pe cei 450.000 de electori ce nu pot vota deoarece au actele de identitate expirate*, ceea ce ar ridica şi mai mult paguba de legitimitate a organelor alese.
Contrar propagandei anti-, nu emigranţii sunt virtualii beneficiari ai procedurii de vot la distanţă, ci rezidenţii din România. Statistic, media emigranţilor activi electoral se află pe la 5%, chiar şi în cazul statelor ce au legiferat votul la distanţă. E de aşteptat ca nu mai mult de un emigrant din zece să voteze.
Oponenţii, în solida lor stupiditate, sunt în stare să amputeze odată cu cei maximum 300.000 de potenţiali electori “externi”, alţi 4.000.000 de electori interni, care le pot fi părinţii şi bunicii, fraţii lor paralizaţi, sau verii lor ologi. Slăbiciunea fizică este trans-etnică.
Dacă aş fi un partizan al actualului cartel politic, m-aş îngriji mai mult de sporirea resurselor electorale, în condiţiile în care, lehamitea faţă de băltirea sectară a establishmentului, coboară participarea la vot la cote de-a dreptul ruşinoase. Aproape de limita tolerabilă.
În concluzie, domnule prim ministru Ungureanu, aveţi dreptul şi datoria de a valorifica la maximum bazinul electoral general. O puteţi face chair şi numai printr-o ordonanţă de guvern, ţinînd seama că votul la distanţă îndeplineşte toate condiţiile constituţonale de exercitare, este generos cu cel slab şi nu alterează calitativ nimic. În schimb atenuează niţel din mînia populară crescîndă.
Vă urez succes,
Al dumneavoastră, cu credinţă,
Marius Mistreţu
Hiroşima
–––––––––-
* altă nemernicie a campionilor democraţiei poliţieneşti-interlope contemporane.
● Cîinii comunitari şi subsidiaritatea
Trebuie să încep prin a vă spune că, în opinia mea, termenul de cîine comunitar nu îi descrie statutul, atîta timp cît comunitatea nu este definită. În realitatea administrativă actuală, vorbim de cîini vagabonzi, iar „comunitar” este doar un eufemism, din moment ce comunitatea nu poate fi trasă la răspundere. În cel mai bun caz, calea de atac este anevoioasă.
Dar nimic nu mă împiedică să iau în serios atributul „comunitar” şi să identific comunitatea şi respectiv responsabilitatea.
Deosebim comunitatea de bloc (vertical sau orizontal), comunitatea industrială şi comercială, comunitatea de stradă, comunitatea de cartier, comunitatea de sector chiar, precum şi comunitatea oraşului. Cîinele, nefiind un animal propriu-zis migrator, are un teritoriu marcat natural. Nu avem decît să îl suprapunem peste harta de cadastru şi aflăm astfel cine răspunde pentru actele „comunitarului”. Iar aici, am imaginat un principiu, pe care l-am denumit principiul proximităţii de rang minim în stabilirea răspunderii. Mai clar, locul în care cîinele comite un act contravenţional (defecaţie, atac asupra omului, lătrat la ore nepermise etc.) atrage şi răspunderea comunităţii proxime. Am zis proxime, deoarece, uneori, contravenţia poate avea loc la o distanţă mai mare de sediul „social” al cîinelui, situaţie în care stabilirea răspunderii are loc după crotal. Dacă, de pildă, contravenţia are loc în scara unui bloc, responsabilitatea îi revine asociaţiei de locatari. Dacă are loc pe teritoriul unei organizaţii economice, comerciale etc., responsabilitatea îi revine persoanei juridice în cauză. Dacă contravenţia are loc pe domeniul public, într-un parc de joacă, să zicem, responsabilitatea îi revine primăriei de sector. Şi tot aşa. Cum orice proprietar sau custode imobiliar are sarcina ca bunul său să nu aducă vătămare altora, este de la sine înţeles că un cîine ce îşi are teritoriul acolo intră în mod automat în jurisdicţia sa.
Aşadar, am identificat comunitatea, în baza principiului proximităţii de rang minim.
Cu toate acestea, din punct de vedere practic, domeniul public este mai greu de gestionat de către o primărie pe care o dorim cît mai suplă şi cît mai puţin cheltuitoare. Problema nu este însă insolubilă. Urbanistic, domeniul public poate fi restrîns fără probleme. Ar fi două soluţii de restrîngere:
1. Subsidiaritatea totală, prin împroprietărirea cu titlu gratuit a asociaţiilor de locatari, cu terenul înconjurător. Inclusiv cu aleile dintre blocuri, alei ce vor fi grevate de servitutea în interes public. Asta înseamnă că ele nu vor putea fi şterse sau îngustate. Lărgite, da. Cînd o alee ce delimitează două comunităţi devine teatru de contravenţie, răspunderea îi revine comunităţii căreia îi aparţine proxima intrare frontală. Două fronturi de clădire opuse înseamnă răspundere teritorială egală. În acest caz, inscripţia crotală este criteriul de partajare a răspunderii. Mai exact, sediul cîinelui comunitar. Se pot imagina toate situaţiile. Pentru toate va exista o soluţie, dacă principiul va fi respectat. Chiar şi la graniţa oraşului. „Grănicerii” vor avea doar obligaţii în plus, fie prin repelarea, fie prin crotalizarea cîinilor sălbatici, deveniţi astfel „membri” ai comunităţii.
2. Subsidiaritatea condiţionată, prin extinderea ariei de servitute în interes public a comunităţilor locative de rang minim. Alocarea terenului se va face în aceleaşi condiţii de responsabilitate, ca cele de la punctul 1. Subsidiaritatea condiţionată poate fi reglată printr-o ordonanţă pe termen de 2 ani, ce se reînoieşte tacit.
Fiecare din cele două soluţii are avantaje şi dezavantaje. Observ doar că subsidiaritatea totală îi „îmbogăţeşte” pe locatari, lucru ce le va folosi atunci cînd imobilul, sau grupul de imobile va fi fost demolat şi reconstruit. (Condiţiile de creditare vor fi mai avantajoase.) În schimb, impozitul pe teren va creşte niţel în valoare absolută.În orice caz, nimic nu împiedică cele două subsidiarităţi să coexiste.
Vă veţi întreba, poate, cine va răspunde pentru cîinii cu teritoriul pe maidane sau pe terenuri aflate în litigiu. Şi aici se poate găsi o soluţie. Prima decizie a judecătorului va fi să aloce uneia dintre părţi sarcina inocuizării bunului imobiliar, sau direct primăriei, urmînd ca plata cheltuielilor făcute de către custodele desemnat de judecător pentru conservarea şi inocuizarea bunului, să facă şi obiectul sentinţei finale.
O altă cale de focalizare a răspunderii pentru actele cîinelui comunitar ţine numai de subsidiaritatea de rang inferior. Anume, în fiecare asociaţie de locatari poate fi (auto)desemnat, sau ales, unul (sau mai mulţi) locatar(i), cu prenume şi nume, locatar(i) care să preia integral răspunderea pentru întreţinerea în condiţii de inocuitate a cîinelui (cîinilor) comunitar(i) din jurisdicţie. Ceea ce ar echivala cu adopţia, cu diferenţa că asociaţia devine responsabilă contravenţional (sau penal) în cazul în care titularul fuge de răspundere.
★ Sănătate şi responsabilitate (XIV) – Tratament scump
Am văzut cu alte ocazii care sunt valorile şi principiile ce guvernează sistemul de sănătate japonez. Am arătat cum se aplică coplata şi care sunt limitele ei. Uneori, o internare poate costa cu mult peste cît este în stare pacientul să achite într-un termen rezonabil, chiar dacă are o asigurare socială (cu 20% coplată) sau populară (30% coplată).
Povesteam într-un articol anterior că tratamentele medicale scumpe beneficiază de deducerea coplăţii la declaraţia de impozit, şi că peste un anumit total, beneficiază chiar şi de alte formule de calcul.
Vă prezint un nou studiu de caz în care sper să se poată vedea cum, cu o asigurare populară de 30% coplată, se poate ajunge în final ca, la o operaţie pe plămîn, cu 10 zile de internare, coplata să scadă la mai puţin de 10%, fără ca pacientul să mai aştepte încheierea anului fiscal pentru a-şi recupera banii.
Concret, este vorba despre un tînăr de 25 de ani, căruia i s-a găsit o gaură în plămînul stîng. Gaura nu este de natură infecţioasă, ci s-a format probabil în urma unui şoc mecanic mai vechi. Pacientul avusese un accident uşor, dar care i-a afectat asimptomatic plămînul. Decompensarea a avut loc la mai mult de jumătate de an de la accident, sub forma unei dureri de umăr. Internarea s-a făcut în regim de urgenţă. În prima etapă i-a fost înţepat toracele şi i s-a montat un aspirator de drenaj. Ulterior, pacientul a decis să aleagă tratamentul chirurgical radical: extirparea unei bucăţele de 10x2x2 cm (cca 40cc) din lobul superior al plămînului.
Operaţia a fost efectuată sub endoscop. Stabilizarea formei organului s-a făcut cu o plasă.
În urma intervenţiei chirurgicale (de 30′ efectiv) pacientul a rămas doar cu trei găurele în torace. Externarea a avut loc la 5 zile de la operaţie. Cu o zi înainte de termenul planificat, dar cu două zile mai tîrziu de termenul optimist (cel fără febră postoperatorie).
Aşadar, o operaţie uşoară pentru pacient, cu imobilizare de doar 36 de ore, dar nu lipsită de riscuri.
În continuare, aplic copiile anonimizate, după majoritatea înscrisurilor cu care pacientul a fost externat. Nu mi-a parvenit încă broşura cu îndrumările primăriei pentru aplicaţia de compensare în avans a coplăţii. Acolo se află şi formulele de calcul.
Întrucît articolul de faţă se adresează în special celor din domeniu, am scanat documentele la rezoluţia de 200ppi. Trei din documente sunt în format A3. Le-am scanat pe jumătăţi. Două dintre ele reprezintă scheme de flux „tehnologic”. Cine este interesat, le poate asambla după imprimarea pe hîrtie. De asemeni, traducerea o las în seama lor. Eu voi comenta comparativ numai ceea ce consider relevant. Însuşi faptul că sunt 32 de pagini devine relevant, deoarece ilustrează atenţia care se acordă informării pacientului.
Sistemul este făcut să atenueze pe cît posibil fricile. Cu alte cuvinte, să te facă bine fizic, fără să te îmbolnăvească de nervi.
Foaia de mai sus prezintă simptomele, diagnosticul la internare, precum şi soluţia terapeutică aplicată (drenaj) . Sunt consemnate investigaţiile preliminare: radiologice, măsurarea capacităţii vitale etc.
Schema logică de probare a dreptului la asistenţă medicală. Se poate vedea, este o schemă simplă. Arăţi unul din documentele: card de sănătate, carnet de hibakusha, carnet de pensionar şi gata. Spre deosebire de România, nu e nevoie să alergi după adeverinţe, copii după buletin sau după alte prostii.
Cine folosea şi asigurarea la serviciul de îngrijire la domiciliu înainte de internare, este rugat să anunţe verbal la fişier. În ultimul chenar, pacientul este anunţat că, în cazul în care foloseşte şi asigurarea de îngrijire la domiciliu, s-ar putea ca pe durata internării să i se ceară cardul pentru puţin timp, de către şeful de secţie sau de către agentul de îngrijire la domiciliu. (Pe semne, la bolile de plămîni, internările lungi s-ar putea să încalece şi termene de decontare.)
Acesta este procesul verbal la internare. Din acest moment, pacientul şi garantorul (de regulă un membru al familiei), ale căror date personale sunt înscrise în cele două chenare, devin solidare în răspunderea pecuniară ulterioară.
Un fluturaş de prezentare sumară a condiţiilor de îngrijire. Norma de îngrijire în pavilioanele 3 şi 4 (general şi urgenţe) este de 7 pacienţi la o asistentă. Pacientul este anunţat că, în cazul în care internarea va depăşi 17 zile, e posibil să fie mutat într-un alt pavilion.
Dispoziţia datează din luna mai 2007.
Din cît se vede, nu conducerea spitalului este cea care a decis, ci proprietarul spitalului, adică: Federaţia Sindicatelor Funcţionarilor Publici.
Hopa! Abia acum am descoperit să spitalul aparţine sindicatelor, făcînd legătura cu ceea ce am văzut pe teren. În apropierea spitalului mi-a atras atenţia un bloc de locuinţe „monacamerale” pe care scria că este un cămin al funcţionarilor publici. De ce cămin şi nu „casă ANL”? Pentru că funcţionarii publici sunt un fel de samurai. Se duc acolo unde sunt trimişi. De regulă, funcţionarii publici sunt rotiţi în medie o dată la doi ani. Adesea se duc la post fără să îşi ia familia. E foarte posibil ca în căminul pomenit să locuiască şi funcţionari ai biroului teritorial al ministerului construcţiilor şi amenajării teritoriului, aşa cum foarte bine pot locui şi funcţionari ai biroului teritorial al ministerului justiţiei.
Fluturaşul de mai sus anunţă pacientul că saloanele sunt cu cîte 4 paturi, dar există, contracost, şi saloane de 2 paturi, precum şi rezerve de 1 pat. Tarifele sunt listate în alt fluturaş.
Tariful pentru lenjerie este de 73yen (ieftin). Norma este de trei schimburi pe săptămînă vara, şi două, iarna.
Comisia de administrarea siguranţei din spitalul Yoshijima a decis în iulie 2009 un set de 10 îndatoriri pe care medicul şi pacientul trebuie să le îndeplinească: 1. începe dialogul cu formula de salut, 2. pacientul are datoria să stabilească relaţii amiabile cu ceilalţi, 3. cînd ai ceva de comunicat, notează undeva să nu uiţi, 4. anamneza şi simptomele sunt informaţii de cea mai mare importanţă, 5. întreabă care sunt perspectivele, 6. fă efortul să comunici transformările de după, 7. ce e important, notează pe hîrtie, 8. întreabă ori-de-cîte-ori, pînă cînd vei fi mulţumit de răspuns, 9. certitudinea rezultatului tratamentului are şi limite, 10. tu alegi soluţia terapeutică.
Cele două pagini, de sus şi de jos, reprezintă regulamentul de ordine interioară. Sunt prezentate condiţiile de convieţuire, orele de baie, ora stingerii, orele de vorbitor, circulaţia în interior, programul punctului comercial, tarifele serviciilor auxiliare (maşini de spălat, televizoare, frigidere etc.)
Mai jos este prezentat calendarul internării: investigaţii, regimul alimentar, perfuzii, aerosoli mucolitici, ciorapi compresori şi aparate de masaj pneumatic al picioarelor (pentru prevenirea formării cheagurilor), interdicţia de îmbăiere, sonde urinare, conduita în pat, medicaţie, instructaje (despre ce? şi cînd?).
Pe pagina a doua, în dreapta jos, este trecut şi devizul estimativ de coplată (clasa 30%): 380.000yen.
Calendarul chirurgical. Cuprinde cam aceleaşi rubrici. În plus, descrie procedura de identificare verbală a pacientului. În episoadele anterioare am arătat că ea este obligatorie. Spre deosebire de spitalul Takanobashi, la spitalul Yoshijima, identificarea verbală are loc în două locuri. O dată în antecamera de operaţii (de către asistentă) iar a doua oară, întrebarea vine direct de la medicul chirurg.
––––––
Fluturaşul prezintă riscurile pe care imobilizarea la pat le implică. Pacientul este învăţat să facă exerciţii fizice. Totodată se prezintă aparatul de masaj cu acţionare pneumatică.
Documentul de mai jos trebuia pus mai sus. El reprezintă instructajul la investigaţiile radiologice (raze X şi tomografie).
Mai jos, doi fluturaşi de prezentare a echipei de nutriţie precum şi asigurările în legătură cu adecvarea dietei la corpul pacientului şi la rigorile terapeutice. Pacienţii mobili sunt învăţaţi şi cum să sorteze vesela şi resturile alimentare.
Fluturaşul este semnat de comisia de nutriţie a spitalului.
De aici în jos sunt trei formulare de accept: pentru operaţie, pentru anestezie, pentru transfuzie. Ultimul, doar ipotetic, întrucît, în cazul pacientului în cauză, transfuzia devine necesară numai la manevre accidentale.
Minutele de accept sunt întocmite într-un exemplar, ce rămîne la pacient. Toate trei sunt semnate şi de către garantor.
Fluturaşul prin care pacientul este anunţat că, dacă are temeri în legătură cu: costul tratamentului, cu traiul familial, cu invaliditatea, cu traiul de după externare, poate lua legătura cu camera de serviciu social teritorial (nume, adresă, număr de telefon)
Fluturaşul roz descrie procedura de compensare a tratamentului medical costisitor de către primărie. Începînd cu aprilie 2007, procedura a fost simplificată, în sensul că compensarea se face încă înainte ca spitalul să emită factura de plată către pacient. Cu un simplu talon galben, eliberat de primărie, spitalul îşi ajustează în contabilitate suma de facturat, urmînd ca diferenţa ce ar fi fost de virat în contul pacientului la sfîrşitul anului fiscal, să fie virată în contul agentului medical (spitalul). În acest fel, întîrzierea la întoarcerea parţială a coplăţii se reduce la zero zile.
Ca fapt divers, titularul avusese, cu ani în urmă, un gol de vreo doi ani la plata asigurărilor de sănătate. În urmă cu un an însă, la intrarea în conformitate, primăria i-a reeşalonat titularului datoria pentru cei doi ani de pauză. Însă reeşalonarea nu a putut fi respectată. Ieşea cca. 12.000 yen pe lună; prea mare pentru venitul titularului. Omul vira lunar numai 10.000yen/lună. Cînd garantorul s-a dus la primărie să regleze compensarea coplăţii (descrisă în fluturaşul roz) funcţionarul i-a atras atenţia că restanţa la contribuţie nu se recupera în ritmul stabilit de primărie. Însă cu o notă explicativă, (un formular de completat) dată de garantor în numele titularului, şi cu sigiliul personal al titularului, garantorul (prietena pacientului) a renegociat cu funcţionarul ritmul de reeşalonare. Astfel, rata a fost limitată la 10.000yen/lună.
Cam aşa arată umanizarea relaţiei dintre stat şi cetăţean. Fără procuri şi acte notariale. Practic, reprezentarea poate fi făcută de către oricine, dacă are în mănă sigiliul personal al titularului.
Următoarele cinci pagini reprezintă punctajul tuturor procedurilor şi serviciilor acoperite de asigurarea medicală. 1 punct = 10yen.
Aşadar, costul total al înternării a fost de 1.177.800yen (puţin peste 10.000 euro) din care:
taxa de prim consult: 2.700yen (universală pentru toate unităţile sanitare)
administrare medicală: 38.690yen
medicaţie: 9.240yen
injectabile: 23.790yen
dispozitive (aspirator de umori, aparat de masaj etc.): 20.340yen
operaţie chirurgicală: 612.500yen
anestezie: 169.510yen
analize: 15.170yen
imagistică medicală: 34.540yen
internare: 237. 520yen (pentru 10 zile)
(probabil) aparatura de monitorizare a parametrilor fiziologici: 13.800yen
Total acoperit de asigurare: 1.177.800yen
Coplată (procentual): 30%
Coplată (absolut): 89.208yen
Hrană: 7.020yen
––––––––-
Total de plată: 96.228yen. Atît a plătit titularul.
Observăm că, deşi nominal este 30%, la sume mari, în realitate, coplata este de doar: 100×96.228/1.177.800=8,17%.(!)
Deîndată ce voi avea formula de calcul o voi aplica într-un comentariu.
–––––––-
▲ Cutremur! Toată lumea rămîne pe loc
La aproape un an de la tripla catastrofă de anul trecut, ce a răvăşit estul Japoniei, activitatea seismică este departe de a se fi stabilizat. Întregul sistem de plăci este de 7 ori mai activ decît în anii obişnuiţi. Toate scenariile sunt revizuite. Nu numai cele de pe flancul estic şi sudic, dar şi din zona Kanto (Tokio, Chiba. Kanagawa, Saitama, Ibaragi).
Recent, specialiştii unui institut de protecţie civilă, afiliat Universităţii Tokyo, în urma analizei extinderii geografice a seismicităţii au ajuns la concluzia că hipocentrele de sub uscat, sunt mai active ca niciodată. Asta înseamnă că creşte probabilitatea de iscare a unui cutremur puternic, dar superficial. Faliile acumulează tensiuni ce pot deveni letale. Un exemplu este cutremurul din Kobe-Awajishima, din 17 ianuarie 1995, în urma căruia au rămas peste 6000 de morţi. Cutremurul nu a depăşit M7, dar a distrus local mii de clădiri, plus infrastructura rutieră şi feroviară.
În urma studiului citat, rezultă că probabilitatea unui cutremur catastrofal în regiunea Kanto a crescut de 7 ori. Pînă anul trecut, previziunile erau de 70% în următorii 30 de ani. La aceeaşi probabilitate, intervalul a fost scurtat la 4 ani.
De asemeni, gravitatea estimată (pe scara efectelor la suprafaţă) a fost ridicată de la 6+, la clasa 7. Chiar 6+ dacă ar rămîne, numărul victimelor s-ar ridica la 11.000 numai în Kanto. Un cutremur de gravitatea 7, pe o falie din nordul golfului Tokyo este foarte probabil să se petreacă. La gravitatea 7, nici măcar structurile solide nu mai pot garanta protecţia interiorului, ceea ce ridică numărul potenţialelor victime. Cu atît mai mare, cu cît, uscatul artificial, adiacent golfului Tokyo, are tendinţa de a se înmlăştina la un cutremur puternic. 4200 ha din Urayasu (Chiba) sunt deja şubrezite tixotropic de cutremurele din 11 martie (şi de replicile ce i-au urmat).
Pe lîngă revizuirea formulelor de alarmare, am pomenit în altă parte despre conduita post-cataclism. Manualul de conduită este în curs de perfecţionare. S-a constatat că un cutremur în buza uscatului ar scurta timpul de transgresiune a ţunami-ului la 1 minut, ceea ce nu mai lasă opţiunea reunirii familiei înaintea refugiului pe înălţimi. În şcoli şi în spitale/ sanatorii, elevii şi respectiv pacienţii, vor fi urcaţi la ultimul etaj. Pînă azi, părinţii aveau obligaţia de a-şi recupera copiii înaintea sosirii valului. Însă, cu ocazia cutremurului din 11 martie, reconstituindu-se traseele victimelor, s-a constatat că măsura de prevedere (devenită între timp caducă) a înmulţit numărul victimelor în loc să îl reducă. Prea mulţi părinţi şi elevi au fost surprinşi în timpul deplasării şi au murit cu zile.
Aşadar, elevii vor rămîne în şcoală, adulţii surprinşi la muncă, departe de casă, vor rămîne pe loc şi se vor refugia separat, pînă la normalizarea circulaţiei.
UPDATE: Aflu de la buletinul de prînz al NHK, că deja a intrat în vigoare o lege ce prevede ca, în caz de calamitate, 41 de autostrăzi din regiunea Kanto, însumînd 1770 Km, să fie rezervate exclusiv vehiculelor de intervenţie. Cu alte cuvinte, toate vehiculele terţe surprinse în trafic în momentul declanşării alarmei, vor fi obligate a elibera autostrăzile.
▲ Conturile dormante şi dreptul de proprietate
Cît putem lăsa un cont bancar fără mişcare?
Este o întrebare asupra căreia merită să reflectăm, întrucît, răspunsul la ea angajează şi o discuţie asupra dreptului de proprietate, dar şi asupra altor drepturi fundamentale.
Să definim însă statutul unui cont bancar. Ce este un cont bancar?
Nu am stat să caut definiţii în jargon, pentru că oricum nu îl stăpînesc. Voi exprima cu vorbele mele. Contul bancar este un vistier ne-uman, un sclav tehnologic, virtualmente nemuritor, apraţinător unei persoane, investit de ea, dar un sclav aflat în custodia unei alte persoane, de regulă, o organizaţie financiară.
Asupra unui cont bancar nu avem drepturi 100% exclusive (şi sclavii au drepturile lor). Custodia costă. Asta înseamnă că, periodic, fie ni se scade din sold o mică taxă, fie ea ni se scade implicit, prin ajustarea dobînzii la valori ceva mai mici decît cele nominale. Apoi, contul poate fi şi blocat ca urmare a unui ordin judiciar. Din el se pot scoate bani şi de către altă entitate. Am văzut mai sus, una este chiar custodele. Alta este statul. Cele mai multe operaţii bancare sunt rezultatul voinţei proprietarului contului, însă sunt şi operaţii ce nu necesită voinţa lui. Ca de pildă extracţia impozitului la dobîndă. El pică automat şi explicit, imediat ce custodele virează contravaloarea dobînzii anuale în cont.
Poate v-aţi întrebat ce se petrece cu conturile fără mişcare din bănci. Am văzut că exclusivitatea deţinerii este calitativ limitată. Există însă şi limite de timp. De regulă, în state ca Marea Britanie sau SUA, după 5 ani de nemişcare, conturile sunt preluate de banca centrală. În Irlanda de pildă, împreună cu soldul aferent, conturile dormante sunt transferate unei fundaţii de ajutor social.
Discuţia despre conturile dormante devine din ce în ce mai concretă şi în Japonia. Actualmente, băncile au obligaţia să opereze în conturi chiar şi la 10 sau mai mulţi ani de la încremenirea lor. E drept, operarea în conturile dormante se complică după 5 ani de paragină, în sensul că nu poţi scoate banii decît de la filiala la care a fost înregistrat contul, e nevoie de împuterniciri şi acte doveditoare în cazul conturilor ivite după decesul titularului, adesea suprataxe, în orice caz, complicaţii legale ce nu încurajează lichidarea conturlor. Băncile încearcă să scape de conturile dormante, deoarece contabiliceşte ele reprezintă un balast costitsitor. Colac peste pupăză, după 5 ani de nemişcare, fiscul obligă băncile să treacă soldurile fără mişcare cu semnul plus la venituri. Venituri care se impozitează fără ca banca să aibă vreo „vină” (ceea ce explică unele suprataxe percepute la lichidarea unui cont dormant).
Situaţia de ansamblu arată cam aşa:
În Japonia există 1,2 miliarde de conturi bancare la o populaţie adultă de cca. 100 mil. locuitori (mai mult de 10:1). E de aşteptat ca multe conturi să fie dormante. Anual, circa 80 miliarde yen (cca. 1Md. USD)ies la iveală din conturile dormante. Circa 35 mld. yen sunt reclamate în cursul aceluiaşi an, iar restul trenează.
Şi atunci, un ordin din 15 februarie a.c. al Ministrului de Finanţe, sună cam aşa: Pentru conturile dormante mai vechi de 10 ani, şi cu soldul mai mare de 10.000yen, banca este obligată să anunţe titularul să facă ceva. Fie să îl lichideze, fie să îl reactiveze. Tăcerea într-un termen dat, duce la pierderea dreptului exclusiv al titularului asupra contului.
Conturile cu sold mai mic de 10.000 yen vor fi trecute automat, fără preaviz, în gestiunea statului, dar nu direct, ci printr-o fundaţie de ajutor în caz de calamitate.
Statul îşi va rezerva doar sarcina de a gestiona situaţiile în care banii vor fi reclamaţi de către titulari. Va fi, cum ar veni, doar garantul dreptului de proprietate, suportînd pecuniar eventualele litigii, nu însă fără a încasa eventuale suprataxe.
Iată cum, dreptul de proprietate poate fi administrat, fără însă a leza dreptul organizaţiilor financiare de a se gestiona suplu. Nefiind o confiscare a banilor privaţi, era suficient un ordin, iar nu o lege sau o decizie judecătorească.
Filozofia este asemănătoare ca cea la ridicarea bicicletelor de pe domeniul public. Dacă ţi-ai abandonat bicicleta, şi ţi-a ridicat-o camionul (după minimum 24 de ore de preaviz capsat pe ghidon) ţi-o poţi recupera în termen de 30 de zile, de la baza de recepţie a primăriei, contra unei taxe. Dreptul de proprietate nu poate încălca obligaţia de a nu încurca locul. Tăcerea ta este interpretată ca abandonare a proprietăţii. După termenul de 30 de zile, nu ţi-o poţi recupera decît dacă ai norocul să ţi-o adjudeci contracost, la tragerea la sorţi organizată de primărie, avînd ca obiect bicicletele abandonate, nerevendicate, recondiţionate. În cazul bicicletelor (sclavi perisabili) totul se desfăşoară doar mai rapid decît în cazul conturilor bancare (sclavi nepersisabili).
▲ Condamnare la moarte
Azi s-a dat sentinţa finală într-un proces început în aprilie 1999. Un tînăr de 18 ani a intrat într-un apartament din Hikarimachi (pref.Yamaguchi) şi a ucis o femeie împreună cu fiica-i în vîrstă de numia 11 luni. Iniţial tînărul a luat închisoare pe viaţă, dar la Curtea Supremă a Japoniei, s-au descoperit cîteva vicii de procedură, iar procesul a fost reluat. La reluare, a ieşit condamnare la moarte. Azi, Curtea Supremă a validat sentinţa. În ultimii 45 de ani, este cel mai tînăr condamnat la moarte (vîrsta de la data comiterii crimei). Probabil, în cîţiva ani, va avea loc şi execuţia (spînzurătoare). În Japonia, vîrsta majoratului este de 20 de ani, dar vîrsta răspunderii penale depline rămîne la 18 ani. Tertipul avocăţesc cu sănătatea mintală precară nu ţine. Cele mai multe excepţii motivate psihic se resping.
Din august 2009, procesele crimelor se desfăşoară cu 6 juraţi în complet. Faza experimentală este aproape de bilanţ. Durata cea mai mare de deliberare înregistrată pînă acum la stadiul de curte cu juri, fost de circa 40 de zile, ceea ce a ridicat niţel costurile (pe lîngă cele de recrutare, instruire şi eventual consiliere post-deliberare). În linii mari, se profilează permanentizarea procedurii cu juraţi.
Chiar acum aflu de la radio că, mai nou, juraţilor li se va da şi dreptul de a interpela în instanţă, direct, procurori, poliţişti, avocaţi şi inculpaţi. Totodată, juraţii au primit şi dreptul de a ţine conferinţe de presă după încheierea procesului.
● Lista neagră a consumatorului
Decizia CNA de suspendare a emisiunii Antena 1 pentru zece minute, în urma scandalului provocat de un anume Capatos, sunt sigur că mai degrabă i-a revoltat pe consumatorii de televiziune.
Alternativa este să aplicăm planul Tapalagă.
Iată firmele cu care Antena 1 are contracte de publicitate:
Genius – “live with ideas” (ăstia dădeau premii în emisiune)
Vodafone – trăieşte fiecare clipă (primul sponsor din pauza publicitară!)
Clear men – fără mătreaţă – “eu aleg întotdeauna ce e mai bun”
Fastum Gel – libertate de mişcare
Jacobs – aşa mai stăm de vorbă
Nivea (Styling) – (pentru că) frumuseţea este seducţie
Digest Duo – pentru greaţă şi balonare
Cristim – îţi place să mănânci sănătos
Taxofit – taxează oboseala
nasic – pentru un nas liber şi sănătos
Provident – bani în 48 de ore
Tranzactiv – “gata iubito, ce-ai făcut azi? Mai nimic!”
Lioton Gel – pentru picioare sănătoase şi frumoase
Germanos
Cosmote
Winterfresh – o respiraţie rece ca gheaţa
Real – fără egal
Colgate (ultimul sponsor din pauza publicitară!)
Am preluat lista de pe blogul La colţu’ străzii
Boicotul consumatorului* va trebui să oblige sponsorii la reconsiderarea politicii de promovare la TV. Cu atît mai legitim, cu cît, niciunul din produsele vîndute de companiile listate, nu face obiectul vreunui monopol, şi nici nu e obiect indispensabil.
Sponsorii trebuie să ştie că administrarea reclamei prin oficinele trustului Intact îi va compromite
Oricine este liber să răspîndească lista neagră. Cu cît mai mult şi mai prelung va fi ventilată pe internet, cu cît mai mulţi vor şicana comerţul definit mai sus, cu atît mai eficientă va fi acţiunea de ruinare a trustului Intact.
–––––––-
* Eu însumi am boicotat timp de 15 ani vinurile franţuzeşti. Cauza? Prea multe experimente nucleare în Pacific.
● Laparoscopie TV
O bună parte din consumatorii de media audio-vizuale au fost scandalizaţi de difuzarea în loop, la emisiunea Un show păcătos, a unui film de amator, ce îl înfăţişa pe fostul premier Emil Boc în vestiarul unui club de fitnes, într-o postură ce nu avea tangenţă cu interesul public. În mod normal, imaginile nu aveau de ce să fie difuzate la un post TV nici măcar într-o emisiune de divertisment.
Să vedem întîi care este statutul unei organizaţii media. Orice organizaţie media are un statut în care raţiunea ei de existenţă se subordonează interesului public. Prin interes public înţelegînd tot ceea ce contribuie la articularea unei societăţi. În acest cadru, chiar şi emisiunile de divertisment au rolul comuniunii, adică al bucuriei împreună. Bucuria împreună este de interes public atîta timp cît nu lezează demnitatea umană. Băşcălia, de pildă, nu este de interes public, deoarece dezbină prin murdărirea subiectului. Băşcălia este un raport de putere şi nu are nimic de a face cu libertatea de expresie.
Revenim. În opinia mea, trustul Intact, ce deţine postul TV Antena 1 trebuie corijat. Zic corijat, şi nu suprimat, pentru că Constiuţia nu permite suprimarea unei organizaţii de presă. Acuma, lezarea demnităţii cuiva de către o organizaţie media este o faptă ce intră şi în dreptul privat, dar şi în dreptul public. În dreptul privat sunt tratate daunele morale (eventual materiale) private, cum ar fi dreptul la imagine. Însă difuzarea nudităţii atinge şi dreptul public, deoarece lezează morala publică. Lezează nespecific interese private, cum ar fi cele ale proprietarilor de stabilimente cu vestiar şi duş. De asemeni, la fel de nespecific, orice cetăţean este pus în insecuritate, atîta timp cît nu va putea fi sigur că trusturile de gură-spartă nu vor scăpa ocazie de a face băşcălie de el folosindu-se de imagini în ipostaze private, dar dezavantajoase. Putem spune, nu numai că difuzarea imaginilor cu nuditate este înafara interesului public, ci chiar împotriva interesului public.
Conform legislaţiei în vigoare, CNA se ocupă cu garantarea interesului public din conţinutul difuzat de organizaţiile media. Dar nu intră în competenţa sa faptele îndreptate împotriva interesului public. Actele antisociale intră în competenţa Poliţiei şi a Parchetului.
Dar să vedem cine poartă răspunderea pentru difuzarea unor imagini ce ţin de viaţa privată a unui om. Presupunem că operatorul a avut acceptul subiectului. E de aşteptat ca subiectul să nu îi permită operatorului diseminarea imaginilor în alt cadru decît cel privat. Operatorul ce rupe promisiunea, sau filmează chiar pe ascuns, atîta timp cît nu difuzează imaginile într-o organizaţie media, nu poartă nicio răspundere. Presupunînd că le difuzează pe Youtube, nici atunci nu poartă vreo răspundere în domeniul dreptului public, ci doar cel mult în cel al dreptului privat. Pentru că Youtube nu are în statut serviciul în interes public, ci este neutru în raport cu el. Ba, mai este şi ateritorial. Problema de drept public apare deîndată ce imaginile sunt difuzate de o organizaţie media. Şi nici atunci responsabilitatea asupra consecinţelor difuzării nu îi aparţine operatorului video sau mediatorului dintre operator şi organizaţia media, ci excluziv organizaţiei media, deoarece nu înregistrarea, nici intermedierea nu lezează interesul public, ci difuzarea.
Aşadar, responsabilitatea îi revine organizaţiei media, în cazul în speţă, Trustului Intact.
Am văzut că organizaţia media are protecţie constituţională şi nu poate fi suprimată. Dar poate fi suspendată. Pentru a fi mai bine înţeles, voi face o incursiune în categoria juridică numită persoană juridică.
Persoana juridică poate fi orice unealtă cu potenţial nociv, pe care omul o foloseşte. Statutul persoanei juridice este de sclav în raport cu proprietarul. Majoritatea cititorilor sunt convinşi că persoanele juridice sunt numai organizaţiile economice sau cele înscrise în vreun registru comercial sau la tribunal. Speciile de persoane juridice sunt cu mult mai multe. De pildă, automobilele sunt tot persoane juridice. Pentru a circula, trebuie înmariculate. Talonul reprezintă actul lor de identitate. Tot aşa, bunurile imobiliare au personalitate juridică. Actele lor de identitate sunte extrasele din registrul de cadastru. Armele de foc, de asemeni, au personalitate juridică. În regimul comunist, chiar şi maşinile de scris erau considerate persoane juridice. Seriile lor erau înregistrate la miliţie, iar periodic li se actualiza amprenta. Am un mic primus pe propan, cu un crotal înseriat. Vitele, oile, cîinii sunt animale înseriate. Chiar şi telefoanele şi conturile bancare pot fi considerate persoane juridice.
Aşadar, cam tot ce e unealtă cu potenţial nociv are un regim reglementat, conceput să asigure adulmecabilitatea juridică. În anumite condiţii, cînd se semnalează un ab-uz, sclavii tehnologici pot fi restricţionaţi. Astfel, circulaţia unui automobil poat fi suspendată dacă starea tehnică nu o permite, locuirea într-o casă prea şubredă poate fi interzisă, armele pot fi reţinute la intrarea într-un loc aglomerat, vitele pot fi ucise dacă poartă germeni de boli molipsitoare, conturile bancare pot fi blocate. Autorizaţia de funcţionare a unui combinat poluant poate fi retrasă. Tot aşa, o organizaţie media poate fi suspendată pentru ab-uz împotriva interesului public.
După cum vă daţi seama, trustul Intact încetează a mai fi intact din momentul în care o zbîrceşte. De ce a zbîrcit-o? Nu pentru că starea tehnică a aparatelor ar fi pus în pericol morala publică sau dreptul la imagine, ci pentru că personalul a lucrat împotriva interesului public. În principiu, s-ar putea arunca răspunderea asupra şefului echipei redacţionale. Însă şeful ei este doar delegatul patronului. Delegarea implică transferul de atribuţii, dar nu transferul de responsabilitate. Patronul este responsabilul. Însă patronul poate fugi de răspundere ridicînd din umeri. Nu avem nicio dovadă că el ar fi capul răutăţilor. Aşadar, răspunderea, dacă nu e asumată integrala de o persoană fizică, poate fi transferată sclavului tehnologic. De obicei, persoanele juridice fără răspundere se confiscă. Spre deosebire de un automobil (persoană juridică fără răspundere), trustul Intact este o persoană juridică cu răspundere limitată.
În aceste condiţii, singura entitate juridică ce poate fi ajustată fără ambiguităţi este chiar trustul Intact.
Cum? În principiu, Parchetul poate iniţia acţiunea de cercetare penală. Dacă nu găseşte nicio persoană fizică asupra căreia să pice răspunderea, poate cere în instanţă amendarea penală a trustului. Dar mai poate cere suspendarea licenţei de emisie a tuturor diviziilor media din trust, pînă la îndeplinirea condiţiilor deontologice. Parchetul sau tribunalul nu au căderea de a aprecia dacă folosirea trustului prezintă în continuare pericol, dar poate încredinţa corectarea situaţiei unui expert. Este o idee, dar cred că poate fi aplicată.
Tribunalul poate ordona recalificarea personalului editorial într-o universitate de prestigiu din primele 500. Obligă patronul să întrerupă orice activitate de difuzare, pînă cînd personalul editorial va fi absolvit un curs de 12 lecţii de deontologie jurnalistică. Poate lua o lună, poate lua două luni, pînă cînd întregul personal editorial va fi adus patalamalele, apostilate şi traduse în limba română. Cine plăteşte? Bineînţeles patronul, pentru că el este deţinătorul sclavului tehnologic.
Procesul civil e başca, dar cred că merită ca Emil Boc să îşi folosească cunoştinţele de drept pentru a cere remedierea situaţiei după modelul propus de mine, prin corectarea pe chelatuiala patronului a standardului de etică profesională.
Sper ca magistraţii să ia în studiu, cel puţin doctrinar, cele prezentate.
● Inginereşte despre Roşia Montană
Umăresc neatent mişcările susţinătorilor proiectului de la Roşia Montană. Nu prea înţeleg nici toate argumentele oponenţilor, întrucît apelul la sanctitatea drobului de sare strămoşesc este prea agasant. Aş vrea să îmi formez o părere, chiar şi neîntrebat. Şi atunci, am hotărît să o iau inginereşte.
Autoprezentare
Sunt un utilitarist moderat, aşa cum sunt un ecologist moderat, e drept, uneori intolerant, mai ales atunci cînd văd albii de rîuri sufocate de PET-uri şi nesimţiţi fără tobă de eşapament. Aşadar, am toate datele pentru a fi detestat atît de ecologiştii ipocriţi, cît şi de utilitariştii habotnici.
Despre valoarea economică a zăcămîntului de la Roşia Montană
Bogăţia minereului de la Roşia Montană este prea mică pentru a putea fi valorificată altfel decît cu cianuri. Acesta este un dat obiectiv. Fiind un pic chimist, nu mă oripilez la auzul denumirilor de otrăvuri. În România sunt zeci de instalaţii de decapare/galvanizare, ce folosesc cianuri, şi nimeni nu se mai ecologeşte la poarta lor. Ba, puloverele de melana ale militanţilor ecologişti au internediari de sinteză cel puţin la fel de periculoşi ca cianurile. La urma urmei, acidul cianhidric nu este cea mai tare otravă de pe pămînt.
Aşadar, preţul va fi dictat de randamentul de extracţie, la care se adaugă cheltuielile auxiliare.
Acum, să vedem posibilele cheltuieli ce vor greva preţul de producţie.
Tehnologia în sine nu poate fi ieftinită, întrucît ea depinde doar de eficienţa utilajelor şi de costul forţei de muncă. Dacă tehnologia şi numai tehnologia arată că un 2g de aur şi un 6g de argint pe tonă este OK, atunci, tehnologia în sine, asumăm că e rentabilă.
Mai interesante sunt însă cheltuielile auxiliare. Iar aici avem de examinat costuri şi riscuri.
Ce riscuri reale şi teoretice ar fi?
Riscuri
Iazul
Accidentele cu deversare depind de:
-soliditatea şi fiabilitatea barajului. Aici nu am ce spune. Totul depinde de proiectant şi de organele de avizare.
-Amplasarea iazului şi captarea torenţilor de pe versanţi. Nu e greu să ne închipuim că, dacă iazul e într-o viroagă cu un bazin pluvial de, să zicem, 6 ori mai întins, la o ploaie torenţială de 120mm, nivelul din iazul cu cianuri poate creşte cu minimum 720mm. Din fericire, media multianuală de precipitaţii în zonă nu depăşeşte 1500mm (Vlădeasa). În România, foarte rar o ploaie depăşeşte 100mm în 24 de ore, însă aici discutăm şi despre riscuri teoretice. Teoretic, este posibil să înregistrăm o ploaie de pînă la 526mm (Sulina – 1.92zeci-şi-ceva). În aceste condiţii, drenajul pluvial artificial (devieri supra- şi sub-subterane) nu ar putea scoate din sistem mai mult de 50mm/oră, ceea ce se traduce prin 120mm/zi. Restul s-ar duce în iaz, crescîndu-i nivelul cu 2400mm ceea ce poate duce la deversare, dar, din fericire, şi la diluarea deversatului.
– Alunecări de teren şi avalanşe. De obicei, ploile abundente mai surpă şi pante, ceea ce limitează opţiunile la amplasarea iazului.
Aşadar, costurile auxiliare de consolidare şi drenaj vor scumpi gramul de aur. În anumite condiţii, e posibil ca însuşi barajul să iasă mai scump.
Accidente cu infiltrare
Volume mari de apă pot fi foarte greu ţinute pe loc. Dacă la un lac artificial de importanţă energetică sau agricolă nu prea are importanţă îmbibarea rocii de sub el, la un iaz de ape toxice, hidroizolarea este crucială. Hidroizolarea costă. Dar să vedem ce ar putea-o înrăutăţi.
-Tehnologia. Apele cianurate nu sunt inerte chimic. Materialul hidroizolant trebuie să fie rezistent pe termen lung la acţiunea substanţelor dizolvate în apă. De regulă, înafara tradiţionalului pat de argile, se aplică şi folii organice (polietilenă, pînză cauciucată, carton asfaltat etc.) Hidroizolaţia trebuie nu numai multistratificată, dar şi atent supravegheată, mai ales cînd Dorel e executantul.
-Seismicitatea. Nu am harta sistemului de falii din zonă, dar aici morfologii sunt cei chemaţi să le identifice. Identificarea faliilor e mai mult artă decît ştiinţă. Ţine mai mult de feng shui (exagerez dar nu prea mult). Aşadar, doar o dublă expertiză morfologică poate decide ce e falie şi cît de lungă e ea. Ca regulă generală, dacă pe o rază de 30Km în jurul zăcămîntului se identifică o falie de minimum 20Km lungime, una singură, nimic nu poate garanta fiabilitatea hidroizolaţiei iazului în caz de cutremur. Dacă barajul poate fi dimensionat conform seismicităţii rezultate din anomaliile de relief, nu acelaşi lucru se poate spune despre fundul iazului.
Faliile de peste 20Km lungime sunt indicatorul morfologic al seismicităţii neocene de peste M7.
– Rozătoarele sunt un alt factor de slăbire, atît a hidroizolaţiei, cît şi a barajului (în cazul în care barajul este de argilă). Tot ce sper este ca puţine rozătoare să reziste la mediul acvatic toxic. 🙂
Accidente „biosferice” curente
Iazul trebuie să fie împrejmuit şi acoperit cu o plasă continuă, reînoită periodic, pentru a împiedica atît accesul animalelor terestre cît şi accesul păsărilor călătoare. Lipsa plasei este semn de dispreţ. Iar protestele, uşor de iscat, întrucît plasa e ceva vizibil.
În compensaţie, în apropierea iazului toxic vor trebui amenajate şi iazuri curate, deoarece iazul toxic va intra în GPS-ul călătoarelor, şi e bine să nu le întărîtăm, ci să le îndrumăm în locuri prielnice popasului.
Aşadar, numai la amenajare şi întreţinere avem costuri destule, dar riscurile pot fi în mare parte înlăturate pe baze raţionale.
Cheltuieli ulterioare
După încheierea exploatării, va mai dura vreo 10-15 ani operaţia de „terraformare”. Nu îi putem cere exploatatorului să transforme zona într-un Chamonix, dar îi putem impune consolidarea pantelor, consolidarea, nivelarea şi terasarea terenurilor, (re)amenajarea unui sistem de regularizare hidrologică (aici iazurile de preluare a păsărilor călătoare pot intra în schemă) precum şi împăduriri.
Este de preferat ca regimul de proprietate după „retragerea gabrieliană” să fie încă de pe acum stabilit. Terenurile să fie răscumpărate de către primăriile localităţilor/ plaselor de pe raza cărora au fost achiziţionate. Chiar şi preţul de răscumpărare poate fi stabilit înainte de începerea exploatării propriu-zise. Iazul va fi preluat de către localitatea pe raza căreia ar pica la restaurarea proprietăţii funciare. Eventual, responsabilitatea la întreţinerea şi extincţia sa va reveni contra unui preţ mai mic la răscumpărare, sau chiar iaz contra teren gratuit.
Sunt convins că pînă la încetarea exploatării se vor fi găsit şi tehnologiile de grăbire a recuperării terenului ocupat de iaz.
Alte cheltuieli
Cheltuielile cu memoria
În excavaţiile de pînă acum s-au găsit destule vestigii romane, cît să îi satisfacă şi pe utilitarişti şi pe protocronişti. La cîţi aventurieri se perindară în cei 1800 de ani, cred că s-a scotocit cam tot ce era de scotocit. Ca utilitarist moderat, pot spune că întreţinerea grotelor de azi ar costa mai mult decît s-ar putea încasa din turismul istoric, chiar dacă turiştii ar sta zilnic la coadă.
Mai raţională ar fi amenajarea a trei muzee. Unul etnografic-păşunist: „paradisul nămolos”, unul istoric general, de la romani la Gabriel şi unul care să trateze chiar munca de epuizare minieră, ecologizare a spaţiului şi reconstituire a comunităţii. Cu bune şi cu rele. Toate cele trei muzee ar avea acelaşi potenţial instructiv.
Ghid de restaurare a încrederii
OK, v-am împuiat capul. V-am descris ceea ce nu am văzut. Acum, permiteţi-mi să vă prezint micul îndrumar de identificare a pisicii în sac.
În textul de mai sus, nu mă îndoiesc, aţi identificat cîteva „checkpoints” la cîntărirea bunelor şi relelor. Presupunînd că niciuna din condiţii nu va fi de natură să ne scuture visul de îmbogăţire indirectă, vă pot spune ce alte indicii de bonitate a exploatatorului sunt.
Prima observaţie este că lipsa de transparenţă a contractului de concesiune, propaganda din mass-media, precum şi graba la expropriere sunt semne că pe exploatator îl costă mai puţin: şpaga, şpaga şi respectiv şpaga, decît asumarea cinstită a întregului parcurs descris de mine mai sus. E păcat.
Pentru (re)credibilizare, Gabriel Resources trebuie:
-să publice conţinutul contractului de concesiune
-prin acte adiţionale, să angajeze, şi să achite toate cheltuielile auxiliare descrise mai sus
-să publice contractul de asigurare pentru calamităţi, pe sectoare: excavare, prelucrare, gestionarea deşeurilor. Specialiştii în asigurări îşi pot da seama dintr-o ochire dacă condiţiile de siguranţă vor fi îndeplinite. Contractele de asigurare spun despre bonitatea exploatatorului mai mult decît o mie de experţi, decît toţi gazetarii şi ecologiştii de pe o rază de 1000Km.
-să se supună rezultatului unui referendum la care să fie invitată toată populaţia din aval, pînă la vărsarea în Tisa. Absenţa la referendum se va considera acord tacit.
Sunt sigur că evoluţia preţului aurului pe piaţa internaţională, cu promisiunea unei rentabilităţi mai mari, precum şi fermitatea noastră în scoaterea mîţei din sac vor contribui la dezintoxicarea, în primul rînd morală, atît a companiei aurifere, cît şi a noastră.
Cianura nu este cea mai rea otravă. Mai rea este promiscuitatea morală.
Cine este de acord cu abordarea mea, are toată libertatea să preia şi să răspîndească schiţa de program cadru.
Succes!
● Cum se organizează un balamuc
Cred că e util să comparăm circulaţia documentelor în spatele ghişeelor administraţiei de stat, în două state, pentru a vedea de fapt dacă sistemul de sănătate din România ne însănătoşeşte sau dacă, nu cumva, în subsidiar ne îmbolnăveşte de nervi.
Încep cu o scurtă introducere despre evidenţa populaţiei asigurate medical.
În Japonia, primăria, prin serviciul social, este organul ce ţine evidenţa asiguraţilor, preia contribuţia şi o virează către fondul de sănătate. Aşadar, colectarea o face primăria, iar plăţile le efectuează fondul de sănătate către fiecare agent medical. Dar asta nu intră în tema zilei.
Evidenţa asiguraţilor este pe fiecare locuinţă. Aşadar, după adresă. Dacă, să zicem, într-o familie de patru persoane numai un adult munceşte, calculul contribuţiei se face după venitul net intrat în casă în anul precedent. Pentru coasiguraţi (cei trei membri fără o slujbă), în funcţie de venitul specific şi de vîrsta minorilor, se adaugă la cuantumul contribuţiei un 10-15% pentru fiecare membru. Dacă sunt doi membri cu slujbă, de regulă, persoanele în îngrijire (minori, bătrîni fără venit) sunt trecute ca poziţie distinctă în „directorul” capului familiei.
Dovada plăţii contribuţiei se face cu cardul de sănătate sau cu o copie a sa. De pildă, un turist montan nu e dator să poarte cardul de sănătate, ci doar o fotocopie. În caz de Doamne fereşte, confirmarea validităţii documentului se poate face şi ex post, şi telefonic.
Cartea de sănătate - avers
Cardul de sănătate este un document securizat sumar (filigranat) fără informaţie electro-magnetică. Este valabil 1 an şi soseşte de la primărie, prin poştă, cu 21 de zile înaintea expirării celui vechi.
Detalii puteţi găsi şi aici.
Pentru coasiguraţi se eliberează acelaşi model de card, dar de altă culoare. Pe card este trecut şi numele capului familiei (directorul rădăcină).
Căile de plată. Pentru pesoanele care au depus o împuternicire de plată recurentă prin virament, contribuţia se extrage lunar şi automat din contul bancar al capului familiei sau al fiecărui membru care are un venit. Dar sunt şi persoane fără un cont în bancă. Ele primesc o dată pe an un carnet de facturi, Fiecare factură are un termen de scadenţă şi un cod de bare. Titularul poate plăti, fără să achite vreun comision, la orice oficiu poştal, sediu de bancă sau magazin de 24 de ore similar celor din reţeaua mic.ro. Operatorul pune cititorul de bare pe factură, pii!, apoi încasează banii. Operaţia este înserată instantaneu în bazele de date corespunzătoare. Nici întîrzierea la plată nu se suprataxează. Important este ca, pînă la 1 iunie, toate facturile să fie achitate, pentru că altfel cardul de sănătate probabil nu mai soseşte.
Cum află primăriile valoarea venitului net pe anul fiscal? Păi, nimic mai simplu. Datele i le furnizează serviciul de taxe şi impozite din aceeaşi primărie. Totul intră automat în schema de calcul, iar pe partea cealaltă ies cardul (ce se trimite prin poştă) şi calendarul de plăţi (ce ia căi electronice de facturare).
Pierderea cardului de sănătate se anunţă la primărie. De regulă, se completează un formular de înştiinţare. În cîteva zile vine acasă un card nou.
Cam asta e toată scofala. Dacă 10 ani nu intervine nimic, (naşteri, morţi, schimbări de domiciliu, majorat, intrarea în pîine a copiilor, şomaj etc.) 10 ani nu ai de ce contacta primăria.
=======================================
Să vedem cum e în România. Reproduc mai jos ipotezele identificate de specialiştii de la http://www.avocatnet.ro. Fiind vorba de un text de interes public, îmi îngădui a-l reproduce integral. Voi intercala vizibil observaţiile personale.
(de aici în jos, textul)
Daca sunteti salariati, pentru a va demonstra calitatea de asigurati, este nevoie ca angajatorul sa va elibereze o adeverinta din care sa reiasa ca vi se retine si vireaza contributia la Fondul National Unic de Asigurari Sociale de Sanatate.
Adeverinta se elibereaza pe propria raspundere a angajatorului, insa modelul acesteia este stabilit de autoritati prin Ordinul nr. 903/2007 si folosirea acestui format este obligatorie.
Adeverinta eliberata de angajator are o valabilitate de 3 luni.
(cel puţin un drum dus-întors la locul de muncă al titularului)
Persoanele fizice autorizate, in schimb, trebuie sa isi demonstreze calitatea de asigurat printr-o adeverinta de asigurat, eliberata pe baza urmatoarelor documente, dupa cum informeaza Casa de Asigurari a Municipiului Bucuresti pe site-ul sau:
act de identitate;
dovada achitarii contributiei la asigurarile sociale de sanatate la zi.
Adeverinta de asigurat va fi valabila timp de valabila 3 luni de la momentul emiterii.
(Cel puţin un drum la casa de sănătate. Doamne fereşte să te trezeşti şi dator din neglijenţa vreunui căscat de pe acolo, sau să îţi fi expirat buletinul între timp, că atunci lucrurile se complică şi mai tare.)
Tot de adeverinta de asigurat au nevoie si celelalte categorii de persoane care sunt asigurate in sistemul national de sanatate pentru a-si dovedi aceasta calitate. Adeverinta de asigurat se elibereaza de Casa de Asigurari de Sanatate, pe baza anumitor documente, reglementate de Ordinul nr. 617/2007. Documentele solicitate difera in functie de categoria din care fac parte persoanele respective (sunt someri, pensionari, elevi, etc.). Concret, iata care sunt aceste documente.
Pensionarii au nevoie de:
actul de identitate,
cuponul mandatului postal de achitare a drepturilor sau a talonului de plata prin cont curent personal deschis la o unitate bancara, din luna anterioara.
In cazul pierderii acestor documente sau pana la dobandirea lor, calitatea de pensionar poate fi dovedita cu o adeverinta eliberata de institutia platitoare a pensiei. Adeverinta de asigurat eliberata pentru pensionari are valabilitate 2 ani.
(cel puţin un drum la casa de pensii)
Somerii trebuie sa pregateasca:
actul de identitate;
carnetul si/sau adeverinta de somaj.
In cazul somerilor, adeverinta de asigurat eliberata este valabila 6 luni.
Copiii in varsta de pana la 18 ani au nevoie de actul de identitate sau certificatul de nastere, dupa caz. Adeverinta de asigurat le va fi valabila pana cand implinesc 18 ani.
Adeverinta pentru elevii sau studentii cu varsta cuprinsa intre 18 si 26 de ani se elibereaza pe baza urmatoarelor documente:
act de identitate;
document eliberat de organele fiscale teritoriale din care sa rezulte ca nu realizeaza venituri din munca, un document din care sa rezulte ca au calitatea de elev sau student;
declaratie pe propria raspundere din care sa rezulte ca nu realizeaza venituri din munca.
(în Japonia, toată frecţia asta o preia primăria)
Adeverinta de asigurat eliberata pentru acestia este valabila pe durata anului scolar/universitar.
Parintii aflati in concediu pentru cresterea copilului au nevoie de:
actul de identitate
decizia emisa de directiile judetene de munca, familie si egalitate de sanse, respectiv de Directia de Munca, Familie si Egalitate de Sanse a Municipiului Bucuresti;
(încă cel puţin un drum cu copilul în cîrcă, la ispectoratul teritorial de muncă)
In acest caz, adeverinta de asigurat va avea o valabilitate de 2 ani, calculati de la data emiterii.
Femeile insarcinate sau lauze care solicita eliberarea adeverintei de asigurat trebuie sa prezinte:
actul de identitate;
adeverinta medicala;
certificatul de nastere a copilului – pentru lauze;
un document eliberat de unitatile fiscale teritoriale din care sa rezulte ca nu realizeaza venituri impozabile
o declaratie pe propria raspundere din care sa rezulte ca nu realizeaza venituri sau documente justificative din care sa rezulte ca realizeaza venituri lunare sub salariul de baza minim brut pe tara;
Adeverinta de asigurat eliberata va fi valabila valabila 1 an de la data emiterii.
(cel puţin un drum la fisc, unde, se ştie, niciodată nu poţi fi sigur că ai toate documentele)
Dosarul persoanelor cu handicap trebuie sa cuprinda:
actul de identitate;
certificatul de incadrare intr-un grad de handicap;
un document eliberat de organele fiscale teritoriale din care sa rezulte ca nu realizeaza venituri impozabile,
declaratie pe propria raspundere din care sa rezulte ca nu realizeaza alte venituri in afara celor prevazute de legea prin care li s-a stabilit aceasta calitate.
(deja am obosit)
Adeverinta de asigurat va fi valabila 1 an.
Pentru un coasigurat aflat in intretinerea unui asigurat, documentele necesare la eliberarea adeverintei de asigurat sunt:
actul de identitate;
documente care sa ateste relatia de rudenie sau casatoria cu persoana asigurata;
documente eliberate de organele fiscale teritoriale din care sa rezulte ca nu realizeaza venituri impozabile;
declaratie pe propria raspundere din care sa rezulte ca nu realizeaza venituri proprii;
declaratie pe propria raspundere a persoanei asigurate prin care aceasta declara ca are in intretinere persoana respectiva.
(tot bulşitul de mai sus este deja înregistrat în primăriile japoneze, iar cardul îl are fiecare coasigurat)
Adeverinta de asigurat, in acest caz, va fi valabila 3 luni de la data emiterii.
(Ei, poftim! după ce te pune pe drumuri, ţi-o face doar pe 3 luni. Asta înseamnă de patru ori pe an la coasigurare „cronică”.)
Tinerii cu varsta de pana la 26 de ani care provin din sistemul de protectie a copilului au nevoie de:
act de identitate;
document care sa ateste ca au fost inclusi itr-un sistem de protectie a copilului;
document eliberat de organele fiscale teritoriale din care sa rezulte ca nu realizeaza venituri din munca, un document eliberat de primaria din localitatea de domiciliu prin care sa ateste ca nu beneficiaza de ajutor social;
declaratie pe propria raspundere din care sa rezulte ca nu realizeaza venituri din munca.
Adeverinta de asigurat eliberata acestor tineri are o valabilitate de 1 an.
Pentru eliberarea adeverintei de asigurat in cazul bolnavilor cu afectiuni incluse in programele nationale de sanatate sunt necesare:
actul de identitate;
o adeverinta medicala eliberata de medicul curant sau de medicul coordonator al programului de sanatate;
un document eliberat de organele fiscale teritoriale din care sa rezulte ca nu realizeaza venituri impozabile;
o declaratie pe propria raspundere din care sa rezulte ca nu realizeaza venituri din munca, pensie sau alte surse.
Adeverinta de asigurat pentru aceste persoane are valabilitate 1 an.
Persoanele care fac parte dintr-o familie care are dreptul la ajutor social, potrivit legii nr.416/2001, trebuie sa prezinte:
actul de identitate;
adeverinta eliberata de catre primaria localitatii de domiciliu, din care sa rezulte ca acestea se incadreaza in categoria persoanelor care au dreptul la ajutor social;
(În Japonia, persoanele asistate social sunt înregistrate EXACT în compartimentul social din care pleacă şi cardurile de sănătate.)
Adeverinta are valabilitate 1 an.
Beneficiarii de legi speciale (veterani de razboi , vaduve de razboi, persoane persecutate pe criterii politice, etnice sau rasiale, revolutionari) pot obtine adeverinta de asigurat daca prezinta:
actul de identitate,
documentele doveditoare ca se incadreaza In una dintre categoriile de beneficiari ai acestor legi;
documentul eliberat de organele fiscale teritoriale din care sa rezulte ca nu realizeaza venituri impozabile, altele decat cele din pensii;
declaratie pe propria raspundere din care sa rezulte ca nu realizeaza alte venituri decat cele prevazute de legile speciale sau pensii.
In cazul acestora, adeverinta are valabilitate 1 an.
Citeste mai mult: http://www.avocatnet.ro/content/articles/id_27561/Cum-demonstrezi-la-medic-ca-esti-asigurat-in-sistemul-national-de-sanatate.html#ixzz1klt3kcOT
=========================================
Nu pot adăuga decît că un asigurat nu are de ce să arate vreun buletin, nicăieri, ci numai cardul de sănătate. Şi chiar dacă i s-ar cere la primărie dovada că el e el, angajatul de la social nu are decît să intre în baza de date a serviciului de evidenţă a populaţiei din aceeaşi primărie, să se asigure că titularul e el însuşi. Dar nu e nevoie, pentru că uzurparea se poate stopa la livrarea prin poştă a cardului. Cardul se înmînează numai titularului de drept.
Aşadar, domnilor parlamentari, luaţi legile de organizare administrativă pentru partea ce îi revine „reformei” în sănătate periaţi-o pînă rămîne la fel de suplă. De acum nu mai aveţi nicio scuză.
● Ghid de privatizare a bătrîneţii
Bunicul meu nu a fost pensionar. A muncit toată viaţa. De la 13 ani, la 67. Ucenic, calfă, apoi, croitor autoangajat.
În 1964, cînd a murit bunicul, bunica a rămas fără niciun venit. Nici vorbă de pensie de urmaş. De altfel, societatea socialistă (ulterior multitentacular dezvoltată) nu avea pic de milă de autoangajaţi şi de urmaşii lor, întrucît ei nu slujiseră sfînta proprietate socialistă. La urma urmei, nici nu era un caz disperat. Toţi cei patru fii ai bunicii erau salariaţi, iar fiecare îşi plătea contribuţia la asigurările de bătrîneţe. Ba, mint. Doi au fost din categoria celor „mai egali”, în reaua tradiţie a echităţii socialiste, continuată altminteri pînă în zilele noastre, şi nu au contribuit niciodată explicit la fondul de pensii. Cum ziceam, toţi cei patru fii s-au înţeles să contribuie lunar cu cîte o sută de lei la portofelul gol al bunicii. Şi aşa au făcut, fără vreo ajustare cu inflaţia. Pînă în 1988, cînd bunica şi-a dat, cu evlavie, obştescul sfîrşit.
Azi, părinţii mei sunt pensionari. Cu pensie modestă, dar niciodată nu s-au plîns, deşi, adesea se împrumută de la o pensie la alta, aşa cum se împrumutau de la un salariu la altul cînd eram noi copii.
Înainte de orice discuţie, doresc să precizez direcţia în timp a asigurărilor publice de bătrîneţe. Mulţi au impresia că banii opriţi pentru asigurările sociale sedimentează undeva, eventual sporesc, special pentru cînd ei vor fi bătrîni. Este exact invers. Banii plătiţi azi de cel activ, se duc în buzunarul celui pensionat ieri. Cu alte cuvinte, contribuţia la pensie oferă o speranţă pentru viitor, dar se duce în trecut. E ca la rugby: pasezi numai în spate.
Sigur, totul poate fi raţionalizat, în sensul ajustării pensiei, eventual a contribuţiei, în funcţie de cîţi pensionari sunt în urmă. Nu intru în proiecţii şi simulări, pentru că nu mă pricep. Semnalez doar cîteva aspecte calitative, iar mai pe la coadă, voi propune o soluţie.
Cînd numărul pensionarilor este egal cu numărul celor activi, şi mai vine şi cîte o lege populistă, care zice că cuantumul trebuie să fie 85% din ultimul salariu, şi mai vine şi şeful să îi dubleze pensionabilului venitul pe ultima lună cu o primă babană, şi se mai găsesc o grămadă de nemernici care să se pensioneze fraudulos înainte de termen, şi mai pică şi niscai decizii sofiste ale Curţii Constituţionale, menite să le apere privilegiul pecuniar celor „mai egali”, nu e de mirare că bilanţul iese invariabil negativ. Iese negativ din cauza unei capcane de percepţie: unde pui şi nu se vede, nici cînd furi nu se cunoaşte. Şi fură copios: asigurator şi asigurat. Căile de furt le cunoaşteţi. Ştrangularea lor e însă mai interesantă din punct de vedere practic.
Am descris situaţia curentă. Să vedem unde se poate interveni în sensul echităţii fiabile, iar nu al echităţii socialiste.
Să spunem două cuvinte despre argumentele complicatei funcţii matematice.
1. Natalitatea Nu e niciun secret, este, de decenii, pe o pantă descendentă. Putem produce mîine 5 copii pe cap de pensionar, iar într-o lună, cei cinci să şi înceapă a contribui la pensia pensionarului? Desigur, nu. Natalitatea, chiar dacă ar creşte satisfăcător, rezultatele s-ar vedea numai peste 25 de ani. Natalitatea nu poate fi sporită altfel decît prin reducerea egotismului celor chitiţi „să îşi trăiască viaţa”. Ceea ce amînă eventuala ameliorare a intrărilor la fondul public de pensii cu încă două generaţii. Nu există nicio politică publică de reducere a egotismului. Ar fi şi groaznic să existe.
2. Durata de activitate Lungirea ei te ajută să trăieşti teoretic mai bine şi mai scurt la pensie. Rămîne valabilă observaţia că nu ieşi mai tîrziun la pensie pentru tine, ci pentru cel deja pensionat. Nimeni nu îţi va garanta că atunci cînd tu vei ieşi la pensie, datele problemei vor fi mai bune.
3. Populaţia activă Se poate ameliora situaţia şi mărind gradul de ocupare. Guvernele de pretutindeni obişnuiesc să trîmbiţeze atunci cînd cîte o politică publică scade şomajul de la 10 la 9,9%, dar pentru care a folosit 1% din bugetul consolidat. Un intervenţionism scump, cu rezultate îndoielnice.
4. Imigraţia Hai, gata cu sărăcia! Fiecare pensionar să scrie cinci scrisori de invitaţie la emigrare şi să le trimită în Nigeria. Dar să arate şi ce îi va aştepta pe eventualii imigranţi. Pentru că, altfel, soluţia nu va fi mai puţin ţepară decît scrisorile nigeriene.
Totuşi, înteţirea imigraţiei e ca scărpinatul: ajută pe moment. „Frecarea civilizaţiilor” are costuri mari pe termen lung, cu, sau fără, un robinet de reglaj fin al armoniei comunităţilor, chit că, la început, pensionarii şi antreprenorii ar fi mai bucuroşi. Însă organizaţiile economice, interesate în imigraţie, nu sunt entităţi prea scrupuloase moral. Fug mereu de acolo de unde se împute treaba, lăsînd comunităţile baltă, să îşi care bolovanul prin mîl.
5. Sporirea contribuţiei Actualmente ea se ridică la 30%, achitată fifti-fifti de angajator şi de angajat. O putem ridica? O putem, dar asta ar însemna să ruinăm şi bruma de iniţiativă privată ce a mai rămas. Pentru că problema nu este cine achită CAS, ci la cît se ridică procentual CAS. Procentual iese prost, atît pentru contributor, cît şi pentru pensionar.
6. Economiile Singurul fel de a-ţi orienta asigurarea de bătrîneţe către viitor (iar nu spre trecut) sunt economiile; tezaurizarea. Economiile sunt consum amînat. Chiar fiscalitatea de ar dispărea cu totul, din păcate, puţini ar fi în stare să pună un ban de o parte atît cît să nu tremure nici de frig, nici de frică. Cei mulţi însă, nevoiţi uneori să îşi tamponeze prin mijloace propri, inerentele perioade de criză economică, vor considera economiile doar o soluţie de avarie, şi doar pe termen scurt. Orice cronicizare a unei crize (economice sau de invaliditate) are potenţial ruinător. Eu însumi, sunt nevoit ca, de trei ani încoace, să acopăr paguba provocată de criză, inclusiv din economii. Adesea spun că, de trei ani şi jumătate trăim în submarin. Pentru a fi cît de cît asigurătoare, economiile trebuie să aibă cel puţin două decenii de acumulare cu rata de cel puţin 30% din venitul net. Lucru deloc la îndemînă într-un „stat social”. Cu cît mai social, cu atît mai priceput la pauperizarea oamenilor şi la semănarea zîzaniei.
După cum vedem, resursele de îmbunătăţire a situaţiei pensionarilor sunt limitate, iar supraexploatarea unora ar duce mai degrabă la înrăutăţirea situaţiei. Singura resursă ce poate fi supraexploatată cu consecinţe pozitive este gradul de ocupare. Dar gradul de ocupare nu poate fi mărit într-un mediu economic suprareglementat. Mult mai utilă ar fi dereglementarea. Oamenii şi-ar găsi singuri obiectul muncii, şi în consecinţă şi locul de muncă. S-ar micşora şi cheltuielile publice (pentru stimulare, administrare, urmărire, penalizare etc.) şi cheltuielile private (pentru acreditare, avizare, şpagă etc.)
De asemeni, lungirea perioadei active, o oarece valoare practică ar avea. Rămîne să îi convingeţi şi pe schizofrenicii partizani ai statului social, că, simultan, şi pensionar tînăr şi pensie mare sunt o imposibilitate. Pentru că tocmai ei vociferează faţă de amînarea vîrstei de pensionare. Eu însumi, la o vîrstă la care aş putea ţine un răboj cu AMR-ul pînă la vîrsta de pensionare, m-am resemnat cu gîndul că va trebui să muncesc toată viaţa. Iar cei tineri nici măcar nu mai au de ce se resemna. Ei sunt siguri. Dacă munca l-a creat pe om, în viitor, pensia şi doar pensia îl va băga rapid în mormînt. Nu credeţi? Hm! Vă dă mîna? 🙂
Vă propun întîi să revenim la introducerea din textul de faţă.
Avem o bunică întreţinută de patru fii, din care doi plătesc şi asigurări sociale, iar doi fac parte din aparatul represiv, deci nu plătesc CAS. Observăm că doi fii plătesc de fapt de două ori pentru aceeaşi „greşeală”, aceea de a se fi născut într-un stat social(ist).
Credeţi că e corect ca tatăl meu şi sora sa să plătească atît pensia lui Ştefan Voitec şi Chivu Stoica, cît şi contribuţia directă destinată bunicii? Nu credeţi că avem în faţă un exemplu concludent ce revelă, fără putinţă de tăgadă, că întotdeauna, socialiştii iau de la sărac şi dau la bogat? Nu era mult mai simplu şi mai ieftin ca cei patru fii să plătească numai contribuţia informală către bunica? Ar fi fost mai simplu dacă statul nu ar fi naţionalizat bătrîneţea. Statul social(ist) de fapt a furat din banii pe care bunica mea ar fi putu să îi primească de la fiii săi. Aşadar, statul invadează brutal subsidiaritatea familială.
În Japonia, de pildă, contribuţia la pensie nu este obligatorie. Nu există numai un fond public de pensii, ci trei, fără canale de comunicare între ele. Angajaţii statului au un fond separat. Angajaţii privaţi altul, iar autoangajaţii, cu totul altul. Fiecare fond e organizat după propriile reguli. Cu toate astea, deşi nu e talmeş-balmeşul românesc, două din fonduri sunt permanent în deficit. Din nefericire, schemele de colectare şi plată sunt la fel de proaste, ceea ce se traduce prin acoperirea deficitului de la buget, în proporţie de 50%(!). Nu e nicio surpriză ca, în condiţiile date, cînd copiii baby boom-ului din 1947-50 ies masiv la pensie, datoria suverană a Japoniei să se ridice la peste 100.000 USD/locuitor (200% din PIB. nu este o eroare).
După cum v-aţi dat seama, statul social este o iluzie. O iluzie costisitoare, mai ales că tot el stabileşte şi criteriile după care acordă pensia. Şi mai şi risipeşte banii.
Dacă urmărim traseul banilor din pensii, ne putem da seama uşor că statul ia bani de la tineri, îi lasă săraci, şi în acelaşi timp, întreţine pensionari care îşi ajută copiii sărăciţi de acelaşi stat. Cu alte cuvinte, statul ia bani privaţi din buzunare private, şi îi toarnă tot în buzunare private. Nu întotdeauna aceleaşi, din moment ce şi pensionarii aparatului represiv trebuie să trăiască. Iar totul e grevat de birocraţi, de hîrţoage, de spaţii de stocare a hîrţoagelor, de nervi, de erori, de aroganţe. Costurile de administrare în regim public sunt de circa 40%. Cu alte cuvinte, 40% din banii dv. nici măcar nu ajung la părinţii voştri.
Acuma, nu e mai simplu ca tinerii să îşi întreţină părinţii fără toată nebunia asta? Ba da. Dar de ce simplu, cînd socialiştii urăsc familia şi strivesc individul? În numele cărei valori? Desigur, pentru a duce întreaga societate pe cele mai înalte culmi ale civilizaţiei şi ale datoriei suverane.
Şi atunci, am imaginat un mecanism de resorbţie a cancerului moral provocat de sistemul public de asigurări sociale. Pe scurt, un mecanism de privatizare a bătrîneţii în paşi mărunţi.
Din examinarea datelor demografice de interes, putem uşor să concludem că ar fi legitimă declarara stării de urgenţă demografică pe minimum 25 de ani.
În tot acest interval se cer măsuri urgente, de start, dar şi măsuri de reglaj fin.
Măsurile urgente sunt uşor de aplicat: ridicarea vîrstei de pensionare, liberalizarea totală a iniţiativei economice şi stîrpirea organizaţiilor criminale în care includem şi reţelele de interese din sectorul de stat, cu nesfîrşitele liste de organe de control.
Oricine poate muncii în oricare din domeniile ce nu cer acreditări speciale (medic, judecător şamd.). Legislaţia administrativă va scoate din texte orice referire la acte legalizate şi la alte tîmpenii birocratice. Avocatura se va liberaliza complet. Notarii vor dispărea, urmînd ca ei să devină reprezentanţi legali ai oricui ar apela la ei, sau să se apuce de o muncă cinstită în alt domeniu. (Este nevoie de tinichigii.)
Nu voi detalia mai mult. Priviţi niţel către Hong Kong pentru a înţelege ce este aceea libertate economică.
Să revenim. Avem aşadar o resursă limitată, din ce în ce mai mică: banii. Cînd o resursă este limitată, împărţirea ei are două trei criterii mari şi late de distribuire: licitaţia, tragerea la sorţi şi raţionalizarea. În cazul pensiilor, licitaţia este un nonsens, iar tragerea la sorţi este imorală. Rămîne doar raţionalizarea. Egalitarismul absolut, cerut de falimentul demografic.
Nu vă e frică de faliment! Întotdeauna, falimentul este o soluţie de salvare. La faliment au prioritatea cea mai mare creditorii cei mici. În cazul falimentului sistemului de pensii, pensionarii săraci. Iar dacă mai rămîne ceva pentru pensionarii bogaţi, bine. Dacă nu, să se mulţumească cu cît le rămîne.
Sigur, se vor găsi dintre cei care vor obiecta că ar fi o măsură socialistă. Aş dori doar să privească stările de război din istorie. În Londra anului 1941, cam toate resursele de hrană, îmbrăcăminte, combustibil, erau pe cartelă. Distribuţia (egalitaristă) pe cartelă a continuat şi după încheierea războilui, indiferent de orînduirea socială.
Acum, contribuţiile strînse în fondul de pensii trebuie urgent cartelat. De la vlădică pînă la opincă, aceeaşi pensie, pînă la moarte. Pensie ajustată anual, în funcţie de volumul colectat. Dar riguros egală, atît pentru fostul strungar, cît şi pentru fostul magistrat sau deputat. Pînă la resorbţia completă, pe cale biologică, a cancerului socialist.
În subsidiar, ne vom respecta din nou bătrînii. Nu pentru că ne dau bani din pensia lor, ci pentru că aşa e firesc. Vom deveni mai puţin egotişti, şi s-ar putea să naştem şi mai mulţi copii. Vom deveni ceva mai cuminţi şi mai cu sinţul dreptăţii. În orice caz, mai demni.
Cine nu e de acord, nu are decît să plătească în continuare pensia babană a celor doi mei unchi din aparatul represiv, sau să propună o altă cale.
● Manual de subdezvoltare
V-aţi întrebat vreodată cine şi cum stabileşte preţul demnităţii umane? Veţi zice, poate, că demnitatea umană este o valoare morală nepreţuită. Aşa şi este. Însă ceea ce nu poate fi măsurat, nu poate fi nici administrat. Aşadar, discuţia principială nu ne poate servi decît cel mult ca bază axiologică. Nu şi practică.
În viaţa reală, demnitatea umană are nevoie de un sistem de unităţi de măsură. Iar sistemul de unităţi de măsură trebuie să se muleze pe fiecare drept fundamental izvorît din demnitatea umană.
De pildă, dreptul la viaţă: pe vremea regimului comunist, un urs putea fi ucis numai dacă producea pagube de minimum 80.000 de lei, sau dacă ucidea doi oameni. Printr-o socoteală simplă, deducem că viaţa unui om valora 40.000 lei. Era un calcul cinic, dar care îi atribuia o unitate de măsură vieţii omului.
Aţi auzit desigur şi de răspunderea civilă pentru daune morale. Şi aceea se măsoară tot în lei. Descoperim că fiecare drept derivat din demnitatea umană are o unitate de măsură: leul.
Justiţia transpune adesea drepturi şi libertăţi, în unităţi monetare. Dar dacă extindem noţiunea de Justiţie la fiecare aspect al vieţii noastre, descoperim că cei competenţi să facă dreptate sunt mult mai mulţi decît judecătorii. Practic, un părinte care le împarte o pîine copiilor, împarte totodată şi dreptate. Un angajator care plăteşte un salariu, o companie care împarte dividende, face tot Justiţie. Toată lumea face, într-un fel sau altul, Justiţie.
Acestea fiind spuse, să ne concentrăm asupra unui aspect particular al dreptului la muncă. Dreptul la compensarea echitabilă timpului cheltuit de salariat cu munca prestată. Unitatea de măsură este lei/unitatea de timp. Lei/oră să zicem. Dar există şi o limită, sub care, compensarea lezează demnitatea angajatului. Numim graniţa dintre munca just plătită şi munca în regim de sclavie salariul orar minim (SOM).
Cum stabilim limita sclaviei fără să limităm dreptul la liberă iniţiativă economică?
Una din căi este cea sindicală. Ea poate fi urmată, dar numai în domenii precis delimitate, şi, de obicei, salariul negociat este undeva mai sus decît limita unui ipotetic SOM, plătit unui amărît de zilier nesindicalizat din cu totul alt domeniu. Aşadar calea sindicală nu ne interesează. Trebuie să căutăm altă cale de aflare a unui SOM just.
Piaţa? Hm! Piaţa, dacă e complet liberă, nu poate naturalmente exclude munca în regim forţat, ca o consecinţă a unui contract oneros, încheiat la strîmtoare, contract al cărui rezultat practic ar fi înrobirea debitorului pe o plantaţie a cămătarului. Nici aici nu găsim un răspuns mulţumitor, vorba latinului: homo homini lupus.
Altă cale este cea legislativ-arbitrară. Un guvern populist ar fi tentat să ridice SOM la valori neverosimile. Însă asta ar limita, dacă nu dreptul la liberă iniţiativă, cel puţin opţiunile unui angajator. Mai bine zis, un agent economic care s-ar lovi de un SOM prea mare, ar migra în altă parte. Nu e bine. Efectul unui SOM ales arbitrar ar fi unul pervers. În loc să aducă prosperitate, ar aduce subdezvoltare.
Cum poate fi aflat şi îmbunătăţit SOM?
SOM poate fi stabilit statistic, ca o fracţie din salariul orar mediu. În ţări anglosaxone, SOM nu trece de 0,6 din salariul mediu. Pot fi şi variaţii regionale, dar în limita a ±0,12 din SOM mediu pe ţară. Pe scurt, SOM se învîrte la 0,6±0,072 din salariul orar mediu statistic.
Pentru a îmbunătăţi SOM, trebuie să îmbunătăţim salariul orar mediu statistic pe economie. Cum?
Trebuie să privim lucrurile din perspectiva agentului economic. Ce factori îl pot determina pe un investitor să aleagă un anume amplasament pentru unitatea economică? Enumăr doar cîţiva: proximitatea resursei naturale (zăcăminte, resurse agricole, piscicole şi silvice etc.) infrastructura de transport, utilităţile, infrastructura de telecomunicaţii, infrastructura imobiliară, fiscalitatea, SOM etc.
Vedem că investitorul are cheltuieli cu carul, unele inerente şi fixe, altele mai uşor de ajustat. Dacă, de pildă, infrastructura de transport este sigură şi rapidă, asta ieftineşte din cheltuielile materiale. Veţi observa desigur că de fiabilitatea bunurilor de utilitate publică (utilităţile, infrastructura de transport şi telecomunicaţii etc.), precum şi de nivelul fiscalităţii depinde foarte mult cît de mare poate fi SOM. Cînd apa condiţionată este ieftină şi abundentă, cînd energia electrică este de calitate bună, cînd siguranţa clădirilor închiriate de agentul economic este mare iar chiriile mici, profitabilitatea agenţilor economici creşte, ceea ce îndreptăţeşte şi creşterea pe cale administrativă a SOM.
Aşadar, SOM depinde foarte mult de cît de bine îşi fac treaba executanţii contractelor cu statul, fie că vorbim de proiecte locale fie de proiecte regionale de amenajare a teritoriului.
Ce constatăm?
În România, deşi se cheltuiesc bani publici cu lopata, infrastructura stă destul de prost, iar „băieţii deştepţi” din energie, din transporturi, din distribuţia de gaz etc., sunt tocmai cei care lucrează scump, lent şi prost. Sunt practic singurii care prosperă (parazitar) alături de primitorii de şpagă. Cu alte cuvinte, banii publici sunt drenaţi în buzunare private. În schimbul lor, amenajarea mediului propice dezvoltării economice trenează sau lipseşte, iar regiuni întregi rămîn în subdezvoltare, tocmai din cauza precarităţii bunurilor de utilitate publică. Investitorii rătăciţi pe acolo sunt astfel nevoiţi să cheltuiască mai mult cu aparatele de purificare a apei, cu instalaţiile de regularizare a energiei electrice, cu paza clădirilor, cu şpăgile către famiglia mafiotă de partid şi de stat, cu impozite peste impozite, iar ce mai rămîne pentru salarii este praful de pe tobă. În aceste condiţii, SOM nu poate fi decît mic.
După cum v-aţi dat seama, corupţia ne păgubeşte nu numai la output, dar şi la input. Un SOM just trebuie aşadar să ţină seama de toţi factorii pomeniţi.
Cum putem mări SOM?
Pentru ca SOM să poată fi mărit, trebuie ca înşişi cetăţenii să îşi ridice nivelul demnităţii în propriii ochi. Nu prin greve şi demonstraţii, nici prin referendumuri, ci prin monitorizarea atentă a execuţiei bugetare, prin denunţarea răspicată a tuturor scurgerilor de bani publici în buzunarele private ale băieţilor deştepţi. Pe măsură ce cetăţenii activi, prin milioane de petiţii şi denunţuri, vor obliga zilnic autorităţile să cheltuiască banii publici cu chibzuinţă, fără nepotisme, fără licitaţii trucate, fără şpăgi, abia atunci vom putea spune că ridicarea SOM va fi una realistă, justă, iar sclavia abolită de facto. Atîta timp cît ne va poseda conformismul tîmp, subdezvoltarea este şi va fi o realitate.
Priviţi-vă în oglindă. Aveţi mîini, aveţi picioare, aveţi minte. Aveţi demnitate. Acţionaţi! Cum? Păi, nu vă zisei? Aveţi minte. Stoarceţi-o şi nu mai daţi vina pe alţii. Demnitatea este o resursă nelimitată. Luaţi-vă cît vă ţin băierile inimii. Cîtă puteţi duce, atîta veţi avea.
▲ Tectonică şi drepturi fundamentale
Mi-am făcut din inadecvare un brand personal. Cadoul de Crăciun pentru eventualii cititori, este ca, în loc de imagini cu brazi înglobulaţi, moş-Crăciuni şi animăluţe simpatice, să povestesc despre cum influenţează spasmele tectonice drepturile individuale şi libertăţile.
Am spus cu mai multe ocazii că gradul de satisfacere a unor drepturi şi libertăţi este invers proporţional cu densitatea populaţiei. Cu alte cuvinte, sărăcia unei resurse, recte, spaţiul, atrage în mod necesar şi raţional, restrîngerea unor libertăţi.
Dacă la 11 martie, pe coasta pacifică dezastrul a fost de dimensiuni aproape cosmice, în conurbaţia din regiunea Kanto, cu numai 19 morţi, din care unul prin cădere de la înălţime, se poate aproxima uşor cinic, că am asistat la cel mai mare exerciţiu tactic de răspuns la seisme puternice. Din fericire, toate structurile au rezistat. Însă felul în care s-a mişcat populaţia nu a fost mulţumitor (pentru Japonia). Iată de ce:
În primul rînd, oamenii şi-au păstrat reflexele locomotorii, ceea ce a dus, în mai puţin de o oră, la supraaglomerarea staţiilor de tren. Cu atît mai rapidă, cu cît, peste 30% din salariaţi au plecat de la muncă înainte de ora 17. Prea mulţi şi-au închipuit că trenurile ar putea circula, în condiţiile în care erau sute de kilometri de linie ferată de verificat metru cu metru. De altfel, a fost prima paralizie totală a reţelei feroviare, de după seismul din 1 septembrie 1923. Supraaglomerarea este întotdeauna periculoasă, deoarece oamenii pot cădea pe linia ferată. Noroc că niciun tren nu mai mişca. Mai mult, replici puternice puteau provoca, nu numai panică cu strivirea trupurilor, dar şi căderi de geamuri şubrezite deja de seismul principal. Majoritatea gărilor mari au deasupra zeci de etaje, şi faţade acoperite cu sticlă. Iar la intrări, numai bine, erau cozile. Fuga ar fi fost imposibilă.
Şoselele şi străzile erau arhipline. Oamenii au plecat pe jos acasă. Mulţi, pe întuneric. Automobilele, şi ele prea multe, au înfundat practic întreaga reţea urbană. Lungimea totală a arterelor blocate a depăşit numai în Tokio 1000Km. Spuneau monitorii de trafic ai poliţiei că întregul ecran era roşu. La vehicole s-au adăugat circa 5 milioane de pietoni. A fost o situaţie nemaiîntîlnită. În comparaţie cu evenimentul de pe 11 martie, un exerciţiu la care rar numărul participanţilor depăşeşte 800.000, seamănă mai degrabă cu o şuetă.
Aglomeraţia a făcut imposibilă intervenţia în timp util a pompierilor. Pe 11 martie au fost puţine incendii în Tokio şi Yokohama, dar la un cutremur catastrofal în Kanto, peisajul nu ar fi mult diferit de cel de acum aproape 17 ani din Kobe, unde structurile au cedat, iar incendiile au fost omniprezente. Atunci, peste 70% din morţi au fost din cauza incendiilor.
Cu aglomeraţia de pe 11 martie, şi cu tăria seismului din Kobe, numărul morţilor cu zile ar fi fost de zeci de mii. Pe 11 martie, recordul de durată la transportul cu ambulanţa a fost de 2 1/2 ore. Pentru o urgenţă e cam mult. Viteza medie de deplasare cu automobilul scăzuse la puţin peste 2Km/oră*. Îmi povestea un violonist român că a făcut atunci, din Tokio în Kawasaki (oraşul vecin) 7 ore.
Un alt mare pericol este cel de ţunami. Golful Tokio (semiînchis) este relativ bine protejat de ţunami. Mai expuse sunt coastele externe ale prefecturilor Kanagawa şi Chiba. Cel puţin la Kamakura (Kanagawa) de-a lungul istoriei, a fost consemnat un ţunami care a ajuns pînă la statuia lui Buddha, altminteri situată pe o colină. Nici altitudinea de 14 metri nu este un loc sigur.
Însă, în cazul unui cutremur de M9.0 în Tokai, ţunami ar atinge 4m chiar şi în golful Tokio. Zone întinse din Yokohama şi Tokio ar cădea sub ape. Pe alocuri, cota scăzută a terenului ar ridica înălţimea relativă a valului, la peste 5m.
Aşadar, situaţia se profilează albastră. În condiţiile acestea, salvarea oamenilor depinde de felul în care se vor (ne)mişca.
Autorităţile lucrează la normele de prevenire a aglomeraţiei.
Prima şi cea mai importantă este ca oamenii să renunţe la a mai ieşi pe stradă, dacă nu e nicio problemă de integritate a structurii clădirii în care se află. Se va interzice circulaţia cu automobilul personal.
Companiile vor avea obligaţia de a ţine oamenii la locul de muncă atît cît e necesar, ba, să primească şi eventuali refugiaţi din vecinătate, în aşa fel, încît, intervenţia salvatorilor să nu fie stînjenită. Companiile vor fi obligate să aibă un stoc de alimente, apă şi pături, dimensionat pe măsură.
Personalul gărilor va fi instruit să coboare obloanele, să lase un număr suportabil de călători şi să îi redirecţioneze pe cei ce ar vrea să intre.
Aşadar, la strîmtoare, oamenii vor trebui să îndure izolarea de familie, dacă nu vor să aibă pe conştiinţă morţi cu zile. Libertatea de mişcare, contra dreptul la viaţă şi cel la protecţia proprietăţii.
––––––-
* în 1968, înainte de sistematizarea transportului din Tokio, la orele de vîrf, viteza medie era de 4Km/oră.
▲ Comuniune de cartier
Duminică furăm convocaţi de chonaikai la mochitsuki.
Trebuie spus că fiecare cvartal are cîte un parc de joacă şi cîte un sediu al Adunării de Cartier* (AC), situat de regulă în vecinătatea parcului. Sediul este polivalent. Locuitorii au posibilitatea să discute acolo problemele comunităţii, să se organizeze în cluburi tematice, să pună la cale diverse acţiuni.
În unele parcuri din apropierea şcolilor pot fi găsite şi sediile şcolilor de după şcoală, pentru copiii din clasele I-VI. Cîte o clădire modestă, construită din materiale uşoare, cu două, trei, încăperi. Acolo copiii îşi fac temele, şi tot acolo li se serveşte şi o gustare. Iar cînd e vremea bună, se pot juca supravegheaţi în parc.
Cum ziceam, mochitsuki. Constă în aburirea orezului şi pisarea lui cu un mai, într-o piuă de piatră. Rezultă o masă cauciucoasă, ce se modelează în mici turtiţe, numite mochi (bisilabic: moci). Cînd sunt proaspete, se adaugă în diverse fierturi. Mochitsuki este un obicei de iarnă, ce pare să aibă legătură cu religia shinto. Ar fi echivalentul tăierii porcului.
Mă sculai ca de obicei pe la ora 10, îmi luai aparatul foto şi mersei la locul faptei. Soţia şi fiul meu erau acolo încă de la ora 8. Sărbătoarea era în toi.
Femeile trebăluiau prin sediu, pregăteau ingredientele pentru tonjiru** şi pentru zenzai***.
Le-am surprins cînd terminaseră treaba şi savurau tonjiru.
Altele erau la post în spatele mesei de distribuţie:
Cînd am ajus eu, zenzai se isprăvise. Kiri-kun, un plod din vecinătate mîncase trei străchini de zenzai, se mozolise tot, şi dormea în spinarea bunicii, în bătaia soarelul ca de toamnă.
Bărbaţii făceau muncile „periculoase”. Unii întreţineau instalaţiile de aburire.
După cum puteţi vedea, seamănă cu nişte coloane de distilare de la Brazi. Să ne apropiem:
Un cazan gulerat, focărit direct, cazan pe care se aşează două module cilindrice, cu talere perforate (cele de aluminiu) sau cu grătar de stinghii (cele de lemn). Pe talere se întinde o pînză rară, peste care se aşterne un pat de boabe de orez (muiat în prealabil) iar în cap, un capac. Aburul din cazan trece prin paturile de orez. Cînd orezul devine sticlos, cu consistenţa gumei de şters, se demontează un modul, se apucă pînza de colţuri şi se răstoarnă conţinutul în piuă.
Şi se bate, şi se bate… Asistentul are misiunea să întoarcă masa de mochi între două izbituri. Ca demulant se foloseşte mîna udă.
Cînd e gata, aluatul se trece pe planşeta de modelat, făinată cu amidon de cartof. Şi intră în jurisdicţia copiilor.
Ceilalţi participanţi se simt ca acasă:
Copiii nu au voie la leagăne. Toate aparatele de joacă sunt „sigilate”. În lipsa lor, copiii îşi fac de lucru:
…sau practică street art:
cam ca gaşca asta de „artişti”:
Dar, să revenim la ale noastre. La rîndul meu, imi suflacai mînecile şi pusei mîna pe mai. Pisai ultimele 5 şarje. (mie nu-mi făcu nimeni vreo poză…)
Mă rog, pe la ora 13, adunarea s-a spart. Cocoţat pe tobogan, am surprins ultimele lopeţi de cenuşă.
Aşa arăta parcul după ce s-a terminat sărbătoarea.
Au mai rămas în sediul asociaţiei doar organizatorii, la o bere, la un schimb de impresii şi la retuş.
Pe la ora 15, cu toţii au plecat la casele lor, împărţind frăţeşte gunoiul, pentru a-l depune a doua zi regulamentar.
(sfîrşit)
––––––––––––-
Hopa! nu sunt sigur că v-aţi prins de funcţia subsidiară a reuniunii de duminică. Dacă priviţi din nou imaginile, veţi găsi o mare asemănare cu o tabără de sinistraţi. Trebuie să recunoaştem, o tabără bine articulată.
Acum aţi înţeles în ce a constat marea prostie a televiziunilor mogulare, (Realitatea TV, şi Antenele) de prin martie, cînd ţămbăluiau pe tema importului de japonezi sinistraţi? 😀
––––––––
* Adunările de Cartier sunt un fel de asociaţii de locatari, organizaţii fără personalitate juridică, menite a închega comunităţi de mici dimensiuni. AC organizează de regulă sărbători şi întreceri sportive de interes ultralocal. Aş zice, punctual. Tot în AC se hotărăsc şi regulile de depunere a gunoiului, precum şi eventualele patrule cetăţeneşti în cazul în care se semnalează fapte antisociale în spaţiul public.
În vacanţa de vară, copiii sunt atraşi la gimnastica de dimineaţă. Cei cu „fişa de pontaj” completă primesc şi un te-miri-ce (dulciuri), ca premiu.
Cotizaţia este modică. Oricine îşi permite să o achite.
** Tonjiru ar fi literal zeamă de porc: o fiertură de carne de porc tăiată foarte subţire, cu legume (ridiche lungă, morcov, rădăcină de brusture, hakusai etc.) cu miso (soia fermentată) la care se adaugă ghimbir ras mărunt. În tonjiru se pot adăuga paste făinoase. De data asta, a fost mochi.
*** Zenzai este o fiertură de fasole mică roşie (azuki) bine îndulcită. Se serveşte caldă, fie cu mochi, fie cu găluşcuţe de amidon, fierte. Originea se spune că ar fi la Izumo, un oraş de pe coasta Mării Japoniei, din judeţul Shimane, unde se află patriarhia religiei shinto, şi unde ar fi fost pronunţat iniţial shinsai (sărbătoarea zeului/zeilor). Cuvîntul a suferit o distorsiune în drum spre capitala veche (Kyoto).
▲ Reciclare
Aflu de la radio despre o tehnologie nouă de reciclare a fosforului. Ideea e cît se poate de simplă: reacţia de precipitare dintre sulfatul de calciu şi fosfaţii din apele reziduale.
Fosforul prezent în concentraţii prea mari în apele uzate este indirect sufocant pentru fauna marină, întrucît favorizează proliferarea planctonului, mare consumator de oxigen dizolvat. De aceea, legislaţia japoneză limitează sever prezenţa fosfaţilor şi polifosfaţilor în detergenţi. Pentru Golful Hiroşima, de plidă, este vital ca fosforul să nu ajungă în mare, ţinînd seama că fenomenul mareelor roşii poate compromite culturile de stridii.
Pe de altă parte însă, fosforul este necesar, în special în agricultură. Actualmente, cea mai mare parte a compuşilor cu fosfor, folosiţi în Japonia, sunt importaţi din China. Reciclarea fosforului ar fi sprijinită de cuplul de forţe: reducerea importului şi conservarea mediului marin.
Azi a fost dată în folosinţă instalaţia de defosforare a apelor uzate drenate din Hiroşima. Ca material absorbant se foloseşte gipsul din panourile de placare şi partiţionare rezultate în urma demolărilor. Cu alte cuvinte, apele sunt trecute pe un pat de moloz de gips. Se speră ca, la încheierea experimentului (ce va dura 3 ani) tehnologia să fie accesibilă şi altor staţii de prelucrare a apelor uzate.
▲ Noi măsuri antimafie – azi, hăituirea financiară
Citesc pe pagina Agenţiei de Servicii Financiare a Ministerului Finanţelor.
Începînd cu 1 septembrie, anul curent, următoarele măsuri se referă explicit la mafioţi, atît în ipostaza de clienţi ai instituţiilor financiare, cît şi în cea de cămătari.
În ipostaza de client, e simplu. Mafiotul nu are dreptul de a primi credit de la vreo bancă.
Pentru a deosebi mafiotul ce cetăţeanul cinstit, persoanele juridice financiare au obligaţia să întărească identificarea persoanei, cu investigaţii suplimentare privind domiciliul, ocupaţia şi averea. Desigur, în măsura posibilului, investigaţiile vor fi făcute în back office, via primărie, registrul comerţului etc.
În ipostaza de „instituţie financiară”, eventualul mafiot are de surmontat cîteva piedici referitoare la: acreditare, reclamă, dobînda relativă maximă admisibilă şi dobînda absolută maximă admisibilă. Ultima, agravează fapta.
Dobînda relativă maximă admisibilă este de regulă fixată prin autorizaţia de funcţionare. Astfel, dacă o entitate financiară are prin acreditare limita dobînzii fixată la 29,5%/an, iar aceasta e depăşită, atunci, pedeapsa este de pînă la 5 ani de puşcărie şi amendă de pînă la 10 milioane yen (cca. 13.300 ore de muncă socotite la salariul orar minim mediu pe ţară). În cazul persoanelor juridice, amenda maximă este de 30 milioane yen.
Serviciile de creditare acordate fără autorizaţie de funcţionare reprezintă o faptă penală, pedepsită cu pînă la 5 ani de puşcărie şi amendă de pînă la 10 milioane yen – pentru persoanele fizice – şi pînă la 100 milioane în cazul persoanelor juridice.
Reclama ilegală se referă la reclama pentru persoane fizice sau juridice neautorizate să presteze servicii financiare, iar pedeapsa este de pînă la 1 milion yen.
Orele între care acţiunile de promovare şi efectuare a serviciilor financiare sunt definite. Astfel, după apusul soarelui, apelul telefonic, vizita la domiciliu cu scopul de a promova un serviciu financiar se pedepseşte cu pînă la 2 ani de puşcărie, şi pînă la 3 milioane yen amendă. Penalitatea este valabilă şi pentru agenţii financiari ilegali (fără autorizaţie de funcţionare).
Legea prevede şi o nulitate absolută, atunci cînd contractul prevede o dobîndă – efectivă sau anualizată – de peste 109,5%/an. Contractele ce îndeplinesc condiţia de nulitate sunt declarate necondiţionat nule.
O altă măsură de excluziune socială, descrisă aici, a produs deja două evenimente. Unul la Osaka şi unul în Sapporo. Doi mafioţi au fost alungaţi din vecinătatea şcolilor şi a instituţiilor publice şi condamnaţi la cîte un an şi jumătate de puşcărie.
● Manual de sprijin cetăţenesc pentru primării
ARTICOLUL 35
(1) Statul recunoaşte dreptul oricărei persoane la un mediu înconjurător sănătos şi echilibrat ecologic.(2) Statul asigură cadrul legislativ pentru exercitarea acestui drept.
(3) Persoanele fizice şi juridice au îndatorirea de a proteja şi a ameliora mediul înconjurător.
(*** – Constituţia României)
Sunteţi desigur exasperaţi de omniprezenţa maidanezilor şi a excrementelor aferente. Vă propun să vă oferiţi voluntar a asana domeniul public, dacă nu de prezenţa maidanezilor, cel puţin de excrementele lor. Iată de ce şi cum.
Să vedem întâi care este statutul maidanezilor. Ei sunt animale de pe domeniul public pe care nu le revendică nimeni în mod legal. Fiind vorba despre o faună vătămătoare ce produce anual mii de victime directe şi alte sute de mii indirecte, lucru ce se lasă cu mai multe sute de mii de zile nelucrate şi cu alte cheltuieli publice şi private, cineva trebuie să răspundă pentru pagube.
Legislaţia este însă încâlcită, autorităţile leneşe, interesate mai mult de conservarea fondului canin, pentru că şi firmele căpuşă trebuie să sugă. Exterminarea maidanezilor le-ar scoate de pe piaţă. Aşadar, primăria nu va fi niciodată interesată să extermine maidanezii, deşi, teritorial şi formal, este proprietara lor. Un proprietar care nu vrea să răspundă pentru proprietatea sa poate fi însă forţat să o facă. Legal, am încercat şi via Avocatul Poporului, însă nu am reuşit să clintesc vreo cută de şorici de pe faţa proprietarului. Ce rămâne de făcut? Rămâne să cooperăm cu proprietarul, recte, cu primăria.
Cum? E simplu. Fiecare dintre dumneavoastră să ridice de pe domeniul public excremente de maidanez, să le împacheteze frumos, eventual să le închidă în borcane etanşe şi să le trimită sau să le depună personal la primărie.
Fiecare colet va fi însoţit de o scrisoare, căreia i se va ataşa harta Google Earth, indicîndu-se locul prelevării excrementelor. În scrisoare, fiecare îşi va exprima temerile (altminteri justificate) că excrementele de maidanez s-ar putea să conţină germeni patogeni, că se teme pentru sănătatea copiilor săi şi că vrea să fie sigur că membrii familiei sale sunt în siguranţă. Dacă nu aveţi excremente la îndemână (greu de crezut) puteţi trimite probe de nisip, de noroi de pe trotuar, probe de sol. Solicitaţi certificat de inocuitate pentru materiile trimise la “analiză”.
Vă arătaţi în scrisoare disponibilitatea de a coopera întru însănătoşirea mediului citadin într-o ţară membră UE, bla bla. Mă rog, lozincile le puteţi lua din foarfecă cum doriţi. Puteţi consulta presa şi declaraţiile grangurilor locali în această materie. În orice caz, trebuie să fie o acţiune concertată şi întinsă pe luni de zile, până la alegerile locale (şi după). Puteţi repeta “procedura” ori-de-câte-ori doriţi şi puteţi.
Scrieţi la repetarea acţiunii că aţi aşteptat o rezoluţie de la primărie, că vă e teamă nu care cumva să se fi alterat proba pe traseu, şi mai trimiteţi un borcănel… Şi tot aşa, până se fac 10.000 de “probe” pe lună. Pentru 10.000 de probe e suficient ca 2.500 de oameni să depună o dată pe săptămână câte un colet.
Dacă duceţi probele personal, puteţi cere în prealabil şi o audienţă la ADP, la direcţia de sănătate sau, de ce nu, chiar la primarul general. Îi puteţi sparge borcanul în faţă, trântindu-l de planşeta biroului. Vă scuzaţi pentru cât de “neîndemânatici” sunteţi şi “îl liniştiţi” pe grangur spunându-i că, dacă de decenii nu ridică nimeni rahaţii, înseamnă că nu sunt chiar dăunători, dar nu sunteţi siguri. Mă rog, o întoarceţi cum vă convine, pentru că şi aleşii voştri fac la fel.
Nu veţi putea fi acuzaţi de răspândirea cu premeditare a germenilor patogeni, întrucât nu aveţi un certificat de analiză, şi nici primăria nu are. Susţineţi că borcanul s-a spart dintr-un accident.
Şi dacă nu veţi putea fi amendaţi, vă puteţi aduna în grupuri de câte 4-5 inşi, vă faceţi că nu vă cunoaşteţi unii cu alţii şi mergeţi la primărie. Sigur, după primele şarje, bodigarzii vor fi mai vigilenţi şi vă vor întreba ce aveţi în sacoşă. Nu vă fie teamă să spuneţi că aţi adus probe de fecale la analiză. Dacă vă vor opri la intrare, nu e nicio problemă. Staţi de vorbă cu ei şi, la primul zgomot de motocicletă sau la primul claxon de automobil, “tresăriţi” şi “scăpaţi” borcanul pe treptele primăriei. Daţi vina pe poluatorul fonic. “A fost un concurs de împrejurări, dom’le!” Motivaţi că nu aveţi echipament pentru strângerea cioburilor şi faceţi stânga-mprejur. Să se descurce ei, că de aceea sunt în serviciul cetăţeanului.
Dacă nu vă e lene (ca de atâtea alte ori) să participaţi la acţiunea antipolitică propusă, puteţi cel puţin să răspândiţi mesajul către alte organizaţii.
Drepturile nu se cer, ci se smulg.
Norme metodologice la prelevarea excrementelor de cîine
Alin Fumurescu
Fără buletin 
6 comments